Partea-1-
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire
şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie…”
.jpg)
1. „Duhul trândăviei”: opusul creşterii duhovniceşti
Sfinţii Bisericii menţionează că plăcerea absurdă are drept consecinţă firească a ei durerea, şi vorbesc despre cum o durere nouă duce iarăşi la o nouă placere. O analiză scurtă a celor pfrem Sirulatru patimi, care se evidenţiază în rugăciunea Sfântului Efrem, ne va ajuta să înţelegem cât este de dureroasă, într-adevăr, plăcerea pe care patimile o dau fiecărui adorator şi cât este de plăcută agonia luptei fiecărui pătimitor.
Deoarece Dumnezeu Însuşi îi încununează şi îi umple cu har pe luptătorii şi învingătorii păcatului, dându-le ca cunună a biruinţei multă binecuvântare şi sfinţenie. Iubirea noastră faţă de Dumnezeu este adevărată, există şi se judecă în funcţie de lupta noastră împotriva patimilor. Aşa ne luminăm interior şi pătimim cele dumnezeieşti, devenim înfăţişări ale teofanei, adică oameni teofori cu adevărat, şi Hristos ia chip în noi.
Marele Sfânt ştie bine de ce pune trândăvia pe prima treaptă a patimilor. Trândăvia este un nor greu, care acoperă sufletul şi nu îl lasă să respire. Estompează mintea şi nu îi permite să vadă lucrurile clar, pierzându-şi darul de mare preţ al discernământului, care este harisma teologiei dogmatice şi a vieţii duhovniceşti ortodoxe. Leneşul este în continuă îmbolnăvire din cauza disperării. Inima trândavului devine un coş de gunoi ce adună lucruri rău mirositoare.
De asemenea, toţi înţelepţii lumii i-au facut o caracterizare rea. Seneca spune că trândăvia este hrana nulităţii, că este mormântul trândavului viu şi că îl epuizează pe om mai mult decât îl uzează munca. Ovidiu menţionează trândăvia ca fiind întreţinătoarea imoralităţii. Pittakos şi Isocrates o caracterizează în cel mai bun caz ca ceva plictisitor. Şi Theocrites, ironizându-i pe trândavi, îi menţionează ca fiind tot timpul în sărbătoare.
Părinţii Bisericii o biciuiesc vehement ca fiind mama multor rele. Sfântul Vasile cel Mare o prezintă caracteristic ca fiind cauza oricarei nelegiuiri, iar Sfântul Ioan Gură de Aur ca fiind izvorul tuturor pacatelor. Urmaşii acelui înţelept sunt Solanos Atenianul – căruia îi aparţine cunoscuta maximă: „Trândăvia este mama tuturor răutăţilor” – şi Sirah, cu: „Trândăvia a învăţat multă răutate” (Înţelepciunea lui Isus Sirah). Trândavul se identifică cu leneşul, puturosul, nepăsătorul, nemulţumitorul. El este cel care trăieşte ca un parazit pe spinarea celorlalţi. Nu numai leneşul este trândav, dar şi muncitorul care lucrează cu de-a sila, fara poftă, neatent, repede şi confuz. Conform scrierilor înţelepte, trândavul este în special neglijentul, indiferentul, studiosul deloc studios, cel care se roagă şi nu se roagă, cel care merge la biserică şi nu merge la biserică, teologul fără gândire teologică, creştinul după mărturia buzelor, dar corigent la morală.
Vedeţi cât de chinuit este omul cu această patimă? Cât este de vrednic de compătimire şi câtă luptă personală, responsabilă, serioasă şi continuă îi trebuie? De cât ajutor, de câtă rugăciune, înţelegere şi milă are nevoie? Are nevoie de prieteni, de rude, de duhovnici, de sfinţi, de îngerii lui Dumnezeu şi de îndurarea Celui de Sus ca să se elibereze de această patimă îngrozitoare, care îl ţine legat de sine, de trup, de propriul egoism îngust, de ideile lui şi de presupusa relaxare.
Dar să vedem mai bine cum arată omul cu această patimă, în care se cuibăresc şi clocesc şi alte patimi. Omul care îşi lasă membrele nemişcate pentru mult timp, va anchiloza. Dacă desconsiderăm sau dispreţuim constiinţa, ea încetineşte şi „se stinge”. Dacă sufletul încetează să se roage, va rămâne un teren nearabil şi îi va trebui multă străduinţă să îşi regăsească vlaga, pentru că rugăciunea este sănătatea sufletului.
Trândăvia este terenul propice ca să se dezvolte ţepii gândurilor murdare, ai fanteziilor imorale, ai faptelor absurde şi ai amintirilor ispititoare. În această situaţie, omul îşi pierde seriozitatea, demnitatea şi nobleţea sa, nu se mai recunoaşte pe sine. Se plictiseşte, se enervează, se stresează, suferă de melancolie şi de singurătate chinuitoare sau este condus către stări opuse acestora, către distracţie, hoinăreală, clevetire, haz şi ironie.
Munca ne ajută şi ne susţine în efortul de a ne elibera de boala trândăviei. Dar şi ea trebuie făcută în aşa fel şi cu măsură, astfel încât să nu ne conducă spre alte impasuri şi, în special, spre aviditate. Chiar şi în deşert, asceţii nu s-au oprit să are pământul, să lucreze manual şi să mănânce pâinea obţinută cu sudoarea lor, pentru a nu deveni povara celorlalţi şi pentru ca trândăvia să nu robească puterile sufletului.
Omul cu duh trebuie să se roage şi să spună: „Doamne, să nu îmi dai ca zilele vieţii mele, cele puţine şi scurte, să se scurgă după zădărnicia şi deşertăciunea convingerilor lumeşti şi în nepăsare. Să nu mă laşi să îngrop talanţii pe care mi i-a încredinţat iubirea Ta, pe pământul uitării şi al lenei…”
Pe omul lui Dumnezeu îl caracterizează generozitatea, dăruirea, pacea şi bucuria. Trândavul obosit, trist şi descurajat, este supus unui spirit contrar Evangheliei lui Hristos. O înnorare întunecată şi prelungită a acoperit inima omului, o ceaţă întinsă şi oarbă a cuprins mintea lui. De obicei însă, această situaţie este voită.
Este o normă fără condiţii în oricare situaţie a mea, ce devine un mod de viaţă inert, fără nici o intenţie şi încercare de a face o schimbare. Şi cu cât această situaţie durează mai mult, cu atât se agravează boala. În acest mod, sufletul poate ajunge uşor la ofilire şi disperare. Din păcate, nu este mic numărul sufletelor care, din cauza diferitelor puncte de plecare, pretextelor şi motivelor, nu mai opun nicio rezistenţă interioară, astfel încât lăcomia şi nesaturaţia lor i-a stăpânit condamnabil, iar singurătatea, plictiseala, neplăcerea, tristeţea au devenit prietenele şi însoţitoarele inimii lor.
Duhul deznădejdii, care se naşte din duhul lenei, ne împiedică să urmăm calea duhovnicească. Noi credem că atunci când menţionează trândăvia dăunătoare, Sfântul Efrem se referă la neîmplinirea poruncilor lui Dumnezeu. Omul are menirea şi vocaţia să devină sfânt. Faptul că nu toţi ajung la sfinţenie se datorează trândăviei, care este direct opusă creşterii şi desăvârşirii duhovniceşti a omului, fiind negaţia creşterii personale, ofilirea în stagnare şi împietrire.
În final, se observă că lumea se desfăşoară pe doi curenţi opuşi, pe doua căi paralele. Pe o cale hoinăresc trândavii, bârfind, batjocorind totul în jurul lor, fiind nepăsători, cu sfârşitul obişnuit evoluţiei lor: plângeri multe, pentru cât se simt de prost şi cât sunt de obosiţi. Totul în jurul lor îi dezgustă; chiar sunt dezgustaţi de propria lor viaţă anostă.
Pe cealaltă cale umblă şi călătoresc fără destinaţie, într-un ritm mai rapid, chiar dacă sunt împovăraţi cu atâtea greutăţi, treburi, preocupări şi munci, cei care sunt striviţi zilnic de atâtea eforturi, scurtându-se în acest mod durata vieţii lor, viaţă pentru care, spun ei, se luptă. În final, şi trândavii, şi cei foarte ocupaţi şi preocupaţi sunt cumplit de robiţi şi acesta este şi punctul lor comun.
Sfântul Nicodim Aghioritul, în lucrarea sa preţioasă, Experienţe duhovniceşti, devine analitic şi foarte descriptiv. Menţionează cum a deschis diavolul în această lume o şcoală de ispite. Văzând că el nu mai apucă să dea lecţii despre fărădelegi, a pus în locul său ca învăţător trândăvia, astfel că şi cei mai răi au devenit cei mai buni elevi ai săi. Elevii se pricopsesc prin a deveni duşmanii străduinţelor şi prietenii plăcerilor. Însă nu rămân în urmă nici elevii aceleiaşi şcoli care învaţă înrobirea în treburi şi griji inutile. Să nu creadă cineva că toate acestea se întâmplă numai celor care sunt în afara Bisericii.Duhul trândăviei şi al lenii, când ocupă sufletul credinciosului, invocă boli pentru a nu ţine post, a nu merge la biserică, a nu se ruga şi, în general, pentru a nu se înfrâna.
2. „Duhul grijii de multe”: scop pentru scop
Şi cei foarte ocupaţi găsesc aceleaşi pretexte şi, închişi în capcana faptelor zadarnice, nu găsesc timp să meargă la biserică şi să făptuiască ceva în folosul sufletului. Dacă le rămâne un pic timp, îl dedică relaxării, hobby-ului. Hobby-ul devine o epidemie a omului nesatisfăcut. Dacă reuşesc vreodată să se strecoare de la toate problemele acestea care îi preocupă şi se găsesc în biserică, la studiu sau la rugăciune, mintea lor fuge în altă parte, acolo unde se află inima lor.
Diferitele scopuri în viaţa noastră se binecuvintează atâta timp cât împlinesc nevoile necesare. Când cineva depăşeşte aceste limite, atunci începe tulburarea patimilor, care strică sufletul prin exagerarea grijlor lumeşti. Abundenţa şi excesul bunurilor materiale, odihna şi confortul material exagerat, în sfârşit, toate facilităţile vieţii consumiste şi excesive de acum încurcă şi mai mult viaţa aceluia care doreşte sincer o creştere şi o înnoire duhovnicească. Lăcomia şi dorinţele nesfârşite umflă ego-ul şi creează tulburare în suflet.
În această situaţie, sufletul uită că Dumnezeu este Unicul Care poate să dăruiască. Pe măsură ce omul renunţă la odihna lui subiectivă, egoistă şi se dăruie lui Dumnezeu, pe măsură ce dăruieşte o parte din bunurile materiale şi celorlalţi, pe atât îşi diminuează mândria şi înălţimea ego-ului, suficienţa propriei lui vieţi private.
Dumnezeu binecuvintează adevăratul scop al vieţii noastre cu daruri minunate. El iubeşte truda cultivării continue a acestui scop. Nu e de mirare că asceţii Bisericii se odihnesc în osteneală, pentru că ea ajută la întărirea duhovnicească. Scopul vieţii noastre, viaţa „în Hristos”, este şi mijloc pentru îndeplinirea scopului. Ne străduim şi trăim pentru ceva anume (desăvârşirea noastră) şi acest scop ne însufleţează puterile sufleteşti.
Omul de astăzi a pierdut scopul vieţii lui ca viaţă în şi cu Hristos. Scopul lui se delimitează numai la lumea şi la lucrurile acestei lumii, iar viaţa lui se transformă într-un scop pentru scop, ce sfârşeşte în eşec amar, în prostie, care, din nefericire, se poate observa foarte des astăzi. Agonia neliniştită a iubirii de bani, care-l conduce la idolatria iubirii de arginţi, îl duc pe om la situaţii extreme, la fapte josnice şi ridicole.
Înăuntrul acestei ameţeli, omul îşi pierde caracterul sfânt al persoanei, originea şi vocaţia lui „împărătească” şi începe să creadă că banii pot să-i înfrumuseţeze viaţa. În locul scopului adevărat şi folositor al vieţii, desăvârşirea lui personală, se aşează acea uşurătate, în favoarea plăcerii şi limitării sale, uitând de faptele răbdării ce înfrumuseţează, de adevărata cultură a valorilor, a oamenilor smeriţi.
Astfel, conştiinţa lui personală se schimbă, relaţiile şi viaţa se mişcă într-o perspectivă a sticăciunii. În acest fel, creştinul, care a avut ochii aţintiţi întotdeauna spre cele duhovniceşti, acum îi coboară spre bani şi spre timpul unei vieţi biologice şi material-consumiste. El nu poate atunci să simtă activitatea ca creaţie şi ca dăruire în timp, ca „prieten” însoţitor spre eshaton, ci o vede ca un coşmar şi duh rău şi, prin urmare, trăieşte cu frică şi cu tristeţe nemângâiată.
Lumina Evangheliei este singura care poate să lumineze toate colţurile inimii şi ale minţii, să cureţe petele vieţii imorale, să traseze limitele patimilor, să răspundă la întrebări privind adevărata natură a măsurii, singura care poate să conducă paşii spre mântuire. Lumina dumnezeiască îl va îmbărbăta şi îl va face pe om să renască. Harul dumnezeiesc îl va înălţa la porţile Cerului pe cel căzut în temniţele iadului. Dar trebuie să cerem harul prin cuvinte, fapte şi implorare fierbinte.
Ca şi ascetul aghiorit, marele Sfânt Grigorie Palama, să strigăm din adâncul sufletului nostru: „Doamne, luminează-mi întunericul!”
Etosul ortodox este un etos al păcii, al linştii, al bucuriei şi al luminii. E un etos dinamic, etosul veacului ce va veni. Părinţii Bisericii, în timp ce laudă pe Dumnezel-om, suferă pentru omul durerii şi al problematizării. Ei ne îndeamnă să ne descoperim adâncurile sufletului nostru prin conştiinţa de sine, luminată de harul Evangheliei. Ne oferă un mod de viaţă liniştit, curat şi autentic, un mod de viaţă inspirat de Dumnezeu, în care harul libertăţii Lui ne vindecă de bolile păcatului şi ne desăvârşeşte.
Numai lângă Libertate ne putem vindeca rănile falsei noastre libertăţi. Părinţii Bisericii, pentru că au văzut lumina Adevărului, au dobândit sănătate duhovnicească, s-au eliberat pe ei înşişi, s-au bucurat de libertatea veacului ce va veni, fiind plini de har şi de încedere în iubirea lui Dumnezeu. Ei au văzut unde ajung toate, de aceea pot să spună conştient: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei au văzut mântuirea Ta!…” (Lc 2, 29-30). De aceea Sfinţi Părinţi pot să dea o educaţie corectă omului. Lângă ei te simţi liber, deschis. Nu te subestimează, nu profită de tine, nu te înşală şi nu îţi spun minciuni. Pentru că nu au nici o problemă a lor să o acopere.
Mulţi înţelepţi ai lumii condamnă cu precizie grija de cele multe şi nefolositoare. De ce un om care este curios nu poate fi şi discret? (Terentiu) De ce cine se ocupă cu lucrurile străine se îmbolnăveşte din cauza curiozităţii lui? (Euclid) Sfântul Casian Romanul menţionează, în meditaţia a 6-a (din cele 8 reflecţii despre răutate scrise de el), cum din trândăvie se naşte grija de multe, din grija de multe dezordinea şi din dezordine se nasc toate răutăţile. Deci grija de multe este legată de trândăvie şi o urmează credinciosă.
Conform Sfântului Ioan Scărarul, care este extraordinar în comparaţii, grija de multe este cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. Este adevărat că trândavul şi curiosul doresc să se ocupe cu ceva uşor pentru a-şi justifica existenţa şi prezenţa. Ei nu îndeplinesc de cele 10 porunci ale lui Dumnezeu şi de alte porunci evanghelice; ei caută şi găsesc o preocupare înşelătoare în ceilalţi şi în lucruri, idolatrizând universul vieţii în care trăiesc. Consideră ca fiind un întreg grija şi întrebările pentru cele multe, fiindu-le frică şi evitând sistematic cele dureroase. Conform Părinţilor Bisericii, chinuitorul patimilor se caracterizează prin grija de multe şi lene.
Opusul său, iubitorul de Dumnezeu şi de Legea Lui, este întotdeauna preocupat cum să placă Domnului, şi aceasta este grija lui principală. Strădania lui este să fie vrednic de darurile lui Hristos, de viaţa după Hristos.
De asemenea, grija de multe dezvăluie egoismul exagerat al omului şi mândria sa. Curiozitatea îi loveşte şi pe cei consideraţi inteligenţi, şi pe cei cu imaginaţie bogată, deoarece ei sunt mai uşor de predispus spre flecăreală şi aroganţă. Plăcerea de a folosi cuvinte excentrice, a jocului de cuvinte, a beţiei de cuvinte, a demonstrării cunoştinţelor sunt semnele curioşilor care se ocupă mult cu ceilalţi, doresc să placă celorlalţi, doresc să domine în discuţii. Astfel, aceştia ajung să se ocupe tot timpul de ceilalţi şi să nu se ocupe deloc de ei înşişi, să nu accepte sfaturi şi păreri, pe care doar ei să sunt gata să le dea cu uşurinţă. Preocuparea lor este imaginea ideatică despre sine proiectată în ceilalţi.
Avva Dorotei s-a ocupat de un caz foarte rar de curiozitate. El menţionează că uneori se întâmplă ca cineva să bănuiască ceva, iar, după aceea, faptele să demonstreze că a avut dreptate. Şi de aceea susţine faptul că, deoarece doreşte să îşi corecteze sinele, se mişcă întotdeauna suspicios şi curios, gândind în felul urmator: „Dacă vorbeşte cineva şi eu îl aud, am să înţeleg greşeala pentru care mă condamnă şi mă voi corecta”. Marele duhovnic condamnă imediat persoana care gândeşte astfel şi chiar o consideră mişcată de diavol. Dacă, într-adevăr, acea persoană doreşte să se corecteze, să se căiască atunci când i se prezintă greşeala, să agraveze şi să scuze în acest mod curiozitatea sa.
Cunoştinţele şi studiul sunt bune şi necesare. Dar cu cât sunt mai rele neştiinţa şi ignoranţa, cu atât mai mult trebuie acordată atenţie acestei curiozităţi continue, din care rezultă deşertăciunea şi dorinţa de a fi prins în multe treburi. Gândurile multe, zadarnice, obraznice şi dăunatoare întunecă mintea şi nu o lasă să înţeleagă nici ceea ce trebuie. Ar fi bine ca omul să se concentreze la el însuşi şi să se ocupe de cele necesare. Ar trebui să se cunoască pe sine însuşi şi să caute cunoştinţe care îi sunt de folos. Oricât am dori, nu putem să le cuprindem pe toate: ştirile de zi cu zi, noutăţile cele multe, sterile, schimbările lumii.
Cu înţelepciune să ne concentram la cele folositoare şi într-adevăr utile. Să devenim ca acei oameni de ştiinţă şi înţelepţi care reuşesc cele mari, ocupându-se cu cele mici. Să dobândim cele mari desăvârşind pe cele mici. Să dobândim pocăinţa plângând toate păcatele, chiar şi pe cele considerate de noi mici, dar poate mari în ochii lui Dumnezeu.
3. „Duhul iubirii de stăpânire”: opusul dragostei
Să ne specializăm în a cunoaşte adâncul inimii noastre, lipsurile noastre sau, de fapt, ceea ce suntem în realitate. Aşa cum zice marele înţelept, Nicodim Aghioritul: „Hai să fii un îndrăgostit preocupat în a înţelege cele duhovniceşti şi cereşti… Şi, bineînţeles, tare îl vei mulţumi pe Dumnezeu, Care are printre aleşii şi iubiţii Săi pe aceia care Îl iubesc şi învaţă să facă voia Sa”.
Dorinţa cumplită de stăpânire şi posesie este legată de grija de multe. Dacă omul se îngrijeşte numai de partea materială, pe ea doreşte să o stăpânească. Dacă această dorinţă de stăpânire te va cuceri, nu te va lasa în pace uşor. Te va chinui aşa de mult, până te va epuiza şi ridiculiza, până te va secătui de vlagă şi de putere de viaţă. Este cumplit de iritabilă, de răzbunătoare şi oribilă această dorinţă! Ea e însoţită de puterea de dominaţie, atât de întâlnită astăzi, chiar şi în „comunităţile creştine”.
Aceasta a alungat din cer pe îngeri, a îndepărtat cu răutate din Paradis pe locuitorii acestuia, pe înţelepţi i-a făcut neînţelepţi; chiar şi pe cei mici îi păcăleşte, zicându-le că îi va face mari. Toţi pot fi corupţi de săgeţile acestei patimi catastrofale. Chiar şi locuitorii pustiului, care au lăsat totul pentru El, se pot încăiera pentru 2 lei sau pentru primele locuri în viaţa călugărească. Şi totuşi, uitaţi ca o lume întreagă, societatea, părinţii şi dascălii, de mici ne iau de mână pentru a ne conduce spre culmile fericirii, creaţiei şi desăvârşirii.
Siguranţa pentru viitor, pentru carieră, asigurarea unui confort presupun să fii mare, primul şi cu renume. Ceea ce nu a putut deveni tatăl, trebuie să devină copilul, chiar dacă poate fiul său nu poate. Ceea ce a lipsit părinţilor, trebuie să prisosească copiilor: graba mare pentru studii, învăţătură, titluri şi pergamente sau diplome. Aceasta însă e doar o grabă pentru diplome şi nu pentru formarea persoanei. Crescând însă copiii, în acest mod (educaţi pentru a obţine premiul întâi şi a stăpâni), cresc ei normal? Nu cumva aşa, cu invidia, infectăm sfinţenia inimii lor şi îi facem mărturisitori tragici ai stăpânirii? Copiii sunt nepregătiţi pentru orice insucces în viaţă. Şi oare este posibil ca el să nu vină?
Un aghiorit duhovnic cu experienţă spunea: „Nu trebuie să ne surprindă eşecul, ci doar succesul!” Să ne gândim puţin la aceasta şi vom vedea cât este de greşită pedagogia noastră.
Este posibil să fim în viaţă tot timpul primii? Într-un autobuz pot sta toţi în primele locuri? În biserică toţi vor să fie primii? Toţi vor să li se slujească şi nu să slujească? Nu acesta este duhul trupului lui Hristos!
Omul căruia îi place să domine şi să stăpânească este mânios, bolnav, periculos, nesocotit şi nerăbdător. Îi vede încontinuu pe alţii ca fiindu-i obstacole în drumul său, ca adversari uneltitori împotriva evoluţiei şi creşterii sale. Prieteniile lui sunt ipocrite, iar acolo unde le va promova, cuvintele sale sunt complezenţe. Iar cu ceilalţi se poartă grosolan şi cu aroganţă. Când este şi om lipsit de calităţi şi capacitate, devine absolut ridicol şi vrednic de plâns, mai ales când stă în frunte.
Stăpânirea defineşte comportamentul nostru faţă de aproapele. O vedem ca pe o treaptă pe care să călcăm şi să urcăm (cât de mult astăzi ascultarea a ajuns să fie pentru unii un impuls de dominaţie!). Deci o transformăm într-un lucru sau într-un instrument, pentru a o folosi după necesităţile noastre. Dar adevărata relaţie între oameni nu există în exploatare, înşelare şi manipulare, ci ea există în sfinţenia darului şi a slujirii.
Creştinul, bineînţeles, se luptă pentru câştig şi împlinirea sa, dar cu rabdare şi smerenie, fără să îşi înlăture fraţii, în special atunci când sunt şi harismatici. Se bucură să fie şi al doilea, prin vrednicia sa, cu conştiinţa curată, neexistând ceva mai preţios. Niciodată nu îşi va permite să uneltească, să înşele, să fie viclean pentru a ajunge pe locul întâi, înlăturând pe fratele lui, mădular al trupului lui Hristos. În inima credinciosului nu are loc dezamăgirea pentru insucces. Prietenul lui Hristos va găsi un motiv pentru smerenie şi rugăciune mai fierbinte în această aparentă neşansă. Nu se va descuraja, nu se va extenua, va reveni daca va trebui, dar nu se va plânge ca un nemângâiat.
Să nu ne comparăm niciodată cu nimeni (II Cor 10, 12-14), oricât de mic sau mare am fi înaintea lui Dumnezeu fiecare dintre noi. Dumnezeu se îngrijeşte de fiecare om în parte, comunicându-Se şi împărtăşindu-Se inimii acestuia. Preocuparea noastră de o viaţă este cum să fim curăţiţi prin pocăinţă. Făcând aşa, Hristos Se va arăta omului acum, în Biserică, şi apoi în Împărăţia Sfintei Treimi. Trebuie să conştientizăm că Dumnezeu cunoaşte inima noastră şi vede faptele noastre.
Acest lucru ne va aduce multă smerenie şi păzirea de a ne închipui că suntem şi noi cineva, care Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Liberi de orice închipuire de sine, ne vom osteni şi, ce va vrea Dumnezeu, El va săvârşi fără noi, prin noi, pentru noi. Calea noastră este întotdeauna a smereniei, iar a ridica şi preaslăvi aparţin numai lui Dumnezeu.
Creştinul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca să îl conducă spre înălţimi. Bineînţeles că şi creştinul trebuie să fie pregătit, dar fără grabă şi impertinenţă. Credinciosul pregătit ştie să aştepte cu răbdare, fără să îl tulbure întârzierile sau nedreptăţile, amânările sau încercările. Trebuie să mai spunem că nu este necesar ca cineva sa fie pe primul loc al oricarei ierarhii ca să îşi exercite generos şi productiv talanţii pe care i-a dat Dumnezeu. Oriunde ai fi, trebuie să ai o lucrare, fără ea nu eşti departe de impostura chemării şi vocaţiei.
Şi la fabrică, în agricultură sau la facultate poţi să dobândeşti cunoştinţe şi experienţă. În oricare poziţie ne vom găsi, vom fi mulţumiţi dacă avem o poziţie interioară corectă şi adevărată. În special, primele locuri cer sacrificii mai mari, trudă şi luptă. În faţa lor, să stăm mai mult cu frică, decât cu dorinţă subiectivă arzătoare. O altă dorinţă neîncetată să ocupe locul întâi în inima noastră. Aceea de a sălăşlui Hristos în ea, de a fi împreună cu Hristos, de a trăi pentru Hristos, de a lua Hristos chip în noi.
De ce pentru aceasta viaţă dorim primele şi cele mai bune locuri, iar pentru cealaltă viaţă ne mulţumim cu un colţişor? De ce în această viaţă vrem să fim numărul unu în toate, iar la judecată să trecem chiar ultimul în Împărăţia Slavei?
Să folosim toată ambiţia şi dorinţa noastră de stăpânire, pentru a găsi un mod de a ne afla în braţele lui Hristos, de a ne odihni la pieptul Său cel sfânt, ca si ucenicul Său iubit, Ioan Teologul. Acest lucru să îl spunem copiilor noştri, rudelor şi prietenilor noştri, dar mai ales nouă înşine. Nouă, oamenilor, ne dăunează setea de a stăpâni peste ceilalţi, şi de aceea Biserica face rugăciune pentru ca Domnul să ne elibereze de acest duh al stăpânirii. Este un duh rău, demonic care locuieşte şi stăpâneşte, mai mult sau mai puţin, în toţi.
Fiecare dintre noi doreşte să controleze şi să stăpânească pe alţii. Şi când duhul stăpânirii locuieşte în suflet, omul trăieşte pentru acest duh şi nu pentru sine. Şi unde exista duhul stăpânirii, de acolo fuge duhul curăţiei, al smereniei Domnului, al dăruirii şi al dragostei adevărate a lui Dumnezeu.
4. „Duhul grăirii în deşert”: uciderea duhovnicească a fratelui meu
Dacă Dumnezeu nu este „Domnul şi Stăpânul vieţii mele”, atunci eu-l meu devine domnul şi stăpânul meu, centrul absolut al lumii, şi încep să evaluez totul conform nevoilor mele, ideilor mele, dorinţelor mele şi părerilor mele. Această stare nu este altceva decât o formă de idolatrie, care este păcatul cel mai mare, pentru că el duce la pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Şi schimb prin aceasta întreaga ierarhie a valorilor şi nu mai iau aminte la providenţa lui Dumnezeu cu mine şi cu semeni. De fapt, ignor providenţa lui Dumnezeu, pentru că ignor prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea şi în lume.
Daca trândăvia şi grija de multe mă conduc spre catastrofa mea duhovnicească, duhul iubirii de stăpânire şi grăirea în deşert întregesc dezastrul prin uciderea duhovnicească a fraţilor mei. Trândăvia te imobilizează, grija de multe te pune în mişcare, duhul iubirii de stăpânire te tulbură şi grăirea în deşert te zguduie aşa cum marea furtunoasă iţi produce rău de mare. Marea este bogată în bunuri şi ce mult te linişteşte o călătorie pe apele ei liniştite! Cuvântul omenesc este ca marea. Te oboseşte sau te odihneşte, te sufocă sau te înviorează.
Într-adevăr, cuvântul omului este un dar nepreţuit, şi preţuieşte atât cât să ni se ceară în Ziua Judecăţii socoteală pentru folosirea sa. Cuvântul este sceptrul dominaţiei omului pe pământ. Este păcat să folosim nechibzuit acest sceptru, al cinstei şi originii dumnezeieşti. Acest inel de aur de legătură între oameni, limba, să îl ferim cu dexteritate de defecţiunile voite, de falsificările meşteşugite, de tehnicile ademenitoare şi îndrăzneţe.
Orice cuvânt rămâne întotdeauna în memoria oamenilor. Este prelucrat în orele de linişte pentru a întrista sau bucura omul. Cât trebuie să fim de atenţi atunci când ne exprimam, în special în caracterizări şi păreri! Nu este permis să vorbim cu aşa mare uşurinţă. Vorbăreţul este acceptat, dar foarte rar respectat. Niciodată nimeni nu l-a condamnat pe omul precaut şi tăcut. În final, vorbăreţul îi respinge pe ceilalţi şi este prieten cu cei de seama lui. Dar, deseori, nici el însuşi nu întârzie să se obosească din cauza acestui gol continuu, al abundenţei sale. Lucrurile pe care le comentează, le critică şi condamnă, foarte repede i se vor întâmpla şi lui.
Obsesia de a căuta tot timpul scandalul, calomnia blamabilă şi acuzarea aşa de mult neplăcută lui Dumnezeu începe întotdeauna de la flecăreala grăirii în deşert. Aceste patimi iau naştere în sufletele care le poseda, chiar dacă acestea le condamnă sau, cel puţin, le doresc. Sfântul Ioan Scărarul caracterizează clevetirea ca fiind tronul zădărniciei, semnul neştiinţei, începutul judecăţii, conducător spre absurditate, cauza minciunii, pierderea bucuriei duhovniceşti şi a rugăciunii. În schimb, vorbeşte foarte frumos despre tăcerea distinsă şi în plină cunoştinţă de cauză. Şi o numeşte mama rugăciunii, meditaţie la robia patimilor, supraveghetorul gândurilor, păzitorul care observă duşmanii, cauza tristeţii şi neliniştii bune, duşman al curajului indiscret, ascensiune duhovnicească tainică.
Sfântul Nicodim Aghioritul continuă pe acelaşi ton, considerând grăirea în deşert ca fiind caz de neştiinţă şi de nerozie, poarta bârfei răutăcioase, sluga minciunilor şi a indiferenţei faţă de evlavia râvnitore şi fierbinte. Admirând tăcerea, o menţionează ca fiind nădejdea biruinţei, iubită de acela care nu are nădejde în sine, un ajutor minunat pentru practicarea virtuţilor şi semn al cuminţeniei.
Avva Dorotei face o observaţie remarcabilă, spunând: „De multe ori discutăm dintr-o dispoziţie pentru vorbărie. Vom spune ceva, poate fără să vrem, ne va scăpa şi îl vom întrista pe fratele nostru. În schimb, atunci când cineva vorbeşte cu măsură, spre folosul celuilalt, Dumnezeu nu va permite ca celălalt să se tulbure din cauza cuvintelor noastre”. În altă parte, Avva continuă: „Exact aşa cum ţinem post de la mâncare, aşa să postească şi limba noastră şi să fie departe de bârfa răutăcioasă, de minciună, vorbărie, dezaprobarea aproapelui, de mânie, şi, în general, de orice păcat care se face cu limba.
Avva Sisoie a repetat 30 de ani în rugăciunea sa: „Doamne, Iisuse Hristoase, acoperă-mă de la cadavrele limbii mele!” Vedeţi un acord minunat al tezelor Părinţilor din pustiu privind atitudinea şi relaţiile oamenilor din societate? Deci nu vom regreta dacă învăţăm, chiar dacă nu imediat, să tăcem şi să fugim de cuvintele pline de răceală şi indiscreţie. Sau măcar, în general, să spunem mai puţin. Cuvântul nostru să posede acest mare cadou pe care Dumnezeu i l-a dat numai omului: măsura, respectul şi sfinţenia. Cuvântul ne-a fost dat pentru doxologia şi mulţumirea lui Dumnezeu, pentru a ne exprima dragostea noastră pentru oameni şi a ne uni cu ei, şi nu pentru a ne despărţi şi izola de Dumnezeu şi de oameni.
Kerygma cea mai răsunătoare a Muntelui Athos este tăcerea lui. Părinţii din Pateric învaţă prin tăcerea lor, prin prezenţa lor chenotică. Tăcerea voită şi îndepărtarea cu bună ştiinţă a monahilor de discuţii dobândeşte o valoare numai prin convorbirea cu Dumnezeu. Acest dialog cu Dumnezeu este un dialog mistic şi de mărturisire, este un dialog al cunoaşterii şi al pedagogiei sufleteşti. Prin păstrarea tăcerii se încearcă (probează) puterea voinţei şi se eliberează ascetul de multe capcane nedorite: curiozităţi, îndrăzneli, judecăţi şi altele. Polifonia, limbuţia şi pălăvrăgeala lumii de astăzi au multe de învăţat de la această tăcere teocentrică.
Omul contemporan este chemat întotdeauna să se împărtăşească din mesajul tăcerii mistice a Părinţilor deşertului. Este nevoie pentru timpurile de astăzi de o coborâre a tonurilor, tensiunilor, încordărilor şi exaltărilor. E nevoie de o diminuare a verbiajului, a pălăvrăgelii exuberante, a flecăreli obositoare, pentru ca fiecare om să se retragă în chilia lui proprie pentru a discuta în taină cu sine însuşi, pentru a se cunoaşte pe sine însuşi şi pentru a auzi vocea reală în profunzime. Acolo şi numai acolo va vedea adevărata realitate şi nu cea imaginară, ideatică, despre sine. Acolo va cunoaşte adevărata lui icoană duhovnicească, reală, şi va constata sau nu dacă Hristos a luat chip în el şi dacă Îl poartă pe Hristos în sine.
5. Crucea şi învierea personală
Aceste 4 duhuri rele, pe care le-am menţionat, sunt ca un vehicol cu patru roţi, care cu viteză mărită ne conduc spre prăpastie. Sufletul, sub povara acestor patimi, nu poate să nu fie grav bolnav. Şi uitaţi de ce.
Trândăvia omoară conştiinţa de Dumnezeu, grija de multe omoră conştiinţa de lucruri, pe care le folosim pentru distrugerea şi nu pentru mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care desconsideră omul, omoară conştiinţa falsă de aproapele, iar grăirea în deşert omoară conştiinţa de noi înşine, prin risipa cuvântului dumnezeiesc. Uitaţi de ce, din cele trei sute de patimi, pe care le menţionează Sfântul Petru Damaschin în Filocalie, Sfântul Efrem le-a ales doar pe acestea patru! Deoarece au aşa mare putere, încât uşor pot omorî sufletul, fără să ne dăm seama.
Fiecare dintre noi cade în aceste patimi, mai mult sau mai puţin. Să ne rugăm fierbinte Domnului pentru a ne elibera de acestea şi să ne amintim istoria acelui monah care, de nouă ani de zile, se chinuia mult cu războiul gândurilor viclene. Disperat, şi-a spus lui însuşi: „Cu gândurile acestea pe care le am, îmi pierd sufletul şi nu am nădejde de mântuire. Deci, hai să merg în lume”. Şi s-a dus. Pe drum, a auzit o voce din Cer, care îi spunea: „Cei nouă ani în care te-ai chinuit cu gândurile cu care te luptai sunt toţi cununele tale şi slava ta, numai întoarce-te cu pace şi te vei uşura de gânduri”. Călugărul s-a întors şi s-a odihnit în pace.
Fraţii mei, lumea îi păcăleşte pe oameni prin a le oferi o bucurie şi dulceaţă superficiale şi trecătoare. Această plăcere aparentă dă naştere la durere, robie, tristeţe şi lipsă de sens. Tăcerea crucificată ne dă într-adevăr plăcere, bucurie irevocabilă, frumuseţea dulce a coexistenţei continue cu Hristos.
Această coexistenţă oferă viaţii omului o bucurie invincibilă. Lumea este întunecată pentru omul care nu cunoaşte decât nivelul inferior al vieţii. Omul de azi este stresat deoarece nivelul modului lui de viaţă este submediu. Omul se va umple cu bucurie adevărată când îşi va răstigni patimile şi dorinţele sale. Iar în interiorul acestei răstigniri va veni bucuria cea mare a libertăţii, confortului şi odihnei.
Părinţii Bisericii ne învaţă bunacuviinţă a simplităţii, frumuseţea cuvintelor neafectate, harul sobrietăţii şi înnoirea prin trezvie. Cum poate omul de astăzi, în dificultăţile ştiute de noi toţi, să vină acasă şi să se simtă împăcat, firesc, liniştit, iubind pe ai săi, fără calcule, analize, evaluări şi incertitudini? Numai dacă va exista în viaţa lui o renaştere duhovnicească! Cum poate cetăţeanul de astăzi să se dezlege de lucruri şi condiţii? Numai dacă e liber sufleteşte, în interiorul lui!
Unui ascet din Sfantul Munte i s-a daruit ceva, iar el, după puţin timp, a dăruit acel ceva unui vizitator al sau, spunându-i simplu: „M-am smerit că l-am primit, m-am bucurat mai mult ca l-am dat!” Aici este crucea si invierea! Crucea exterioară a golirii, smereniei, sărăciei; învierea interioară a bucuriei, iubirii, dăruirii, diaconiei, harului.
Relaţia monahului cu fratele său seamănă cu relaţia lui Dumnezeu cu umanitatea. Lumea este un dar de la Dumnezeu. Darul se oferă de către cineva pentru a câştiga dragostea, pentru a realiza un dialog de iubire între el şi cel căruia îi dăruieşte darul. Dar când acela se alătură în întregime darului şi îl uită pe dăruitor, atunci nu răspunde dragostei lui, iar dialogul de dragoste dintre ei nu se realizează. Avem datoria să uităm şi să sărim peste dar prin orice mijloc, pentru a-l vedea pe Dumnezeu, Dăruitorul. Deci toţi cei care s-au lăsat în desfătarea darurilor, l-au uitat pe Dăruitor şi s-au rănit mortal din cauza durerii, plăcerilor şi tulburării.
Dragii mei fraţi, omul duhovnicesc este omul luptător. Sfântul Ioan Carpatinul menţionează într-unul din cele 100 de capete mângâietoare: duşmanii demoni luptă cu caracterul şi amabilitatea, lovind sufletul cu ispite variate şi de nedescris. Din tristeţile cele multe şi de nedescris se împleteşte cununa ta, la slabiciuni se vede perfect puterea lui Hristos, iar harul Sfântului Duh obişnuieşte să înflorească în cele mai sumbre situaţii.
Cine urăşte păcatul, iubeşte viaţa. Cine ignoră păcatul, trăieşte o viaţă superficială. Cine iubeşte păcatul, dispreţuieşte darul vieţii şi al mântuirii. Când biruim păcatele şi patimile noastre trăim Învierea, atunci simţim bucuria biruinţei: Hristos a biruit lumea (In 6, 33) şi a înviat din morţi (Mt 28, 7). Împreună cu „Hristos a Înviat”, prăznuim şi Învierea noastră din mormântul păcatului, cât şi Învierea noastră de obşte: „Histos a înviat şi nici un mort în morminte” (Utrenia Paştilor).
Cei care s-au depărtat de Hristos şi care se află sub stăpânirea păcatului şi a morţii nu pot să aibă această aşteptare întru nădejdea bucuriei, pentru că ei nu cred în Învierea lui Hristos. Prin patimi, oamenii se îndepărtează de Hristos şi de adevărata cunoaştere ontologică sau duhovnicească despre om. Prin ce se deosebeşte viaţa creştină autentică de viaţa lumească? Prin faptul că creştinii resping plăcerea şi îndulcirea patimilor, pentru a fi în comuniune cu Dumnezeul sfinţeniei, bucuriei şi al veşniciei. Civilizaţia contemporană tace foarte discret în privinţa nevoilor duhovniceşti ale omului. Sfânta noastră Biserică, cu experienţa acumulată de-a lungul veacurilor, are să ne dea sfaturi preţioase pentru lupta noastră împotriva patimilor şi a păcatului.
Păcatul este respingerea lui Dumnezeu şi despărţirea de El, pierderea comuniunii iubitoare cu El. Omul care nu se îngrijeşte de sufletul său şi se ocupă cu lucruri inferioare, îşi pierde sufletul.
Conform Sfinţilor noştri Părinţi, există trei feluri de morţi.
Prima este atunci când omul este mort pentru păcat şi trăieşte pentru Dumnezeu.
A doua este moartea naturală, adică atunci când sufletul se desparte de trup.
Şi a treia moarte este moartea duhovnicească, care este înaintea celei fizice, moartea sufletului, atunci când omul, trăind în păcat, este lipsit de împărtăşirea harului dumnezeiesc.
Morţii duhovniceşte circulă zilnic printre noi, ca necredincioşi sau atei, eretici sau nepocăiţi, avizi şi hrăpăreţi, dar şi în interiorul grădinii Bisericii, ca trândavi, curioşi, vorbăreţi, cuprinşi de duhul iubirii de stăpânire. Păcatul îl face pe om să fie fricos şi stresat, împietrit şi închis.
Rădăcina păcatului este, în primul rând, mândria cu ramuri multe şi ciudate. Deci, aceasta încearcă să îl facă pe om să se asigure, sa aibe baze solide pe pământ. Omul păcătos se îmbogăţeşte, este hrăpăreţ, trăieşte şi se mişcă cu uşurinţă în slava prosperităţii şi crede că, trăind în acest mod, va evita moartea şi va deveni astfel nemuritor.
În camera de oaspeţi a unei mănăstiri de la Sfântul Munte, pelerinii citesc un epigraf care creează comentarii variate. Epigraful spune: „Dacă mori înainte de a muri, nu vei muri atunci cand vei muri!” şi se referă la prima moarte pe care am menţionat-o.
Pentru Părinţii Bisericii noastre, Împărăţia lui Dumnezeu nu este viaţa de după moarte, ci o realitate prezentă. Daca cineva trăieşte pentru Dumnezeu şi şi-a omorât ego-ul păcătos, atunci nu îi este frică de moartea fizică, deoarece aceasta va fi continuarea vieţii prezente şi fericite pe care o trăieşte împreună cu Hristos. Pe de o parte, omul, cu cât este mai mort duhovniceşte, cu atât îi este mai frică de moartea fizică, deoarece a cunoscut numai existenţa efemeră şi perisabilă. Iar când o pierde pe aceasta, simte că pierde totul şi simte o vinovăţie şi un control interior.
Moartea şi frica sunt sursele păcatului. Conform Apostolului Pavel, Hristos a venit pentru a-l elibera pe om din robia demonului şi de frica morţii. Plăcerea gustului din fructul interzis al Paradisului a adus durerea căderii.
Atunci Adam a murit pentru prima dată. Din „persoană”, a devenit „individ”, prin autonomie. Şi-a pierdut facultatea de a se referi la Dumnezeu. Dupa ce s-a înstrăinat de Dumnezeu, a devenit egocentric, mort. Sfântul Grigorie Palama spune exact acest lucru, în lucrarea sa legată de comuniunea cu Dumnezeu: moartea sufletului este înstrăinarea vieţii omului de Dumnezeu.
Regenerarea sau schimbarea omului se împlineşte prin tainele Bisericii şi prin practicarea virtuţilor. Iubirea lui Dumnezeu către om şi iubirea omului către Dumnezeu îl fac pe om învingătorul firii, reînnoit, sfânt. Cu cât omul Îl doreşte mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult Îl cunoaşte şi iubeşte. Pentru a ajunge la această consacrare întreagă, la extaz şi comuniune dumnezeiască, omul este chemat să renunţe la voia lui egoistă şi la individualitatea sa, să răstignească patimile şi să obţină simţuri duhovnicesti.
În această lume, credinciosul are datoria să trăiască în duh ascetic şi nu într-un duh pragmatic. Să se mulţumească cu cele puţine şi necesare. Să-şi poarte crucea cu mulţumire pentru pâinea cea de toate zilele, pentru ziua de azi, pentru binecuvântarea păcii şi libertăţii, pentru că trăieşte. Să nu ajungă un super consumator, un vânător de utilizări. În acest duh şi cu această atitudine, creştinul trăieşte bucuria prezentului şi mulţumeşte din inimă Autorului acestei dăruiri.
Asceza nu constituie o practică dură, nu e o privare, nu e o izolare, nu e şi nici nu poate fi o tipizare sau formalizare, ci prin excelenţă ea este ajutor spre cunoaştere; dacă nu ne jertfim, nu vom dobândi o viaţă autentică. Ascetul alege, în locul capcanelor egoismului, bucuria smereniei, a slujirii şi a dăruirii, care reprezintă, în sine, „cioplirea” continuă a ego-ului şi jertfă plină de sens şi cu folos.
Perioada Marelui Post este mai ales o perioada de durere şi lacrimi. Şi cu toate că omul de azi nu doreşte deloc să sufere şi să fie îndoliat, este cel mai necăjit şi mohorât. Pocăinţa învie; nepocăinţa întristează şi chinuie. Această perioadă, chiar acest lucru doreşte să ne ofere: adevărata bucurie a vieţii în Hristos şi libertatea vieţii nemuritoare, trecerea noastră, Paştele nostru, care, însă, va veni prin autoînvinuire, meditaţie, inimă zdrobită, cumpătare şi credinţă.
Duhul Marelui Post nu este numai înfrânarea de la câteva mârşăvii. De această neînţelegere doreşte să ne scape sfânta imnologie a acestei perioade, atunci când ne cheamă să începem bucuroşi înfrânarea mult lăudabilă. Când ne doreşte să angajăm iubirii strălucirea, rugăciunii fulgerul, bărbăţiei puterea, puritatea sufletească
De asemenea, să avem grijă de faptul că, postind numai de la mâncare, nu ne curăţim sufletul de patimi şi, deci, ne bucurăm în zadar de postul mâncării. Perioada aceasta este, mai ales, un îndemn pentru trândavi, iscoditori şi vicleni, pentru cei însetaţi de stăpânire şi vorbăreţi, dar şi pentru indolenţi, pătimaşi şi pentru toţi acei care au părăsit nevoinţa vieţii ascetice. Este un imbold pentru trezirea duhovnicească generală, pentru revitalizarea sufletului, care va îndrepta greşelile trecutului şi va reconstrui puterile sufletului.
Deci, fraţilor, să răstignim membrele prin înfrânare, să ne purificăm prin rugăciune, pentru a ne curăţa simţurile şi a aspira la lumina inaccesibilă a Învierii. Luminarea existenţei noastre se sprijină pe întoarcerea noastră la Dumnezeu, Care ne aşteaptă pe toţi cu braţele deschise. Cel care se aproprie, Îl vede pe Dumnezeu că binecuvintează şi răspândeşte pace chiar şi vieţii acelora care corespunde mai puţin cu adevărul.
Dumnezeu poate să vadă şi să recunoască toată jertfa noastră de despătimire ca participare la suferinţele lui (I Pentru 4, 13; II Cor 1, 5). Însă noi trebuie să fim smeriţi, trăind cu conştiinţa nevredniciei de a-L numi pe Dumnezeu Tată, dând slavă Sfintei Treimi pentru binefacerile iconomiei Sale pentru noi. Să avem pururea în sufletul nostru momentul şi icoana răscumpărării noastre prin Patimile şi Învierea Domnului şi, totodată, să conştientizăm păcatele noastre.
Pentru unii, Învierea e un timp de încercări şi trăiesc încă un gol în sufletul lor. Se cântă „Hristos a Înviat!” şi încă se simt stăpâniţi de duhul tristeţii. Chiar dacă nu ne-am despătimit şi încă trăim în umbra morţii, trebuie să ne amintim că nu există nimic în lume decât numai Învierea lui Hristos şi în ea să nădăjduim fiecare dintre noi.
Ne aflăm în situaţia în care un gând ne vine şi începem să vedem propria noastră icoană spirituală, spunând: „Uite, suflete, Paştile Învierii, luminii şi bucuriei se prăznuiesc şi eu tot în tristeţea, întunericul, tulburarea şi chinul paimilor zac şi bolesc! E Praznic al bucuriei şi eu bolesc de mâhnirea şi tulburarea păcatelor mele! E Praznic al curăţeniei şi luminii şi eu, suflete, tot nu pot să scap de un păcat sau altul! Nu de puţine ori sau chiar contiuu cad în aceleaşi păcate, mă întorc la urâţeniile rău mirositoare ale păcatelor”. Nu trebuie să primim şi să dialogăm cu acest gând ispititor, înşelător, ci trebuie să credem şi să nădăjduim că şi noi, ultimii păcătoşi, vom învia. Dar nu numai să nădăjduim că acest lucuru se va întâmpla, ci să şi aşteptăm prin pocăinţa noastră, care ne învie din păcate prin puterile harului lui Dumnezeu: „Eu nu numai că mărturisec Învierea morţilor!, ci eu, personal, practic şi cu adevărat, aştept această Înviere!”
AGNOS
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire
şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie…”
.jpg)
1. „Duhul trândăviei”: opusul creşterii duhovniceştiSfinţii Bisericii menţionează că plăcerea absurdă are drept consecinţă firească a ei durerea, şi vorbesc despre cum o durere nouă duce iarăşi la o nouă placere. O analiză scurtă a celor pfrem Sirulatru patimi, care se evidenţiază în rugăciunea Sfântului Efrem, ne va ajuta să înţelegem cât este de dureroasă, într-adevăr, plăcerea pe care patimile o dau fiecărui adorator şi cât este de plăcută agonia luptei fiecărui pătimitor.
Deoarece Dumnezeu Însuşi îi încununează şi îi umple cu har pe luptătorii şi învingătorii păcatului, dându-le ca cunună a biruinţei multă binecuvântare şi sfinţenie. Iubirea noastră faţă de Dumnezeu este adevărată, există şi se judecă în funcţie de lupta noastră împotriva patimilor. Aşa ne luminăm interior şi pătimim cele dumnezeieşti, devenim înfăţişări ale teofanei, adică oameni teofori cu adevărat, şi Hristos ia chip în noi.
Marele Sfânt ştie bine de ce pune trândăvia pe prima treaptă a patimilor. Trândăvia este un nor greu, care acoperă sufletul şi nu îl lasă să respire. Estompează mintea şi nu îi permite să vadă lucrurile clar, pierzându-şi darul de mare preţ al discernământului, care este harisma teologiei dogmatice şi a vieţii duhovniceşti ortodoxe. Leneşul este în continuă îmbolnăvire din cauza disperării. Inima trândavului devine un coş de gunoi ce adună lucruri rău mirositoare.
De asemenea, toţi înţelepţii lumii i-au facut o caracterizare rea. Seneca spune că trândăvia este hrana nulităţii, că este mormântul trândavului viu şi că îl epuizează pe om mai mult decât îl uzează munca. Ovidiu menţionează trândăvia ca fiind întreţinătoarea imoralităţii. Pittakos şi Isocrates o caracterizează în cel mai bun caz ca ceva plictisitor. Şi Theocrites, ironizându-i pe trândavi, îi menţionează ca fiind tot timpul în sărbătoare.
Părinţii Bisericii o biciuiesc vehement ca fiind mama multor rele. Sfântul Vasile cel Mare o prezintă caracteristic ca fiind cauza oricarei nelegiuiri, iar Sfântul Ioan Gură de Aur ca fiind izvorul tuturor pacatelor. Urmaşii acelui înţelept sunt Solanos Atenianul – căruia îi aparţine cunoscuta maximă: „Trândăvia este mama tuturor răutăţilor” – şi Sirah, cu: „Trândăvia a învăţat multă răutate” (Înţelepciunea lui Isus Sirah). Trândavul se identifică cu leneşul, puturosul, nepăsătorul, nemulţumitorul. El este cel care trăieşte ca un parazit pe spinarea celorlalţi. Nu numai leneşul este trândav, dar şi muncitorul care lucrează cu de-a sila, fara poftă, neatent, repede şi confuz. Conform scrierilor înţelepte, trândavul este în special neglijentul, indiferentul, studiosul deloc studios, cel care se roagă şi nu se roagă, cel care merge la biserică şi nu merge la biserică, teologul fără gândire teologică, creştinul după mărturia buzelor, dar corigent la morală.
Vedeţi cât de chinuit este omul cu această patimă? Cât este de vrednic de compătimire şi câtă luptă personală, responsabilă, serioasă şi continuă îi trebuie? De cât ajutor, de câtă rugăciune, înţelegere şi milă are nevoie? Are nevoie de prieteni, de rude, de duhovnici, de sfinţi, de îngerii lui Dumnezeu şi de îndurarea Celui de Sus ca să se elibereze de această patimă îngrozitoare, care îl ţine legat de sine, de trup, de propriul egoism îngust, de ideile lui şi de presupusa relaxare.
Dar să vedem mai bine cum arată omul cu această patimă, în care se cuibăresc şi clocesc şi alte patimi. Omul care îşi lasă membrele nemişcate pentru mult timp, va anchiloza. Dacă desconsiderăm sau dispreţuim constiinţa, ea încetineşte şi „se stinge”. Dacă sufletul încetează să se roage, va rămâne un teren nearabil şi îi va trebui multă străduinţă să îşi regăsească vlaga, pentru că rugăciunea este sănătatea sufletului.Trândăvia este terenul propice ca să se dezvolte ţepii gândurilor murdare, ai fanteziilor imorale, ai faptelor absurde şi ai amintirilor ispititoare. În această situaţie, omul îşi pierde seriozitatea, demnitatea şi nobleţea sa, nu se mai recunoaşte pe sine. Se plictiseşte, se enervează, se stresează, suferă de melancolie şi de singurătate chinuitoare sau este condus către stări opuse acestora, către distracţie, hoinăreală, clevetire, haz şi ironie.
Munca ne ajută şi ne susţine în efortul de a ne elibera de boala trândăviei. Dar şi ea trebuie făcută în aşa fel şi cu măsură, astfel încât să nu ne conducă spre alte impasuri şi, în special, spre aviditate. Chiar şi în deşert, asceţii nu s-au oprit să are pământul, să lucreze manual şi să mănânce pâinea obţinută cu sudoarea lor, pentru a nu deveni povara celorlalţi şi pentru ca trândăvia să nu robească puterile sufletului.
Omul cu duh trebuie să se roage şi să spună: „Doamne, să nu îmi dai ca zilele vieţii mele, cele puţine şi scurte, să se scurgă după zădărnicia şi deşertăciunea convingerilor lumeşti şi în nepăsare. Să nu mă laşi să îngrop talanţii pe care mi i-a încredinţat iubirea Ta, pe pământul uitării şi al lenei…”
Pe omul lui Dumnezeu îl caracterizează generozitatea, dăruirea, pacea şi bucuria. Trândavul obosit, trist şi descurajat, este supus unui spirit contrar Evangheliei lui Hristos. O înnorare întunecată şi prelungită a acoperit inima omului, o ceaţă întinsă şi oarbă a cuprins mintea lui. De obicei însă, această situaţie este voită.
Este o normă fără condiţii în oricare situaţie a mea, ce devine un mod de viaţă inert, fără nici o intenţie şi încercare de a face o schimbare. Şi cu cât această situaţie durează mai mult, cu atât se agravează boala. În acest mod, sufletul poate ajunge uşor la ofilire şi disperare. Din păcate, nu este mic numărul sufletelor care, din cauza diferitelor puncte de plecare, pretextelor şi motivelor, nu mai opun nicio rezistenţă interioară, astfel încât lăcomia şi nesaturaţia lor i-a stăpânit condamnabil, iar singurătatea, plictiseala, neplăcerea, tristeţea au devenit prietenele şi însoţitoarele inimii lor.
Duhul deznădejdii, care se naşte din duhul lenei, ne împiedică să urmăm calea duhovnicească. Noi credem că atunci când menţionează trândăvia dăunătoare, Sfântul Efrem se referă la neîmplinirea poruncilor lui Dumnezeu. Omul are menirea şi vocaţia să devină sfânt. Faptul că nu toţi ajung la sfinţenie se datorează trândăviei, care este direct opusă creşterii şi desăvârşirii duhovniceşti a omului, fiind negaţia creşterii personale, ofilirea în stagnare şi împietrire.
În final, se observă că lumea se desfăşoară pe doi curenţi opuşi, pe doua căi paralele. Pe o cale hoinăresc trândavii, bârfind, batjocorind totul în jurul lor, fiind nepăsători, cu sfârşitul obişnuit evoluţiei lor: plângeri multe, pentru cât se simt de prost şi cât sunt de obosiţi. Totul în jurul lor îi dezgustă; chiar sunt dezgustaţi de propria lor viaţă anostă.
Pe cealaltă cale umblă şi călătoresc fără destinaţie, într-un ritm mai rapid, chiar dacă sunt împovăraţi cu atâtea greutăţi, treburi, preocupări şi munci, cei care sunt striviţi zilnic de atâtea eforturi, scurtându-se în acest mod durata vieţii lor, viaţă pentru care, spun ei, se luptă. În final, şi trândavii, şi cei foarte ocupaţi şi preocupaţi sunt cumplit de robiţi şi acesta este şi punctul lor comun.
Sfântul Nicodim Aghioritul, în lucrarea sa preţioasă, Experienţe duhovniceşti, devine analitic şi foarte descriptiv. Menţionează cum a deschis diavolul în această lume o şcoală de ispite. Văzând că el nu mai apucă să dea lecţii despre fărădelegi, a pus în locul său ca învăţător trândăvia, astfel că şi cei mai răi au devenit cei mai buni elevi ai săi. Elevii se pricopsesc prin a deveni duşmanii străduinţelor şi prietenii plăcerilor. Însă nu rămân în urmă nici elevii aceleiaşi şcoli care învaţă înrobirea în treburi şi griji inutile. Să nu creadă cineva că toate acestea se întâmplă numai celor care sunt în afara Bisericii.Duhul trândăviei şi al lenii, când ocupă sufletul credinciosului, invocă boli pentru a nu ţine post, a nu merge la biserică, a nu se ruga şi, în general, pentru a nu se înfrâna.
2. „Duhul grijii de multe”: scop pentru scop
Şi cei foarte ocupaţi găsesc aceleaşi pretexte şi, închişi în capcana faptelor zadarnice, nu găsesc timp să meargă la biserică şi să făptuiască ceva în folosul sufletului. Dacă le rămâne un pic timp, îl dedică relaxării, hobby-ului. Hobby-ul devine o epidemie a omului nesatisfăcut. Dacă reuşesc vreodată să se strecoare de la toate problemele acestea care îi preocupă şi se găsesc în biserică, la studiu sau la rugăciune, mintea lor fuge în altă parte, acolo unde se află inima lor.
Diferitele scopuri în viaţa noastră se binecuvintează atâta timp cât împlinesc nevoile necesare. Când cineva depăşeşte aceste limite, atunci începe tulburarea patimilor, care strică sufletul prin exagerarea grijlor lumeşti. Abundenţa şi excesul bunurilor materiale, odihna şi confortul material exagerat, în sfârşit, toate facilităţile vieţii consumiste şi excesive de acum încurcă şi mai mult viaţa aceluia care doreşte sincer o creştere şi o înnoire duhovnicească. Lăcomia şi dorinţele nesfârşite umflă ego-ul şi creează tulburare în suflet.
În această situaţie, sufletul uită că Dumnezeu este Unicul Care poate să dăruiască. Pe măsură ce omul renunţă la odihna lui subiectivă, egoistă şi se dăruie lui Dumnezeu, pe măsură ce dăruieşte o parte din bunurile materiale şi celorlalţi, pe atât îşi diminuează mândria şi înălţimea ego-ului, suficienţa propriei lui vieţi private.
Dumnezeu binecuvintează adevăratul scop al vieţii noastre cu daruri minunate. El iubeşte truda cultivării continue a acestui scop. Nu e de mirare că asceţii Bisericii se odihnesc în osteneală, pentru că ea ajută la întărirea duhovnicească. Scopul vieţii noastre, viaţa „în Hristos”, este şi mijloc pentru îndeplinirea scopului. Ne străduim şi trăim pentru ceva anume (desăvârşirea noastră) şi acest scop ne însufleţează puterile sufleteşti.
Omul de astăzi a pierdut scopul vieţii lui ca viaţă în şi cu Hristos. Scopul lui se delimitează numai la lumea şi la lucrurile acestei lumii, iar viaţa lui se transformă într-un scop pentru scop, ce sfârşeşte în eşec amar, în prostie, care, din nefericire, se poate observa foarte des astăzi. Agonia neliniştită a iubirii de bani, care-l conduce la idolatria iubirii de arginţi, îl duc pe om la situaţii extreme, la fapte josnice şi ridicole.
Înăuntrul acestei ameţeli, omul îşi pierde caracterul sfânt al persoanei, originea şi vocaţia lui „împărătească” şi începe să creadă că banii pot să-i înfrumuseţeze viaţa. În locul scopului adevărat şi folositor al vieţii, desăvârşirea lui personală, se aşează acea uşurătate, în favoarea plăcerii şi limitării sale, uitând de faptele răbdării ce înfrumuseţează, de adevărata cultură a valorilor, a oamenilor smeriţi.
Astfel, conştiinţa lui personală se schimbă, relaţiile şi viaţa se mişcă într-o perspectivă a sticăciunii. În acest fel, creştinul, care a avut ochii aţintiţi întotdeauna spre cele duhovniceşti, acum îi coboară spre bani şi spre timpul unei vieţi biologice şi material-consumiste. El nu poate atunci să simtă activitatea ca creaţie şi ca dăruire în timp, ca „prieten” însoţitor spre eshaton, ci o vede ca un coşmar şi duh rău şi, prin urmare, trăieşte cu frică şi cu tristeţe nemângâiată.
Lumina Evangheliei este singura care poate să lumineze toate colţurile inimii şi ale minţii, să cureţe petele vieţii imorale, să traseze limitele patimilor, să răspundă la întrebări privind adevărata natură a măsurii, singura care poate să conducă paşii spre mântuire. Lumina dumnezeiască îl va îmbărbăta şi îl va face pe om să renască. Harul dumnezeiesc îl va înălţa la porţile Cerului pe cel căzut în temniţele iadului. Dar trebuie să cerem harul prin cuvinte, fapte şi implorare fierbinte.
Ca şi ascetul aghiorit, marele Sfânt Grigorie Palama, să strigăm din adâncul sufletului nostru: „Doamne, luminează-mi întunericul!”
Etosul ortodox este un etos al păcii, al linştii, al bucuriei şi al luminii. E un etos dinamic, etosul veacului ce va veni. Părinţii Bisericii, în timp ce laudă pe Dumnezel-om, suferă pentru omul durerii şi al problematizării. Ei ne îndeamnă să ne descoperim adâncurile sufletului nostru prin conştiinţa de sine, luminată de harul Evangheliei. Ne oferă un mod de viaţă liniştit, curat şi autentic, un mod de viaţă inspirat de Dumnezeu, în care harul libertăţii Lui ne vindecă de bolile păcatului şi ne desăvârşeşte.
Numai lângă Libertate ne putem vindeca rănile falsei noastre libertăţi. Părinţii Bisericii, pentru că au văzut lumina Adevărului, au dobândit sănătate duhovnicească, s-au eliberat pe ei înşişi, s-au bucurat de libertatea veacului ce va veni, fiind plini de har şi de încedere în iubirea lui Dumnezeu. Ei au văzut unde ajung toate, de aceea pot să spună conştient: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei au văzut mântuirea Ta!…” (Lc 2, 29-30). De aceea Sfinţi Părinţi pot să dea o educaţie corectă omului. Lângă ei te simţi liber, deschis. Nu te subestimează, nu profită de tine, nu te înşală şi nu îţi spun minciuni. Pentru că nu au nici o problemă a lor să o acopere.
Mulţi înţelepţi ai lumii condamnă cu precizie grija de cele multe şi nefolositoare. De ce un om care este curios nu poate fi şi discret? (Terentiu) De ce cine se ocupă cu lucrurile străine se îmbolnăveşte din cauza curiozităţii lui? (Euclid) Sfântul Casian Romanul menţionează, în meditaţia a 6-a (din cele 8 reflecţii despre răutate scrise de el), cum din trândăvie se naşte grija de multe, din grija de multe dezordinea şi din dezordine se nasc toate răutăţile. Deci grija de multe este legată de trândăvie şi o urmează credinciosă.
Conform Sfântului Ioan Scărarul, care este extraordinar în comparaţii, grija de multe este cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. Este adevărat că trândavul şi curiosul doresc să se ocupe cu ceva uşor pentru a-şi justifica existenţa şi prezenţa. Ei nu îndeplinesc de cele 10 porunci ale lui Dumnezeu şi de alte porunci evanghelice; ei caută şi găsesc o preocupare înşelătoare în ceilalţi şi în lucruri, idolatrizând universul vieţii în care trăiesc. Consideră ca fiind un întreg grija şi întrebările pentru cele multe, fiindu-le frică şi evitând sistematic cele dureroase. Conform Părinţilor Bisericii, chinuitorul patimilor se caracterizează prin grija de multe şi lene.
Opusul său, iubitorul de Dumnezeu şi de Legea Lui, este întotdeauna preocupat cum să placă Domnului, şi aceasta este grija lui principală. Strădania lui este să fie vrednic de darurile lui Hristos, de viaţa după Hristos.
De asemenea, grija de multe dezvăluie egoismul exagerat al omului şi mândria sa. Curiozitatea îi loveşte şi pe cei consideraţi inteligenţi, şi pe cei cu imaginaţie bogată, deoarece ei sunt mai uşor de predispus spre flecăreală şi aroganţă. Plăcerea de a folosi cuvinte excentrice, a jocului de cuvinte, a beţiei de cuvinte, a demonstrării cunoştinţelor sunt semnele curioşilor care se ocupă mult cu ceilalţi, doresc să placă celorlalţi, doresc să domine în discuţii. Astfel, aceştia ajung să se ocupe tot timpul de ceilalţi şi să nu se ocupe deloc de ei înşişi, să nu accepte sfaturi şi păreri, pe care doar ei să sunt gata să le dea cu uşurinţă. Preocuparea lor este imaginea ideatică despre sine proiectată în ceilalţi.
Avva Dorotei s-a ocupat de un caz foarte rar de curiozitate. El menţionează că uneori se întâmplă ca cineva să bănuiască ceva, iar, după aceea, faptele să demonstreze că a avut dreptate. Şi de aceea susţine faptul că, deoarece doreşte să îşi corecteze sinele, se mişcă întotdeauna suspicios şi curios, gândind în felul urmator: „Dacă vorbeşte cineva şi eu îl aud, am să înţeleg greşeala pentru care mă condamnă şi mă voi corecta”. Marele duhovnic condamnă imediat persoana care gândeşte astfel şi chiar o consideră mişcată de diavol. Dacă, într-adevăr, acea persoană doreşte să se corecteze, să se căiască atunci când i se prezintă greşeala, să agraveze şi să scuze în acest mod curiozitatea sa.
Cunoştinţele şi studiul sunt bune şi necesare. Dar cu cât sunt mai rele neştiinţa şi ignoranţa, cu atât mai mult trebuie acordată atenţie acestei curiozităţi continue, din care rezultă deşertăciunea şi dorinţa de a fi prins în multe treburi. Gândurile multe, zadarnice, obraznice şi dăunatoare întunecă mintea şi nu o lasă să înţeleagă nici ceea ce trebuie. Ar fi bine ca omul să se concentreze la el însuşi şi să se ocupe de cele necesare. Ar trebui să se cunoască pe sine însuşi şi să caute cunoştinţe care îi sunt de folos. Oricât am dori, nu putem să le cuprindem pe toate: ştirile de zi cu zi, noutăţile cele multe, sterile, schimbările lumii.
Cu înţelepciune să ne concentram la cele folositoare şi într-adevăr utile. Să devenim ca acei oameni de ştiinţă şi înţelepţi care reuşesc cele mari, ocupându-se cu cele mici. Să dobândim cele mari desăvârşind pe cele mici. Să dobândim pocăinţa plângând toate păcatele, chiar şi pe cele considerate de noi mici, dar poate mari în ochii lui Dumnezeu.
3. „Duhul iubirii de stăpânire”: opusul dragostei
Să ne specializăm în a cunoaşte adâncul inimii noastre, lipsurile noastre sau, de fapt, ceea ce suntem în realitate. Aşa cum zice marele înţelept, Nicodim Aghioritul: „Hai să fii un îndrăgostit preocupat în a înţelege cele duhovniceşti şi cereşti… Şi, bineînţeles, tare îl vei mulţumi pe Dumnezeu, Care are printre aleşii şi iubiţii Săi pe aceia care Îl iubesc şi învaţă să facă voia Sa”.
Dorinţa cumplită de stăpânire şi posesie este legată de grija de multe. Dacă omul se îngrijeşte numai de partea materială, pe ea doreşte să o stăpânească. Dacă această dorinţă de stăpânire te va cuceri, nu te va lasa în pace uşor. Te va chinui aşa de mult, până te va epuiza şi ridiculiza, până te va secătui de vlagă şi de putere de viaţă. Este cumplit de iritabilă, de răzbunătoare şi oribilă această dorinţă! Ea e însoţită de puterea de dominaţie, atât de întâlnită astăzi, chiar şi în „comunităţile creştine”.
Aceasta a alungat din cer pe îngeri, a îndepărtat cu răutate din Paradis pe locuitorii acestuia, pe înţelepţi i-a făcut neînţelepţi; chiar şi pe cei mici îi păcăleşte, zicându-le că îi va face mari. Toţi pot fi corupţi de săgeţile acestei patimi catastrofale. Chiar şi locuitorii pustiului, care au lăsat totul pentru El, se pot încăiera pentru 2 lei sau pentru primele locuri în viaţa călugărească. Şi totuşi, uitaţi ca o lume întreagă, societatea, părinţii şi dascălii, de mici ne iau de mână pentru a ne conduce spre culmile fericirii, creaţiei şi desăvârşirii.
Siguranţa pentru viitor, pentru carieră, asigurarea unui confort presupun să fii mare, primul şi cu renume. Ceea ce nu a putut deveni tatăl, trebuie să devină copilul, chiar dacă poate fiul său nu poate. Ceea ce a lipsit părinţilor, trebuie să prisosească copiilor: graba mare pentru studii, învăţătură, titluri şi pergamente sau diplome. Aceasta însă e doar o grabă pentru diplome şi nu pentru formarea persoanei. Crescând însă copiii, în acest mod (educaţi pentru a obţine premiul întâi şi a stăpâni), cresc ei normal? Nu cumva aşa, cu invidia, infectăm sfinţenia inimii lor şi îi facem mărturisitori tragici ai stăpânirii? Copiii sunt nepregătiţi pentru orice insucces în viaţă. Şi oare este posibil ca el să nu vină?
Un aghiorit duhovnic cu experienţă spunea: „Nu trebuie să ne surprindă eşecul, ci doar succesul!” Să ne gândim puţin la aceasta şi vom vedea cât este de greşită pedagogia noastră.
Este posibil să fim în viaţă tot timpul primii? Într-un autobuz pot sta toţi în primele locuri? În biserică toţi vor să fie primii? Toţi vor să li se slujească şi nu să slujească? Nu acesta este duhul trupului lui Hristos!
Omul căruia îi place să domine şi să stăpânească este mânios, bolnav, periculos, nesocotit şi nerăbdător. Îi vede încontinuu pe alţii ca fiindu-i obstacole în drumul său, ca adversari uneltitori împotriva evoluţiei şi creşterii sale. Prieteniile lui sunt ipocrite, iar acolo unde le va promova, cuvintele sale sunt complezenţe. Iar cu ceilalţi se poartă grosolan şi cu aroganţă. Când este şi om lipsit de calităţi şi capacitate, devine absolut ridicol şi vrednic de plâns, mai ales când stă în frunte.
Stăpânirea defineşte comportamentul nostru faţă de aproapele. O vedem ca pe o treaptă pe care să călcăm şi să urcăm (cât de mult astăzi ascultarea a ajuns să fie pentru unii un impuls de dominaţie!). Deci o transformăm într-un lucru sau într-un instrument, pentru a o folosi după necesităţile noastre. Dar adevărata relaţie între oameni nu există în exploatare, înşelare şi manipulare, ci ea există în sfinţenia darului şi a slujirii.
Creştinul, bineînţeles, se luptă pentru câştig şi împlinirea sa, dar cu rabdare şi smerenie, fără să îşi înlăture fraţii, în special atunci când sunt şi harismatici. Se bucură să fie şi al doilea, prin vrednicia sa, cu conştiinţa curată, neexistând ceva mai preţios. Niciodată nu îşi va permite să uneltească, să înşele, să fie viclean pentru a ajunge pe locul întâi, înlăturând pe fratele lui, mădular al trupului lui Hristos. În inima credinciosului nu are loc dezamăgirea pentru insucces. Prietenul lui Hristos va găsi un motiv pentru smerenie şi rugăciune mai fierbinte în această aparentă neşansă. Nu se va descuraja, nu se va extenua, va reveni daca va trebui, dar nu se va plânge ca un nemângâiat.
Să nu ne comparăm niciodată cu nimeni (II Cor 10, 12-14), oricât de mic sau mare am fi înaintea lui Dumnezeu fiecare dintre noi. Dumnezeu se îngrijeşte de fiecare om în parte, comunicându-Se şi împărtăşindu-Se inimii acestuia. Preocuparea noastră de o viaţă este cum să fim curăţiţi prin pocăinţă. Făcând aşa, Hristos Se va arăta omului acum, în Biserică, şi apoi în Împărăţia Sfintei Treimi. Trebuie să conştientizăm că Dumnezeu cunoaşte inima noastră şi vede faptele noastre.
Acest lucru ne va aduce multă smerenie şi păzirea de a ne închipui că suntem şi noi cineva, care Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Liberi de orice închipuire de sine, ne vom osteni şi, ce va vrea Dumnezeu, El va săvârşi fără noi, prin noi, pentru noi. Calea noastră este întotdeauna a smereniei, iar a ridica şi preaslăvi aparţin numai lui Dumnezeu.
Creştinul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca să îl conducă spre înălţimi. Bineînţeles că şi creştinul trebuie să fie pregătit, dar fără grabă şi impertinenţă. Credinciosul pregătit ştie să aştepte cu răbdare, fără să îl tulbure întârzierile sau nedreptăţile, amânările sau încercările. Trebuie să mai spunem că nu este necesar ca cineva sa fie pe primul loc al oricarei ierarhii ca să îşi exercite generos şi productiv talanţii pe care i-a dat Dumnezeu. Oriunde ai fi, trebuie să ai o lucrare, fără ea nu eşti departe de impostura chemării şi vocaţiei.
Şi la fabrică, în agricultură sau la facultate poţi să dobândeşti cunoştinţe şi experienţă. În oricare poziţie ne vom găsi, vom fi mulţumiţi dacă avem o poziţie interioară corectă şi adevărată. În special, primele locuri cer sacrificii mai mari, trudă şi luptă. În faţa lor, să stăm mai mult cu frică, decât cu dorinţă subiectivă arzătoare. O altă dorinţă neîncetată să ocupe locul întâi în inima noastră. Aceea de a sălăşlui Hristos în ea, de a fi împreună cu Hristos, de a trăi pentru Hristos, de a lua Hristos chip în noi.
De ce pentru aceasta viaţă dorim primele şi cele mai bune locuri, iar pentru cealaltă viaţă ne mulţumim cu un colţişor? De ce în această viaţă vrem să fim numărul unu în toate, iar la judecată să trecem chiar ultimul în Împărăţia Slavei?
Să folosim toată ambiţia şi dorinţa noastră de stăpânire, pentru a găsi un mod de a ne afla în braţele lui Hristos, de a ne odihni la pieptul Său cel sfânt, ca si ucenicul Său iubit, Ioan Teologul. Acest lucru să îl spunem copiilor noştri, rudelor şi prietenilor noştri, dar mai ales nouă înşine. Nouă, oamenilor, ne dăunează setea de a stăpâni peste ceilalţi, şi de aceea Biserica face rugăciune pentru ca Domnul să ne elibereze de acest duh al stăpânirii. Este un duh rău, demonic care locuieşte şi stăpâneşte, mai mult sau mai puţin, în toţi.
Fiecare dintre noi doreşte să controleze şi să stăpânească pe alţii. Şi când duhul stăpânirii locuieşte în suflet, omul trăieşte pentru acest duh şi nu pentru sine. Şi unde exista duhul stăpânirii, de acolo fuge duhul curăţiei, al smereniei Domnului, al dăruirii şi al dragostei adevărate a lui Dumnezeu.
4. „Duhul grăirii în deşert”: uciderea duhovnicească a fratelui meu Dacă Dumnezeu nu este „Domnul şi Stăpânul vieţii mele”, atunci eu-l meu devine domnul şi stăpânul meu, centrul absolut al lumii, şi încep să evaluez totul conform nevoilor mele, ideilor mele, dorinţelor mele şi părerilor mele. Această stare nu este altceva decât o formă de idolatrie, care este păcatul cel mai mare, pentru că el duce la pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Şi schimb prin aceasta întreaga ierarhie a valorilor şi nu mai iau aminte la providenţa lui Dumnezeu cu mine şi cu semeni. De fapt, ignor providenţa lui Dumnezeu, pentru că ignor prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea şi în lume.
Daca trândăvia şi grija de multe mă conduc spre catastrofa mea duhovnicească, duhul iubirii de stăpânire şi grăirea în deşert întregesc dezastrul prin uciderea duhovnicească a fraţilor mei. Trândăvia te imobilizează, grija de multe te pune în mişcare, duhul iubirii de stăpânire te tulbură şi grăirea în deşert te zguduie aşa cum marea furtunoasă iţi produce rău de mare. Marea este bogată în bunuri şi ce mult te linişteşte o călătorie pe apele ei liniştite! Cuvântul omenesc este ca marea. Te oboseşte sau te odihneşte, te sufocă sau te înviorează.
Într-adevăr, cuvântul omului este un dar nepreţuit, şi preţuieşte atât cât să ni se ceară în Ziua Judecăţii socoteală pentru folosirea sa. Cuvântul este sceptrul dominaţiei omului pe pământ. Este păcat să folosim nechibzuit acest sceptru, al cinstei şi originii dumnezeieşti. Acest inel de aur de legătură între oameni, limba, să îl ferim cu dexteritate de defecţiunile voite, de falsificările meşteşugite, de tehnicile ademenitoare şi îndrăzneţe.
Orice cuvânt rămâne întotdeauna în memoria oamenilor. Este prelucrat în orele de linişte pentru a întrista sau bucura omul. Cât trebuie să fim de atenţi atunci când ne exprimam, în special în caracterizări şi păreri! Nu este permis să vorbim cu aşa mare uşurinţă. Vorbăreţul este acceptat, dar foarte rar respectat. Niciodată nimeni nu l-a condamnat pe omul precaut şi tăcut. În final, vorbăreţul îi respinge pe ceilalţi şi este prieten cu cei de seama lui. Dar, deseori, nici el însuşi nu întârzie să se obosească din cauza acestui gol continuu, al abundenţei sale. Lucrurile pe care le comentează, le critică şi condamnă, foarte repede i se vor întâmpla şi lui.
Obsesia de a căuta tot timpul scandalul, calomnia blamabilă şi acuzarea aşa de mult neplăcută lui Dumnezeu începe întotdeauna de la flecăreala grăirii în deşert. Aceste patimi iau naştere în sufletele care le poseda, chiar dacă acestea le condamnă sau, cel puţin, le doresc. Sfântul Ioan Scărarul caracterizează clevetirea ca fiind tronul zădărniciei, semnul neştiinţei, începutul judecăţii, conducător spre absurditate, cauza minciunii, pierderea bucuriei duhovniceşti şi a rugăciunii. În schimb, vorbeşte foarte frumos despre tăcerea distinsă şi în plină cunoştinţă de cauză. Şi o numeşte mama rugăciunii, meditaţie la robia patimilor, supraveghetorul gândurilor, păzitorul care observă duşmanii, cauza tristeţii şi neliniştii bune, duşman al curajului indiscret, ascensiune duhovnicească tainică.
Sfântul Nicodim Aghioritul continuă pe acelaşi ton, considerând grăirea în deşert ca fiind caz de neştiinţă şi de nerozie, poarta bârfei răutăcioase, sluga minciunilor şi a indiferenţei faţă de evlavia râvnitore şi fierbinte. Admirând tăcerea, o menţionează ca fiind nădejdea biruinţei, iubită de acela care nu are nădejde în sine, un ajutor minunat pentru practicarea virtuţilor şi semn al cuminţeniei.
Avva Dorotei face o observaţie remarcabilă, spunând: „De multe ori discutăm dintr-o dispoziţie pentru vorbărie. Vom spune ceva, poate fără să vrem, ne va scăpa şi îl vom întrista pe fratele nostru. În schimb, atunci când cineva vorbeşte cu măsură, spre folosul celuilalt, Dumnezeu nu va permite ca celălalt să se tulbure din cauza cuvintelor noastre”. În altă parte, Avva continuă: „Exact aşa cum ţinem post de la mâncare, aşa să postească şi limba noastră şi să fie departe de bârfa răutăcioasă, de minciună, vorbărie, dezaprobarea aproapelui, de mânie, şi, în general, de orice păcat care se face cu limba.
Avva Sisoie a repetat 30 de ani în rugăciunea sa: „Doamne, Iisuse Hristoase, acoperă-mă de la cadavrele limbii mele!” Vedeţi un acord minunat al tezelor Părinţilor din pustiu privind atitudinea şi relaţiile oamenilor din societate? Deci nu vom regreta dacă învăţăm, chiar dacă nu imediat, să tăcem şi să fugim de cuvintele pline de răceală şi indiscreţie. Sau măcar, în general, să spunem mai puţin. Cuvântul nostru să posede acest mare cadou pe care Dumnezeu i l-a dat numai omului: măsura, respectul şi sfinţenia. Cuvântul ne-a fost dat pentru doxologia şi mulţumirea lui Dumnezeu, pentru a ne exprima dragostea noastră pentru oameni şi a ne uni cu ei, şi nu pentru a ne despărţi şi izola de Dumnezeu şi de oameni.
Kerygma cea mai răsunătoare a Muntelui Athos este tăcerea lui. Părinţii din Pateric învaţă prin tăcerea lor, prin prezenţa lor chenotică. Tăcerea voită şi îndepărtarea cu bună ştiinţă a monahilor de discuţii dobândeşte o valoare numai prin convorbirea cu Dumnezeu. Acest dialog cu Dumnezeu este un dialog mistic şi de mărturisire, este un dialog al cunoaşterii şi al pedagogiei sufleteşti. Prin păstrarea tăcerii se încearcă (probează) puterea voinţei şi se eliberează ascetul de multe capcane nedorite: curiozităţi, îndrăzneli, judecăţi şi altele. Polifonia, limbuţia şi pălăvrăgeala lumii de astăzi au multe de învăţat de la această tăcere teocentrică.
Omul contemporan este chemat întotdeauna să se împărtăşească din mesajul tăcerii mistice a Părinţilor deşertului. Este nevoie pentru timpurile de astăzi de o coborâre a tonurilor, tensiunilor, încordărilor şi exaltărilor. E nevoie de o diminuare a verbiajului, a pălăvrăgelii exuberante, a flecăreli obositoare, pentru ca fiecare om să se retragă în chilia lui proprie pentru a discuta în taină cu sine însuşi, pentru a se cunoaşte pe sine însuşi şi pentru a auzi vocea reală în profunzime. Acolo şi numai acolo va vedea adevărata realitate şi nu cea imaginară, ideatică, despre sine. Acolo va cunoaşte adevărata lui icoană duhovnicească, reală, şi va constata sau nu dacă Hristos a luat chip în el şi dacă Îl poartă pe Hristos în sine.
5. Crucea şi învierea personală
Aceste 4 duhuri rele, pe care le-am menţionat, sunt ca un vehicol cu patru roţi, care cu viteză mărită ne conduc spre prăpastie. Sufletul, sub povara acestor patimi, nu poate să nu fie grav bolnav. Şi uitaţi de ce.
Trândăvia omoară conştiinţa de Dumnezeu, grija de multe omoră conştiinţa de lucruri, pe care le folosim pentru distrugerea şi nu pentru mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care desconsideră omul, omoară conştiinţa falsă de aproapele, iar grăirea în deşert omoară conştiinţa de noi înşine, prin risipa cuvântului dumnezeiesc. Uitaţi de ce, din cele trei sute de patimi, pe care le menţionează Sfântul Petru Damaschin în Filocalie, Sfântul Efrem le-a ales doar pe acestea patru! Deoarece au aşa mare putere, încât uşor pot omorî sufletul, fără să ne dăm seama.
Fiecare dintre noi cade în aceste patimi, mai mult sau mai puţin. Să ne rugăm fierbinte Domnului pentru a ne elibera de acestea şi să ne amintim istoria acelui monah care, de nouă ani de zile, se chinuia mult cu războiul gândurilor viclene. Disperat, şi-a spus lui însuşi: „Cu gândurile acestea pe care le am, îmi pierd sufletul şi nu am nădejde de mântuire. Deci, hai să merg în lume”. Şi s-a dus. Pe drum, a auzit o voce din Cer, care îi spunea: „Cei nouă ani în care te-ai chinuit cu gândurile cu care te luptai sunt toţi cununele tale şi slava ta, numai întoarce-te cu pace şi te vei uşura de gânduri”. Călugărul s-a întors şi s-a odihnit în pace.
Fraţii mei, lumea îi păcăleşte pe oameni prin a le oferi o bucurie şi dulceaţă superficiale şi trecătoare. Această plăcere aparentă dă naştere la durere, robie, tristeţe şi lipsă de sens. Tăcerea crucificată ne dă într-adevăr plăcere, bucurie irevocabilă, frumuseţea dulce a coexistenţei continue cu Hristos.
Această coexistenţă oferă viaţii omului o bucurie invincibilă. Lumea este întunecată pentru omul care nu cunoaşte decât nivelul inferior al vieţii. Omul de azi este stresat deoarece nivelul modului lui de viaţă este submediu. Omul se va umple cu bucurie adevărată când îşi va răstigni patimile şi dorinţele sale. Iar în interiorul acestei răstigniri va veni bucuria cea mare a libertăţii, confortului şi odihnei.
Părinţii Bisericii ne învaţă bunacuviinţă a simplităţii, frumuseţea cuvintelor neafectate, harul sobrietăţii şi înnoirea prin trezvie. Cum poate omul de astăzi, în dificultăţile ştiute de noi toţi, să vină acasă şi să se simtă împăcat, firesc, liniştit, iubind pe ai săi, fără calcule, analize, evaluări şi incertitudini? Numai dacă va exista în viaţa lui o renaştere duhovnicească! Cum poate cetăţeanul de astăzi să se dezlege de lucruri şi condiţii? Numai dacă e liber sufleteşte, în interiorul lui!
Unui ascet din Sfantul Munte i s-a daruit ceva, iar el, după puţin timp, a dăruit acel ceva unui vizitator al sau, spunându-i simplu: „M-am smerit că l-am primit, m-am bucurat mai mult ca l-am dat!” Aici este crucea si invierea! Crucea exterioară a golirii, smereniei, sărăciei; învierea interioară a bucuriei, iubirii, dăruirii, diaconiei, harului.
Relaţia monahului cu fratele său seamănă cu relaţia lui Dumnezeu cu umanitatea. Lumea este un dar de la Dumnezeu. Darul se oferă de către cineva pentru a câştiga dragostea, pentru a realiza un dialog de iubire între el şi cel căruia îi dăruieşte darul. Dar când acela se alătură în întregime darului şi îl uită pe dăruitor, atunci nu răspunde dragostei lui, iar dialogul de dragoste dintre ei nu se realizează. Avem datoria să uităm şi să sărim peste dar prin orice mijloc, pentru a-l vedea pe Dumnezeu, Dăruitorul. Deci toţi cei care s-au lăsat în desfătarea darurilor, l-au uitat pe Dăruitor şi s-au rănit mortal din cauza durerii, plăcerilor şi tulburării.
Dragii mei fraţi, omul duhovnicesc este omul luptător. Sfântul Ioan Carpatinul menţionează într-unul din cele 100 de capete mângâietoare: duşmanii demoni luptă cu caracterul şi amabilitatea, lovind sufletul cu ispite variate şi de nedescris. Din tristeţile cele multe şi de nedescris se împleteşte cununa ta, la slabiciuni se vede perfect puterea lui Hristos, iar harul Sfântului Duh obişnuieşte să înflorească în cele mai sumbre situaţii.
Cine urăşte păcatul, iubeşte viaţa. Cine ignoră păcatul, trăieşte o viaţă superficială. Cine iubeşte păcatul, dispreţuieşte darul vieţii şi al mântuirii. Când biruim păcatele şi patimile noastre trăim Învierea, atunci simţim bucuria biruinţei: Hristos a biruit lumea (In 6, 33) şi a înviat din morţi (Mt 28, 7). Împreună cu „Hristos a Înviat”, prăznuim şi Învierea noastră din mormântul păcatului, cât şi Învierea noastră de obşte: „Histos a înviat şi nici un mort în morminte” (Utrenia Paştilor).
Cei care s-au depărtat de Hristos şi care se află sub stăpânirea păcatului şi a morţii nu pot să aibă această aşteptare întru nădejdea bucuriei, pentru că ei nu cred în Învierea lui Hristos. Prin patimi, oamenii se îndepărtează de Hristos şi de adevărata cunoaştere ontologică sau duhovnicească despre om. Prin ce se deosebeşte viaţa creştină autentică de viaţa lumească? Prin faptul că creştinii resping plăcerea şi îndulcirea patimilor, pentru a fi în comuniune cu Dumnezeul sfinţeniei, bucuriei şi al veşniciei. Civilizaţia contemporană tace foarte discret în privinţa nevoilor duhovniceşti ale omului. Sfânta noastră Biserică, cu experienţa acumulată de-a lungul veacurilor, are să ne dea sfaturi preţioase pentru lupta noastră împotriva patimilor şi a păcatului.
Păcatul este respingerea lui Dumnezeu şi despărţirea de El, pierderea comuniunii iubitoare cu El. Omul care nu se îngrijeşte de sufletul său şi se ocupă cu lucruri inferioare, îşi pierde sufletul.
Conform Sfinţilor noştri Părinţi, există trei feluri de morţi.
Prima este atunci când omul este mort pentru păcat şi trăieşte pentru Dumnezeu.
A doua este moartea naturală, adică atunci când sufletul se desparte de trup.
Şi a treia moarte este moartea duhovnicească, care este înaintea celei fizice, moartea sufletului, atunci când omul, trăind în păcat, este lipsit de împărtăşirea harului dumnezeiesc.
Morţii duhovniceşte circulă zilnic printre noi, ca necredincioşi sau atei, eretici sau nepocăiţi, avizi şi hrăpăreţi, dar şi în interiorul grădinii Bisericii, ca trândavi, curioşi, vorbăreţi, cuprinşi de duhul iubirii de stăpânire. Păcatul îl face pe om să fie fricos şi stresat, împietrit şi închis.
Rădăcina păcatului este, în primul rând, mândria cu ramuri multe şi ciudate. Deci, aceasta încearcă să îl facă pe om să se asigure, sa aibe baze solide pe pământ. Omul păcătos se îmbogăţeşte, este hrăpăreţ, trăieşte şi se mişcă cu uşurinţă în slava prosperităţii şi crede că, trăind în acest mod, va evita moartea şi va deveni astfel nemuritor.
În camera de oaspeţi a unei mănăstiri de la Sfântul Munte, pelerinii citesc un epigraf care creează comentarii variate. Epigraful spune: „Dacă mori înainte de a muri, nu vei muri atunci cand vei muri!” şi se referă la prima moarte pe care am menţionat-o.
Pentru Părinţii Bisericii noastre, Împărăţia lui Dumnezeu nu este viaţa de după moarte, ci o realitate prezentă. Daca cineva trăieşte pentru Dumnezeu şi şi-a omorât ego-ul păcătos, atunci nu îi este frică de moartea fizică, deoarece aceasta va fi continuarea vieţii prezente şi fericite pe care o trăieşte împreună cu Hristos. Pe de o parte, omul, cu cât este mai mort duhovniceşte, cu atât îi este mai frică de moartea fizică, deoarece a cunoscut numai existenţa efemeră şi perisabilă. Iar când o pierde pe aceasta, simte că pierde totul şi simte o vinovăţie şi un control interior.
Moartea şi frica sunt sursele păcatului. Conform Apostolului Pavel, Hristos a venit pentru a-l elibera pe om din robia demonului şi de frica morţii. Plăcerea gustului din fructul interzis al Paradisului a adus durerea căderii.
Atunci Adam a murit pentru prima dată. Din „persoană”, a devenit „individ”, prin autonomie. Şi-a pierdut facultatea de a se referi la Dumnezeu. Dupa ce s-a înstrăinat de Dumnezeu, a devenit egocentric, mort. Sfântul Grigorie Palama spune exact acest lucru, în lucrarea sa legată de comuniunea cu Dumnezeu: moartea sufletului este înstrăinarea vieţii omului de Dumnezeu.
Regenerarea sau schimbarea omului se împlineşte prin tainele Bisericii şi prin practicarea virtuţilor. Iubirea lui Dumnezeu către om şi iubirea omului către Dumnezeu îl fac pe om învingătorul firii, reînnoit, sfânt. Cu cât omul Îl doreşte mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult Îl cunoaşte şi iubeşte. Pentru a ajunge la această consacrare întreagă, la extaz şi comuniune dumnezeiască, omul este chemat să renunţe la voia lui egoistă şi la individualitatea sa, să răstignească patimile şi să obţină simţuri duhovnicesti.
În această lume, credinciosul are datoria să trăiască în duh ascetic şi nu într-un duh pragmatic. Să se mulţumească cu cele puţine şi necesare. Să-şi poarte crucea cu mulţumire pentru pâinea cea de toate zilele, pentru ziua de azi, pentru binecuvântarea păcii şi libertăţii, pentru că trăieşte. Să nu ajungă un super consumator, un vânător de utilizări. În acest duh şi cu această atitudine, creştinul trăieşte bucuria prezentului şi mulţumeşte din inimă Autorului acestei dăruiri.
Asceza nu constituie o practică dură, nu e o privare, nu e o izolare, nu e şi nici nu poate fi o tipizare sau formalizare, ci prin excelenţă ea este ajutor spre cunoaştere; dacă nu ne jertfim, nu vom dobândi o viaţă autentică. Ascetul alege, în locul capcanelor egoismului, bucuria smereniei, a slujirii şi a dăruirii, care reprezintă, în sine, „cioplirea” continuă a ego-ului şi jertfă plină de sens şi cu folos.
Perioada Marelui Post este mai ales o perioada de durere şi lacrimi. Şi cu toate că omul de azi nu doreşte deloc să sufere şi să fie îndoliat, este cel mai necăjit şi mohorât. Pocăinţa învie; nepocăinţa întristează şi chinuie. Această perioadă, chiar acest lucru doreşte să ne ofere: adevărata bucurie a vieţii în Hristos şi libertatea vieţii nemuritoare, trecerea noastră, Paştele nostru, care, însă, va veni prin autoînvinuire, meditaţie, inimă zdrobită, cumpătare şi credinţă.
Duhul Marelui Post nu este numai înfrânarea de la câteva mârşăvii. De această neînţelegere doreşte să ne scape sfânta imnologie a acestei perioade, atunci când ne cheamă să începem bucuroşi înfrânarea mult lăudabilă. Când ne doreşte să angajăm iubirii strălucirea, rugăciunii fulgerul, bărbăţiei puterea, puritatea sufletească
De asemenea, să avem grijă de faptul că, postind numai de la mâncare, nu ne curăţim sufletul de patimi şi, deci, ne bucurăm în zadar de postul mâncării. Perioada aceasta este, mai ales, un îndemn pentru trândavi, iscoditori şi vicleni, pentru cei însetaţi de stăpânire şi vorbăreţi, dar şi pentru indolenţi, pătimaşi şi pentru toţi acei care au părăsit nevoinţa vieţii ascetice. Este un imbold pentru trezirea duhovnicească generală, pentru revitalizarea sufletului, care va îndrepta greşelile trecutului şi va reconstrui puterile sufletului.
Deci, fraţilor, să răstignim membrele prin înfrânare, să ne purificăm prin rugăciune, pentru a ne curăţa simţurile şi a aspira la lumina inaccesibilă a Învierii. Luminarea existenţei noastre se sprijină pe întoarcerea noastră la Dumnezeu, Care ne aşteaptă pe toţi cu braţele deschise. Cel care se aproprie, Îl vede pe Dumnezeu că binecuvintează şi răspândeşte pace chiar şi vieţii acelora care corespunde mai puţin cu adevărul.
Dumnezeu poate să vadă şi să recunoască toată jertfa noastră de despătimire ca participare la suferinţele lui (I Pentru 4, 13; II Cor 1, 5). Însă noi trebuie să fim smeriţi, trăind cu conştiinţa nevredniciei de a-L numi pe Dumnezeu Tată, dând slavă Sfintei Treimi pentru binefacerile iconomiei Sale pentru noi. Să avem pururea în sufletul nostru momentul şi icoana răscumpărării noastre prin Patimile şi Învierea Domnului şi, totodată, să conştientizăm păcatele noastre.
Pentru unii, Învierea e un timp de încercări şi trăiesc încă un gol în sufletul lor. Se cântă „Hristos a Înviat!” şi încă se simt stăpâniţi de duhul tristeţii. Chiar dacă nu ne-am despătimit şi încă trăim în umbra morţii, trebuie să ne amintim că nu există nimic în lume decât numai Învierea lui Hristos şi în ea să nădăjduim fiecare dintre noi.
Ne aflăm în situaţia în care un gând ne vine şi începem să vedem propria noastră icoană spirituală, spunând: „Uite, suflete, Paştile Învierii, luminii şi bucuriei se prăznuiesc şi eu tot în tristeţea, întunericul, tulburarea şi chinul paimilor zac şi bolesc! E Praznic al bucuriei şi eu bolesc de mâhnirea şi tulburarea păcatelor mele! E Praznic al curăţeniei şi luminii şi eu, suflete, tot nu pot să scap de un păcat sau altul! Nu de puţine ori sau chiar contiuu cad în aceleaşi păcate, mă întorc la urâţeniile rău mirositoare ale păcatelor”. Nu trebuie să primim şi să dialogăm cu acest gând ispititor, înşelător, ci trebuie să credem şi să nădăjduim că şi noi, ultimii păcătoşi, vom învia. Dar nu numai să nădăjduim că acest lucuru se va întâmpla, ci să şi aşteptăm prin pocăinţa noastră, care ne învie din păcate prin puterile harului lui Dumnezeu: „Eu nu numai că mărturisec Învierea morţilor!, ci eu, personal, practic şi cu adevărat, aştept această Înviere!”
AGNOS
Hristos este cu noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML