joi, 22 noiembrie 2012

„Predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală!” De ce renunţă la muzică Cedry2k



Pe vremuri, poeţii îşi cântau versurile suav la „lumina lunii” – astăzi însă e prea mult zgomot şi orice cântec trebuie strigat în „bătaia furtunii”. Ca să ieşi din sistem, trebuie să mergi împotriva lui. Ca să-I urmap cei mai iubiţi astăzi, Cedry2k, pe numele său adevărat Marius Stelian Crăciun, într-un „rap-interviu” pe care l-am aflat mai viu presărându-l cu versuri din cântecele sale…



- Cine e Cedry2k?

- Un personaj pe care l-am creat ca să mă adaptez cerinţelor anilor 2000 şi totodată un răspuns la presiunile sociale pe care le-am simţit în cadrul copilăriei şi adolescenţei. Este un rebel, un neînţeles, a fost şi nihilist la un moment dat…

Până m-am trezit ca şi alţii pe baricade

Înrolat aiurea în războaie moderne mascate

Unde oameni dispuşi la orice pentru nimic

M-au transformat rapid din Stelică-n Cedry2k.


- Un nihilist care a ajuns totuşi la Dumnezeu… Ce-au zis cei care te cunoşteau când au văzut întoarcerea ta la credinţă? 

- Evident că fiecare a văzut în mod diferit schimbarea mea. Unii se bucură pentru mine şi mă încurajează constant; alţii, dimpotrivă, sunt dezamăgiţi, mă consideră un habotnic, un îndoctrinat. Bineînţeles, tema credinţei este una extrem de sensibilă – mai ales astăzi, când foarte mulţi renunţă la religia lor, din diverse motive. În societatea modernă, tinerii manifestă o teamă constantă faţă de Biserică – normal, cineva a avut grija de asta… Oricum, nu mi-am propus să îi mulţumesc pe oameni, ăsta e rolul politicienilor.

Acum lasă-mă dacă vezi că mi-am găsit drumul,

Când făceam pe nebunul nu mai mârâiaţi niciunul.


- Cum ai ajuns să-L cauţi pe Dumnezeu?

- Din dorinţa de a fi fericit. Am rezonat dintotdeauna cu realităţile creştine… Dar ceea ce m-a împins să-L caut pe Dumnezeu vine, în mare parte, din eşecul ştiinţei (psihologie, filosofie, sociologie) de a-mi explica mersul vieţii, în general – şi rostul nostru, natura umană, în mod special. Căutarea în sine presupun că ţine de natura mea. Niciodată nu m-a interesat nimic mai mult decât Adevărul ascuns în spatele realităţilor materiale. Descoperirea lui Dumnezeu încă se derulează – la sfârşit tragem linia…
( interviul complet in gasiti in numarul 46, din revista Familia Ortodoxa)


Stelian Crăciun, alias Cedry2k – Un cântăreţ rap ce L-a descoperit pe Dumnezeu

Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!
Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.

(Apocalipsa 3:15, 16)


Din aceeaşi categorie face parte şi Haarp Cord. Aceştia ar fi cei mai renumiţi, dar împreună cu ei au deschis ochii şi alţi cântăreţi hip-hop. Cedry2k afirmă că va renunţa definitiv la muzică pentru a deveni un om simplu, dar melodiile lor, în care demască actuala conducere ocultă a lumii, sunt foarte necesare pentru a trezi şi pe fanii lor, robiţi de mirajul tehnologiei şi al vieţii decandente în care trăiesc.

La finalul concertului, emotionat de scandarile publicului, Cedryk a explicat motivele retragerii sale. Va lasam, mai jos, cu mesajul sau pentru admiratori, cei care asculta rap, dar si pentru oamenii care inteleg apelurile lui catre sufletele noastre, ce trebuie aparate si ascultate.

“Asta e ultimul mesaj pe care il mai transmit: fiti mai buni si imprastiati cat mai multa dragoste in jurul vostru. Asta e ultimul mesaj pe care mai sunt in stare sa il transmit. Si asta as vrea să reţineti din tot ce-am scris pana acum. Va multumesc. In general, nu trebuie sa va para rau cand un artist sau altul sau mai multi parasesc scena, nu inseamna ca a renuntat la nimic. N-o fac din cauza banilor, nu e nicio strategie. O fac pur şi simplu pentru ca nu cred ca am gasit cea mai buna metoda de a ajunge la inimile voastre. Si sunt dator. Muzica n-a valorat mai mult ca viata. Indiferent ce fel de muzica, viata conteaza mai mult ca orice. Inţelegeti? Anumite valori nu le pot înlocui cu muzica. Asta inseamna că fiecare trebuie sa ne urmam drumul nostru, indiferent de vointele celorlalti si indiferent de iluziile care ne prind pe parcurs. Nu ma las, frate, doar schimb arma. Multumesc că ati fost alături de mine, am reusit sa scot patru materiale datorita voua”.

Trezirea!

Chiar recomandăm să trimiteţi unor astfel de tineri, ce trebuie aduşi pe drumul Bisericii, următoarele melodii. Este un prim pas de a le vorbi în limba pe care ei o înţeleg acum.


Hristos a inviat!

luni, 29 octombrie 2012

Halloween-ul, o sarbatoare paganeasca, de care nu avem nevoie (31 octombrie)



"În urma unui extemporal dat elevilor de clasa a IV-a într-o şcoală americană, la întrebarea: "Cum aţi vrea să serbaţi Halloween-ul?", 80% au răspuns: "Aş vrea să omor pe cineva...". Acesta este impactul sărbătorii. Ar putea zice cineva: "Noi n-am ajuns până aici...", dar, dacă nu ne responsabilizăm, vom ajunge..." (fragment din Memoriul parintilor ingrijorati privitor la fenomenul Halloween)

Crestinii nostri mai putin dusi la Biserica serbeaza pe 31 octombrie Halloween-ul (acesta fiind al doilea import in materie de sarbatori, dupa celebrul de pe acum Valentine’s Day). Multi considera ca sarbatoarea Haloween-ului (All Hallow’s Eve) este doar seara (ajunul) de dinaintea Zilei tuturor sfintilor (All Saint’s Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie. Americanii isi amintesc acum de mortii lor, celebreaza victoria lui Hristos asupra mortii si puterilor intunericului, rad de… rau si de moarte. Se considera, deci, ca este sarbatoare crestina chiar daca e importata, dupa toate probabilitatile, din paganismul celt (druid). Greu insa de convins un om rational ca aceasta sarbatoare ar avea duh crestinesc…

Adevarul e insa altul. Ea e o sarbatoare 100% pagana, oculta, “ziua cand mortii, fantasmele parasesc mormintele…”. Ea e cea mai mare sarbatoare a slujitorilor satanei: vrajitori, spiritisti sau satanisti. Americanii au dezvoltat o adevarata industrie legata de aceasta sarbatoare. Se achizitioneaza cu aceasta ocazie accesorii macabre: masti, costume de vampiri, diavoli, dragoni, zombi, leprosi, schelete si nelipsitii dovleci, ajungandu-se pana la vanzari de o jumatate de miliard de dolari anual. Vanzarile filmelor horror cresc in aceasta perioada, promotorii filmelor de groaza speculand si ei interesul mare pentru acest praznic. Industria filmelor horror exploateaza la maxim setea de senzatii tari, dovedind nepasare fata de psihicul omului, caruia nu-i ofera nimic altceva decat angoase.

America face cu ocazia Halloween-ului pregatiri mai mari decat de Craciun sau Paste. Copii se costumeaza in stil horror, se amuza prin sperieturi si merg (colinda) din casa in casa pentru a primi prajituri. Tinerii, mai curajosi, merg in cimitire in miez de noapte si se distreaza facand spiritism. S-a constatat ca in noaptea Halloween-ului se savarsesc foarte multe crime in Statele Unite.

De altfel, in cunoscutul documentar TV Invazia pagana se spunea ca la intrebarea “Cum ati vrea sa serbati Halloween-ul?”, 80% din elevii americani de clasa a IV-a de la o scoala au raspuns zambind : “As vrea sa omor pe cineva…” Acesta este impactul sarbatorii !

Ca si in anii precedenti si in acest an (2002 n.n.), la noi s-a promovat aceasta sarbatoare: gradinite si teatre pentru copii speculand momentul. De nu vom fi cu luare-aminte, copii nostri isi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta (ii ajuta in acest sens desenele animate cu monstrii, jocurile agresive pe calculator, filmele horror si cartile pentru copii, deja clasice, din seria Harry Potter, etc.).

Biserica, adica noi, madularele ei vii, nu trebuie sa luam parte la aceasta sarbatoare oribila si demonica. Atunci cand Binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfant ridica biserici, americanii abia auzeau de invatatura lui Hristos! De ce ar trebui sa luam aminte acum la ce si cum ne invata ei sa sarbatorim? Sa speram ca ai nostri credinciosi vor intelege desertaciunea acestei false sarbatori si ca pe viitor o vor ocoli.

(Laurentiu Dumitru)

Cititi si: UN MEMORIU AL PĂRINŢILOR ÎNGRIJORAŢI Halloween- o marturie ortodoxa Cosmarul Halloween Despre cum m-am simtit eu in seara de Halloween... Masacrul inocenţilor HELLoween Tu stii ce sarbatoresti de Halloween?

Hristos a inviat!

duminică, 21 octombrie 2012

ENERGIZANTELE chiar omoara !


Producător de BĂUTURI ENERGIZANTE, acuzat că a provocat decesul unei tinere. Autopsia a identificat "o aritmie cardiacă cauzată de o intoxicaţie cu cafeină"

Familia unei adolescente în vârstă de 14 ani a depus plângere împotriva fabricantului unei băuturi pe bază de cafeină cunoscută sub numele de Monster Energy, anunţând vineri că o supradoză de cafeină a condus la decesul fetei în decembrie 2011, relatează AFP.

Potrivit avocaţilor familiei, conţinutul celor două canete de 70 de centilitri consumat de către Anaïs Fournier cu 24 de ore înainte să moară din cauza unui stop cardiac conţineau echivalentul cafeinei din şapte canete de Coca-Cola de aceeaşi mărime.

Autopsia efectuată în urma morţii adolescentei a identificat "o aritmie cardiacă cauzată de o intoxicaţie cu cafeină" drept cauză a decesului.

Familia cere Curţii Supreme din California "toate despăgubirile prevăzute de către lege", pledând ca fabricantul băuturii Monster Energy să fie învinovăţit că nu informează asupra riscurilor reprezentate de produsele sale.

În virtutea legii americane, băuturile carbogazoase nu pot conţine mai mult de 71,5 miligrame de cafeină la un volum de 35 de centilitri. Însă această limită nu se aplică unor băuturi energizante ca Monster Energy, care sunt considerate suplimente alimentare.

"Aceste băuturi sunt capcane mortale pentru tineri, pentru băieţi şi fete aflaţi în plină dezvoltare ca fiica mea Anaïs", a denunţat vineri mama acesteia, Wendy Crossland, citată într-un comunicat difuzat prin intermediul avocaţilor familiei. "Vreau ca Monster Energy să informeze că produsul său poate omorî", a subliniat ea.

Grupul care produce băutura, Monster Beverage, a subliniat într-un comunicat că nu are cunoştinţă despre niciun deces cauzat de către cele aproximativ opt miliarde de băuturi energizante pe care le-a vândut în lume. "Monster nu crede că unul dintre produsele sale să fie responsabil în vreun fel de moartea domnişoarei Fournier", se arată în comunicat.

Vedeti si : http://hristos-imparatul-slavei.blogspot.ro/2011/01/otrava-anului-2011-red-bull.html?showComment=1346254153971#c8257129893502703694


Hristos a inviat!

marți, 16 octombrie 2012

Spectacolul "DOR DE ROMÂNIA"



CONSILIUL JUDEŢEAN IALOMIŢA
CENTRUL CULTURAL UNESCO ”IONEL PERLEA” IALOMIŢA

Vă invită la
Spectacolul "DOR DE ROMÂNIA"
Joi, 18 octombrie 2012, orele 18.00
Casa Municipală de Cultură Slobozia



Spectacol susţinut de:

LAURA DUMITRU – soprană
CĂTĂLIN TOROPOC – bariton
NATALIA GRIBINIC – pianistă

Solişti:

- Arhid. Claudiu Banu,
- Diac. Clinciu Adrian,
- Diac. Iulian Coman,
- Chiriac Alexandru,
- Pr. Cătălin Stanciu

Dirijor - ARHIDIACON IULIAN DUMITRU

CORALA „ARMONIA” A ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI va concerta în premieră la Slobozia
Arhiepiscopia Tomisului se poate mândri că deţine cel mai bun cor bărbătesc din lume.
A certificat-o Olimpiada Corală Mondială, desfăşurată în această vară la Cincinnati – Ohio, în Statele Unite ale Americii.
Înfiinţată în anul 2001 la iniţiativa Pr. Arhidiacon Asist. Univ. Iulian Dumitru, pe atunci profesor de muzica la Seminarul Teologic din Tulcea, Corala bărbătească ARMONIA este formată din preoţi, diaconi şi studenţi la Facultatea de Teologie din Constanţa.
Sub oblăduirea Arhiepiscopului Tomisului, Teodosie, Corala "Armonia " a susţinut nenumarate concerte, atât în ţară (Bucureşti, Ploieşti, Mangalia, Tulcea, Constanţa), dar şi în străinatate (Patriarhia din Constantinopol, Bari - Italia, Madrid - Spania, Zurich - Elvetia, Londra - Anglia, Dublin -Irlanda, şi în Ţara Sfântă a Ierusalimului, cu mai multe ocazii).
Corala este laureată a mai multor festivaluri de muzică religioasă şi folclorică din ţară, dar cea mai importantă şi cea mai recentă distincţie este Medalia de Aur la Olimpiada Corurilor din întreaga lume, atât la secţia religioasă, cât şi cea folclorică.

Formaţia ARMONIA va susţine un recital la Slobozia, joi, 18 octombrie, orele 18.00, în formulă restrânsă, la Casa Municipală de Cultură, sub genericul DOR DE ROMÂNIA.

SOLIŞTI:
Soprana Laura Dumitru - laureată a Premiului I la Concursul Naţional de lied „Ionel Perlea”, ediţia 2007; Colaborează cu Opera din Constanţa şi cu Teatrul „Nae Leonard” din Galaţi,
Baritonul Catalin Toropoc - laureat al Marelui Premiu la Concursul Naţional de lied „Ionel Perlea” 2011; Solist al Operei Constanţa,
Pianista Natalia Gribinic - Pianist la Opera Constanţa
Părintele Catalin Stanciu, dirijor al Coralei "Sfântul Mare Mucenic Mina" a Protopopiatului Slobozia, solist al Coralei „Armonia”.
Iulian Dumitru - dirijorul coralei încă de la înfiinţare, totodată fondator şi dirijor al coralelor "Carpe in Deum " - Tulcea şi "Sf. Ioan Valahul" Giurgiu. A fost remarcat de maestrul Marin Constantin, dirijorul " Madrigalului", îl are ca mentor pe maestrul Valentin Gruescu, dirijorul "Coralei Danielescu" din Ploiesti, si a studiat tehnica dirijorala cu maestrul Boris Cobasnian.

Programul este in totalitate românesc, cu lucrările de referinţă ale liricul romanesc: piese religioase, cor si solisti, piese din folclorul romanesc , doine, compozitori celebri pe versuri si mai celebre.

Preţ bilet: 10 lei




Hristos a inviat!

duminică, 26 august 2012

Noi Sfinti in calendarul Ortodox Romanec, Mitropolitul IOSIF Naniescu al Moldovei si Mucenicului MIRON Barnovschi domn al Moldovei


MITROPOLITUL IOSIF NANIESCU
al Moldovei şi Sucevei
(1818-1902)

a. Viaţa

Acest mare mitropolit al Moldovei - Iosif al II-lea, Naniescu - numit „cel sfânt şi milostiv", a fost cel mai strălucit ierarh al Bisericii Ortodoxe Române din a doua jumătate a secolului XIX, după Sfântul Calinic de la Cernica.

Era fiul preotului Anania (Nane) Mihalache şi al prezbiterei Teodosia, din satul Răzălăi-Bălţi, născut la 15 iulie, 1818. După doi ani, tatăl său moare, şi mama sa rămâne văduvă cu doi copii, Ioan şi Ieremia. În anul 1831, ierodiaconul Teofilact, unchiul său, aduce la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi pe copilul Ioan, pentru a învăţa carte. Aici deprinde scrisul, cititul, tipicul şi muzica psaltică. În anul 1834, ierodiaconul Teofilact este numit egumen la Mănăstirea Sfântul Prooroc Samuil din Focşani, unde aduce şi pe nepotul său. În anul 1835, ierodiaconul Teofilact ajunge eclesiarh la Episcopia Buzăului, sub vestitul episcop Chesarie, împreună cu tânărul Ioan.

La 23 ianuarie, 1835, rasoforul Ioan este călugărit cu numele de Iosif, în catedrala episcopală, iar a doua zi este hirotonit diacon. Ca ucenic al episcopului Chesarie, în anul 1836, ierodiaconul Iosif Naniescu intră la Seminarul din Buzău, atunci înfiinţat, pe care îl termină în 1840. Apoi, între anii 1840-1847, urmează Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti.

În anul 1849 este numit egumen la Mănăstirea Şerbăneştii Morunglavului - Râmnicu-Vâlcea, iar la 29 august, 1850, este hirotonit preot în Bucureşti.

În noiembrie, 1852, este făcut protosinghel de Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului. În 1857 este numit egumen la Mănăstirea Găişenii-Dâmboviţa, iar după 4 ani este făcut arhimandrit de mitropolitul primat Nifon şi numit în 1863 egumen la Mănăstirea Sărindar din Bucureşti. Între anii 1864-1870, arhimandritul Iosif Naniescu a activat ca profesor de religie la Gimnaziul Gheorghe Lazăr şi la Liceul Matei Basarab din Capitală, iar alţi doi ani (1870-1871) a fost director la Seminarul Central.

La 23 aprilie, 1872, arhimandritul Iosif Naniescu este hirotonit arhiereu, iar în ianuarie, 1873, este numit episcop de Argeş. La 10 iunie, 1875, este ales mitropolit al Moldovei, iar la 6 iulie acelaşi an este instalat la Iaşi. Timp de 27 de ani, venerabilul mitropolit Iosif Naniescu păstoreşte cu o rară blândeţe şi înţelepciune Mitropolia Moldovei. Aici a depus cea mai bogată activitate duhovnicească, teologică, pastorală şi socială din toată viaţa sa, rămânând pentru urmaşi un exemplu viu şi greu de imitat.

La 26 ianuarie, 1902, mitropolitul Iosif Naniescu „cel sfânt şi milostiv" părăseşte pe fiii săi duhovniceşti şi se strămută la cereştile lăcaşuri, pentru a sta în faţa marelui Arhiereu Iisus Hristos. Mormântul său se află în partea de sud a Catedralei mitropolitane terminată de el.



b. Fapte şi cuvinte de învăţătură


În ziua călugăriei rasoforului Ioan Naniescu, episcopul Chesarie i-a ţinut o scurtă cuvântare, zicându-i:
- Ţi-am dat numele de Iosif, numele stareţului meu. De vei fi om de treabă, ai să ajungi ca el!
Într-adevăr, cuvintele marelui episcop s-au împlinit cu prisosinţă în viaţa ucenicului său.


Se spunea despre mitropolitul Iosif că, pe când era elev la Seminarul din Buzău şi la Colegiul Sfântul Sava, avea o comportare duhovnicească foarte aleasă şi învăţa aşa de bine, că pe toţi colegii săi îi întrecea, atât cu învăţătura, cât şi cu trăirea. Pentru aceea era iubit şi de elevi şi de profesori.


La înmormântarea episcopului Chesarie, părintele său duhovnicesc, din 30 noiembrie, 1846, tânărul ierodiacon Iosif Naniescu a rostit un cuvânt de re- cunoştinţă şi apreciere aşa de ales, încât toţi cei de faţă l-au sărutat cu lacrimi.


Se mai spunea despre dânsul că era un evlavios slujitor al Bisericii şi un cântăreţ neîntrecut. Psaltichia o învăţase de la marele dascăl şi protopsalt Macarie ieromonahul. Când cânta la strană, vocea lui duioasă umplea biserica, mişca inimile şi scotea lacrimi.


Acest smerit şi vrednic de pomenire slujitor al Bisericii lui Hristos avea încă mare osârdie pentru cele sfinte. Dumnezeiasca Liturghie o săvârşea întotdeauna cu bucurie şi cu ochii umeziţi de lacrimi. Era, de asemenea, un neîntrecut predicator şi duhovnic iscusit, căutat de multă lume pentru blândeţea şi cuvintele lui. Cât a fost stareţ de mănăstiri a crescut numeroşi fii duhovniceşti, atât mireni, cât şi călugări.


Timp de opt ani de zile cât a fost profesor de religie, arhimandritul Iosif Naniescu era cel mai iubit dintre profesori. Elevii mergeau după el şi îl preţuiau ca pe un adevărat părinte duhovnicesc. Cunoştea bine Sfânta Scriptură şi era desăvârşit dascăl şi catehet. Cuvintele sale se lipeau de inimile tuturor.


Pe lângă celelalte daruri, mitropolitul Iosif avea şi darul sfintei smerenii şi al ascultării. În fiecare om el vedea pe Dumnezeu şi toate le primea ca din mâna Lui. La 10 iunie, 1875, când a fost ales în sinod mitropolit al Moldovei, a spus printre altele aceste cuvinte:
- Datoriile înaltei poziţii eclesiastice, la care dumnezeiasca providenţă, prin votul domniilor voastre, mă cheamă astăzi, cunosc şi mărturisesc cu toată umilinţa că sunt mai presus de puterile mele.


După ce a fost ales părinte şi păstor al Moldovei, mitropolitul Iosif Naniescu a plecat cu trenul din Bucureşti spre Iaşi, pentru instalare. Era sâmbătă, în noaptea de 6 iulie, 1875. În vagon a adormit puţin şi a visat pe marele mitropolit Veniamin Costachi, care, apropiindu-se, îi dădea sfaturi să termine catedrala din Iaşi începută de el. Acelaşi vis l-a avut în noaptea aceea şi duhovnicul Mitropoliei din Iaşi, arhimandritul Ierotei Maximescu.
Departe fiind, spunea el, am văzut cum în jurul bisericii mari a lui Veniamin se plimbau doi călugări cu bărbile ce străluceau ca argintul cel sclipitor. Şi, apropiindu-mă de ei, fără să mă vadă, observ că unul din ei era însuşi mitropolitul Veniamin, pe care l-am recunoscut după faţă, dar pe celălalt nu l-am cunoscut. Şi mitropolitul Veniamin spunea cu sfâşieri de dureri în glas, celuilalt însoţitor al lui, cum această biserică începută de el şi rămasă neterminată, acum urmaşii vor să o scoată la mezat. „Să dărâme şi să vândă ceea ce am zidit şi cumpărat eu". Şi lacrimile mitropolitului Veniamin n-au contenit să curgă până ce, terminând de înconjurat biserica, a dispărut.
Sosind dimineaţa, duhovnicul era frământat de acest vis şi dorea să afle numele acelui călugăr ce însoţea pe Veniamin. Dar mare i-a fost bucuria că în aceeaşi zi l-a recunoscut în persoana mitropolitului Iosif Naniescu. El era acela ce se plimba îngândurat şi nu răspundea nimic la toate tânguirile mitropolitului Veniamin.


Prima grijă a noului părinte al Moldovei a fost terminarea catedralei începută în anul 1833 de înaintaşul său, mitropolitul Veniamin Costachi. Dar, pregătindu-se ţara pentru Războiul de Independenţă, blândul arhiepiscop a amânat începerea lucrului. Timp de doi ani s-a străduit să îmbărbăteze pe credincioşi şi întregul cler în lupta dreaptă pentru neatârnare naţională şi bisericească. Astfel, a făcut apel la toate mănăstirile şi la preoţi să adune ajutoare pentru armată, iar pe cei care doreau, îi trimitea în ambulanţe pentru îngrijirea răniţilor. La apelul mitropolitului Iosif au contribuit cu ajutoare toate mănăstirile şi multe parohii, iar pentru îngrijirea răniţilor au plecat din Moldova peste o sută de preoţi, călugări şi maici.


În anul 1879, după terminarea războiului, mitropolitul Iosif s-a dus în audienţă la primul ministru să ceară ajutor pentru construcţia catedralei. Deci, intrând înăuntru, a zis:
- Vin cu o rugăminte mică pentru dumneavoastră, dar foarte mare pentru noi. Şi anume, să ne daţi fonduri pentru terminarea Catedralei mitropolitane din Iaşi, care zace în ruină de 40 de ani şi în care dorm noaptea vitele oamenilor.
- Nu avem acum fonduri pentru aceasta! a răspuns casierul trezoreriei naţionale.
- Dacă o ţară nu are bani să construiască o catedrală, a răspuns hotărât mitropolitul, atunci eu îmi dau demisia din mitropolie. Poftiţi cârja!
Văzând râvna marelui ierarh pentru casa Domnului, membrii guvernului au aprobat în aceeaşi zi fonduri băneşti cu care s-a şi început construcţia catedralei.


Cea dintâi grijă a mitropolitului Iosif, după terminarea catedralei, a fost strămutarea osemintelor primului ei ctitor, Veniamin Costachi, de la Mănăstirea Slatina la ctitoria sa din Iaşi, în semn de recunoştinţă şi dragoste în Hristos. Această strămutare s-a făcut la 30 decembrie, 1886.


La 23 aprilie, 1887, de ziua Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, s-a sfinţit noua Catedrală mitropolitană din Iaşi de către 12 arhierei, în prezenţa a zeci de mii de credincioşi. În această sărbătoare, mitropolitul Iosif a trăit cea mai fericită zi din viaţa lui şi a rostit în biserică un cuvânt părintesc, inspirat de Duhul Sfânt, care a mişcat inimile tuturor fiilor săi duhovniceşti.


A doua mare ctitorie a înaintaşului său, pe care a salvat-o mitropolitul Iosif, a fost Seminarul Veniamin Costachi de la Socola. Neavând un local propriu, funcţiona cu chirie prin casele negustorilor. Văzând aceasta, bunul mitropolit a cumpărat palatul fostului domnitor Mihail Sturza din Iaşi, l-a reparat şi a mutat seminarul în el. La inaugurarea noului local a vorbit mitropolitul aceste cuvinte, vrednice de pomenit:
- Copilul lui Veniamin a ajuns prin uşile oamenilor! Ruşine pentru Biserică! Ruşine pentru ţară! Veniamine, te-am răzbunat! Astăzi te-am instalat în palatul aceluia care te-a amărât şi te-a făcut să pleci la mănăstire!


Sub păstoria acestui devotat mitropolit s-au restaurat încă două renumite ctitorii din Iaşi: biserica Sfântul Nicolae Domnesc şi biserica Sfinţii Trei Ierarhi. S-au înnoit, de asemenea cu ajutorul lui, numeroase biserici parohiale, schituri şi mănăstiri, căutând întru toate să imite pe marele său înaintaş, Veniamin Costachi.


Mitropolitul Iosif avea din copilărie o deosebită evlavie pentru moaştele Cuvioasei Parascheva din Iaşi. Ele se păstrau în paraclisul Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. Dar în noaptea de 27 decembrie, 1888, aprinzându-se paraclisul, au fost cuprinse de flăcări şi sfintele moaşte. Deci, auzind mitropolitul, a venit noaptea acolo desculţ şi, văzând cum arde în foc cel mai de preţ odor al Moldovei, plângea ca un copil nemângâiat. Dar, potolindu-se focul, prin minune au fost găsite moaştele Cuvioasei Parascheva întregi şi nevătămate. Numai îmbrăcămintea de argint se topise. Atunci bunul păstor a făcut alt sicriu de argint pentru sfintele moaşte şi le-a strămutat în noua catedrală, precum se văd până astăzi.


Acest venerabil mitropolit era un mare iubitor de cântare bisericească. El a împodobit sfintele altare cu cei mai evlavioşi slujitori, şi stranele bisericilor cu cei mai buni protopsalţi. El este cel dintâi ierarh român care a binecuvântat organizarea corului vocal în biserică şi a îngăduit femeilor să cânte la cor. Împotriva celor care se opuneau la aceasta, el răspundea:
- Evlavioşilor! La mormântul Mântuitorului au rămas numai femeile, căci bărbaţii fugiseră toţi! Femeile, cele dintâi, au vestit învierea Domnului!


Cele mai alese virtuţi ale mitropolitului Iosif erau însă aceste două: sfinţenia vieţii sale şi milostenia. Cu aceste două mari virtuţi a întrecut pe toţi ierarhii vremii sale, a cucerit inimile cele mai împietrite, a câştigat respectul celor mari, a ridicat de jos pe mulţi deznădăjduiţi, a adunat în jurul său pe cei săraci şi nebăgaţi în seamă şi a tras spre Hristos pe mulţi creştini cu pilda vieţii sale.


Se spunea despre dânsul că era foarte cumpătat şi cu dreaptă socoteală în toate. Dormea noaptea puţin şi se ruga mult. In fiecare dimineaţă, la orele cinci, când suna clopotul de Utrenie, el se deştepta cel dintâi. Apoi număra bătăile clopotului din turn, dacă sună de trei ori câte patruzeci de lovituri. După rugăciune citea viaţa sfântului din ziua respectivă, apoi îşi lua rasa şi venea la biserică.


Spuneau părinţii de la Mitropolie, care i-au fost ucenici, că mitropo- litul Iosif venea zilnic la Sfânta Liturghie, la Vecernie şi la Utrenie. Numai dacă era plecat undeva sau era greu bolnav, nu venea. Părinţii auzeau mai întâi toaca, apoi bătăile ritmice ale cârjei mitropolitului pe mozaicul bisericii.


Spuneau iarăşi despre dânsul că îi plăcea să asculte în biserică citirea Psaltirii şi cântarea la strană. În zilele de lucru cânta cu cântăreţii stihiri, tropare, lăudări şi altele, pe care le învăţaseră şi mirenii. Dar cel mai mult le plăcea să cânte fericirile şi cântările Sfintei Liturghii, căci mitropolitul Iosif trăia bucuria Sfintei Liturghii.


Adeseori, bunul păstor făcea vizite canonice la mănăstiri, la schituri şi parohii. Sfinţea biserici şi preoţi, ţinea predici alese şi dădea sfaturi duhovniceşti, dar niciodată nu aducea la Iaşi daruri de la credincioşi, ci, pe toate le împărţea la văduve şi la orfani.
- Nouă ne-a dat Dumnezeu din belşug, zicea el. Să dăm la cei lipsiţi!


Un loc iubit de linişte al blândului ierarh era Schitul Sihla. Aici venea în fiecare vară cu diaconii săi, se urcau la peştera Sfintei Teodora, făceau Vecernia, apoi poruncea unui diacon să cânte ectenia întreită şi slavoslovia mare deasupra stâncilor. La urmă cântau cu toţii „Cămara Ta, Mântuitoru- le...", apoi coborau spre Mănăstirea Neamţ.


Despre acest evlavios păstor de suflete spunea unul din ucenicii săi:
- Mitropolitul Iosif avea calităţi mari, aş putea zice apostolice, pentru că zilnic cugeta numai la îndeplinirea datoriilor sale pastorale. Credinţa sa era tare în Hristos Domnul. Ea îl întărea în luptele vieţii, ea îl îndemna la săvârşirea faptelor sale mari şi virtuoase. Totdeauna l-am găsit citind Sfânta Scriptură şi îmi spunea:
- De aici eu învăţ toate, întocmai ca şi marele ascet Antonie, care n-avea altă carte decât cerul şi pământul, contemplându-le.


Cea mai mare faptă bună a mitropolitului Iosif Naniescu, prin care se făcuse tuturor cunoscut şi iubit, era milostenia, marea sa operă de caritate creştină. El avea uşa şi mâna deschise pentru milă. Pe lângă cerşetorii din oraş, el ajuta mai ales pe elevii şi studenţii săraci. În fiecare an îmbrăca zeci de elevi şi studenţi şi-i hrănea la bucătăria Mitropoliei. Alte sute dintre ei primeau bani pentru cărţi şi taxe şcolare. Exemplul său a fost urmat şi de ceilalţi slujitori ai catedralei, precum au fost monahul Ilarion Radu, arhidiaconul Varlaam Arghirescu, arhimandritul Ioanichie Grădinaru şi alţii.


Zicea unul din ucenicii săi:
- Mila faţă de săraci a mitropolitului Iosif Naniescu a ajuns proverbială în Moldova şi în toată ţara. Zilnic veneau zeci de nevoiaşi pentru a primi milă din mâinile lui. La început singur se cobora din chilie jos pe trepte, în mijlocul celor o sută de săraci. Îi mângâia cu vorba, îi binecuvânta şi le împărţea bani. Niciodată nu dădea săracului mai puţin de o pâine. „Bani pentru o pâine!" acesta era principiul lui. Dacă termina banii mărunţi, scotea de prin buzunare bani mari şi pe toţi îi alina. Apoi urca sus în chilia lui de rugăciune şi de citire. Când era bătrân şi slab, nu mai cobora, ci arunca mila sa săracilor din balconul casei.


Spunea iarăşi acelaşi ucenic:
- Aceasta era milostenia lui în zilele de lucru. Duminica, mitropolitul împărţea astfel mila: dădea punga cu bani anume destinaţi părintelui Visarion Boboc, iconomul mitropoliei. După slujbă, iconomul se aşeza în portiţa din dos a mitropoliei. Pe acolo treceau toţi săracii şi îşi primeau ajutor de la părintele lor duhovnicesc.
Aşa împărţea zilnic mitropolitul Iosif leafa sa la săraci.


Spunea ucenicul şi acestea:
- Lunar venea la el pentru milă şi Barbu Lăutaru, vestitul cântăreţ din Iaşi, şi primea milă. La urmă, mitropolitul Iosif cerea să-i cânte stihira din Postul Mare: „Nu mă pedepsi, Stăpâne...". Venea şi evreul Rubenşaft regulat, vinerea, pentru milă. Cu ajutorul mitropolitului şi-a învăţat fiul carte, a ajuns doctor şi s-a creştinat. Un alt evreu din Iaşi venea din trei în trei ani, numai la el, pentru ajutor. „Cu ajutorul mitropolitului Iosif - zise el la urmă - mi-am putut mărita cele trei fete". Prin aceasta, păstorul cel bun imita pe Sfântul Ierarh Nicolae.


Într-o sărbătoare, spunea ucenicul, ieşind mitropolitul din biserică, cu boierii oraşului în jurul lui, l-au înconjurat săracii. Iar el, ca să-şi ascundă fapta bună, le arunca milă şi le zicea cu asprime:
- La boieri, la boieri, care au luat zestrea Bisericii, zestrea voastră...! Ce veniţi la noi?


În tot timpul anului, mitropolitul Iosif ajuta elevi şi studenţi de toate vârstele, fără alegere. Le dădea hrană, le plătea taxele şcolare, le dădea bani de cheltuială, susţinea studenţi din salariul său în ţară şi peste hotare. Sala de mese de lângă bucătăria mitropolitului era adevărată cantină de şcoală. La sfârşitul anului însă, fiecare era dator să-i înfăţişeze situaţia şcolară. Pentru cei ce se distingeau la învăţătură, trimitea pe moşul Alexandru să le cumpere câte un rând de haine bune şi cărţi, drept premiu. Iar pentru cei rămaşi repetenţi, dădea ordin iconomului să le pună o pâine în traistă şi să-i trimită acasă.


Odată a venit la mitropolit un student şi i-a zis:
- Suntem trei studenţi de la ţară şi stăm toţi cu chirie într-o cameră mică cu un singur pat. Suntem nevoiţi să dormim câte unul pe rând. Acum nu avem bani să plătim taxa la şcoală şi gazdă. Vă rog, daţi-ne un mic ajutor.
Mitropolitul, după ce i-a dat de mâncare, a trimis pe diaconul său, Varlaam, să vadă care este adevărul. Apoi l-a trimis din nou cu bani pentru un an de zile.
- Iată, a spus diaconul, vă trimite mitropolitul Iosif câte 300 de lei pentru fiecare, să puteţi continua studiile.


Altădată a venit la el o femeie de la ţară, plângând.
- De ce plângi, femeie? a întrebat el.
- Mi-a murit vaca şi am şapte copii.
- Iată, mamă, ai bani să-ţi cumperi altă vacă.


Spuneau preoţii catedralei că, uneori, mitropolitul Iosif termina banii şi nu avea ce da la săraci. Atunci împrumuta bani de la duhovnicul său, arhimandritul Ierotei, şi mângâia pe toţi. La sfârşitul lunii, când primea salariul, întâi îşi achita datoriile, apoi miluia pe cei care veneau.


Într-o zi a venit la el un om plângând, să se mărturisească.
- De ce plângi, fiule? l-a întrebat mitropolitul. Ce păcate ai făcut?
- Înalt Preasfinţite, am slujit ca preot, fără să fiu preot. Am botezat, am spovedit, am îngropat, am slujit Sfânta Liturghie, am împărtăşit oameni. Am făcut cel mai greu păcat! Eu cred că nu mă mai iartă Dumnezeu şi mi-am pierdut sufletul.
După ce l-a spovedit mitropolitul, s-a gândit puţin, apoi i-a spus:
- Pregăteşte-te şi vino Duminică să te hirotonesc diacon şi preot.
Aşa a judecat bunul păstor ca să mântuiască un suflet de la moarte şi să nu smintească poporul cel binecredincios.


Acest venerabil mitropolit era foarte sărac şi modest îmbrăcat, că nu-i ajungeau banii pentru haine. Văzând unii din miniştri că poartă rasă veche, i-au trimis în loc de salariu, un rând de haine noi, călugăreşti. Dar mitropolitul Iosif, iubind sărăcia lui Hristos, a vândut hainele şi a împărţit banii la săraci.


Odată mitropolitul mergea la sinod. În tren l-a întâlnit un preot oarecare şi, văzându-l simplu îmbrăcat, l-a întrebat:
- Unde mergi, părinte?
- Mă duc şi eu încolo, devale!
Aproape de coborâre, mitropolitul şi-a luat rasa, potcapul, engolpionul şi cârja şi se apropia de ieşire. Când a observat preotul că este arhiereu şi că i-au ieşit alţi episcopi în întâmpinare, ruşinându-se, îndată s-a făcut nevăzut.


Altădată a venit la el un boier care nu-l văzuse de mult:
- Ei, cucoane, unde ai fost vara aceasta?
- Apoi, Înalt Preasfinţite Stăpâne, am fost în străinătate să-mi caut sănătatea.
- Mă rog, cum se face asta, că dumneavoastră vă pierdeţi sănătatea pe aici şi căutaţi apoi s-o găsiţi tocmai în străinătate?


Se mai spunea despre dânsul că se ruga şi citea mult, mânca puţin şi în toate era foarte modest şi cumpătat. Iar timpul îl preţuia cel mai mult şi îl folosea după un program destul de riguros. Oriunde mergea, purta cu sine un ceas de masă cu sonerie şi icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos.


Blândeţea, înţelepciunea şi milostenia mitropolitului Iosif Naniescu l-au făcut cunoscut şi iubit tuturor. În sinod, la guvern, în eparhie, în Iaşi, peste tot era cinstit şi respectat. Toţi îl aşteptau, îl rugau să vorbească şi îi ascultau sfatul.
Cuvântul său atârna cel mai greu în toate convorbirile.


Cea mai mare avere a mitropolitului Iosif era o bogată bibliotecă, pe care mai târziu a donat-o personal Academiei Române. Singurele cărţi care l-au însoţit până la moarte erau Sfânta Scriptură, Ceaslovul şi Vieţile Sfinţilor.


La 26 ianuarie, 1902, marele mitropolit Iosif Naniescu, acest Ioan cel Milostiv al Bisericii Ortodoxe Române, s-a mutat la Hristos, în ceata sfinţilor ierarhi, plâns de toţi săracii şi elevii din oraşul Iaşi, de toţi preoţii, călugării şi credincioşii din Moldova. În chilia lui nu s-au găsit decât doi lei!

Drept recunoştinţă, poporul l-a canonizat numindu-l „Mitropolitul Moldovei, Iosif cel Sfânt".



Miron Barnovschi Movilă al doilea Constantin Brancoveanu

 
(d. 2 iulie 1633, executat) a fost domnitor al Moldovei în perioadele 13 ianuarie 1626 - iulie 1629 și aprilie 1633 - 2 iulie 1633. Era înrudit cu Movileștii prin mama sa, Elisabeta


Familia

Mama lui Miron Barnovschi, era nepoată de soră a domnitorilor Ieremia și Simion Movilă și a Mitropolitului Moldovei, Gheorghe Movilă. Simion Movilă (Moghilă) era tatăl mitropolitului de Kiev, Petru Movilă. Această înrudire i-a facilitat lui Miron accesul la tronul țării. De altfel, după preluarea domniei, el se va intitula "Io Miron Barnovschie Moghilă voevod".

De menționat că prin căsătoria, în 1541, a domniței Maria, fiica domnitorului Petru Rareș, cu boierul Ion Movilă, familia Movileștilor se înrudește cu vechea dinastie a Mușatinilor lui Ștefan cel Mare, iar prin căsătoriile fiicelor domnitorului Ieremia Movilă cu mari nobili din Polonia, Movileștii se înrudesc cu principii Europei de altă dată (Ieremia Wisniowiecki a fost nepotul lui Ieremia Movilă).

Tatăl voievodului, Dumitru Barnovschi, a fost mare paharnic în 1597, iar din 1598 până în 20 decembrie 1606 a fost mare postelnic. A fost înmormântat la Toporăuți, unde se afla moșia familiei și s-a născut (în 1590) și a crescut viitorul domn. Bunicul său, Toma Barnovschi, a fost unul dintre conducătorii răscoalei împotriva lui Despot-Vodă, găsindu-și sfârșitul la asediul Cetății Sucevei din anul 1563, iar o altă rubedenie a sa, Onufrie Barnovschi s-a aflat printre dregătorii lui Ștefan cel Mare.

Miron a avut trei surori: Teodosia-Tudosca, Sârbca-Scripca și Mariica (nu Maria).

Miron Barnovschi a fost căsătorit în 1614 cu „Antemia jupâneasa”, iar după moartea ei, în 1622, în septembrie 1626 se va căsători cu o poloneză, fiica castelanului de Kamienec. Înainte de a se „pristăvi”(a muri), domnitorul Radu Mihnea îi asigurase succesiunea la tron și îi făgăduise mâna domniței Caterina, dar din motive lesne de înțeles, viitorul domn al Moldovei nu s-a mai căsătorit cu ea, fapt pentru care domnița nu îl va ierta niciodată.


Activitatea înainte de domnie

Miron a ocupat succesiv dregătoriile de ceașnic, (1611), spătar (1615, staroste de Cernăuți, în 1616, pârcălab de Hotin (1618 - 1621. Fiind un bun cunoscător al limbilor turcă și polonă, Miron Barnovschi a fost „făcător de pace”, în ducerea tratativelor din urma războiului turco-polon, de la Hotin, din 1621), la care participase și sultanul Osman al II-lea.

În perioada 1622 - 1626, în timpul domniei lui Radu Mihnea, Miron Barnovschi a fost „mare hatman” și „portar” al Sucevei. Radu Mihnea, care a fost și domnitor al Țării Românești, fiind în ultimii doi ani de domnie grav bolnav, Miron Barnovschi a îndeplinit încă din acea vreme un rol important în conducerea țării.

Prima domnie

Radu Mihnea a murit la curtea domnească de la Hârlău, la 13 ianuarie 1626. Marii boieri l-au ales prin consens pe Miron Barnovschi, alegere care a fost recunoscută de Înalta Poartă; în acest scop, la Constantinopol s-a deplasat o delegație de boieri, noul domnitor trimițând sultanului suma de 100.000 de coroane. În decursul anului 1625 regele Poloniei a stăruit în cîteva rânduri pe lângă Marele Vizir să îi dea „firman de domnie” voivodiciului Petru Movilă, dar prin alegerea vărului său, Miron Barnovschi ca domn al Moldovei, „cu glasurile tuturora”, viitorul Mitropolit al Kievului, Petru Movilă își retrage pretențiile de domnie.

La 16 ianuarie 1628 a emis un "așezământ" care echivala cu "legarea de glie" a țărănilor, legislație prin care, în fond, se interzicea deplasarea acestora de pe moșiile boierești și mănăstirești.

În timpul primei sale domnii a ridicat mai multe monumente - Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iași (1627), Mănăstirea Bârnova (1629) din satul Bârnova (județul Iași), Biserica Sfântul Ioan din Iași, ispravită de Vasile Lupu în 1635, Mănăstirea Hangu (1629) de pe Valea Bistriței, Neamț, „săvârșitorul” bisericii Stavropighiei din Liov (1631) - și a terminat altele, deja începute de alții - cum este cazul Mănăstirii Dragomirna (construite în 1609 și la care el a adăugat zidul de împrejmuire în 1627).

În 1629, Miron-Vodă a refuzat cererea marelui vizir de a adăuga la plata tributului un bacșiș de 40 de pungi de galbeni (o pungă conținând 500 de galbeni), astfel că a preferat să se retragă de la domnie la moșia sa din Polonia, de la Ustie. La mazilirea sa au contribuit și intrigile puse la cale de Gabriel Bethlen, voievodul Transilvaniei, cât și faptul că Miron Barnovschi era văzut cu suspiciune de către turci, datorită apropierii sale de Polonia.

A doua domnie

La începutul anului 1633, tronul Moldovei era ocupat de Alexandru Iliaș, care a fost înlăturat de o revoltă boierească, declanșată de marele vornic Vasile Lupu, nu fără amestecul lui Miron Barnovschi, în care principalul sfătuitor al domnului,Alexandru Iliaș, Constantin Baptiste Vevelli a fost ucis de mulțime.

Boierii l-au rechemat pe Miron Barnovschi, pe care l-au reales ca domn; pentru a obține recunoașterea Înaltei Porți, acesta, împreună cu o deputăție de boieri, a hotărât să se deplaseze la Constantinopol. Drumul a început la 3 mai 1633 și a durat până la 20 iunie; pentru câteva zile, Miron-vodă s-a oprit la București, unde s-a întâlnit cu domnul Țării Românești, Matei Basarab, care l-a sfătuit să nu meargă la Istambul, deoarece Vasile Lupu i-a pus la cale pieirea.

În urma intrigilor lui Vasile Lupu, Miron-vodă a fost arestat și executat prin decapitare la 2 iulie 1633. În timpul detenției, Miron și-a redactat testamentul, prin care cerea să fie îngropat la Mănăstirea Dragomirna; dorința i-a rămas neîndeplinită, locul înhumării sale fiind necunoscut. Sultanul Murad al IV-lea i-a promis că îi dăruiește viața, dacă trece la islamism. „Miron-voda nu a voit să se lepede de credința creștină”, sfîrșind sub securea călăului.

Cronicarul Miron Costin, arata că, În noaptea de 2 iulie 1633, postelnicul Iancu Costin, părintele său, care îl însoțise pe Miron-vodă la Istanbul i-a „astrucat” [înhumat] oasele în cimitirul bisericii Patriarhiei din Constantinopol. Se presupune că mai târziu osemintele voievodului au fost aduse în Moldova, dar locul înhumării sale nu este încă cunoscut.

A fost un domnitor drept, blând, nelacom și evlavios, despre care postelnicul său, Toma Cantacuzino, zicea că : "în multe nopți l-a zărit în miezul nopții, îngenunchiat înaintea icoanei la rugă cu mare osârdie".

El este si ctitorul Manastirii BARNOVA din Judetul Iasi.

Hristos a inviat!

marți, 17 iulie 2012

18 iulie. Pomenirea Sf. M. Mc. EMILIAN de la Durostorum


STIHIRII LA SF. M. MC. EMILIAN

TROPARUL SF M MC EMILIAN

CONDACUL SF M MC EMILIAN



După anul 313, când împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creştinismului în imperiul roman, a urmat o perioadă de pace pentru Biserica lui Hristos. Dar după aproape o jumătate de veac, a apărut o ultimă încercare de reînviere a păgânismului, pornită de împăratul Iulian Apostatul (361-363), numit aşa tocmai pentru că se lepădase de credinţa creştină. El a pus în fruntea armatei numai ofiţeri păgâni, iar la conducerea marilor unităţi administrative demnitari păgâni, care aveau misiunea de a reintroduce şi de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarându-se el însuşi ca “pontifex maximus”, adică mai marele preoţimii păgâne. Toate aceste încercări de refacere a păgânismului au dus la nemulţumiri şi chiar la răzvrătiri făţise din partea creştinilor, încât s-a ajuns, în unele locuri, la noi persecuţii împotriva lor. În cursul acestora şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi unii creştini din ţinuturile dunărene. Între ei se număra şi tânărul Emilian din Durostorum (azi Silistra) pe Dunăre.

Din fericire, se cunoaşte actul său martiric, păstrat în latineşte şi greceşte, din care aflăm că era militar şi că era fiul prefectului din Durostorum, Sabbastianus. Acest act descrie pe larg martiriul său. Se spune că, după ce împăratul a dat edictul prin care creştinismul era interzis în tot imperiul roman, a fost trimis în Durostorum un oarecare Capitolin, “vicarul Traciei”, om “plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, doritor fiind încă şi de vărsare de sânge şi având mare râvnă pentru idoli”, ca să cerceteze dacă se mai aflau creştini. Ajungând la Durostorum, conducătorii cetăţii au jurat că toţi locuitorii “se închină zeilor noştri şi neîncetat la aduc jertfe cu toată cinstirea”. Bucuros de un asemenea răspuns, Capitolin a chemat la un ospăţ pe toţi dregătorii din cetate. Dar pe când petreceau ei, tânărul Emilian “privind împrejur şi văzând timpul potrivit ca să câştige cunună vieţii celei de sus, fiindcă se socotea creştin nu numai în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, ci şi a oamenilor şi dorind ca lucrul acesta să fie arătat tuturor a intrat în templul păgân din cetate şi cu un ciocan de fier a distrus statuile zeilor, adică idolii, a răsturnat altarele şi jertfele puse pe ele, apoi a ieşit nevăzut de nimeni”.

Un slujitor al lui Capitolin văzând cele ce s-au întâmplat în templu, l-a înştiinţat de îndată. Plin de mânie, a poruncit să fie găsit vinovatul. Atunci slujitorii lui au văzut trecând prin faţa templului un ţăran oarecare, pe care socotindu-l că este făptaşul, l-au prins şi l-au bătut. Dar Emilian, văzând că este chinuit un om nevinovat în locul lui, s-a predat singur acelor slujitori, mărturisind că el este vinovat pentru cele săvârşite în templu. Doi soldaţi l-au arestat de îndată, în ziua de 16 iulie 362, ducându-l înaintea lui Capitolin, care l-a supus unui interogatoriu. Fiind întrebat care îi este numele, el a răspuns: “Daca mă întrebi de numele meu obişnuit, mă numesc Emilian; dacă, dimpotrivă, căutaţi numele meu cel desăvârşit, atunci socoteşte-mă a mă numi creştin”. Întrebat de ce “a adus ocărî nemuritorilor zei”, tânărul Emilian a răspuns cu mult curaj zicând: “Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare pe aceşti neînsufleţiţi, ca să se arate tuturor că sunt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire”. Plin de mânie, Capitolin a cerut să fie dezbrăcat şi întins cu faţă la pământ, poruncind apoi slujitorilor să-l “umple de răni adanci”. Pe când era bătut cu cruzime cu vine de bou, Capitolin l-a întrebat din nou cine l-a îndemnat la acea faptă, la care, neînfricatul Emilian a răspuns cu aceeaşi hotărâre, că numai Dumnezeu şi sufletul său l-au făcut să răstoarne şi să calce în picioare “zeii cei spurcati” şi să arunce “jertfele cele nelegiute”. În faţa unei asemenea înfruntări, Capitolin a poruncit să fie întors cu faţă în sus şi lovit cu aceeaşi neîndurare şi pe piept.
După ce l-au bătut vreme îndelungată, mărturisind din nou ca este “rob al lui Hristos”, Capitolin a poruncit să fie ars de viu, că nu cumva curajul şi statornicia lui în credinţa să fie urmată şi de alţii. Atunci slujitorii l-au scos afară din cetate, aproape de malul Dunării, unde se pregătise un rug pentru el. Emilian le-a cerut îngăduinţă să-l lase să se roage lui Dumnezeu. Iar după ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori în foc. Dar Dumnezeu a făcut o nouă minune, căci “focul cunoscând pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a păzit întreg şi neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacăra şi i-a ars de tot”. Văzând ca a rămas nevătămat, fericitul Emilian “a mărit pe Dumnezeu, şi întorcându-se spre răsărit, s-a însemnat cu semnul crucii şi ridicându-şi privirile către cer a zis: Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu! Şi zicând acestea, a adormit în pace”. Era în anul Domnului 362, în ziua de 18 iulie.

Actul său martiric istoriseşte mai departe că femeia lui Capitolin, fiind în taină creştină, a fost rugată de ceilalţi mărturisitori ai lui Hristos să ceară de la bărbatul ei trupul noului mucenic spre a fi îngropat după cuviinţă. Şi astfel, uns cu miruri, trupul său a fost redat pământului din care a fost zidit, cu cântări duhovniceşti şi cu psalmi, undeva în apropierea oraşului Durostorum, la locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emilian este prăznuit ca sfânt şi trecut în sinaxar în ziua de 18 iulie, ziua pătimirii şi mutării sale la Domnul.

“Stea luminoasa ai arătat Bisericii Tale Hristoase, pe mucenicul Emilian şi ostaş prea ales care luminează acum toată lumea cu lucrări de minuni tainice şi goneşte întunericul necredinţei; de la acesta luminându-ne, cu dumnezeiască cuviinţă Te laudam pe Tine, Iisuse atotputernice, Mântuitorul sufletelor noastre” (stihiră de la Doamne strigat-am din ziua de 18 iulie).

Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

“Sfinţi daco-români şi români”,

Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 42-44.

Hristos a inviat!

marți, 1 mai 2012

ACATISTUL SFANTULUI ATANASIE PATELARIE - 2 MAI -


Acatistul Sfantului Atanasie din Constantinopol

Atanasie al III-lea - Sfant si Patriarh al Constantinopolului !

(2 mai)

Condacul 1

Alesule al lui Hristos, Sfinte Patriarh Atanasie, pomenind nevointele, viata plina de necazuri si iubirea ta, te cinstim cu cantari ca pe un bun pastor si al nostru aparator. Tu, insa, avand indrazneala catre Dumnezeu, izbaveste-ne pe noi de toate necazurile ca sa-ti cantam: Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Icosul 1

Facatorul ingerilor si Domnul puterilor vazand mai dinainte bunatatea sufletului tau roditor de fapte bune, Sfinte Ierarhe Atanasie, ti-a luminat mintea cu gandirea la cele inalte si pasii tai inca din tinerete i-a indreptat spre cautarea singurului lucru de folos. Tu, insa, pricepand nestatornicia acestei lumi, ai dorit sa slujesti Unului Dumnezeu in cinul calugaresc. De aceea, primeste de la noi aceste laude:

Bucura-te, rob credincios al lui Hristos, ca din anii tineretii ai slujit imparatului ceresc;
Bucura-te, om dumnezeiesc, caci prin viata ta neintinata ingerilor te-ai asemanat;
Bucura-te, rod imbelsugat al darurilor sfinteniei;
Bucura-te, ca te-ai nascut si ai crescut in insula Creta;
Bucura-te, ca ai primit tunderea calugareasca intr-un loc linistit;
Bucura-te, ca nevoitorii te-au invatat evlavia;
Bucura-te, ca te-ai hranit cu laptele adevaratei invataturi a Evangheliei;
Bucura-te, ca dogmele teologiei ortodoxe bine le-ai deprins;
Bucura-te, ca prin rugaciune neincetata ai ajuns la inaltimea cugetarii de Dumnezeu;
Bucura-te, ca prin post si infranare ai potolit patimile pagubitoare de suflet;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Condacul 2

Vazand ca patria ta a cazut in greaua robie a agarenilor, parinte Atanasie, rabdand stramtorari si prigoane de la slugile lui Mahomed, ti-ai inaltat mintea spre patria cereasca, avand mangaiere in Unul Hristos si Lui, printre dureroase ispite, l-ai cantat, ca unui imparat si Dumnezeu: Aliluia.

Icosul 2

intelepciunea mintii tale luminate de Dumnezeu nu a ramas necunoscuta patriarhului Constantinopolului, caci din singuratatea Cretei te-a chemat si te-a asezat mitropolit al cetatii Tesalonicului, ca neabatut sa vestesti cuvantul adevarului catre turma cuvantatoare a oilor lui Hristos, ca hranindu-le cu hrana cea mangaietoare de suflet a invataturii Evangheliei, pe tine, ca pe un bun pastor, sa te preamareasca asa:

Bucura-te, luminator nestins al luminii celei neinserate;
Bucura-te, propovaduitorul neobosit al adevarului Evangheliei;
Bucura-te, urmas si slujitor al apostolilor;
Bucura-te, al Tesalonicului arhipastor si invatator intocmai cu apostolii;
Bucura-te, ca turma incredintata tie de Dumnezeu bine ai pastorit-o printre multe si grele nenorociri;
Bucura-te, ca oile tale cuvantatoare le-ai pazit de lupii cei pierzatori de suflete;
Bucura-te, ca si pe tronul ierarhului stand, nevointele calugaresti nu le-ai lasat;
Bucura-te, ca in post si rugaciune ai petrecut neincetat;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Condacul 3

Puterea lui Dumnezeu a coborat asupra ta, Sfinte Ierarhe Atanasie, si te-a intarit in chip nevazut in lupta cu necredinciosii si cu cei ce paraseau credinta ortodoxa. Cu toate acestea, nici viclenele lor clevetiri, nici sagetile cele ascutite ale invataturilor celor rele nu te-au clatinat pe tine. Tu, insa, ai stat ca un diamant pe piatra credintei Sfintilor Parinti si ai cantat lui Hristos: Aliluia.

Icosul 3

Marele Ierarh al Constantinopolului, fericitul Chirii, iu-bindu-te pe tine precum un tata pe fiul sau, te-a oprit pe tine ajutator in ostenelile sale si in prigoanele din partea necredinciosilor, impreuna cu el patimitor fiind; de aceea si noi, ca unui iubitor de Dumnezeu si de oameni, iti cantam:

Bucura-te, stea ce stralucesti pe firmamentul Bisericii lui Hristos;
Bucura-te, stalp neclintit al credintei ortodoxe;
Bucura-te, mustrator nebiruit al relelor invataturi;
Bucura-te, aparator atotputernic al adevaratei Ortodoxii;
Bucura-te, ca bine ai lucrat in via lui Hristos;
Bucura-te, ca oile cele ratacite le-ai adus la turma lui Hristos;
Bucura-te, teolog dumnezeiesc ce folosesti alese cuvinte omenesti;
Bucura-te, vazator tainic al harului lui Dumnezeu;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Condacul 4

Furtuna de prigoane pe care au ridicat-o impotriva Bisericii lui Hristos cei raucredinciosi l-a inlaturat de la carma Bisericii din Constantinopol pe fericitul Chirii, pe care in chinuri vrajmasii sai l-au sugrumat. Tu insa, Sfinte Ierarhe Atanasie, te-ai invrednicit sa porti vesmantul lui si, primind in mainile tale purtatoare de Dumnezeu carma bisericeasca, ai cantat ingereasca cantare lui Hristos, intemeietorul Bisericii: Aliluia.

Icosul 4

S-a auzit ca tu, Sfinte Ierarh Atanasie, asemenea marelui Atanasie din Alexandria, i-ai rusinat cu invatatura ta pe vrajmasii credintei ortodoxe si pentru aceasta din tronul tau ai fost izgonit de dusmani. De aceea, ca pe un marturisitor al lui Hristos, te fericim cu aceste laude:

Bucura-te, urmasul apostolilor;
Bucura-te, impreuna patimitorule cu mucenicii;
Bucura-te, tare marturisitor al lui Hristos;
Bucura-te, ca ai aratat rabdare in prigoane;
Bucura-te, ca ai biruit rautatea vrajmasilor cu iubirea lui Hristos;
Bucura-te, ca de doua ori ai fost izgonit de la Tronul patriarhal;
Bucura-te, ca ai fost ispitit cu mari necazuri;
Bucura-te, ca ai avut mangaiere doar in rugaciunea catre Dumnezeu;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Condacul 5

Asemenea stelei izvoratoare din Dumnezeu ai venit, Sfinte Parinte Atanasie, din Constantinopol la Muntele Athos, in gradina Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si acolo ai zidit o chilie singuratica, unde te-ai ostenit cu munca in tacere, in post si in rugaciune, cantand ziua si noaptea cantare de lauda Sfintei Treimi: Aliluia.

Icosul 5

Am vazut, Sfinte Parinte Atanasie, ca la chilia ta, multi calugari s-au adunat si schitul tau s-a marit si acolo pana acum se preamareste numele lui Hristos si amintirea ta se intareste cu aceste laude:

Bucura-te, bun randuitor al singuratatii calugaresti;
Bucura-te, tamaie binemirositoare in rugaciune catre Dumnezeu;
Bucura-te, ca la Athos ai dobandit liman lin si prielnic pentru mantuire;
Bucura-te, ca, sub acoperamantul Maicii Domnului, in liniste ai vietuit;
Bucura-te, ca ai biruit clevetirile cele viclene ale diavolului;
Bucura-te, ca ai rabdat cu inteleapta barbatie prigoanele si chinurile cele crunte;
Bucura-te, ca, asemenea lui Hristos, nici tu nu ai avut unde sa-ti pleci capul;
Bucura-te, ca ai ajuns la desavarsirea tuturor virtutilor;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Condacul 6

Propovaduitor al credintei ortodoxe ai fost tu in toata Tara Moldovei, in Manastirea Sfantului Ierarh si facator de minuni Nicolae din Galati, gasind odihna vremelnica de osteneli, de prigoane si rautati; aici te-ai nevoit pentru mantuirea fiilor credinciosi ai Bisericii, invatandu-i neincetat sa-l cante cu buna cucernicie lui Dumnezeu Celui in Treime: Aliluia.

Icosul 6

Lumina neapusa a cunoasterii de Dumnezeu stralucind in sufletul tau iubitor, te-a dus la inaltimea duhovniceasca a desavarsirii, uimind si pe binecredinciosul voievod Vasile Lupu, care se bucura de mijlocirea ta in rugaciune inaintea Domnului; ca si aceluia odinioara, da si sufletelor noastre celor intunecate sa-ti cantam aceste laude:

Bucura-te, urmator al Sfantului Apostol Andrei in tinuturile Dunarii de Jos;
Bucura-te, lumina stralucitoare care arati sufletelor credincioase calea spre Soarele dreptatii;
Bucura-te, povatuitor sfintit al marelui voievod Vasile;
Bucura-te, pastor sfintit de mana Celui Preainalt;
Bucura-te, cel ce ai sfintit si invatat dreapta credinta pe crestinii de la Dunare;
Bucura-te, sfintitor al sufletelor insetate de adevar;
Bucura-te, potir umplut de pacea lui Dumnezeu;
Bucura-te, parinte iubitor al celor binecredinciosi;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Condacul 7

Domnul, Cel iubitor de oameni, dorind sa-ti vina in ajutor, ti-a pus gand sa calatoresti spre tinuturile Rusiei, ca sa dobandesti mangaiere sufleteasca si prin rugaciunile tale sa sfintesti pamanturile unde din vremuri stravechi se canta Preasfintei Treimi cantare de lauda: Aliluia.

Icosul 7

Vazand in tine un nou luptator pentru evlavie, tarul Alexei te-a primit cu dragoste si te-a daruit cu daruri bogate. Noi iti aducem, cu smerenie, in loc de daruri, aceste laude:

Bucura-te, ca pamantul l-ai sfintit cu pasii picioarelor tale;
Bucura-te, ca la batraneti cinstite ai aratat tinerete duhovniceasca;
Bucura-te, ca inimile crestinilor nostri le-ai mangaiat cu rugaciunile tale;
Bucura-te, ca pe poporul iubitor de Dumnezeu din Rusia l-ai veselit cu venirea ta;
Bucura-te, luptator al evlaviei bisericesti;
Bucura-te, mustratorul eresurilor si al schismelor;
Bucura-te, judecator intelept al celor credinciosi;
Bucura-te, pastratorul curatiei credintei ortodoxe;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Condacul 8

Calator strain ai fost, Sfinte Ierarh Atanasie, in pamantul Ucrainei, dar numai prin limba, caci prin credinta si prin evlavie, ai fost apropiat de poporul din acele locuri si cu voia lui Dumnezeu, curand ai dobandit a doua patrie, caci prin somnul mortii te-ai odihnit, ca sa te faci aparator si rugator catre Dumnezeu pentru poporul care canta totdeauna lui Dumnezeu cantare de lauda: Aliluia.

Icosul 8

incredintandu-te cu toata inima Domnului si povatuit de Dumnezeu fiind, ai venit, Sfinte Ierarh Atanasie, la manastirea din Lubni si bolnav, ai binevoit sa ramai acolo. Dar chiar in neputinte fiind, nu ai lasat nevointa rugaciunii si alegand un loc insingurat ai inaltat neincetat rugaciuni catre Domnul. De aceea si noi, cu dragoste iti cantam:

Bucura-te, Sfinte Ierarhe al lui Dumnezeu, care prin venirea ta, ai preamarit linistitul asezamant de la Lubni;
Bucura-te, ca prin minunatele tale minuni, tuturor l-ai facut cunoscut;
Bucura-te, ca Biserica dreptmaritoare cu nestricaciunea moastelor tale ai impodobit-o;
Bucura-te, ca prin harul moastelor tale vindecatoare ai sfintit-o;
Bucura-te, ca in cantari neincetate ai primit sfarsit cu pace;
Bucura-te, ca, in rugaciune si cu genunchii, plecati l-ai intampinat pe ingerul lui Dumnezeu;
Bucura-te, ca ai fost socotit in ceata sfintilor;
Bucura-te, ca ai fost rasplatit de Dumnezeu cu nestricaciune;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Condacul 9

Toti ingerii lui Dumnezeu cu cantari de bucurie au intampinat dreptul tau suflet, Sfinte Ierarhe Atanasie, care s-a inaltat pana la locasurile ceresti, iar Facatorul ingerilor in camarile raiului l-a primit si impreuna cu cetele ingerilor ai cantat cantare lui Dumnezeu: Aliluia.

Icosul 9

Ritorii cei vorbitori in desert au fost rusinati. Tu insa, Sfinte Ierarhe Atanasie, prin nestricaciune si minuni de la Domnul, ai fost preamarit dupa moarte. Caci sfintele tale moaste, dupa opt ani de sedere in mormant, au fost aflate intregi si nestricate. Bucurandu-ne de aceasta vadita marturie a sfinteniei tale, iti aducem aceste laude:

Bucura-te, ca primind moartea, nu ai cunoscut stricaciunea;
Bucura-te, ca te-ai preamarit prin binecuvantatele si vindecatoarele tale moaste;
Bucura-te, ca racla cu moastele tale este vindecatoare de suferinte;
Bucura-te, ca prin ea dai necontenit oamenilor mare milostivire;
Bucura-te, ca si dupa moarte sezi pe scaunul ierarhicesc;
Bucura-te, caci, cu dreapta ta intinsa spre sarutare, ne binecuvantezi in chip nevazut;
Bucura-te, ca din nevoi si suferinte ne izbavesti cu rugaciunile tale;
Bucura-te, vindecator fara de plata;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Condacul 10

Mantuire vesnica ai mostenit, neuitate Sfinte Ierarhe! Caci noua, celor cuprinsi de valurile acestei vieti, ne esti carmaci credincios si aparator pana in ziua de astazi. Pe cei ce te cheama in ajutor ii miluiesti, pe altii ii indreptezi spre limanul cel lin, ca impreuna cu tine sa cantam cu totii lui Dumnezeu Celui minunat intru sfinti: Aliluia.

Icosul 10

Slujitor credincios al lui Hristos imparatul cel ceresc fiind, Sfinte Ierarhe Atanasie, pe noi, robii Sai lenesi si netrebnici, invredniceste-ne de harul dat tie din ceruri, spre savarsirea faptelor bune si a virtutilor si cheama-ne spre implinirea poruncilor lui Hristos, ca sa ne asemanam tie si in ceasul mortii noastre sa avem nadejde de mantuire, cantandu-ti aceste laude:

Bucura-te, Sfinte Atanasie, ca esti preamarit de Dumnezeu;
Bucura-te, arhiereule, ca esti plin de daruri de la Arhiereul cel Vesnic, Hristos;
Bucura-te, ca esti ocrotitorul binecuvantatului neam crestinesc;
Bucura-te, ca celor ce te cinstesc pe tine le esti rugator neadormit;
Bucura-te, ca vaduvelor si orfanilor le esti aparator nemitarnic;
Bucura-te, doctorul celor bolnavi;
Bucura-te, vindecatorul celor slabanogi;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Condacul 11

Cantarile noastre de lauda nu le lepada, Sfinte Ierarhe al lui Dumnezeu, ci primeste-le cu milostivire si inalta pentru noi, la Domnul Dumnezeu, rugaciunile tale fierbinti, ca sa fie milostiv fata de nedreptatile noastre. Avandu-te pe tine mijlocitor pentru noi inaintea lui Dumnezeu, avem indrazneala sa cerem har de la El, Caruia ii cantam: Aliluia.

Icosul 11

Te cinstim pe tine, Sfinte Parinte Atanasie, ca pe un mare luminator, caci lumina faptelor tale bune, cu care Tatal ceresc te slaveste, nu se va stinge in veci. Si acum, in fata Tronului Sau sezand intru slava, primeste de la noi aceste laude:

Bucura-te, ca petreci intru slava sfintilor;
Bucura-te, ca pentru sufletele noastre inalti rugaciuni neincetate;
Bucura-te, crin inmiresmat al sfinteniei si curatiei;
Bucura-te, floare prealuminata a tuturor virtutilor;
Bucura-te, aparator milostiv al tuturor celor furati si oropsiti;
Bucura-te, ca si dupa moarte esti povatuitor si pastor al oilor cuvantatoare;
Bucura-te, ca tuturor celor ce alearga la cinstita ta racla le daruiesti daruri bogate;
Bucura-te, nadejdea si ocrotitorul celor ce ti se roaga tie;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Condacul 12

Racla sfintelor tale moaste este plina de harul lui Dumnezeu, Sfinte Parinte Atanasie; privirile noastre se bucura si inima se umileste cand ne uitam la tronul arhieresc pe care sezi, tinand in mana carja pastoreasca. Pentru aceasta, inchinandu-ne moastelor tale mult-vindecatoare, il preaslavim pe Dumnezeu, Cel ce ni Ie-a daruit spre mangaiere si tamaduire si ii cantam neincetat: Aliluia.

Icosul 12

Cantand nenumaratele si minunatele tale minuni, Sfinte Atanasie facatorule de minuni, te marim si te laudam, ca ai primit har de la Dumnezeu si te rugam cu sarguinta: in ceasul mortii, cand sufletul nostru se apropie de iesirea sa si este inconjurat de demonii cei ingrozitori, arata-te noua ocrotitor si cu rugaciunile tale, izbaveste-ne din stapanirea celui rau, ca sa-ti cantam cu multumire acestea:

Bucura-te, ca ai mare indraznire catre Domnul;
Bucura-te, urmasul apostolilor;
Bucura-te, ca stai in ceruri cu toti sfintii, intru slava;
Bucura-te, ca si pe pamant, in tron arhieresc petreci, prin moastele tale nestricate;
Bucura-te, caci si pe noi, romanii, ne binecuvantezi prin sfintele tale moaste;
Bucura-te, bucuria celor credinciosi;
Bucura-te, doctor binecuvantat al trupurilor noastre;
Bucura-te, mijlocitor aducator de mantuire sufletelor noastre;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare facator de minuni!

Condacul 13

O, mare facator de minuni, Sfinte Ierarhe al lui Hristos, parintele nostru Atanasie, cerem si te rugam: inalta sfintele tale rugaciuni la Domnul Dumnezeu si izbaveste-ne pe noi de osanda vesnica si de chinurile iadului, ca, prin mijlocirea ta, sa ne invrednicim impreuna cu tine sa mostenim fericirea raiului si sa-l cantam, cu toti sfintii, Ziditorului nostru: Aliluia.

(Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zic iarasi Icosul 1 si Condacul 1.

Dupa aceea se citesc aceste rugaciuni:

Rugaciunea I catre Sfantul Atanasie al Constantinopolului

O, Sfinte Ierarhe al lui Hristos, Atanasie! Chemarea slujirii arhieresti dandu-ti-se prin porunca lui Dumnezeu, alegerea slujirii arhieresti ai primit si Crucea lui Hristos pe umerii tai punand, ai fost un bun pastor, luminator preaslavit, stalp neclintit, slujitor credincios al Bisericii, incepator al ierarhilor, aparator al Ortodoxiei, dezradacinator al necredintei, iar pentru aceasta ai fost asezat in casa Domnului tau.

Roaga-te dar pentru noi, cei ce venim cu credinta si cu dragoste la cinstitele si mult-vindecatoarele tale moaste, si nu ne lepada pe noi, cei ce iti cerem ajutor in necazuri si in boli.

indrazneste la Preabunul Parinte cu rugaciunea ta, mijloceste pentru sufletele si trupurile noastre si deschide-ne noua usile milostivirii lui Dumnezeu. Prin rugaciunile tale, pastreaza Sfanta Biserica intarita si neclintita de toate uneltirile vrajmasului. Roaga-L pe Domnul si Stapanul sa ne ajute sa petrecem viata linistita si netulburata, intru toata evlavia si curatia. Pazeste Biserica noastra de toate necazurile si ispitele care vin de la toti vrajmasii vazuti si nevazuti si precum fiind in viata i-ai izbavit pe locuitorii Cretei de moartea cea nedreapta a agarenilor, asa si acum, fiind in ceruri, roaga-te neincetat lui Dumnezeu sa ne izbaveasca de toata reaua intamplare si pe noi, smeritii crestini, care te cinstim cu laude si cantari la Dunare, unde ca un neintrecut povatuitor ai propovaduit pocainta si iertarea vrajmasilor pentru iubirea lui Hristos cea fara de margini, intinde mana ta de ajutor tuturor crestinilor ortodocsi care alearga la cinstitele tale moaste. Fii grabnic sprijinitor celor ce ti se roaga, ca vazand milostivirea lui Dumnezeu si primind ajutorul asteptat, sa marim pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o Fiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Rugaciunea a II-a catre Sfantul Atanasie al Constantinopolului

O, mare si minunate Sfinte Ierarhie al lui Hristos, Atanasie, luminatorul Bisericii din Constantinopol, facator de minuni si ocrotitor al tarilor ortodoxe! Tu inca din tinerete ai parasit toate cele lumesti, calauzit fiind de iubirea catre Dumnezeu si de buna socotinta duhovniceasca si ai vestit tuturor oamenilor zicand: Ce este bogatia, ce este omul, slava si puterea? Fum care se imprastie in vazduh; toate acestea sunt duse de vant! De aceea sa ne dorim bogatie pentru veacul viitor. Astfel invatand, tu insuti te-ai facut pilda, caci erai milos, bun la inima, smerit, bland si simplu pentru toti. Pentru aceasta si intru adormirea ta, mult-Milostivul Dumnezeu te-a luminat si te-a preaslavit cu nenumarate minuni si cu nestricaciunea moastelor tale. Avand insa indrazneala catre Domnul, apara si mantuieste cu mijlocirea ta poporul roman, tara noastra si orasul acesta, in care ai binevoit sa te odihnesti prin aducerea sfintelor tale moaste. Roaga-L pe Hristos Dumnezeu sa ne ierte noua toate greselile, cele de voie si cele fara de voie, si sa ne izbavim de toti vrajmasii vazuti si nevazuti, de toate necazurile si supararile si de toate neputintele. Roaga-te ca Milostiv sa ne fie noua, tuturor, Domnul si aici si in veacul ce va sa fie, iar pe cei adormiti dintre noi sa-i odihneasca in loc de lumina. Noi, cei ce ne inchinam la icoana cu moastele tale, avandu-te pe tine rugator neadormit catre Domnul, cu multumita si cu dragoste preaslavim Treimea cea Sfanta, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.


Hristos a inviat!

duminică, 29 aprilie 2012

Cum trebuie si cand trebuie sa ne impartasim

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi‑vă![1]



Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de biserică” (în comparaţie cu majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă, mă întreb care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau chiar în fiecare zi?! Şi acum o ultimă întrebare: ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?

În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă învăţătură biblică referitoare la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53‑56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtăşirii, şi anume: intrarea în relaţie de comuniune cu Hristos, Mântuitorul nostru, precum şi dobândirea „învierii spre viaţă”(Ioan 5:29), adică a vieţii veşnice.

Dacă ne referim şi la contextul în care au fost rostite aceste cuvinte, care „sunt duh şi sunt viaţă”(Ioan 6:63), vedem că Mântuitorul Şi‑a început cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în pustie a poporului evreu (Ioan 6:31‑32), iar aceasta, pentru a arăta atât trecerea de la Vechiul la Noul Legământ (de la curăţirea prin sângele ţapilor la curăţirea prin sângele Noului Legământ), cât şi imposibilitatea pentru om de a trăi chiar şi o singură zi fără mană – „pâinea care se pogoară din cer” (Ioan 6:51)[2].

Nu intră în preocuparea studiului de faţă prezentarea învăţăturii Bisericii despre Sfânta Jertfă, despre realitatea prezenţei hristice în Sfintele Taine şi nici măcar despre roadele („efectele”) Sfintei Euharistii în viaţa omului. Despre această problemă s‑a scris mult, chiar dacă mai mult teoretic (scolastic chiar). Pe noi ne preocupă latura practică, adică în ce măsură atitudinea noastră concretă vizavi de împărtăşirea cu Sfintele Taine este conformă cu învăţătura Bisericii.

I

De la început trebuie să afirmăm că Sfinţii Părinţi nu au văzut împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos doar ca pe o încununare a unui efort ascetic sau ca pe o „răsplată” pentru cel ce merge bine pe calea ce duce spre mântuire, ci şi ca pe un „medicament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9:12). Altfel spus, în plan eclesiologic şi eshatologic, împărtăşirea cu Sfintele Taine este într‑adevăr un scop, adică ceea ce încununează viaţa noastră în Hristos şi ne uneşte „pe noi înşine şi unii pe alţii”[3], dar în plan personal, împărtăşirea este totuşi un mijloc şi o „hrană de drum”, fără de care călătoria noastră în această lume este sortită eşecului.

Tocmai de aceea problema devine delicată, căci se uită adeseori că Împărtăşania se dă mai întâi „spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26‑28) şi abia apoi „spre viaţa de veci”[4]. Nimeni nu poate dobândi viaţa de veci dacă mai întâi n‑a scăpat de păcat şi de patimile generate de el. Dar singura posibilitate de realizare a acestui lucru este lupta împreună cu Hristos, pe Care‑L primim în noi prin Sfintele Taine. Şi prin Taina Pocăinţei se dă iertarea păcatelor, dar Pocăinţa este privită ca un „stadiu pregătitor”, o anticameră a „vederii luminii celei adevărate” şi a primirii „Duhului ceresc”. Mai mult decât atât, în afara legăturii euharistice cu Hristos, nici pocăinţa nu are forţa cuvenită şi, ca să argumentez acest lucru, voi da exemplul Sfintei Maria Egipteanca.

Ceea ce vedem uimitor în viaţa ei nu este neîmpărtăşirea de‑a lungul câtorva zeci de ani (chiar dacă unii îşi găsesc în această scriere hagiografică un argument în sprijinul propriei ignoranţe), ci faptul că înainte de a merge în pustie, când abia făcuse făgăduinţă de pocăinţă Maicii Domnului[5], dar nu împlinise nici cea mai mică parte a canonului ce‑l „merita” pentru păcatul desfrânării, ea s‑a împărtăşit cu Sfintele Taine în biserica Înaintemergătorului de lângă Iordan şi abia după aceea a mers în pustie să se pocăiască.[6] Deci Sfânta Maria nu a neglijat în nici un fel lucrarea iertătoare şi sfinţitoare a Sfintelor Taine. Mai mult decât atât, ea a fost convinsă că fără Hristos nu poate face nimic (Ioan 15:5) şi de aceea nici nu şi‑a conceput pocăinţa fără lucrarea tainică a lui Hristos prin Sfintele Taine. Vedem deci că aşa‑zisul „argument” în favoarea unei împărtăşiri mai rare nu este valabil. Cazul Sfintei Maria Egip­teanca este în mod clar unul special şi aproape unic, chiar dacă mai există şi alţi sfinţi care s‑au împărtăşit rar.

Majoritatea Sfinţilor Părinţi însă, în baza tradiţiei apostolice şi a părinţilor din primele veacuri (Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ş.a.), a practicat şi a recomandat „oamenilor obişnuiţi” (fără o harismă specială) împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă – sau mai corect: sistematică, considerând Împărtăşania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o ne­voinţă ascetică[7]. De aceea considerăm necesară prezentarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului vizavi de această problemă, făcând abstracţie de orice interpretări inovatoare sco­lastice, atât de mult prezente în teologia noastră. Vom argumenta prin texte liturgice şi patristice, nu prin sofisme şi raţionamente omeneşti nefondate. Să vedem aşadar ce zice Bise­rica!

II

Sfinţii Părinţi, fără excepţii, au văzut drept prim scop al Liturghiei împărtăşirea clerului şi a credincioşilor mireni cu Trupul şi Sângele Domnului.[8] Ca dovadă, atât textul Sfintei Liturghii, cât şi Sfinţii Părinţi nu concepeau participarea la Liturghie fără împărtăşire. Această „regulă” este, de fapt, de origine apostolică şi era ţinută cu stricteţe în timpul Sfinţilor Apostoli (Fapte 2, 46) şi încă multe secole de‑a rândul după aceea. Au fost însă şi excepţii – tocmai de aceea Biserica s‑a văzut obligată să reglementeze anumite principii canonice. Pentru a fi mai plauzibili, vom da textul integral al canoanelor, la care vom anexa interpretările celor mai importanţi canonişti bizantini şi moderni.

Canonul 8 Apostolic, de exemplu, prevede următoarele: Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau orice alt cleric [ipodiaconi, psalţi sau citeţi hirotesiţi – n.n.], săvârşindu‑se Sfânta Liturghie, nu s‑ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n‑ar spune‑o, să se afurisească, ca unul ce s‑a făcut vinovat de sminteală şi a făcut să nască bănuială împotriva celui care a adus Sfânta Jertfă ca şi când nu ar fi validă.[9] Theodor Balsamon, canonist bizantin şi patriarh al Antiohiei (secolul al XII‑lea), vede în această dispoziţie canonică obligativitatea nu doar a preotului slujitor de a se împărtăşi – căci aceasta e de la sine înţeles –, ci a întregului cler asistent la Sfânta Liturghie,[10] cu excepţia celor opriţi canonic şi a celor ce au un „motiv binecuvântat”.

În mod surprinzător însă această dispoziţie a Bisericii nu se limitează numai la treptele superioare şi la cele inferioare ale clerului, ci se referă şi la mireni, aşa cum se poate vedea în Canonul imediat următor – 9 Apostolic –, care spune: Toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă scripturile (Apostolul şi Evanghelia – n.n.), dar nu rămân în continuare la slujbă şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se excomunice ca făcând neorânduială în Biserică.[11] Unii canonişti mai moderni au văzut aici interdicţia de a ieşi din biserică înainte de sfârşitul slujbei. Canoniştii bizantini însă (Balsamon, Aristen, Zonara ş.a.) au văzut în acest canon obligativitatea mirenilor de a se împărtăşi la fiecare Liturghie; iar Cormiciaia Slavă (1787) aduce în sprijinul acestui canon alte două (80 Trulan şi 2 Antiohia), interpretându‑le astfel: „Să se afurisească (excomunice) cel ce nu rămâne în biserică până la rugăciunea finală şi cei ce nu se împărtăşesc”.[12]

Canonul 2 al Sinodului din Antiohia (341), de care deja am amintit, excomunică pe cei care „se feresc de Sfânta Euharistie potrivit unei neorânduieli”[13], iar Canonul 80 Trulan (691‑692) cateriseşte clericul şi excomunică mireanul care trei duminici la rând a lipsit de la biserică şi s‑a lipsit de Sfintele Taine, fără a avea un motiv binecuvântat. Acelaşi lucru îl prevede şi Canonul 11 de la Sardica (343).

Deci Canoanele Bisericii Ortodoxe au văzut întotdeauna săvârşirea Sfintei Liturghii legată de actul împărtăşirii întregii Sinaxe. Acelaşi lucru reiese şi din textul Sfintei Liturghii.

Începând cu primele momente ale Liturghiei credincioşilor, a celor care teoretic au voie să se împărtăşească[14], preotul rosteşte (în taină) următoarele: …Dă celor ce se roagă împreună cu noi [cu preoţii – n.n.] să‑Ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine…[15], iar în alt loc preotul spune astfel: Învred­niceşte‑ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestei sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor…[16] Să remarcăm faptul că la Liturghia care se săvârşeşte aproape în toate zilele de peste an preotul nu se roagă doar pentru vrednicia sa de a se împărtăşi el singur, ci şi pentru a întregului popor – ceea ce te face să crezi că po­porul se şi împărtăşeşte; aceleaşi rugăciuni se folosesc şi în post şi în afara lor, când aproape nimeni dintre mireni nu se apropie de Potir. Există însă şi anumite „texte liturgice clasice” care arată caracterul comunitar al împărtăşirii cu Sfintele Taine:

Luaţi, mâncaţi,… Beţi dintru acesta toţi…, toate la plural;

Rugăciunea în taină a preotului …şi ne învredniceşte prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă [preoţilor – n.n.] Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul[17];

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi‑vă!;

Rugăciunea de mulţumire: Să se umple gurile noastre… că ne‑ai învrednicit pe noi [toţi] a ne împărtăşi…;

Ectenia de mulţumire: Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele… lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului ş.a.

Fără a face prea multe comentarii, uşor ne dăm seama că aceste rugăciuni – şi, prin ele, întreaga Liturghie – nu au nici un rost atunci când, în cea mai mare parte a anului şi la majori­tatea bisericilor, nu se împărtăşeşte nimeni altcineva decât preotul (cel mai vrednic dintre toţi!?) sau în cel mai bun caz 2‑3 copii. Unde mai punem că acel „potir al comuniunii” de care vorbesc Sfinţii Părinţi devine în mod evident un „potir al egoismului”, un „drept rezervat numai preotului”. Mai mult decât atât, în cazul în care se împărtăşeşte preotul singur, Liturghia nu mai este o „frângere a pâinii” (artoklasia), căci „frângere” înseamnă împărţire în mai multe bucăţi (pentru mai mulţi). În acest caz, nici „junghierea” de la Proscomidie (care dincolo de simbolul Jertfei este o etapă practică ce precede „frângerea”) nu‑şi mai găseşte rostul!

Este clar deci că însăşi săvârşirea Liturghiei e legată de împărtăşirea credincioşilor. Chiar dacă se oficiază zilnic sau numai în anumite zile din săptămână, Liturghia nu poate fi concepută fără împărtăşire şi acest lucru e confirmat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia III la Efeseni prin următoarele cuvinte: Văd că se face multă neorânduială la Împărtăşire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi [adică nu aveţi păcate opritoare – n.n.], iar când vin Paştile (şi alte sărbători), chiar dacă aţi făcut ceva rău, îndrăzniţi să vă împărtăşiţi?! Vai de nepriceperea voastră şi de răul vostru obicei! În zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi[18]… Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioşilor – n.n.] nu eşti vrednic să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu eşti vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumeii, pentru că nu te deosebeşti cu nimic de ei…[19]

Împărtăşirea la fiecare Liturghie este obligatorie, după Sfântul Chiril al Ierusalimului, şi pentru faptul că noi înşine cerem acest lucru în rugăciunea „Tatăl nostru”. Interpretarea dată de acest Sfânt Părinte la cererea „pâinea noastră cea spre fiinţă dă‑ne‑o nouă astăzi” (Matei 6:11) se referă tocmai la implorarea milei lui Dumnezeu de a ne învrednici să ne împărtăşim în acea zi cu „pâinea care se pogoară din cer” şi care este „spre fiinţă”, adică spre viaţă veşnică. Reiese însă că degeaba o cerem, dacă doar peste câteva clipe cei mai mulţi refuză să o primească.[20]

În sprijinul acestei idei se pot aduce multe alte argumente patristice, dar, pentru a nu‑i face pe unii să le numească „speculaţii filozofice”, vom trece la alt fel de argumente, inclusiv de ordin istoric.

În trecut, în primele patru‑cinci secole creştine, credincioşii fără impedimente se împărtăşeau la fiecare Liturghie, dar această evlavie a început să scadă simţitor începând chiar din secolul al IV‑lea şi tocmai de aceea Părinţii Bisericii au început să lupte împotriva acestei „inovaţii”, chemând neîncetat poporul la Potirul Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această scădere a râvnei pe seama trândăviei şi ignoranţei omului contemporan lui, care nu mai dorea să ducă o viaţă în curăţie şi înfrânare pentru a putea primi Sfintele Taine în fiecare zi. Sfântul Ioan critica în acelaşi timp atitudinea unor oameni care legau primirea Împărtăşaniei doar de anumite perioade ale anului sau de unele sărbători şi care de fapt aveau o viaţă plină de pă­cate, dar care aveau senzaţia că în felul acesta îşi fac „datoria faţă de Biserică”. Ei, aceste lucruri sunt astăzi parcă mai valabile decât atunci!

O analiză interesantă asupra aceleiaşi probleme o face Sfântul Chiril al Alexandriei, care vede în această „fugă de împărtăşire” o iscusită lucrare a diavolului. Vrăjmaşul mântuirii noastre, spune acest Sfânt Părinte, a luptat la început prin împăraţii păgâni, care omorau trupurile creştinilor. Acum, creştinii fiind liberi fizic, diavolul lucrează la înrobirea lor duhovnicească, con­cretizată în autoizolarea (benevolă) de Cel ce este „Izvorul vieţii”, şi care până la urmă este un suicid spiritual. La început, când omul (Adam) încă nu era vrednic de mâncare, diavolul l‑a făcut să mănânce, iar acum, când Hristos ne‑a făcut vrednici de mâncare, diavolul încearcă să ne îndepărteze, adică el lucrează tot timpul în mod contrar. De aceea, pe bună dreptate, Sfântul Chiril spune că, îndepărtându‑ne de Sfânta Împărtăşanie, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului.[21]

Sfântul Macarie Egipteanul merge şi mai departe, considerând uneori posedarea omului de către puterile demonice tot ca efect al refuzului împărtăşirii dese, căci îi spune femeii pe care tocmai o vindecase de această boală: Niciodată să nu neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu şi a te împărtăşi cu Tainele lui Hristos Domnul! Aceasta [demonizarea] ţi s‑a întâmplat pentru că timp de cinci săptămâni [35 de zile – n.n.] nu te‑ai apropiat de Preacuratele Taine.[22] Ideea poate fi uşor observată şi în a II‑a Rugăciune înainte de Împărtăşire, în care Sfântul Ioan Gură de Aur îşi arată teama că, dacă nu se va împărtăşi mai des, „va fi prins de lupul cel înţelegător”.[23]

Vedem deci câte rele ne provocăm noi înşine prin refuzul de a ne pregăti trupeşte şi sufleteşte pentru a ne putea împărtăşi mai des. Totuşi împărtăşirea – fie rară, fie deasă – nu poate fi făcută oricum, ci cu o anumită pregătire. De Sfintele Taine sunt vrednici numai cei cu viaţa curată, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, dar dacă cineva nu este aşa, chiar dacă o singură dată s‑ar apropia, osândă îşi ia.[24]

III

Chiar dacă accentul dintotdeauna a căzut pe vrednicie, cum de fapt este şi normal, invocându‑se de fiecare dată textul paulin de la I Corinteni 11:27‑30, Părinţii au vorbit şi de anumite perioade de timp limită, legate de primirea Sfintelor Taine, şi acest lucru l‑am văzut în parte atunci când am prezentat argumentele canonice legate de împărtăşire. Să vedem care este Tradiţia patristică a Bisericii:

Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, într‑o scrisoare adresată Chesariei patriciana, relatează următoarele: Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6:54)… Cu toate acestea, noi [cei din Capadocia – n.n.] ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt.[25]

În Apus, Sfântul Ambrozie al Milanului, dar mai ales Fericitul Augustin vorbesc de necesitatea împărtăşirii zilnice – acceptându‑se doar în cazuri extreme şi împărtăşirea o singură dată pe săptămână (duminica)[26] –, iar un alt Sfânt Părinte din Apus, străromânul Ioan Casian, face monahilor şi credincioşilor în general următorul îndemn: „Nu trebuie să refuzăm duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât, judecându‑ne nevrednici de primirea marelui har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. Nu am fi de altfel vrednici să primim Împărtăşania nici măcar o dată pe an…, dar cu mult este mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pentru merit de acele Sfinte Taine, s‑o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşarta trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a ne împărtăşi cu Sfintele Taine…”[27]

Trebuie să menţionăm însă că, începând cu secolele al V‑lea–al VI‑lea, Sfinţii Părinţi, atunci când vorbesc de primirea Sfintelor Taine, fac unele diferenţe între monahi şi mireni, deşi acestea nu sunt prea mari şi, dintr‑un anumit punct de vedere, nefondate. Cu toate acestea, haideţi să vedem despre ce fel de diferenţe este vorba, ţinând seama că modul de viaţă al mo­nahilor diferă totuşi de cel al mirenilor. Încercând deci o sistematizare a mărturiilor patristice în legătură cu problema dată, vom face şi noi aceeaşi diferenţă, fără a insista însă prea mult, întrucât, până la urmă, toţi avem aceeaşi chemare (Efeseni 4:4) – cea a sfinţirii şi îndumnezeirii.

Referindu‑ne la monahi, vedem că şi pustnicii din Egipt, deşi duceau o viaţă anahoretică, se împărtăşeau în fiecare duminică[28], monahii de la Lavra Pecerska – de 2‑3 ori pe săptămână, iar cei din Sfântul Munte chiar şi în fiecare zi, mai ales cei neputincioşi şi bolnavi.[29] „Monahul, spune Sfântul Apolo, trebuie să se cuminece (de e cu putinţă) în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cel ce se depărtează pe sine de aceasta, se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce‑o face aceasta continuu, continuu se îmbracă cu trupul Domnului.“[30]

Această evlavie a fost vie secole de‑a rândul printre monahi şi se mai ţine pe alocuri, chiar dacă şi în secolul al IX‑lea Sfântul Teodor Studitul atestă tendinţa suprimării ei. Aşa se ex­plică faptul că acest Sfânt Părinte (Teodor) îi mustra de multe ori pe monahii săi printr‑un fel de cuvântări catehetice despre Sfânta Împărtăşanie, în care spune: „Sfânta Împărtăşanie este cel mai mare dar dumnezeiesc, noi însă nu purtăm grijă să ne împărtăşim destul de des, şi mă mir, pentru ce să ne cuminecăm numai duminica, iar în altă zi când se face Liturghia – nu. Căci se cuvine mai ales monahilor care se află în sânul vieţii de obşte, în toate zilele să se împărtăşească. Însă o zic despre cei curaţi şi cu sufletul şi cu trupul, dar cu nebăgare de seamă şi fără mare cercare şi luare‑aminte să nu îndrăznească cineva… Vedeţi, fraţilor, că dacă cel ce este oprit de la masa de obşte să mănânce şi‑i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâhnească, să plângă şi să se tânguiască cel ce se opreşte pe sine însuşi de la masa dumnezeiască, fie pentru necurăţie, fie pentru neînfrânare, ori pentru neascultare sau pentru oricare altă patimă. Căci nu se lipseşte de o hrană proastă şi trecătoare, ci de pâinea vieţii şi de paharul mântuirii şi, mai adevărat să zic, de Însuşi Hristos… Deci, de se va întâmpla să fim chiar la muncă şi ascultare afară şi vom auzi toaca bisericii (cea de la începutul Liturghiei – n.n.), să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă sârguinţă să ne cuminecăm şi mult ajutor vom câştiga. Căci cu această grijă fiind de‑a pururea, ne vom feri de orice păcat şi vom fi gata totdeauna de sfârşit, iar dacă nu avem grijă de a ne împărtăşi, cădem în multe patimi ale păcatelor.”[31]

Sfântul Simeon Noul Teolog a reglementat pentru obştea sa de la „Sfântul Mamas” împărtăşirea zilnică sau cel puţin de 2‑3 ori pe săptămână, accentuând faptul că alt „remediu” împotriva păcatului nu există. Împărtăşania trebuie luată însă după o pregătire duhovnicească şi trupească şi, de fiecare dată, cu binecuvântarea duhovnicului (care se subînţelege că trebuie să fie din aceeaşi mănăstire).[32]

Cercetând însă izvoarele patristice, vedem că şi mirenii au aceleaşi „îndatoriri” de a se împărtăşi foarte des, chiar dacă nu zilnic, ci numai în duminici şi sărbători. Diferenţa aceasta însă nu apare decât pentru simplul motiv că la bisericile parohiale nu se slujeşte mai des. Au existat însă şi mireni care în trecut se împărtăşeau în fiecare zi şi tocmai pentru ei şi datorită lor Biserica a instituit, în secolul al VI‑lea, regula liturghisirii zilnice în mănăstiri şi chiar în parohii, şi tot atunci, şi din aceleaşi motive, s‑a instituit un nou rit liturgic, numit mai târziu „Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite” – Liturghie la care credincioşii mai evlavioşi se puteau împărtăşi în fiecare zi din Postul Mare, dar cu Euharistie păstrată din duminica precedentă. Apariţia acestor practici liturgice „noi” nu poate fi explicată decât dacă presupunem că oamenii voiau să se împărtăşească mai des. Totuşi, pentru a nu se ajunge la atitudini extremiste, Sfinţii Părinţi au stabilit anumite reguli pentru împărtăşirea mirenilor.

Cuviosul Iov Mărturisitorul, de exemplu, bazându‑se pe scrierile Sfântul Vasile cel Mare şi pe textul Canoanelor 9 Apostolic şi 2 Antiohia (de care deja am amintit), spune că „fiecare creştin (dacă nu e oprit de duhovnicul său – n.n.) trebuie să se împărtăşească în fiecare zi.”[33] Trebuie să recunoaştem însă că acest „îndemn părintesc” nu a devenit niciodată regulă pentru mireni, încât considerăm mult mai valabile sfaturile de mai târziu a doi mari Sfinţi Părinţi, şi anume: Sfântul Grigorie Palama (1359) şi Sfântul Simeon al Thesalonicului (1430).

Primul dintre ei consideră împărtăşirea duminicală ca pe o datorie a fiecărui creştin,[34] iar Sfântul Simeon, arătând folosul şi necesitatea împărtăşirii cu Hristos, atenţionează pe creştini de a nu depăşi 40 de zile fără primirea Împărtăşaniei[35] (deşi am văzut că pentru Sfântul Macarie Egipteanul termenul de 40 de zile este prea mare).

Menţionăm că în jurul acestui „termen” de 40 de zile, anumiţi „teologi”, aş spune puţin‑luminaţi, au speculat foarte mult, ajungându‑se chiar la afirmaţia că „nu te poţi împărtăşi mai des de 40 de zile”[36]. Afirmaţia nu are nici un suport teologic şi o calificăm ca fiind total eronată. Toată Tradiţia Bisericii afirmă tocmai contrariul.

O ultimă reglementare de care am vrea să amintim este cea a unui Sinod de la Constantinopol ţinut în august 1819. Acest Sinod a hotărât ca „atât monahii, cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtăşească la fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile, ci aşa cum recomandă fiecăruia duhovnicul”[37].

Am văzut deci cât de mult a însemnat pentru Părinţii Bisericii deasa împărtăşire. Şi incursiunea noastră în istorie nu‑i nici pe departe exhaustivă. Tocmai de aceea am dori să mai amintim două lucruri legate de modul în care Sfinţii Părinţi înţelegeau „datoria de a te împărtăşi”. Exemplele se leagă de anumite situaţii din viaţa omului.

Sfântul Ioan Postitorul, de exemplu, în al 8‑lea Canon al său spune că cel ce s‑a întinat în somn cu scurgere (seminală) o zi se scoate de la împărtăşanie, curăţindu‑se de întinăciune, şi va zice Psalmul 50 şi va face 49 de metanii.[38] Vedem deci că acest termen de o zi constituie canon de curăţire şi într‑un anumit sens o privaţiune; or, în zilele noastre să‑l opreşti pe cineva pentru o zi de la Împărtăşanie este „absurd”, din moment ce el însuşi se lipseşte pe sine pentru câteva luni de zile, fără a considera aceasta o problemă. Pentru Sfântul Ioan Postitorul însă o zi fără Hristos este o mare pagubă, încât, chiar dacă numeşte scurgerea ca fiind „necurăţie”, nu îndrăzneşte să oprească pe cineva pentru mai mult de o zi.

A doua problemă de care tocmai amintisem se prezintă pentru noi ca fiind de‑a dreptul şocantă şi ea se leagă de Canonul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei. După ce Sfântul Timo­tei arată obligativitatea ajunării înainte de împărtăşire, el spune: „Dacă însă cineva ajunând spre a se împărtăşi, spălându‑şi gura sau făcând baie a înghiţit apă fără să vrea, se cuvine a se împărtăşi căci satana, aflând prilej de a‑l opri (pe om) de la împărtăşire, mai des face aceasta”.[39] Fără a mai comenta, menţionăm că acest canon nu a fost anulat de vreun si­nod.

Vedem deci că aceşti Părinţi ai Bisericii de Răsărit au trăit intens experienţa mistică a unirii cu Hristos şi de aceea nu doreau să se lipsească de ea în nici o împrejurare a vieţii, ţinând să se împărtăşească, dacă e posibil, în fiecare zi, sfinţind astfel fiece clipă a existenţei lor pământeşti.

IV

Alta era situaţia în Apus. Din relatările Fericitului Ieronim vedem că în Apus clerul avea tendinţa (nemotivată în vreun fel) de a „limita accesul” mirenilor la Sfânta Scriptură şi la Sfintele Taine. De fapt situaţia poate fi uşor înţeleasă, dacă amintim faptul că atât Scriptura, cât şi întregul cult erau accesibile numai cunoscătorilor de limbă latină, care, bineînţeles, nu erau prea mulţi (şi aproape deloc în spaţiul galic şi mai ales anglo‑saxon). Lucrurile se complică şi mai mult atunci când – după 1054 – Biserica din Apus instituie practica slujirii la mai multe Altare în aceeaşi biserică (întâlnită astăzi şi în Biserica Ortodoxă Rusă, mai ales în marile catedrale) şi apoi, mai târziu, practica liturghisirii de mai multe ori în aceeaşi zi, care este de‑a dreptul greşită. Odată cu introducerea acestor inovaţii liturgice (cu serioase implicaţii dogmatice), scolastica a început să „inventeze” tot felul de reguli şi condiţii pentru laici, ca aceştia să se poată împărtăşi.[40] Aceste „noi reguli” n‑au fost însă valabile decât până la Reforma făcută de protestanţi, care, trecând la sistemul „Biserică fără preoţi”, i‑a obligat pe ro­mano‑catolici să‑şi reformuleze învăţătura latină conform căreia, până atunci, Liturghia se putea oficia şi fără credincioşi, adică doar de preot. Dându‑şi seama de greşelile făcute, latinii încep (prin secolele al XVII‑lea–al XVIII‑lea) să se inspire din izvoarele patristice ale Ră­săritului, mai ales din Scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul, publicate în numeroase ediţii la Ve­neţia şi citite cu mult interes.[41] Prin scrierile Părinţilor răsăriteni, apusenii au început să înţeleagă scopul instituirii Jertfei nesângeroase şi – mai ales după Conciliul II Vatican (1962-1965) – au început să se împărtăşească la fiecare Liturghie. Latura negativă a acestei „reînnoiri” în Biserica Romano‑Catolică este că nu se mai impune ajunarea, inovaţie pe care noi, în condiţii normale, nu o putem accepta. Menţionăm însă încă o dată că practica desei împărtăşiri este aproape străină Bisericii Apusene din secolele al XII‑lea–al XVII‑lea, în care scolastica era pusă deasupra Tradiţiei, iar din cauza iezuiţilor acest curent a pătruns şi în Teologia Răsăriteană.

Aşa se face că, începând cu secolele al XVII‑lea–al XVIII‑lea, în mod special teologia rusă (prin latinizarea Academiilor de Teologie din Kiev şi Lwov) rămâne puternic influenţată de scolastică. În scurt timp, acest curent va trece din centrele academice din vestul Rusiei la toate celelalte şi va avea repercusiuni nu numai asupra teologiei ruseşti de mai târziu, ci asupra întregii teologii ortodoxe de tradiţie bizantină.

După părerea mai multor teologi ortodocşi (Pavel Florenski, Hristou Andrutsos, Balanos, Ch. Yannaras ş.a.[42]) începutul propriu‑zis al influenţelor scolastice în Teologia Răsăriteană îl constituie Mărturisirile de Credinţă din secolul al XVII‑lea, şi mai cu seamă cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului,[43] discutată şi aprobată în Conferinţa Teologică de la Iaşi (1642), numită şi „Sinod”[44]. La Iaşi, Mărturisirea a fost corectată de două mari erezii: existenţa purgatoriului şi omiterea epiclezei. Dar şi după aceste revizuiri făcute de Meletie Syrigos, textul a rămas cu multe influenţe latine, necorectate nici până astăzi.

Desigur, Mărturisirea lui Petru Movilă are şi laturile ei pozitive. În primul rând, este pentru prima dată când în Răsărit se reuşeşte o sistematizare atât de practică a dogmelor (bazată pe întrebări şi răspunsuri), metoda fiind împrumutată, fără îndoială, din Occident. Nu s‑a reuşit însă o debarasare completă şi de conţinutul ideilor. Analizate superficial, ele par oarecum vala­bile, dar în profunzimea lor conţin şi erori, de care nu este vinovat atât Petru Movilă sau „sinodalii” de la Iaşi, cât contextul istoric şi cultural al vremii.

Revenind la problema noastră, vreau să spun că pentru prima dată (cel puţin oficial) în Teologia Răsăriteană, pe lângă cele 10 porunci dumnezeieşti, apar şi nouă porunci bisericeşti, preluate de atunci încoace de aproape toate Catehismele, inclusiv de cel al B.O.R. din 1952 şi din ediţiile acestuia de după 1990. Fără să fac prea multe comentarii, vreau să citez „a patra poruncă bisericească”, pentru că se leagă de problematica studiului de faţă. Deci „să ne spovedim şi să ne împărtăşim în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, sau, dacă nu putem (?!), cel puţin o dată pe an, în postul Sfintelor Paşti”.[45] În primul rând mă grăbesc să spun că această „poruncă” nu are nici un temei în întreaga Tradiţie a Bisericii, iar în al doilea rând (ironizând puţin lucrurile) îmi exprim mirarea de ce magistrala Mărturisire aprobată de Sfântul Sinod al B.O.R. nu a „poruncit” ca preotul, „dacă nu poate”, să facă Liturghie cel puţin o dată pe an, la Paşti.

Nu doresc să insist prea mult asupra acestui aspect, ci vreau să menţionez că, deşi unii intercalează în această zisă poruncă ideea că „cine vrea poate totuşi să se împărtăşească şi mai des”[46], ignoranţa care a cuprins mai ales Bisericile Ortodoxe Rusă şi Română este una fără precedent şi cu grave repercusiuni asupra vieţii duhovniceşti a creştinilor (Cf. Ioan 6:53). Chiar dacă Sfântul Simeon al Thesalonicului şi mai ales Nicolae Cabasila constată o scădere a evlaviei faţă de Sfintele Taine încă în secolele al XIV‑lea–al XV‑lea, ceea ce a urmat începând cu secolul al XVII‑lea este ceva care nu se poate tolera în nici un fel. Dacă protestanţii spun tot mai des „Înapoi la (Sfinţii) Părinţi!”, nu ar trebui oare noi să facem în primul rând acest lucru?

V

Mânaţi de acest gând, dorim să precizăm adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi referitor la primirea Sfintei Împărtăşiri, dar în acelaşi timp să arătăm erorile unor practici mai noi pro­movate de unii teologi şi duhovnici, zişi tradiţionalişti (rigorişti), care sunt adepţii unii împărtăşiri mai rare.[47]

Cei mai mulţi dintre ei spun că nu ne putem împărtăşi prea des pentru că suntem nevrednici. Aceasta însă nu poate fi, în nici un caz, un motiv pentru care trebuie să ne ferim de Potir. Soluţia nu este alta decât dobândirea vredniciei şi nu doar simpla constatare a nevredniciei. Că nici dacă (omul) s‑ar considera pe sine vrednic, tot nu ar putea să se împărtăşească (din cauza mândriei?!). Deci problema se complică şi mai mult dacă luăm în calcul maxima Sfântului Ioan Gură de Aur care spune: cel ce nu este vrednic să se împărtăşească în fiecare zi nu este vrednic nici măcar o dată pe an, pentru că vrednicia nu ţine de timpuri (perioade sau soroace). Deci nu putem spune că nevrednicia apare şi dispare în anumite perioade ale anului (cum sunt posturile sau sărbătorile), ci ea este o stare generală a unei persoane umane conştiente şi responsabile de păcatele sale. Nu este om fără păcat, spune Scriptura (I Ioan 1:8‑10). Deci, din acest punct de vedere, toţi oamenii sunt la fel, adică cu păcate; numai că unii se pocăiesc, iar alţii – nu. Unii, prin harul lui Dumnezeu pe care‑l cer în rugăciune, îşi văd fiecare păcat şi se pocăiesc în permanenţă, iar alţii, stăpâniţi de păcat şi de ignoranţă (spiritua­lă), chiar dacă‑şi recunosc greşelile, se pregătesc pentru Împărtăşanie doar formal, fără smerenie şi zdrobire de inimă şi apoi, fără nici o sfială, merg spre Sfântul Potir.

Sfântul Apostol Pavel spune clar: Oricine (preot sau mirean – n.n.) va mânca pâinea aceasta sau va bea din paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au şi murit (I Corinteni 11:27‑30). În baza acestor versete biblice de necontestat, Sfinţii Părinţi au arătat că cei care au păcate grave, într‑adevăr, nu se pot împărtăşi cu Trupul lui Hristos, care, aşa cum spune Sfântul Simeon Metafrast, „este foc care arde pe cei nevrednici”[48]. Aşa se explică faptul că Sfinţii Părinţi opreau, pentru anumite păcate, mai mulţi ani de la Împărtăşanie. Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, opreşte 7 ani pentru desfrânare, 15 – pentru preadesfrânare (adulter), 10 – pentru mamele care îşi ucid pruncii (fac avort), 6 – pentru jurământ strâmb şi mărturie mincinoasă etc.[49]; iar îndeplinirea acestui canon nu însemna absenţa pentru 6‑7 ani de la biserică, ci prezenţa în fiecare duminică la Liturghie, dar nu până la sfârşit, ci numai până la momentul concedierii catehumenilor („Cei chemaţi ieşiţi…”), căci, în gândirea Sfinţilor Părinţi, cei cu păcate de moarte nu puteau nici măcar să asculte rugăciunile Sfintei Jertfe, mai ales că participarea la întreaga Liturghie fără a te împărtăşi nu este numai un nonsens, ci şi un păcat.[50] (Vezi şi Can. 9 Apostolic şi 2 Antiohia).

Cu toate acestea, accentul în Tradiţia Răsăriteană nu a căzut niciodată pe respingerea celor nevrednici de la Împărtăşanie, ci pe efortul comun al duhovnicului şi penitentului ca cel în ca­uză să se lepede de păcat şi să se învrednicească (cât mai repede posibil) de Sfintele Taine, căci o viaţă fără Sfintele Taine este o viaţă fără Hristos. Înţelegând deci duhul, nu litera în­demnului Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni, cap. XI), Sfinţii Părinţi au văzut nuanţat problema vredniciei şi a nevredniciei. De fapt, învăţătura lor se bazează tot pe un aşezământ de vechime apostolică, numit Didahia. Autorul necunoscut al acelei scrieri atât de valoroase spune următoarele cuvinte: „Dacă este cineva sfânt, să vină (la Sfântul Potir). Dacă nu este, să se pocăiască şi să vină”.[51] Din câte vedem aici, accentul cade pe verbul „să vină”, pocăinţa fiind doar o etapă pentru „să vină”. Prin aceasta nu se desfiinţează în vreun fel pocăinţa, ci doar se arată că, în cele din urmă, mântuirea nu ţine doar de efortul nostru de a ne pocăi, ci este un dar al lui Dumnezeu, împărtăşit celor ce „vin” la El. Iată ce spune Sfântul Nicodim Aghioritul în acest sens: „Este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi, fără dragoste nici ascultarea de stăpâneştile porunci, iar fără ascultare nici desăvârşirea. De aceea, Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei ce se împărtăşesc, ci îndreptarea vieţii prin pocăinţă”; iar desăvârşirea se va da la plinirea vremii chiar de Cel cu Care ne împărtăşim.[52]

Vedem deci că Sfinţii Părinţi folosesc expresii antinomice, care în mintea noastră apar ca un paradox: „Eşti păcătos – nu te apropia! (Sau) Eşti păcătos – pocăieşte‑te şi te apropie ca să nu‑ţi fie mai rău!” Deşi pare a fi un paradox, este şi singura soluţie. Dumnezeu îl refuză pe păcătosul îngâmfat şi mândru, chiar dacă a făcut păcate mai mici, şi în acelaşi timp îl primeşte cu braţele deschise pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, cu multă smerenie şi dorinţă de îndreptare. Demonii însă, spun dumnezeieştii Părinţi, lucrează contrariul: la început ne conving să săvârşim păcatul, căci oricât de mare ar fi acesta – (chipurile), Dumnezeu tot îl va ierta. După ce am făcut păcatul însă, ne insuflă un puternic gând de deznădejde că niciodată nu vom mai fi iertaţi şi că orice efort sau gând de pocăinţă este zadarnic; iar dacă totuşi ne pocăim, ne amăgesc cu o falsă evlavie, pentru a nu ne apropia de Sfântul Potir, căci demonii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, se înspăimântă, tremură şi fug la vederea feţei unuia care se împărtăşeşte şi aceasta pentru motivul că în acel ceas văd ieşind din gură foc dumneze­iesc.[53] Deci trebuie să discernem gândurile, ca nu cumva, refuzând Împărtăşania pe motiv de nevrednicie, să facem de fapt voia diavolului. Nu suntem niciodată îndreptăţiţi doar să spu­nem că suntem nevrednici, ci trebuie să ne pocăim efectiv, adică să ne facem vrednici. Dacă ne retragem de la împărtăşire din cauza nevredniciei, nu vom fi fericiţi pentru cinstirea sfinţeniei Tainei Euharistice, ci vom fi pedepsiţi pentru că nu ne‑am făcut vrednici de a răspunde „invitaţiei la ospăţ”. Iată şi un exemplu din Sfântul Ioan Gură de Aur – dascălul pocăinţei, aşa cum este numit de patrologi. Într‑o omilie ocazională el spune astfel: „Să nu vă apropiaţi la această Sfântă Masă (euharistică – n.n.) cu întinăciune sau cu conştiinţa încărcată… Nimeni fiind păcătos să nu se apropie. Dar n‑am zis bine – nimeni păcătos, căci şi pe mine întâi mă opresc de la dumnezeiasca Masă, ci nimeni rămânând păcătos să nu se apropie… Totuşi şi cel întinat şi pângărit să se apropie, dar lăsând afară toată necurăţia şi răutatea, şi aşa să intre. Pe acela care avea haine întinate (Cf. Matei 22), tatăl mirelui l‑a izgonit din cămară nu pentru că avea haine întinate, ci pentru că a îndrăznit să intre cu ele. Căci n‑a zis către el: «Pentru ce n‑ai haină de nuntă?» Ci, «Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?»”[54] Vedem deci că Dumnezeu nu vrea altceva decât îndreptarea prin pocăinţă.

În Tradiţia Bisericii, pocăinţa înseamnă, în primul rând, lepădarea păcatului (respectiv), părere de rău, lacrimi, nevoinţă, rugăciune insistentă etc. Apare însă întrebarea: dacă facem acestea, mai este nevoie de Taina Pocăinţei (Spovedania)? Sau: pentru a ne împărtăşi este nevoie de fiecare dată să ne spovedim? Părerile sunt şi vor fi împărţite – şi aceasta din cauza unor confuzii pe care dorim să le clarificăm.

VI

Nu ne‑am propus să prezentăm aici învăţătura ortodoxă despre Taina Spovedaniei. Este prea bine cunoscută la nivel teoretic. Dorim să spunem însă altceva.

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Biserica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spovedaniei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi faptelor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbunătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în legătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi trebuie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict terapeutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii părintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea păcatelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciunile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi[55] şi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consider acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de optimismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Pocăinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exegeţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efortul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pentru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacramentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturisire” şi nu „cercetare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).

Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei instituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfinţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste păcate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndeplinirea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.[56] Pentru a fi mai convingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gân­diţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptămână.

2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la mărturisire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate strigătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la cantitatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să prevadă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mândrie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Molitfelnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care arată că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spovedanie[57], căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care credinciosul primea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îmbunătăţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât credem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spovedanie, şi reiese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimineaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în cazul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dezlegare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,58] preoţii în zilele noastre se spovedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recunosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se împărtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează asemenea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.

Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptămână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a încercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzibil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Săracul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spovedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vrednicie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al Thesalonicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.[59] Nu se precizează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spovedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fie­care zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar trebui să facă mai întâi ei astfel!

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevărate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tai­nic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această „Pâine”când n‑ai greşit de moarte![61]

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samovolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bise­riceşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau deosebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dezlega fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au făcut măcar unul dintre aceste păcate (indiferent de treapta ierarhică) trebuie să meargă neapărat la duhovnic să se spovedească, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

VII

O altă problemă legată de deasa împărtăşire este cea a postului. Într‑adevăr, mulţi Sfinţi Părinţi leagă împărtăşirea de post, pentru că prin acesta se intensifică starea de pocăinţă şi efortul ascetic de dezrobire a patimilor, atât de necesare celui care vrea să se unească cu Hristos, deşi, chiar şi în această ordine de idei, există suficiente argumente pentru a observa că valoarea şi mai ales formele postului, în special pentru mireni, au fost uneori exagerate, datorită unor influenţe (chiar dacă palide) ale gnosticismului şi neoplatonismului asupra asceticii creştine.[64] Nu putem însă nega faptul că postul ajută la înălţarea mai uşoară a minţii şi la lucrarea mai cu spor a virtuţilor, odată cu reducerea la minimum a preocupărilor faţă de trup. Cu toate acestea, postul nu este perioada exclusivă în care noi lucrăm cele duhovniceşti, ci intervalul de timp în care noi doar intensificăm lucrarea duhovnicească, subînţelegându‑se prin acesta că în restul timpului noi suntem la fel de responsabili de mântuirea noastră.

Nu se poate însă nicidecum afirma că împărtăşirea este legată exclusiv de post. Dacă da, atunci Sfinţii Părinţi ar fi recurs la una din două soluţii: ori ar fi rânduit şi ar fi ţinut post anul întreg – de fapt, lucrul acesta l‑ar fi rânduit încă apostolii, întrucât se împărtăşeau în fiecare zi (Fapte 2:46) –, ori, o soluţie mai „simplă”, ar fi făcut Liturghie numai de câteva ori pe an, mai ales că Postul Adormirii Maicii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli au fost generalizate abia la începutul celui de‑al II‑lea mileniu creştin. Vedem deci o dată în plus absurditatea aşa‑zisei „reguli” care permite împărtăşirea numai în post sau măcar după o săptămână de post. Nimeni nu poate fi oprit să postească şi două săptămâni la rând (în afara celor patru posturi), dar nu se poate face din aceasta o regulă obligatorie pentru toţi, inclusiv pentru bolnavi, mai ales că ea nu are nici un suport teologic sau canonic.

Dacă, admiţând un calcul matematic, am aduna toate zilele de miercuri şi vineri (iar la monahi şi ziua de luni) cu zilele posturilor propriu‑zise şi plus alte zile de post rânduite de Biserică, ele depăşesc zilele în care se mănâncă de dulce, numai că Sfinţii Părinţi, printr‑o pedagogie înaltă şi luminaţi de Duhul Sfânt, au aşezat astfel posturile, încât să nu fie prea ostenitoare pentru trup. Nu ştiu dacă cineva îi poate cere, fie chiar şi celui mai bun creştin (mai ales familist), să postească mai mult decât aceste posturi pentru a se împărtăşi. Iar dacă Biserica nu a aşezat, de exemplu, între 15 august şi 15 noiembrie (exact 3 luni) vreun post de durată, asta nu înseamnă că nimeni atunci nu se poate împărtăşi.

Vedem însă că cei mai mulţi preoţi din zilele noastre cer creştinilor să postească o săptămână înainte de a se împărtăşi sau cel puţin trei zile la rând care până la urmă se fac patru (joi, vineri şi sâmbătă + miercuri, înainte de joi) sau chiar cinci (+ duminică, ziua în care te‑ai împărtăşit, după unii). Deci creştinii care doresc să se împărtăşească în fiecare duminică n‑au decât să postească tot anul (ironic vorbind)! Ce să mai zicem de Canonul 55 Trulan, care interzice postul în zi de sâmbătă (cu excepţia celor din perioada posturilor şi chiar atunci fără a ajuna decât în Sâmbăta Mare). Dacă preoţii noştri s‑ar spovedi şi ar posti aşa cum cer mirenilor, „ar fi raiul pe pământ”. Dar, de fapt, ce se întâmplă? Preotul are voie (şi chiar îşi per­mite) să mănânce (inclusiv) carne sâmbătă seara până la 23.55, iar mireanul nicidecum. Şi aceasta pentru că „preotul este obligat să slujească de fiecare dată (de parcă nu s‑ar şi îm­părtăşi), iar mireanul o mai poate amâna cu împărtăşania, că… nu‑i nici post şi nu‑i nici pe moarte!” Nici nu ştii: să râzi sau să plângi?!

Atât în legătură cu postul, cât şi cu spovedania nu dorim în nici un caz să ajungem la un relativism sau la unele inovaţii cu duh protestant. Să nu fie! Trebuie însă ca acestea să fie văzute exact aşa cum le‑au văzut Sfinţii Părinţi.

Pentru a nu se ajunge la tot felul de excese, pentru ca cineva să se poată împărtăşi (după Sfântul Simeon Noul Teolog), este obligatoriu să aibă şi binecuvântarea duhovnicului[65], iar dacă, din anumite pricini legate de timp sau distanţă, nu se poate obţine binecuvântarea, este important ca respectivul măcar să nu fie oprit pentru vreo perioadă de la primirea Sfintelor Taine. Dacă nu vor fi încălcate rânduielile stabilite de Biserică pentru primirea Împărtăşaniei (împăcarea cu toţi, spovedania, pravila de rugăciune, postul etc.), nu se va ajunge la nici o extremă.

Ca o concluzie referitor la cele două probleme care apar atunci când se vorbeşte despre deasa împărtăşire ( adică spovedanie şi post), putem spune că nu greşeşte cu nimic cel care vrea să se împărtăşească o dată sau de două ori pe săptămână sau chiar zilnic, ba, dimpotrivă, mult bine duhovnicesc îşi face. În acest caz, mirenii, dar mai ales monahii, dacă sunt sârguincioşi în împlinirea cuvintelor Evangheliei şi nu au impedimente pentru a se împărtăşi, se pot spovedi şi o dată la câteva săptămâni (clericii inclusiv) şi este suficient să postească doar miercuri şi vineri (monahii şi lunea),[66] atunci când nu este un post din cele patru posturi de durată. Acest sfat însă, aşa cum cred că s‑a înţeles deja, nu este valabil pentru toţi, căci majoritatea „ortodocşilor” nu prea fac cele ale Ortodoxiei. Sfatul sau, mai bine zis, îndemnul este valabil doar pentru cei care merg regulat la biserică, ţin toate posturile (inclusiv miercurile şi vinerile), au un canon stabil de rugăciune, fac ascultare de un duhovnic, se feresc de păcat şi lucrează virtuţile. Creştini din aceştia sunt relativ puţini, dar suficienţi pentru a putea împărtăşi în fiecare duminică măcar câte 20‑30 de credincioşi (adulţi), iar la mănăstiri chiar întreaga obşte.

VIII

Deasa împărtăşire este respinsă de două categorii de „creştini” care până la urmă formează una singură: categoria oamenilor care, neglijând învăţătura Sfinţilor Părinţi, se împărtăşesc rar sau foarte rar şi nu au cunoscut (duhovniceşte) niciodată folosul împărtăşirii cu Hristos, ci o fac din nişte obligaţii externe: mirenii în baza unui obicei moştenit, iar clericii din obligativitatea de a sluji. Este logic ca pentru ei deasa împărtăşire să fie „un moft nemotivat şi riscant”. Aceştia, dacă şi‑ar da mai bine seama de rostul lor pe pământ şi de imposibilitatea realizării idealului sfinţeniei fără Hristos, ar dori cu siguranţă să se împărtăşească zilnic. Un asemenea om nu înţelege afirmaţia Sfântului Ioan de Kronştadt: Eu mor dacă nu săvârşesc în fiecare zi Liturghie [67].

Să nu uităm deci, fraţilor, că Dumnezeu ne‑a chemat la sfinţenie (Levitic 19:2; I Tesaloniceni 4:1 ş.a.), iar aceasta nu se poate dobândi fără Hristos. Să lepădăm, aşadar, păcatul şi să venim la Hristos, căci El Însuşi doreşte să locuiască în noi ca într‑un Templu al Duhului Sfânt.

Să facem din întreaga viaţă o pregătire pentru Împărtăşanie, căci acesta înseamnă a fi creştin – a‑L purta pe Hristos! Nu se pot apropia însă cei care nu‑şi lasă păcatul şi care, deşi s‑au spovedit, continuă să facă acel păcat. Nedorinţa de a părăsi păcatul se identifică cu nedorinţa de a te mântui; şi cel care măcar nu regretă pentru păcatul săvârşit nu se poate împărtăşi nici pe patul de moarte.

Dacă tot suntem la capitolul sfaturi practice, consider necesară lămurirea unei alte probleme legate de însuşi actul împărtăşirii. Noi, mirenii, ne‑am obişnuit ca atunci când stăm cu lu­mânarea aprinsă în faţa Altarului, preotul, cu Sfântul Potir în mână, să spună obişnuitele rugăciuni înainte de împărtăşanie: Cred, Doamne, şi mărturisesc… De fapt nu este corect ca aceste rugăciuni să le spună preotul, ci credincioşii, pentru că ei vor să se împărtăşească. Sfinţiţii slujitori au rostit deja aceste rugăciuni în Sfântul Altar, când ei înşişi s‑au împărtăşit, de aceea repetarea acestor rugăciuni în care mai cer o dată şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc… (când de fapt s‑au împărtăşit deja) este un nonsens. Practica pe care o avem noi astăzi se datorează faptului că până nu demult o bună parte din credincioşi nu ştiau să citească, şi atunci preotul rostea aceste rugăciuni, iar credincioşii le repetau cu voce tare. Obiceiul se păstrează şi astăzi în Biserica rusă şi sârbă[68] exact aşa cum vi le‑am descris.

În zilele noastre însă, când toţi ştiu carte, este foarte simplu ca cel care vine să se împărtăşească să citească singur rugăciunile sau să le spună pe de rost (mai ales că unii le ştiu deja), iar dacă nu, credincioşii trebuie îndemnaţi şi obişnuiţi, cel puţin, să repete acele rugăciuni după preot, căci sunt rugăciunile lor. Desigur, din comoditate e simplu să spună preotul rugăciunile (eventual cât mai repede!), dar ce câştig au mirenii din aceasta?

La întrebarea dacă aceste rugăciuni mai trebuie spuse atunci când se împărtăşesc doar câţiva copii, răspunsul este mai mult decât simplu: NU! În primul rând, ei nu au păcate pentru care trebuie să‑şi ceară iertare, iar în al doilea – cum ar putea ei să rostească această rugăciune, din moment ce nici nu ştiu să vorbească sau cum ar putea înţelege o rugăciune atât de profundă (atunci când o rosteşte preotul), când ei nu înţeleg nici cele mai elementare lucruri?

O altă problemă întâlnită în legătură cu actul împărtăşirii este dacă mirenii pot sau nu să sărute Potirul după împărtăşire. Unele Liturghiere, mai puţin cel românesc de acum, nici nu amintesc de aşa ceva. Cele slavoneşti şi unele greceşti spun că mirenii trebuie, după ce s‑au şters pe buze (sau au fost şterşi), să sărute Sfântul Potir şi să mulţumească pentru faptul că au fost vrednici să bea din însăşi coasta Mântuitorului Hristos[69]. Deci, în cazul acesta, Potirul simbolizează coasta de viaţă făcătoare a Stăpânului şi de aceea gestul nu trebuie neglijat, ci explicat şi practicat. El de fapt se practică în cazul clericilor (care, evident, sunt mai prudenţi), dar nu trebuie ignorat nici în cazul credincioşilor. Desigur, preotul poate interzice sărutarea Potirului oamenilor pe care nu‑i cunoaşte, ca măsură de precauţie, dar aceasta nu trebuie să devină regulă.

Rog deci pe toţi, preoţi şi credincioşi, să ia aminte la aceste probleme, iar acolo unde e cazul, credincioşii pot chiar cere preotului să zică ei rugăciunea şi să sărute Sfântul Potir. Nu vor greşi cu nimic, după cum nu greşesc nici atunci când cer (insistent) Sfânta Împărtăşanie dacă preotul fără motiv refuză să le‑o dea!

Tot în privinţa împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Taine mai sunt multe alte nuanţe demne de amintit. De exemplu, mulţi îşi pun întrebarea dacă putem săruta icoanele după împărtăşanie, dacă putem dormi în ziua aceea sau dacă putem face metanii (mari)? Este clar că imediat după ce ne‑am împărtăşit nu trebuie să sărutăm nici icoanele şi nici mâna preotului şi nimic altceva, dar după ce am luat anafură şi am băut aghiazmă sau vin nu mai există practic pericolul de a mai fi ceva din Sfintele Taine pe buzele credincioşilor, deci le putem săruta (cu atenţie). Dacă ne ferim să sărutăm icoanele, atunci trebuie să ne ferim şi să mâncăm cu lingura sau furculiţa, pe care le băgăm în gură şi apoi le spălăm fără nici o grijă. Vedeţi deci câtă absurditate poate fi în abordarea unor probleme? (Ce să mai zic că unii, de‑a dreptul prosteşte, interzic, în ziua în care cineva s‑a împărtăşit, să mănânce peşte sau anumite fructe. Nici asta nu e corect!)

Există, de asemenea, temerea unora de a se odihni sau chiar de a dormi după ce s‑au împărtăşit, fără a se explica de ce anume (sau aduc ca argument o vorbă băbească, chipurile, că în timpul somnului vine dracul şi‑ţi fură împărtăşania. Cred că nici nu avem ce comenta!). Această „regulă” nu are nici o motivaţie teologică sau practică. De multe ori este mai de folos ca cineva să se odihnească după ce s‑a împărtăşit decât să judece pe cineva sau să facă alte păcate. Sunt multe mănăstiri (mai ales în Sfântul Munte) unde se fac slujbele noaptea şi, după ce se împărtăşesc toţi, merg şi se odihnesc puţin, apoi îşi încep activitatea zilnică.

Cel mai important lucru pe care trebuie să‑l facem după Împărtăşanie este să ne rugăm şi să mulţumim că Dumnezeu ne‑a învrednicit de un asemenea mare dar; să ne ferim de păcate şi să păstrăm cu smerenie sfinţenia pe care am primit‑o. Sfânta Scriptură ne spune: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”. Din acest verset putem deduce o învăţătură isihastă foarte profundă. Scriptura ne îndeamnă ca, după ce am luat „paharul mântuirii”, adică Sfintele Taine, să „chemăm numele Domnului”, adică să invocăm numele lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!”

Să fim, aşadar, atenţi şi la aceste nuanţe ale cultului nostru ortodox şi să nu ne lăsăm purtaţi de vântul nesimţirii duhovniceşti la care, din păcate, s‑a ajuns! Putem întâlni în zilele noastre tot felul de falşi duhovnici şi falşi proroci (chiar din rândul preoţilor), care citesc rugăciuni, dezlegări, prorocesc, amăgesc şi multe altele, dar fără să amintească măcar de Mărturisire şi Împărtăşanie. Aceasta este o înşelare şi o falsă viaţă duhovnicească.

Să urmăm aşadar, iubiţi credincioşi, pe marii Sfinţi ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Thesalonicului, Nicodim Aghioritul, Paisie Velicicovschi, Ioan de Kronştadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul şi mulţi alţii (cunoscuţi şi necunoscuţi), care se împărtăşeau zilnic şi aşa au şi ajuns sfinţi. Nu le‑au lipsit acestor oameni nici faptele bune, nici virtuţile cele mai înalte, totuşi nădejdea mântuirii lor nu era în efortul propriu, ci în Hristos, cu Care se împărtăşeau foarte des.

Ierom. Petru Pruteanu

Note bibliografice:

[1] Textul ce urmează reprezintă comunicatul nostru ţinut la o Conferinţă ASCOR din Iaşi, în anul 2002, şi nu a fost scris anume pentru această carte. Tocmai de aceea stilul şi rigoarea academică diferă de restul lucrării. Am considerat însă oportună plasarea lui în această carte despre Liturghia Ortodoxă.

[2] Foarte mulţi Sfinţi Părinţi, făcând comparaţie între pâinea obişnuită şi „pâinea care se pogoară din cer”, au spus că după cum nu putem trăi fără alimentele simple, tot aşa nu putem trăi nici fără Euharistie.

[3] Adică, în Euharistie, Hristos „adună laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11:52) din pricina păcatului, pentru ca prin Duhul Sfânt să constituim Biserica – care este Trupul Său. Deci nu se poate vorbi de comuniune în Hristos decât prin împărtăşirea continuă cu Hristos, Cel care realizează şi asigură această comuniune.

[4] Liturghier, Bucureşti, 1987, p. 168. În continuare vom cita această ediţie a Liturghierului şi nu pe cea din carte, tocmai pentru a‑i încredinţa despre valabilitatea textelor şi pe cei care privesc cu „suspiciune” ediţia noastră a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.

[5] Maica Domnului a fost un fel de duhovnic direct al ei, căci nu se vorbeşte de vreun duhovnic‑preot la care Sfânta Maria s‑ar fi spovedit. În toate acestea se vedea lucrarea specială pe care a avut‑o Dumnezeu cu această sfântă femeie.

[6] Sf. Sofronie al Ierusalimului, Viaţa Preacuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca, în „Triod”, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 652.

[7] Se ştie că viaţa ascetică a creştinilor nu a fost privită unilateral. În primele secole, ea avea alte exigenţe şi, am putea spune, alte accente, dar începând cu Clement Alexandrinul, Origen şi culminând cu părinţii pustiei Egiptului şi mai ales cu Evagrie Ponticul (majoritatea influenţaţi de neoplatonism), „rigorile” vieţii ascetice au crescut atât de mult, încât ele au devenit imposi­bile chiar şi pentru unii monahi, nu mai zicem de mireni. În prezent, mai ales în unele mănăstiri din Sfântul Munte, dar şi în unele comunităţi parohiale izolate din diaspora ortodoxă, se încearcă o revenire la sensurile primare ale ascezei.

[8] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. 12, Bucureşti, 1997, p. 94.

[9] Canoanele Bisericii Ortodoxe (CBO), ed. 1992, p. 12.

[10] Cf. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, partea I, Arad, 1930, pp. 203‑204.

[11] CBO., p. 13.

[12] Cf. Nicodim Milaş, op. cit., pp. 204 ‑206.

[13] CBO, p. 207.

[14] Creştinii botezaţi, dar cu păcate care opresc de la împărtăşanie, după Canoane, nu au voie să stea la Liturghie, ci trebuie să iasă odată cu cei nebotezaţi (catehumeni) şi să stea la uşa bisericii cerând mila lui Dumnezeu şi iertare de la toţi.

[15] „Rugăciunea a II‑a a credincioşilor din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur”, în Liturghier, ed. cit., pp. 135‑136.

[16] „Rugăciunea înainte de «Tatăl nostru»”, în Liturghier, p. 157.

[17] „Rugăciunea de la «Sfintele Sfinţilor»”, în Liturghier, p. 159.

[18] Prin această afirmaţie Sfântul Ioan Gură de Aur nu neglijează celelalte aspecte ale Jertfei Euharistice, ci doar îl scoate în evidenţă pe cel principal – împărtăşirea.

[19] Sfântul Ioan hrisostom, Comentariu la Epistola către Efeseni, Omilia III, trad. rom. Theodosie Athanasiu, Iaşi, 1902, pp. 31‑32.

[20] Cf. Arhim. Ilie Mastroianopulos, Potirul nemurii, cap. III, (lb. rusă), Moscova, 1997, p. 71.

[21] Ibidem, cap. IV, p. 99.

[22] Viaţa Sfântului Macarie Egipteanul, trad. Pr. Prof. Dr. C. Corniţescu, în PSB 16, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 27.

[23] Din învăţătura Sfântului Macarie desprindem ideea că împărtăşirea rară favorizează lucrarea diavolului. Este deci explicabil numărul mare de demonizaţi din zilele noastre. Posedarea demonică poate să nu aibă legătură directă cu împărtăşirea, dar în acelaşi timp poate fi rezultatul unei împărtăşiri cu nevrednicie, cum a fost cazul lui Iuda, precum şi cauza unei împărtăşiri rare, cum învaţă Sfinţii Părinţi.

[24] Sf. Ioan hrisostom, Comentariu la Epistola către Evrei, „Omilia IX”, trad. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1923, p. 152.

[25] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 93 către patriciana Chesaria, trad. rom. în PSB, vol. 12, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 269.

[26] Sfântul Ambrozie, De sacramentis,V, şi Fericitul Augustin, Epistola LIV, 2, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1999, pp. 340‑341.

[27] Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, 23, cap. XXI, trad. rom. în PSB, vol. 57, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 722.

[28] Patericul (Egiptean), „Avva Carion”, Editura Episcopiei Ortodoxe din Alba‑Iulia, 1990, p. 124.

[29] Sf. Nicodim Aghioritul şi Neofit Kavsokalivitul, Despre dumnezeiasca împărtăşanie cu prea­curatele lui Hristos Taine, trad. rom., Editura Orthodoxos Kypseli, Thesalonic, 1992, p. 19. Noi am citat după prima ediţie românească. Acum mai există o ediţie – 2001 –, care are însă titlul modificat.

[30] Vita Abbatis Apollo, PG 73, 1161, apud Calist şi Ignatie Xanthopol, „Cele 100 de capete”, 92, în Filocalia, vol. 8, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 199.

[31] Sf. Teodor Studitul, Cuvinte duhovniceşti, 61, Alba‑Iulia 1994, pp. 189‑190.

[32] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza IV, trad. diac. I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 70. A se vedea şi comentariul de la nota 21, p. 70. O împărtăşire deasă e recomandată şi de Regulamentul monahal al B.O.R., accentuându‑se că este nevoie ca, pentru împărtăşirea săptămânală, monahul să participe la toate Laudele şi cu dragoste să facă toate ascultările în­credinţate. Mai mult decât atât, Regulamentul prevede o pedeapsă canonică pentru monahii şi fraţii care se împărtăşesc mai rar decât o dată pe lună.(Cf. Art. 71, b‑c., Editura Trinitas, 1998, p. 25.)

[33] Cf. Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 41.

[34] Sf. Grigorie Palama, Dialog al legiuirii celei după Hristos, apud Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, ed. cit., nota 1050, p. 341.

[35] Sf. Simeon al Thesalonicului, Tractat asupra tuturor dogmelor noastre ortodoxe…, trad. Toma Theodorescu, Bucureşti, 1865, cap. 242.

[36] Chiar dacă afirmaţia a fost luată de bună şi de către unii dintre marii duhovnici, aceasta nu înseamnă că ea este adevărată. În istoria monastică au existat cuvioşi care au postit săptămâni întregi şi au stat în pustie zeci de ani, dar în anumite probleme de învăţătură au greşit. Acest lucru nu arată neapărat că ei sunt eretici, ci în primul rând că sunt oameni şi că Dumnezeu, printr‑o pedagogie neînţeleasă de noi, îngăduie oamenilor (ca persoane izolate) să mai greşească pentru a nu se trufi. De aceea Ortodoxia este Sinodală.

[37] Cf. Anthony M. Coniaris, Introducere în credinţa şi în viaţa Bisericii Ortodoxe, trad. C. Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 171 şi la P. Vintilescu, op. cit., p. 342.

[38] CBO, 1992, p. 437.

[39] Ibidem, pp. 401‑402. A se vedea şi Canonul 12.

[40] Bineînţeles, „nu putea un pom rău să dea roade bune”.

[41] Elia Citterio, Nicodim Aghioritul, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 102‑105.

[42] A se vedea despre aceasta studiul Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, „Discuţii mai noi asupra unor probleme mai vechi în jurul Mărturisirilor de credinţă”, în Logos. Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Editura Renaşterea, Cluj‑Napoca, 2001, pp. 313-320. A se mai vedea: G. Racoveanu, în Predania, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 131; şi Paul Evdokimov, Hristos în gândirea rusă, Editura Symbol, trad. Pr. Ion Buga, p. 65.

[43] Unii teologi, zişi tradiţionalişti, dar mai ales Pavel Florenski, crede că Mărturisirea lui Petru Movilă a fost copiată după cea catolică a lui Petru Canissius şi că este plină de greşeli. Cu toate acestea, noi amintim faptul că ea a fost recunoscută de patriarhii ortodocşi de atunci, iar în 1996 Petru Movilă a fost trecut în rândul sfinţilor de către Biserica Ucraineană, aflată sub jurisdicţia Moscovei.

[44] A se vedea studiul Părintelui Scarlat Porcescu, „Sinodul de la Iaşi – 1642”, în volumul Hristos în Moldova, Editura Trinitas, Iaşi, 2001. Aici se argumentează că la Iaşi a fost o simplă Conferinţă consultativă şi nu un „Sinod”.

[45] Credinţa Ortodoxă, partea III, cap. 38, Editura Trinitas, Iaşi, 1996, p. 336. Foarte interesant este că, personal, Sfântul Petru Movilă agrea şi recomanda o împărtăşire cât mai deasă. El însuşi se împărtăşea de 3‑4 ori pe săptămână. Acest lucru ne bucură, dar în acelaşi timp ne întrebăm de ce Petru Movilă nu a abordat în acelaşi duh răsăritean patristic şi „porunca” a patra bisericească, nereuşind să se abată prea mult de la sursa latină din care s‑a inspirat? (Cf. Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Editura Polirom, 2002, p. 28).

[46] În sursa mai sus menţionată chiar şi acest lucru lipseşte.

[47] Aceştia, numindu‑se „tradiţionalişti”, îi acuză pe cei care practică deasa împărtăşire de încălcare a Tradiţiei. Nu cred că mai trebuie şi alte argumente pentru a arăta care este adevărata Tradiţie.

[48] Cf. Rugăciunea a IV‑a de Mulţumire. Această rugăciune, ca şi celelate rugăciuni înainte şi după împărtăşire, au început să fie percepute ca pravilă înainte şi după împărtăşire abia începând cu secolul al XI‑lea, iar începând cu secolul al XIV‑lea, lor li s‑a adăugat şi actualul Canon înainte de împărtăşire (cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ (şi alţii), «Евхаристия», în ПЭ, том 17, p. 616).

[49] Aceste canoane au fost reduse considerabil de către Sfântul Ioan Postitorul (secolul al VI‑lea), cu condiţia de a fi completate cu post, metanii şi mai ales milostenie.

[50] Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii”, în „B.O.R.”, 3‑4/1955, pp. 231‑235.

[51] Cf. Anthony M. Coniaris, op. cit., p. 170.

[52] Sf. Nicodim Aghioritul şi Neofit Kavsocalivitul, op. cit., p. 80.

[53] Apud Ilie Miniat, Omilie la Duminica Floriilor, trad. rom., Editura Mitropoliei Ungro‑Vlahiei, Bucureşti, 1945, p. 346.

[54] Din ospăţul Stăpânului, „Omilia II”, trad. Irineu Bistriţeanul, Editura Adonai, 1995, pp. 36, 43.

[55] A III‑a Rugăciune de seară şi Rugăciunea către Îngerul Păzitor de dimineaţă. Şi aceste rugăciuni sunt numite de Sfântul Ignatie Briancianinov spovedanie, dar (evident) nu cu acelaşi efect ca Taina Spovedaniei, în care iertarea este, fără îndoială, sigură şi definitivă.

[56] Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor…”, în rev. cit., pp. 225‑231.

[57] Dacă însă răsfoieşti astăzi chiar şi cel mai „liberal” formular de spovedanie propus de unii preoţi (nu zic de Biserică), te sperii uneori la ce „terorism duhovnicesc” ajung aceştia să‑i supună pe credincioşi, deşi, de cele mai multe ori, ei înşişi nu se spovedesc după acele formulare, ci le impun doar altora.

[58] Cf. Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 66.

[59] Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei…, cap. 249, Bucureşti, 1865, p. 166.

[60] Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. 36, p. 86.

[61] Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cap. VI, trad. rom., Editura IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 200.

[62] Liturghier, ed. cit., p. 419.

[63] Arhim. Ilie Mastroianopulos, op. cit., p. 106. Această „listă” este doar orientativă. Lucrurile trebuie văzute nuanţat. Monahii, de exemplu, pot fi opriţi de la Împărtăşanie şi pentru păcate mult mai mici, dar aceasta nu înseamnă că în cazul mirenilor pot fi făcute prea multe concesii.

[64] O astfel de influenţă a fost reclamată de multe ori de mai mulţi teologi de renume, printre care îi amintim pe pr. Alexandr Schmemann şi mai ales pe Pr. John Meyendorff.

[65] Se referă la părintele duhovnicesc, ava, căci şi Simeon Evlaviosul, duhovnicul Sfântului Simeon Noul Teolog, era nehirotonit. Deci, în cazul monahilor, şi numai în cazul lor, permisi­unea de a se împărtăşi o poate da şi ava. Aceasta însă nu exclude, ci implică în mod obligatoriu şi mărturisirea ca taină la un anumit interval de timp. (Cf. Sf. Simeon Noul Teolog, „Epistola I”, în Scrieri, vol. III, Editura Deisis, Sibiu, 2001.)

[66] Această practică se întâlneşte în multe mănăstiri şi schituri athonite şi este respectată cu o deosebită stricteţe la Vatopedi (cf. Arhimandrit Efrem, Cuvânt din Sfântul Munte. Omilii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, pp. 53‑55, 89‑91, 300).

[67] Despre viaţa mea în Hristos, trad. D. Dura, Sibiu, 1995, p. 5.

[68] СЛУЖЕБНИК, St. Petersburg, 1911, p. 179.

[69] Ibidem, p. 180.


Sursa: http://www.blog.teologie.net


Hristos a inviat!