Parintele nostru intre sfinti Marcu Eugenicul
Parintele nostru intre sfinti Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a nascut Manuel, din Gheorghe si Maria, amandoi din familii credincioase si binecunoscute ale Constantinopolelui, capitala Imperiului Roman si a Patriarhiei Ecumenice a Bisericii Ortodoxe.
In acea vreme, partea rasariteana a Imperiului fusese cucerita de turci, si imparatul Manuil intrase in negocieri cu papa Martin al V-lea, nadajduin sa adune un sinod ecumenic pentru a obtine unirea celor doua biserici, si astfel sa primeasca ajutor militar din partea monarhiilor vest-europene. Aceste negocieri au fost intrerupte, insa, dupa ce imparatul a suferit o criza. Dupa asediul nereusit asupra Constantinopolului din 1422, al sultanului otoman Murad al II-lea, fiul si succesorul imparatului, Ioan VIII Paleologul, a reluat negocierile cu noul papa, Eugenie al IV-lea, si a inceput pregatirile pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului au refuzat participarea la sinod, dar au trimis, siliti, reprezentanti.
Patriarhul Alexandriei a ales ca unul din delegatii sai sa fie ieromonahul Marcu Evgenikos, ale carui lucrari teologice i-au adus faima in intregul imperiu. Atat Imparatul cat si patriarhul (Iosif al II-lea al Constantinopolului) au dorit ca Marcu sa fie hirotonit episcop, pentru a ocupa pozitia de teolog-sef al delegatiei Ortodoxe, la sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat in rangul de Mitropolit al Efesului, ce devenise vacant prin moartea mitropolitului Ioasaf. Vorbind de sperantele sale pentru sinod, Sfantul Marcu spunea: "Mi-am pus nadejdea in Dumnezeu si in sfintii comuni ai Bisericilor Apusului si Rasaritului. Intr-adevar, credeam ca totul va merge bine cu noi si vom obtine ceva maret si vrednic de munca si nadejdile noastre."
Pe 27 noiembrie 1437, 700 de episcopi, arhimandriti, monahi, preoti si laici au intins panzele spre Italia. Aceasta delegatie ortodoxa il includea pe imparatul Ioan, patriarhul Iosif si 22 de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima intrunire a sinodului s-a tinut in Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfantului Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa 14 sedinte in Ferrara, cea din urma avand loc pe 13 decembrie, papa Eugenie a mutat sinodul in alta parte (din considerente financiare), la 12 ianuarie 1439. Sinodul a reinceput in Florenta pe 26 februarie si s-a incheiat pe 5 iulie.
Nu a fost intaia data cand s-a incercat o astfel de reunire. Negocieri pentru restabilirea comuniunii eclesiale intre Roma si Constantinopole au avut loc de aproximativ 30 de ori de la Marea Schisma din 1054. Cea mai importanta dintre aceste incercari anterioare a avut loc la Conciliul de la Lyon in 1274. A fost motivata, la fel, in buna masura, de catre dorinta imparatului Mihail al VIII-lea de a primi ajutor militar din partea papalitatii. Despre acel conciliu, episcopul Kallistos (Ware) scrie: Dar unirea s-a dovedit nu mai mult decat o intelegere pe hartie, de vreme ce a fost respinsa cu tarie de majoritatea covarsitoare a clerului si mirenilor din Biserica Bizantina, cat si de Bulgari si de alte tari ortodoxe. Reactia generala la conciliul de la Lyon a fost rezumata in cuvintele atribuite sorei imparatului: 'Mai bine sa piara imperiul fratelui meu, decat neprihanirea credintei Ortodoxe'.
La Ferrara-Florenta principalele probleme in disputa au fost: (1) purcederea Duhului Sfant (adica adaugirea de catre biserica latina a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) folosirea painilor nedospite (a azimilor) in Euharistie. (A mai fost un alt subiect important pe care unii dintre delegati ar fi dorit sa il discute, deosebirea in teologia ortodoxa dintre "esenta" divina si "energiile" divine, dar imparatul, dorind evitarea unor alte piedici pentru unire, le-a interzis participantilor greci sa discute problema.)
Filioque
Inca din zilele timpurii ale bisericii, candidatilor la botez in comunitatea crestina li se cerea sa marturiseasca credinta crestina sub forma unui scurt rezumat doctrinar, un "crez" (din latinescul credo, "[Eu] cred"). Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325 d.Hr.) si al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au stabilit ceea ce a ajuns sa fie cunoscut drept Crezul Niceno-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez s-a bazat pe crezurile anterioare de botez ale bisericii, dar a fost dezvoltat pentru a lamuri invatatura Bisericii privitoare la dumnezeirea lui Hristos si spre a combate erezia ariana raspandita in biserica la acea vreme, ce sustinea ca Hristos a fost o fiinta creata, nu Dumnezeu vesnic. Crezul de la Niceea a fost acceptat universal, atat in rasarit cat si in apus, ca exprimarea cea mai importanta a invataturii crestine, "simbolul credintei". In 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adaugat o cuvant la crez astfel incat sa zica: "Cred..in Duhul Sfant, Domnul de viata Datatorul, care din Tatal si din Fiul purcede" (filioque in latina). Acest adaos a fost facut aparent ca o aparare impotriva arianismului. Roma a respins initial schimbarea crezului stravechi. De fapt, in secolul al 9-lea, papa Leon al III-lea a pus ca crezul original, fara filioque, sa fie inscris pe placi de argint, in bazilica Sfantului Petru. Curand dupa anul 1000, insa, Biserica Romei a acceptat modificarea. Subiectul filioque a ocupat de departe cea mai intinsa parte a discutiilor sinodului. Urmatorul pasaj din "Vietile Stalpilor Ortodoxiei" descrie obiectia Ortodoxa la filioque:
Inr-adevar, aceasta a fost cea mai dureroasa disputa dintre Ortodocsi si Latini. Grecii, condusi de Sfantul Marcu, au insistat asupra faptului ca orice insertie in crez - filioque sau nu - era necanonica. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au sanctionat aceasta adaugire si, in alte dati, alti papi au sustinut-o. In orice caz, a devenit treptat o adaugire permanenta a crezului in Apus, si papii ce au urmat au intarit aceasta invatatura eretica, declarand ca Duhul Sfant purcede din ipostasurile Dumnezeului-Tatal si Dumnezeului-Fiul, adica existenta Sa este din ambele ipostasuri. Intr-o incercare de combatere a arianismului, Apusul a creat doua cauze in Dumnezeire. Ortodoxia afirma ca Tatal este singura Sursa a Fiului si a Duhului - Unul nascandu-se vesnic din El si Celalalt purcezand vesnic din el. Dumnezeu, astfel, este Unul, deoarece Tatal este sursa Dumnezeirii, prin aceasta realizandu-se unitatea. Adaugirea filioque a fost treptata, desi Sinoadele Ecumenice al 3-lea si al 4-lea au randuit o hotarare stricta, ca in crez nici un cuvant sa nu se schimbe, adauge sau scoata - nici macar o litera. Asupra celor ce ar indrazni sa faca modificari, s-au aruncat afurisenii teribile.
Sfantul Marcu, impotriva puternicelor obiectii ale latinilor, a insistat ca, inainte de orice altceva, sa fie citite cu glas tare canoanele Bisericii privind chestiunile in discutie. A citit hotararile celui de-al treilea, patrulea, cincilea, saselea si saptelea Sinod Ecumenic, precum si pasaje din diferiti sfinti, incluzand mai multi papi, toate afirmand crezul original si interzicand orice modificare a lui. Multi din monahii latini prezenti la sinod, dupa ce au auzit hotararile si actele Sinoadelor Ecumenice, alaturi de explicatia lui Marcu, au marturisit ca nu mai auzisera asa ceva pana atunci. Au strigat ca grecii invata mai drept decat sfintii lor, si s-au minunat de Marcu al Efesului. Totusi, Latinii au oferit mai multe argumente in apararea filioque: ca filioque nu a fost un adaos la crez, ci doar o explicitare; ca Papa, ca si cap suprem al bisericii, are autoritatea sa faca astfel de adaugiri explicative in crez; si ca hotararile sinoadelor interzic numai modificarile neortodoxe in crez. Un compromis s-a cautat in formula acceptata de greci, cea ca Duhul Sfant purcede "de la Tatal prin Fiul". Oricum, o data ce grecii au acceptat formula, latinii au insistat ca "prin Fiul" si "de la Fiul" inseamna acelasi lucru; astfel, filioque ar trebuie acceptat asa cum este: "de la Tatal si de la Fiul"! Arhiepiscopul Marcu a insistat asupra distinctiei, spunand: "Daca acceptam ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul, abolim monarhia in Dumnezeire si acceptam doua cauze ale Dumnezeirii".
Autoritatea papala
Este clar din Noul Testament si alte scrieri crestine timpurii ale perioadei apostolice ca inca din primul secol au existat trei nivele de hirotonie in biserica: diacon, preot si episcop. Episcopul este capul unei comunitati crestine locale. El prezideaza asupra slujirii euharistice a bisericii; este raspunzator, in cele din urma, pentru propovaduirea si apararea invataturii celei adevarate. Precum un tata intr-o familie, este simbolul si pazitorul unitatii Bisericii si este responsabil cu pastrarea disciplinei si randuielii dumnezeiesti in biserica care ii este incredintata spre pastorire. Pe la inceputul secolului al patrulea, cinci orase in lumea crestina au dobandit o pozitie deosebita din pricina importantei lor in Imperiul Roman. Episcopii acestor orase au ajuns sa fie numiti "Patriarhi". Alti episcopi au cautat deseori catre ei pentru conducere si autoritate morala in dispute doctrinare sau disciplinare, privind biserica ca un intreg. Cel dintai intre cei cinci Patriarhi era Episcopul Romei, Papa. Acesti Patriarhi nu reprezinta un "al patrulea" nivel de hirotonie in biserica; patriarhii sunt tot episcopi. Diferite interpretari ale rolului papalitatii in biserica au fost un focar major de tensiuni intre Bisericile Rasaritene Ortodoxe si cea Romano-catolica, mai ales dupa marea schisma de la 1054. Declaratia pozitiei romane, prezentata la sinod, zice: "Astfel definim ca sfantul Scaun Apostolic si Pontiful Roman tin primatul asupra lumii; si ca Pontiful Roman insusi este succesorul fericitului Petru, capetenia Apostolilor, si adevaratul vicar al lui Hristos. Papa este capul intregii Biserici, si parintele si invatatorul tuturor crestinilor; si ca toata puterea i-a fost data prin fericitul Petru de catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru a hrani, conduce si guverna Biserica catholica (soborniceasca)... Mai mult, reinnoim ordinea celorlalti venerabili Patriarhi, care ne-a fost inmanata prin sfintele canoane, si anume ca Patriarhul de Constantinopole va fi al doilea dupa sfantul Pontif Roman. A treia, intr-adevar, este Alexandria; a patra, la fel, Antiohia, si al cincilea este Ierusalimul..." In contrast cu suprematia universala si jurisdictia imediata pe care biserica Romei o subscrie papalitatii, Sfantul Marcu explica punctul de vedere Ortodox in mod succint, scriind: "Pentru noi, Papa este precum unul din patriarhi - si numai daca este Ortodox" (adica adera la credinta Ortodoxa si nu se departeaza de la ea).
Purgatoriul
Recent publicatul "Catehism al Bisericii [Romano-]Catolice" defineste doctrina bisericii Romei asupra purgatoriului dupa cum urmeaza: "Toti cei ce mor in harul si prietenia Domnului, dar inca imperfect purificati, sunt cu adevarat asigurati de eterna lor mantuire; dar, dupa moarte, ei sunt purificati, pentru a atinge sfintenia necesara intrarii in fericirea raiului. Biserica da numele de Purgatoriu acestei purificari finale a celui ales, care este cu totul diferita de pedeapsa celui condamnat. Biserica a formulat doctrina ei de credinta asupra Purgatoriului mai ales la Conciliile de la Florenta si Trent. Traditia Bisericii, referindu-se la anumite texte ale scripturii, vorbeste de un foc curatitor... " Raspunsul ortodox la invatatura purgatoriului, expus la sinod de catre mitropolitii Visarion al Niceei si Marcu al Efesului, este ca doctrina latina rezida intr-o distinctie intre un foc etern si unul temporar, ce este respinsa de ortodoxie. "Visarion a continuat prin a talcui ca exista un singur foc vesnic. Pedeapsa vremelnica a sufletelor pacatoase consta in faptul ca ei, pentru o vreme, pleaca intr-un loc intunecat si sumbru unde sunt pedepsiti prin lipsirea de Lumina Dumnezeiasca. Insa pot fi izbaviti dintr-acest loc intunecos si sumbru prin rugaciunile Bisericii, Sfanta Euharistie si fapte de milostenie, savarsite in numele lor - insa nu prin foc." Astfel, ambele biserici afirma ca sufletul are parte de o purificare [curatire] continua dupa moarte, dar ortodoxia respinge (sau, cel putin, refuza sa afirme) ca focul purgatoriului este mijlocul unei astfel de curatiri.
Azimile
Au existat obiceiuri liturghice diferite in Apusul Latin si Rasaritul grec. O diferenta notabila a fost folosirea painii nedospite (azima) in euharistie, de catre biserica Latina, si folosirea painii dospite in bisericile Rasaritene. Ware rezuma hotararea sinodului in aceasta chestiune: "Unirea de la Florenta s-a bazat pe principiul dualitatii: unanimitatea in probleme de doctrina; respect pentru riturile legitime si traditiile particulare ale fiecarei Biserici... astfel ca in ceea ce priveste azimile, nici o uniformizare nu a fost ceruta: Grecilor li s-a ingaduit sa foloseasca painea dospita, in timp ce Latinii continuau sa o utilizeze pe cea nedospita."
Apararea Ortodoxiei de catre Sfantul Marcu
Pe masura ce discutiile continuau, grija pentru dobandirea unei intelegeri din punct de vedere teologic si a unei caderi de acord a lasat loc motivelor lumesti, de ambele parti: si din partea papei (ce dorea a-si supune bisericile rasaritene autoritatii sale eclesiastice) si din cea a imparatului (ce isi dorea ajutor militar din partea Apusului). Intr-un efort de a grabi discutiile si de a usura unirea, imparatul Ioan i-a exclus pe doi din cei mai puternici aparatori ai ortodoxiei, Marcu al Efesului si Antonie al Eracleei, consemnandu-l pe Marcu in odaia sa si punand paznici la usa, pentru a-l impiedica sa plece. A fost conceputa o formula de unire, in care ortodocsii au acceptat pozitia bisericii Romei in fiecare punct doctrinar aflat in disputa. Pana si patriarhul bizantin Iosif a avut o intalnire intre patru ochi cu Sfantul Marcu, pentru a-l convinge sa semneze hotararea. Dar Marcu a fost neclintit: "In problemele de credinta nu incape pogoramantul si iconomia". Opt zile dupa ce i-a grabit pe ceilalti delegati ortodocsi sa semneze, patriarhul Iosif a murit. Imparatul Ioan a luat conducerea bisericii in maini, o actiune condamnata de Sfantul Marcu: "Nimeni sa nu ne stapaneasca in credinta noastra: nici un imparat, nici un arhiereu, nici un sinod mincinos, nimeni, fara numai Unul Dumnezeu, ce ne-a daruit-o prin El si prin ucenicii Sai". Dar papa si imparatul au inceput sa ii ameninte pe delegatii ortodocsi pentru a semna. Papa a anuntat ca isi va retrage sprijinul militar, daca ortodocsii nu vor semna. Delegatia ortodoxa a fost lasata fara hrana si bani, iar latinii au amenintat sa isi retraga plata stipendiilor promise, pentru calatorie si cheltuielile de trai. Delegatilor ortodocsi li s-a oferit mita in schimbul semnaturilor. Unul din episcopii rusi care nu a semnat de prima data hotararea a fost arestat si intemnitat timp de o saptamana, pana ce a primit sa semneze. Cativa episcopi si mireni s-au temut pentru vietile lor si au parasit orasul.
In cele din urma, Marcu al Efesului a ramas singurul episcop Ortodox din Florenta care a refuzat sa semneze hotararea de unire. "Ortodoxia a fost mai pretioasa pentru Marcu decat Statul; Ortodoxia era vesnica comoara, Biserica adevarata a celor ce sunt mantuiti. Statul bizantin e al taranei; s-a nascut, a inflorit si va pieri. Dar Ortodoxia este pururea si trebuie pastrata precum o lumina vesnica." Cat despre ceilalti delegati, "desi in launtrul inimilor lor, multi nu au vrut sa semneze, totusi si-au calcat constiinta ortodoxa de frica mortii, pentru bani, pentru hrana sau pentru a-l multumi pe imparat." Pentru a fi corecti, trebuie spus ca nu toti delegatii din partea Romana au fost de acord cu asemenea masuri. Unul din teologii latini de frunte, dominicanul Ioan de Montero, a insistat in mod repetat ca sa i se ingaduie lui Marcu al Efesului sa se intoarca la discutii, dar Imparatul a refuzat.
La data de 5 iulie 1439, Unirea de la Florenta a fost ratificata. Dupa ce episcopii greci au semnat hotararea, in timp ce papa Eugenie se pregatea sa iscaleasca, a intrebat daca Marcu al Efesului a semnat si el. Cand i s-a spus ca nu, a exclamat: "Atunci nu am obtinut nimic!" Cu toate acestea, o slujba de praznuire a unirii s-a tinut in ziua urmatoare, si grecii s-au intors la Constantinopole. La 1 februarie 1440, navele purtandu-i pe greci au trecut prin Cornul de Aur. Prin negutatorii care au fost in Ferarra si Florenta, faima si rezultatele lui Marcu au sosit inaintea sa in capitala. Dupa ce i s-a istorisit rezistenta sa eroica, norodul astepta sa isi aplaude si sa isi incurajeze eroul. Cineva a descris comportarea populara fata de Marcu, astfel: "Efeseanul privea multimea ce il proslavea pentru ca nu semnase. Poporul il cinstea precum israelitii de demult pe Moise si pe Aaron. Toti il laudau si ii ziceau 'sfant'". Chiar si cei ce erau impotriva lui Marcu ziceau: "Nu a primit nici daruri, nici aur" de la papa. Plini de infricosare, credinciosii i-au evitat pe episcopii care semnasera si chiar i-au insultat. Nici clerul ramas in Constantinopole n-a dorit sa slujeasca impreuna cu unionistii. In acest timp, patriarhii rasaritului au anuntat ca nu se considera legati de nimic din cele ce au iscalit reprezentantii lor. Marcu a fost numit un nou Sfant Atanasie si un nou Sfant Ioan Teologul. A fost socotit marturisitor si mucenic de catre aproape intreg trupul bisericii grecesti. A fost intampinat cu respect si entuziasm universal.
Sfantul Marcu, acum suferind de cancer in faza terminala, si-a petrecut ultimii patru ani ramasi din viata propovaduind si scriind impotriva falsei uniri. In mai 1440, ziua de dinaintea instalarii noului patriarh pro-unionist Mitrofan al II-lea al Cizicului, Marcu si Antonie al Eracleei au parasit capitala. Marcu s-a intors la turma sa din Efes, acum sub stapanire turca. A calatorit prin intreaga regiune, vizitand bisericile si preotii din dioceza sa. La scurta vreme, din pricina sanatatii sale si a neingaduirii de a sluji in Efes, s-a indreptat catre Muntele Athos, cautand singuratatea monahala. Pe drum, nava sa s-a oprit pe insula Lymnos, ce se afla inca sub stapanire bizantina. Imparatul Ioan a ordonat sa fie arestat, si a ramas sechestrat acolo vreme de 2 ani. In enciclica sa "Catre toti crestinii ortodocsi din uscat si din insule" (1440-41), el a intarit pozitia Ortodoxa impotriva inovatiilor apusene, referindu-se indeosebi la filioque, la esenta si energiile divine, la purgatoriu, la azimi si la papalitate. Dupa eliberare, era prea slabit pentru a face fata ascetismului monahal de la Athos, astfel ca s-a intors in orasul natal, Constantinopole, unde a adormit la 23 iunie 1444, in varsta de 52 de ani.
Episcopul Kallistos rezuma astfel cele petrecute dupa Sinodul de la Florenta: Insa unirea de la Florenta, desi sarbatorita in intreaga Europa Apuseana - au fost trase clopotele in toate bisericile de parohie ale Angliei - s-a dovedit a fi nu cu mult mai reala in Rasarit decat predecesoarea sa de la Lyon. Ioan al VIII-lea si succesorul sau Constantin al XI-lea, ultimul imparat al Bizantului si al optzecilea in succesiune de la Constantin cel Mare, au ramas ambii fideli unirii; dar au fost neputinciosi in a o impune si nici macar nu au indraznit sa o anunte public pana in 1452. Multi din cei ce au semnat la Florenta si-au revocat semnaturile atunci cand au ajuns acasa. Hotararile Sinodului nu au fost acceptate mai mult de o fractiune de minut de catre clerul si poporul Bizantului. Marele Duce Lucas Notaras, remarca, facandu-se ecou al cuvintelor rostite de sora Imparatului dupa Lyon: "Prefer sa vad in mijlocul orasului turbanul musulman, decat mitra papala." Ioan si Constantin au sperat ca Unirea de la Florenta le va asigura sprijinul militar din partea Apusului, dar ajutorul pe care l-au primit a fost cu adevarat mic.
Pe 7 aprilie 1453 turcii au inceput asediul asupra Constantinopolelui, pe uscat si pe apa. Depasiti numeric cu peste 20 la 1, bizantinii s-au aparat genial, dar fara de nadejde, vreme de cateva saptamani lungi. In primele ore ale zilei de 29 mai, in marea Biserica a Sfintei Intelepciuni [Agia Sofia] s-a tinut ultima slujba crestina. A fost o liturghie comuna a Ortodocsilor si a Romano-catolicilor, caci in acest moment de criza suporterii si adversarii Unirii florentine si-au uitat deosebirile. Imparatul a iesit dupa ce a primit Impartasania, si a murit luptand pe ziduri. Mai tarziu in acea zi orasul a cazut in mainile turcilor, iar cea mai mareata biserica a crestinatatii a devenit o moschee [1].
Prima repudiere oficiala a Unirii Florentine a venit in aprilie 1443, cand cei trei patriarhi: Ioachim al Ierusalimului, Filoteu al Alexandriei si Dorotei al Antiohiei s-au intalnit la Ierusalim si au osandit Sinodul de la Florenta ca fiind unul "talharesc" si pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolelui ca eretic. Totusi, Imparatul, Patriarhul Constantinopolelui, si inca cativa clerici din orasul capitala au ramas fideli unirii. Abia in 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolelui a respins la randul sau unirea.
In februarie 1734 Sfantul SInod al Bisericii Constantinopolelui, sub patriarhul Serafim I, l-a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfant, stabilind ziua de 19 ianuarie ca data a praznuirii sale.
Noi toti, cei din Sfanta Biserica Rasariteana a lui Hristos, il recunoastem pe Sfantul Marcu Evgenikos al Efesului. Il cinstim si il primim pe acest sfant, purtator de Dumnezeu si drept ca un ravnitor cu evlavie arzatoare, cel ce a fost aparatorul tuturor sfintelor noastre dogme si al dreptei evlavii. Este urmas si asemenea sfintilor teologi, precum si acelora care au impodobit Biserica vremurilor de demult.
In acea vreme, partea rasariteana a Imperiului fusese cucerita de turci, si imparatul Manuil intrase in negocieri cu papa Martin al V-lea, nadajduin sa adune un sinod ecumenic pentru a obtine unirea celor doua biserici, si astfel sa primeasca ajutor militar din partea monarhiilor vest-europene. Aceste negocieri au fost intrerupte, insa, dupa ce imparatul a suferit o criza. Dupa asediul nereusit asupra Constantinopolului din 1422, al sultanului otoman Murad al II-lea, fiul si succesorul imparatului, Ioan VIII Paleologul, a reluat negocierile cu noul papa, Eugenie al IV-lea, si a inceput pregatirile pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului au refuzat participarea la sinod, dar au trimis, siliti, reprezentanti.
Patriarhul Alexandriei a ales ca unul din delegatii sai sa fie ieromonahul Marcu Evgenikos, ale carui lucrari teologice i-au adus faima in intregul imperiu. Atat Imparatul cat si patriarhul (Iosif al II-lea al Constantinopolului) au dorit ca Marcu sa fie hirotonit episcop, pentru a ocupa pozitia de teolog-sef al delegatiei Ortodoxe, la sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat in rangul de Mitropolit al Efesului, ce devenise vacant prin moartea mitropolitului Ioasaf. Vorbind de sperantele sale pentru sinod, Sfantul Marcu spunea: "Mi-am pus nadejdea in Dumnezeu si in sfintii comuni ai Bisericilor Apusului si Rasaritului. Intr-adevar, credeam ca totul va merge bine cu noi si vom obtine ceva maret si vrednic de munca si nadejdile noastre."
Pe 27 noiembrie 1437, 700 de episcopi, arhimandriti, monahi, preoti si laici au intins panzele spre Italia. Aceasta delegatie ortodoxa il includea pe imparatul Ioan, patriarhul Iosif si 22 de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima intrunire a sinodului s-a tinut in Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfantului Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa 14 sedinte in Ferrara, cea din urma avand loc pe 13 decembrie, papa Eugenie a mutat sinodul in alta parte (din considerente financiare), la 12 ianuarie 1439. Sinodul a reinceput in Florenta pe 26 februarie si s-a incheiat pe 5 iulie.
Nu a fost intaia data cand s-a incercat o astfel de reunire. Negocieri pentru restabilirea comuniunii eclesiale intre Roma si Constantinopole au avut loc de aproximativ 30 de ori de la Marea Schisma din 1054. Cea mai importanta dintre aceste incercari anterioare a avut loc la Conciliul de la Lyon in 1274. A fost motivata, la fel, in buna masura, de catre dorinta imparatului Mihail al VIII-lea de a primi ajutor militar din partea papalitatii. Despre acel conciliu, episcopul Kallistos (Ware) scrie: Dar unirea s-a dovedit nu mai mult decat o intelegere pe hartie, de vreme ce a fost respinsa cu tarie de majoritatea covarsitoare a clerului si mirenilor din Biserica Bizantina, cat si de Bulgari si de alte tari ortodoxe. Reactia generala la conciliul de la Lyon a fost rezumata in cuvintele atribuite sorei imparatului: 'Mai bine sa piara imperiul fratelui meu, decat neprihanirea credintei Ortodoxe'.
La Ferrara-Florenta principalele probleme in disputa au fost: (1) purcederea Duhului Sfant (adica adaugirea de catre biserica latina a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) folosirea painilor nedospite (a azimilor) in Euharistie. (A mai fost un alt subiect important pe care unii dintre delegati ar fi dorit sa il discute, deosebirea in teologia ortodoxa dintre "esenta" divina si "energiile" divine, dar imparatul, dorind evitarea unor alte piedici pentru unire, le-a interzis participantilor greci sa discute problema.)
Filioque
Inca din zilele timpurii ale bisericii, candidatilor la botez in comunitatea crestina li se cerea sa marturiseasca credinta crestina sub forma unui scurt rezumat doctrinar, un "crez" (din latinescul credo, "[Eu] cred"). Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325 d.Hr.) si al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au stabilit ceea ce a ajuns sa fie cunoscut drept Crezul Niceno-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez s-a bazat pe crezurile anterioare de botez ale bisericii, dar a fost dezvoltat pentru a lamuri invatatura Bisericii privitoare la dumnezeirea lui Hristos si spre a combate erezia ariana raspandita in biserica la acea vreme, ce sustinea ca Hristos a fost o fiinta creata, nu Dumnezeu vesnic. Crezul de la Niceea a fost acceptat universal, atat in rasarit cat si in apus, ca exprimarea cea mai importanta a invataturii crestine, "simbolul credintei". In 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adaugat o cuvant la crez astfel incat sa zica: "Cred..in Duhul Sfant, Domnul de viata Datatorul, care din Tatal si din Fiul purcede" (filioque in latina). Acest adaos a fost facut aparent ca o aparare impotriva arianismului. Roma a respins initial schimbarea crezului stravechi. De fapt, in secolul al 9-lea, papa Leon al III-lea a pus ca crezul original, fara filioque, sa fie inscris pe placi de argint, in bazilica Sfantului Petru. Curand dupa anul 1000, insa, Biserica Romei a acceptat modificarea. Subiectul filioque a ocupat de departe cea mai intinsa parte a discutiilor sinodului. Urmatorul pasaj din "Vietile Stalpilor Ortodoxiei" descrie obiectia Ortodoxa la filioque:
Inr-adevar, aceasta a fost cea mai dureroasa disputa dintre Ortodocsi si Latini. Grecii, condusi de Sfantul Marcu, au insistat asupra faptului ca orice insertie in crez - filioque sau nu - era necanonica. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au sanctionat aceasta adaugire si, in alte dati, alti papi au sustinut-o. In orice caz, a devenit treptat o adaugire permanenta a crezului in Apus, si papii ce au urmat au intarit aceasta invatatura eretica, declarand ca Duhul Sfant purcede din ipostasurile Dumnezeului-Tatal si Dumnezeului-Fiul, adica existenta Sa este din ambele ipostasuri. Intr-o incercare de combatere a arianismului, Apusul a creat doua cauze in Dumnezeire. Ortodoxia afirma ca Tatal este singura Sursa a Fiului si a Duhului - Unul nascandu-se vesnic din El si Celalalt purcezand vesnic din el. Dumnezeu, astfel, este Unul, deoarece Tatal este sursa Dumnezeirii, prin aceasta realizandu-se unitatea. Adaugirea filioque a fost treptata, desi Sinoadele Ecumenice al 3-lea si al 4-lea au randuit o hotarare stricta, ca in crez nici un cuvant sa nu se schimbe, adauge sau scoata - nici macar o litera. Asupra celor ce ar indrazni sa faca modificari, s-au aruncat afurisenii teribile.
Sfantul Marcu, impotriva puternicelor obiectii ale latinilor, a insistat ca, inainte de orice altceva, sa fie citite cu glas tare canoanele Bisericii privind chestiunile in discutie. A citit hotararile celui de-al treilea, patrulea, cincilea, saselea si saptelea Sinod Ecumenic, precum si pasaje din diferiti sfinti, incluzand mai multi papi, toate afirmand crezul original si interzicand orice modificare a lui. Multi din monahii latini prezenti la sinod, dupa ce au auzit hotararile si actele Sinoadelor Ecumenice, alaturi de explicatia lui Marcu, au marturisit ca nu mai auzisera asa ceva pana atunci. Au strigat ca grecii invata mai drept decat sfintii lor, si s-au minunat de Marcu al Efesului. Totusi, Latinii au oferit mai multe argumente in apararea filioque: ca filioque nu a fost un adaos la crez, ci doar o explicitare; ca Papa, ca si cap suprem al bisericii, are autoritatea sa faca astfel de adaugiri explicative in crez; si ca hotararile sinoadelor interzic numai modificarile neortodoxe in crez. Un compromis s-a cautat in formula acceptata de greci, cea ca Duhul Sfant purcede "de la Tatal prin Fiul". Oricum, o data ce grecii au acceptat formula, latinii au insistat ca "prin Fiul" si "de la Fiul" inseamna acelasi lucru; astfel, filioque ar trebuie acceptat asa cum este: "de la Tatal si de la Fiul"! Arhiepiscopul Marcu a insistat asupra distinctiei, spunand: "Daca acceptam ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul, abolim monarhia in Dumnezeire si acceptam doua cauze ale Dumnezeirii".
Autoritatea papala
Este clar din Noul Testament si alte scrieri crestine timpurii ale perioadei apostolice ca inca din primul secol au existat trei nivele de hirotonie in biserica: diacon, preot si episcop. Episcopul este capul unei comunitati crestine locale. El prezideaza asupra slujirii euharistice a bisericii; este raspunzator, in cele din urma, pentru propovaduirea si apararea invataturii celei adevarate. Precum un tata intr-o familie, este simbolul si pazitorul unitatii Bisericii si este responsabil cu pastrarea disciplinei si randuielii dumnezeiesti in biserica care ii este incredintata spre pastorire. Pe la inceputul secolului al patrulea, cinci orase in lumea crestina au dobandit o pozitie deosebita din pricina importantei lor in Imperiul Roman. Episcopii acestor orase au ajuns sa fie numiti "Patriarhi". Alti episcopi au cautat deseori catre ei pentru conducere si autoritate morala in dispute doctrinare sau disciplinare, privind biserica ca un intreg. Cel dintai intre cei cinci Patriarhi era Episcopul Romei, Papa. Acesti Patriarhi nu reprezinta un "al patrulea" nivel de hirotonie in biserica; patriarhii sunt tot episcopi. Diferite interpretari ale rolului papalitatii in biserica au fost un focar major de tensiuni intre Bisericile Rasaritene Ortodoxe si cea Romano-catolica, mai ales dupa marea schisma de la 1054. Declaratia pozitiei romane, prezentata la sinod, zice: "Astfel definim ca sfantul Scaun Apostolic si Pontiful Roman tin primatul asupra lumii; si ca Pontiful Roman insusi este succesorul fericitului Petru, capetenia Apostolilor, si adevaratul vicar al lui Hristos. Papa este capul intregii Biserici, si parintele si invatatorul tuturor crestinilor; si ca toata puterea i-a fost data prin fericitul Petru de catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru a hrani, conduce si guverna Biserica catholica (soborniceasca)... Mai mult, reinnoim ordinea celorlalti venerabili Patriarhi, care ne-a fost inmanata prin sfintele canoane, si anume ca Patriarhul de Constantinopole va fi al doilea dupa sfantul Pontif Roman. A treia, intr-adevar, este Alexandria; a patra, la fel, Antiohia, si al cincilea este Ierusalimul..." In contrast cu suprematia universala si jurisdictia imediata pe care biserica Romei o subscrie papalitatii, Sfantul Marcu explica punctul de vedere Ortodox in mod succint, scriind: "Pentru noi, Papa este precum unul din patriarhi - si numai daca este Ortodox" (adica adera la credinta Ortodoxa si nu se departeaza de la ea).
Purgatoriul
Recent publicatul "Catehism al Bisericii [Romano-]Catolice" defineste doctrina bisericii Romei asupra purgatoriului dupa cum urmeaza: "Toti cei ce mor in harul si prietenia Domnului, dar inca imperfect purificati, sunt cu adevarat asigurati de eterna lor mantuire; dar, dupa moarte, ei sunt purificati, pentru a atinge sfintenia necesara intrarii in fericirea raiului. Biserica da numele de Purgatoriu acestei purificari finale a celui ales, care este cu totul diferita de pedeapsa celui condamnat. Biserica a formulat doctrina ei de credinta asupra Purgatoriului mai ales la Conciliile de la Florenta si Trent. Traditia Bisericii, referindu-se la anumite texte ale scripturii, vorbeste de un foc curatitor... " Raspunsul ortodox la invatatura purgatoriului, expus la sinod de catre mitropolitii Visarion al Niceei si Marcu al Efesului, este ca doctrina latina rezida intr-o distinctie intre un foc etern si unul temporar, ce este respinsa de ortodoxie. "Visarion a continuat prin a talcui ca exista un singur foc vesnic. Pedeapsa vremelnica a sufletelor pacatoase consta in faptul ca ei, pentru o vreme, pleaca intr-un loc intunecat si sumbru unde sunt pedepsiti prin lipsirea de Lumina Dumnezeiasca. Insa pot fi izbaviti dintr-acest loc intunecos si sumbru prin rugaciunile Bisericii, Sfanta Euharistie si fapte de milostenie, savarsite in numele lor - insa nu prin foc." Astfel, ambele biserici afirma ca sufletul are parte de o purificare [curatire] continua dupa moarte, dar ortodoxia respinge (sau, cel putin, refuza sa afirme) ca focul purgatoriului este mijlocul unei astfel de curatiri.
Azimile
Au existat obiceiuri liturghice diferite in Apusul Latin si Rasaritul grec. O diferenta notabila a fost folosirea painii nedospite (azima) in euharistie, de catre biserica Latina, si folosirea painii dospite in bisericile Rasaritene. Ware rezuma hotararea sinodului in aceasta chestiune: "Unirea de la Florenta s-a bazat pe principiul dualitatii: unanimitatea in probleme de doctrina; respect pentru riturile legitime si traditiile particulare ale fiecarei Biserici... astfel ca in ceea ce priveste azimile, nici o uniformizare nu a fost ceruta: Grecilor li s-a ingaduit sa foloseasca painea dospita, in timp ce Latinii continuau sa o utilizeze pe cea nedospita."
Apararea Ortodoxiei de catre Sfantul Marcu
Pe masura ce discutiile continuau, grija pentru dobandirea unei intelegeri din punct de vedere teologic si a unei caderi de acord a lasat loc motivelor lumesti, de ambele parti: si din partea papei (ce dorea a-si supune bisericile rasaritene autoritatii sale eclesiastice) si din cea a imparatului (ce isi dorea ajutor militar din partea Apusului). Intr-un efort de a grabi discutiile si de a usura unirea, imparatul Ioan i-a exclus pe doi din cei mai puternici aparatori ai ortodoxiei, Marcu al Efesului si Antonie al Eracleei, consemnandu-l pe Marcu in odaia sa si punand paznici la usa, pentru a-l impiedica sa plece. A fost conceputa o formula de unire, in care ortodocsii au acceptat pozitia bisericii Romei in fiecare punct doctrinar aflat in disputa. Pana si patriarhul bizantin Iosif a avut o intalnire intre patru ochi cu Sfantul Marcu, pentru a-l convinge sa semneze hotararea. Dar Marcu a fost neclintit: "In problemele de credinta nu incape pogoramantul si iconomia". Opt zile dupa ce i-a grabit pe ceilalti delegati ortodocsi sa semneze, patriarhul Iosif a murit. Imparatul Ioan a luat conducerea bisericii in maini, o actiune condamnata de Sfantul Marcu: "Nimeni sa nu ne stapaneasca in credinta noastra: nici un imparat, nici un arhiereu, nici un sinod mincinos, nimeni, fara numai Unul Dumnezeu, ce ne-a daruit-o prin El si prin ucenicii Sai". Dar papa si imparatul au inceput sa ii ameninte pe delegatii ortodocsi pentru a semna. Papa a anuntat ca isi va retrage sprijinul militar, daca ortodocsii nu vor semna. Delegatia ortodoxa a fost lasata fara hrana si bani, iar latinii au amenintat sa isi retraga plata stipendiilor promise, pentru calatorie si cheltuielile de trai. Delegatilor ortodocsi li s-a oferit mita in schimbul semnaturilor. Unul din episcopii rusi care nu a semnat de prima data hotararea a fost arestat si intemnitat timp de o saptamana, pana ce a primit sa semneze. Cativa episcopi si mireni s-au temut pentru vietile lor si au parasit orasul.
In cele din urma, Marcu al Efesului a ramas singurul episcop Ortodox din Florenta care a refuzat sa semneze hotararea de unire. "Ortodoxia a fost mai pretioasa pentru Marcu decat Statul; Ortodoxia era vesnica comoara, Biserica adevarata a celor ce sunt mantuiti. Statul bizantin e al taranei; s-a nascut, a inflorit si va pieri. Dar Ortodoxia este pururea si trebuie pastrata precum o lumina vesnica." Cat despre ceilalti delegati, "desi in launtrul inimilor lor, multi nu au vrut sa semneze, totusi si-au calcat constiinta ortodoxa de frica mortii, pentru bani, pentru hrana sau pentru a-l multumi pe imparat." Pentru a fi corecti, trebuie spus ca nu toti delegatii din partea Romana au fost de acord cu asemenea masuri. Unul din teologii latini de frunte, dominicanul Ioan de Montero, a insistat in mod repetat ca sa i se ingaduie lui Marcu al Efesului sa se intoarca la discutii, dar Imparatul a refuzat.
La data de 5 iulie 1439, Unirea de la Florenta a fost ratificata. Dupa ce episcopii greci au semnat hotararea, in timp ce papa Eugenie se pregatea sa iscaleasca, a intrebat daca Marcu al Efesului a semnat si el. Cand i s-a spus ca nu, a exclamat: "Atunci nu am obtinut nimic!" Cu toate acestea, o slujba de praznuire a unirii s-a tinut in ziua urmatoare, si grecii s-au intors la Constantinopole. La 1 februarie 1440, navele purtandu-i pe greci au trecut prin Cornul de Aur. Prin negutatorii care au fost in Ferarra si Florenta, faima si rezultatele lui Marcu au sosit inaintea sa in capitala. Dupa ce i s-a istorisit rezistenta sa eroica, norodul astepta sa isi aplaude si sa isi incurajeze eroul. Cineva a descris comportarea populara fata de Marcu, astfel: "Efeseanul privea multimea ce il proslavea pentru ca nu semnase. Poporul il cinstea precum israelitii de demult pe Moise si pe Aaron. Toti il laudau si ii ziceau 'sfant'". Chiar si cei ce erau impotriva lui Marcu ziceau: "Nu a primit nici daruri, nici aur" de la papa. Plini de infricosare, credinciosii i-au evitat pe episcopii care semnasera si chiar i-au insultat. Nici clerul ramas in Constantinopole n-a dorit sa slujeasca impreuna cu unionistii. In acest timp, patriarhii rasaritului au anuntat ca nu se considera legati de nimic din cele ce au iscalit reprezentantii lor. Marcu a fost numit un nou Sfant Atanasie si un nou Sfant Ioan Teologul. A fost socotit marturisitor si mucenic de catre aproape intreg trupul bisericii grecesti. A fost intampinat cu respect si entuziasm universal.
Sfantul Marcu, acum suferind de cancer in faza terminala, si-a petrecut ultimii patru ani ramasi din viata propovaduind si scriind impotriva falsei uniri. In mai 1440, ziua de dinaintea instalarii noului patriarh pro-unionist Mitrofan al II-lea al Cizicului, Marcu si Antonie al Eracleei au parasit capitala. Marcu s-a intors la turma sa din Efes, acum sub stapanire turca. A calatorit prin intreaga regiune, vizitand bisericile si preotii din dioceza sa. La scurta vreme, din pricina sanatatii sale si a neingaduirii de a sluji in Efes, s-a indreptat catre Muntele Athos, cautand singuratatea monahala. Pe drum, nava sa s-a oprit pe insula Lymnos, ce se afla inca sub stapanire bizantina. Imparatul Ioan a ordonat sa fie arestat, si a ramas sechestrat acolo vreme de 2 ani. In enciclica sa "Catre toti crestinii ortodocsi din uscat si din insule" (1440-41), el a intarit pozitia Ortodoxa impotriva inovatiilor apusene, referindu-se indeosebi la filioque, la esenta si energiile divine, la purgatoriu, la azimi si la papalitate. Dupa eliberare, era prea slabit pentru a face fata ascetismului monahal de la Athos, astfel ca s-a intors in orasul natal, Constantinopole, unde a adormit la 23 iunie 1444, in varsta de 52 de ani.
Episcopul Kallistos rezuma astfel cele petrecute dupa Sinodul de la Florenta: Insa unirea de la Florenta, desi sarbatorita in intreaga Europa Apuseana - au fost trase clopotele in toate bisericile de parohie ale Angliei - s-a dovedit a fi nu cu mult mai reala in Rasarit decat predecesoarea sa de la Lyon. Ioan al VIII-lea si succesorul sau Constantin al XI-lea, ultimul imparat al Bizantului si al optzecilea in succesiune de la Constantin cel Mare, au ramas ambii fideli unirii; dar au fost neputinciosi in a o impune si nici macar nu au indraznit sa o anunte public pana in 1452. Multi din cei ce au semnat la Florenta si-au revocat semnaturile atunci cand au ajuns acasa. Hotararile Sinodului nu au fost acceptate mai mult de o fractiune de minut de catre clerul si poporul Bizantului. Marele Duce Lucas Notaras, remarca, facandu-se ecou al cuvintelor rostite de sora Imparatului dupa Lyon: "Prefer sa vad in mijlocul orasului turbanul musulman, decat mitra papala." Ioan si Constantin au sperat ca Unirea de la Florenta le va asigura sprijinul militar din partea Apusului, dar ajutorul pe care l-au primit a fost cu adevarat mic.
Pe 7 aprilie 1453 turcii au inceput asediul asupra Constantinopolelui, pe uscat si pe apa. Depasiti numeric cu peste 20 la 1, bizantinii s-au aparat genial, dar fara de nadejde, vreme de cateva saptamani lungi. In primele ore ale zilei de 29 mai, in marea Biserica a Sfintei Intelepciuni [Agia Sofia] s-a tinut ultima slujba crestina. A fost o liturghie comuna a Ortodocsilor si a Romano-catolicilor, caci in acest moment de criza suporterii si adversarii Unirii florentine si-au uitat deosebirile. Imparatul a iesit dupa ce a primit Impartasania, si a murit luptand pe ziduri. Mai tarziu in acea zi orasul a cazut in mainile turcilor, iar cea mai mareata biserica a crestinatatii a devenit o moschee [1].
Prima repudiere oficiala a Unirii Florentine a venit in aprilie 1443, cand cei trei patriarhi: Ioachim al Ierusalimului, Filoteu al Alexandriei si Dorotei al Antiohiei s-au intalnit la Ierusalim si au osandit Sinodul de la Florenta ca fiind unul "talharesc" si pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolelui ca eretic. Totusi, Imparatul, Patriarhul Constantinopolelui, si inca cativa clerici din orasul capitala au ramas fideli unirii. Abia in 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolelui a respins la randul sau unirea.
In februarie 1734 Sfantul SInod al Bisericii Constantinopolelui, sub patriarhul Serafim I, l-a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfant, stabilind ziua de 19 ianuarie ca data a praznuirii sale.
Noi toti, cei din Sfanta Biserica Rasariteana a lui Hristos, il recunoastem pe Sfantul Marcu Evgenikos al Efesului. Il cinstim si il primim pe acest sfant, purtator de Dumnezeu si drept ca un ravnitor cu evlavie arzatoare, cel ce a fost aparatorul tuturor sfintelor noastre dogme si al dreptei evlavii. Este urmas si asemenea sfintilor teologi, precum si acelora care au impodobit Biserica vremurilor de demult.
Pomenirea cuvioşilor noştri părinţi Macarie Egipteanul şi Macarie Alexandrinul.
Sfântul Macarie Egipteanul s-a născut şi a crescut pentru viaţa pustnicească. Din fragedă copilărie îndeletnicindu-se cu fapta bună şi iubind viaţa virtuoasă şi împodobindu-se cu ea, a ajuns locaş dumnezeiesc al Duhului. A dobândit atâta răbdare în ostenelile lui pentru fapta bună, încât a primit puterea să gonească duhurile necurate. El avea deopotrivă şi darul înţelegerii; spunea mai dinainte ce avea să se întâmple şi era făcător de minuni. Pentru toate acestea după rugămintea îndelungată a arhiereului de atunci, a primit preoţia, căci arhiereul a hotărât să nu stea ascunsă făclia sub obroc, ci a căutat să-şi sfinţească mâna, prin atingerea de el. După sfinţire Macarie s-a dedat la nevoinţe şi mai grele: a făcut o hrubă pe sub pământ, care începând de la chilia lui, se întindea pe o lungime de o jumătate de stadiu, şi la capătul hrubei şi-a săpat cu mâinile lui o peşteră. Când veneau mulţi oameni să-l cerceteze, el intra în hrubă şi se ascundea în peşteră şi nimeni nu-l afla. Cât despre mâncare şi băutură, este de prisos să mai vorbim, de vreme ce trupul prin înfrânarea cea desăvârşită şi dumnezeiască mărturisea aceasta. Odată, venind la el un eretic, stăpânit de demonul îngâmfării şi zicând că nu există învierea morţilor, ca să-l înfrunte pe acest eretic, cuviosul a înviat pe un mort. Şi zicea cuviosul că sunt două cete de demoni; una se luptă cu oamenii prin patimi înspăimântătoare şi alta, a îngâmfării, împinge pe oameni la rătăcire. Satan rânduieşte ceata din urmă la fermecători şi la eretici. Acest sfânt a proorocit urgia Domnului asupra ucenicului său, care ascundea lucrurile săracilor şi nu se pocăia şi pentru aceasta s-a şi îmbolnăvit de lepră. Iar pe unul, care împins de demon mânca în fiecare zi câte trei coşuri de pâine, şi bea un vas mare de vin, l-a făcut să mănânce numai trei bucăţi mici de pâine. Cuviosul Macarie a văzut şi pe diavol cum îşi purta meşteşugirile şi înşelăciunile în tigvuliţe. Pe Teopempt monahul, cel înşelat de diavol, l-a îndreptat. El a auzit glas dintr-o tigvă uscată a unui preot al idolilor, care se găsea în pustiu, zicând ca prin mijlocirea rugăciunilor lui cei din chinurile iadului se uşurează puţin. A proorocit pustiirea aşezărilor călugăreşti de la Skit. Pe un mort l-a înviat, ca să spună unde a ascuns averea unor oameni şi iarăşi a poruncit de a adormit. Deci cu astfel de lucruri dumnezeieşti fiind împodobit, a părăsit viaţa la adânci bătrâneţi, trăind nouăzeci de ani.
Iar sfântul Macarie Alexandrinul a fost preot al aşezărilor călugăreşti numite Chilii.
El a dovedit linişte şi răbdare deplină şi a săvârşit lucruri măreţe şi minuni. De faptele lui cele bune s-a minunat şi marele Antonie zicând: "Iată Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine, şi vei fi mai departe moştenitor al faptelor mele bune". Acest Macarie, când auzea că cineva a făcut o faptă duhovnicească de seamă, umplându-se de râvnă, o îndeplinea şi el. Astfel, auzind că monahii de la Tabenisi în tot postul mare mâncau bucate negătite la foc, s-a hotărât să nu mai mănânce şapte ani bucate pregătite la foc, ci numai verdeţuri crude şi legume muiate. Se lupta să înlăture şi somnul: douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi n-a intrat sub vreun acoperământ, ci a stat afară în arşiţa zilei şi în frigul nopţii. Odată, fiind necăjit de demonul desfrânării, s-a dus într-un pustiu îndepărtat, unde a stat gol şase luni şi unde ţânţarii mari ca viespile l-au înţepat cumplit, încât i-au băşicat tot trupul; iar după cele şase luni, întorcându-se la chilia lui, numai după glas a fost cunoscut, căci trupul i se schimbase, asemănându-se cu al leproşilor. Odată, săpând un puţ, un şarpe otrăvitor s-a atins de mâna lui; iar el prinzându-l l-a omorât, zicând: "Nefiind trimis de Dumnezeu, cum ai îndrăznit să te atingi de mine?" Altă dată a intrat în Mănăstirea Tabenisioţilor, îmbrăcat în haine mireneşti, vrând să afle cum vieţuieşte fiecare dintre cei de acolo. Şi sosind Postul cel mare, a văzut la ei purtări felurite: astfel, unul mânca în fiecare seară, altul la două, altul la trei, altul la cinci seri; iar alţii, stând toată noaptea în picioare, a doua zi se aşezau la lucru. Macarie însă, udând mlădiţe de finic, a stat într-un colt până s-au împlinit patruzeci de zile şi a sosit Paştile. Şi în toate aceste zile n-a gustat nici pâine, nici apă, nu a făcut nici îngenuncheri, n-a şezut, nu s-a culcat şi nu a gustat nici un fel de hrană, decât numai duminica puţină varză crudă. Se mai istoriseşte despre acest sfânt că odată, şezând în ogradă şi grăind altora lucruri folositoare, a intrat o hienă, aruncând la picioarele sfântului puiul ei orb. Iar sfântul dând cu scuipat peste ochii lui l-a făcut să vadă: hiena l-a luat şi a ieşit afară. Şi a doua zi dimineaţa a adus grăbită o piele de oaie fericitului, care a zis către ea: "Eu nu primesc lucruri nedrepte", iar ea plecându-şi capul a ieşit din ogradă.
Acest Macarie a văzut şi el pe diavol purtând tot felul de înşelăciuni, înfăşurate într-o haină zdrenţuită şi părând că sunt închise în nişte tigvuliţe. Sfântul Macarie era mic de stat, slab şi spân, având numai câteva fire de păr pe buză şi în vârful bărbii. Căci din cauza asprimii ostenelilor sihăstreşti, nici părul nu i-a crescut. Trăind astfel în pustnicie şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.
Sursa:SINAXAR.RO
Hristos este cu noi!
Sfântul Macarie Egipteanul s-a născut şi a crescut pentru viaţa pustnicească. Din fragedă copilărie îndeletnicindu-se cu fapta bună şi iubind viaţa virtuoasă şi împodobindu-se cu ea, a ajuns locaş dumnezeiesc al Duhului. A dobândit atâta răbdare în ostenelile lui pentru fapta bună, încât a primit puterea să gonească duhurile necurate. El avea deopotrivă şi darul înţelegerii; spunea mai dinainte ce avea să se întâmple şi era făcător de minuni. Pentru toate acestea după rugămintea îndelungată a arhiereului de atunci, a primit preoţia, căci arhiereul a hotărât să nu stea ascunsă făclia sub obroc, ci a căutat să-şi sfinţească mâna, prin atingerea de el. După sfinţire Macarie s-a dedat la nevoinţe şi mai grele: a făcut o hrubă pe sub pământ, care începând de la chilia lui, se întindea pe o lungime de o jumătate de stadiu, şi la capătul hrubei şi-a săpat cu mâinile lui o peşteră. Când veneau mulţi oameni să-l cerceteze, el intra în hrubă şi se ascundea în peşteră şi nimeni nu-l afla. Cât despre mâncare şi băutură, este de prisos să mai vorbim, de vreme ce trupul prin înfrânarea cea desăvârşită şi dumnezeiască mărturisea aceasta. Odată, venind la el un eretic, stăpânit de demonul îngâmfării şi zicând că nu există învierea morţilor, ca să-l înfrunte pe acest eretic, cuviosul a înviat pe un mort. Şi zicea cuviosul că sunt două cete de demoni; una se luptă cu oamenii prin patimi înspăimântătoare şi alta, a îngâmfării, împinge pe oameni la rătăcire. Satan rânduieşte ceata din urmă la fermecători şi la eretici. Acest sfânt a proorocit urgia Domnului asupra ucenicului său, care ascundea lucrurile săracilor şi nu se pocăia şi pentru aceasta s-a şi îmbolnăvit de lepră. Iar pe unul, care împins de demon mânca în fiecare zi câte trei coşuri de pâine, şi bea un vas mare de vin, l-a făcut să mănânce numai trei bucăţi mici de pâine. Cuviosul Macarie a văzut şi pe diavol cum îşi purta meşteşugirile şi înşelăciunile în tigvuliţe. Pe Teopempt monahul, cel înşelat de diavol, l-a îndreptat. El a auzit glas dintr-o tigvă uscată a unui preot al idolilor, care se găsea în pustiu, zicând ca prin mijlocirea rugăciunilor lui cei din chinurile iadului se uşurează puţin. A proorocit pustiirea aşezărilor călugăreşti de la Skit. Pe un mort l-a înviat, ca să spună unde a ascuns averea unor oameni şi iarăşi a poruncit de a adormit. Deci cu astfel de lucruri dumnezeieşti fiind împodobit, a părăsit viaţa la adânci bătrâneţi, trăind nouăzeci de ani.Iar sfântul Macarie Alexandrinul a fost preot al aşezărilor călugăreşti numite Chilii.
El a dovedit linişte şi răbdare deplină şi a săvârşit lucruri măreţe şi minuni. De faptele lui cele bune s-a minunat şi marele Antonie zicând: "Iată Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine, şi vei fi mai departe moştenitor al faptelor mele bune". Acest Macarie, când auzea că cineva a făcut o faptă duhovnicească de seamă, umplându-se de râvnă, o îndeplinea şi el. Astfel, auzind că monahii de la Tabenisi în tot postul mare mâncau bucate negătite la foc, s-a hotărât să nu mai mănânce şapte ani bucate pregătite la foc, ci numai verdeţuri crude şi legume muiate. Se lupta să înlăture şi somnul: douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi n-a intrat sub vreun acoperământ, ci a stat afară în arşiţa zilei şi în frigul nopţii. Odată, fiind necăjit de demonul desfrânării, s-a dus într-un pustiu îndepărtat, unde a stat gol şase luni şi unde ţânţarii mari ca viespile l-au înţepat cumplit, încât i-au băşicat tot trupul; iar după cele şase luni, întorcându-se la chilia lui, numai după glas a fost cunoscut, căci trupul i se schimbase, asemănându-se cu al leproşilor. Odată, săpând un puţ, un şarpe otrăvitor s-a atins de mâna lui; iar el prinzându-l l-a omorât, zicând: "Nefiind trimis de Dumnezeu, cum ai îndrăznit să te atingi de mine?" Altă dată a intrat în Mănăstirea Tabenisioţilor, îmbrăcat în haine mireneşti, vrând să afle cum vieţuieşte fiecare dintre cei de acolo. Şi sosind Postul cel mare, a văzut la ei purtări felurite: astfel, unul mânca în fiecare seară, altul la două, altul la trei, altul la cinci seri; iar alţii, stând toată noaptea în picioare, a doua zi se aşezau la lucru. Macarie însă, udând mlădiţe de finic, a stat într-un colt până s-au împlinit patruzeci de zile şi a sosit Paştile. Şi în toate aceste zile n-a gustat nici pâine, nici apă, nu a făcut nici îngenuncheri, n-a şezut, nu s-a culcat şi nu a gustat nici un fel de hrană, decât numai duminica puţină varză crudă. Se mai istoriseşte despre acest sfânt că odată, şezând în ogradă şi grăind altora lucruri folositoare, a intrat o hienă, aruncând la picioarele sfântului puiul ei orb. Iar sfântul dând cu scuipat peste ochii lui l-a făcut să vadă: hiena l-a luat şi a ieşit afară. Şi a doua zi dimineaţa a adus grăbită o piele de oaie fericitului, care a zis către ea: "Eu nu primesc lucruri nedrepte", iar ea plecându-şi capul a ieşit din ogradă.
Acest Macarie a văzut şi el pe diavol purtând tot felul de înşelăciuni, înfăşurate într-o haină zdrenţuită şi părând că sunt închise în nişte tigvuliţe. Sfântul Macarie era mic de stat, slab şi spân, având numai câteva fire de păr pe buză şi în vârful bărbii. Căci din cauza asprimii ostenelilor sihăstreşti, nici părul nu i-a crescut. Trăind astfel în pustnicie şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.
Sursa:SINAXAR.RO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML