sâmbătă, 30 iulie 2011

30 Iulie 2011 SFANTUL SFINTITUL MUCENIC VALENTIN, episcopul UMBRIEI. Acest Sfant este Sfantul Valentin cel ORTODOX, nu ,,valentine's day".

IMPORTANT:

Sfântul Mucenic Valentin este cinstit de Biserica Ortodoxă Română în fiecare an, fiind amintit în calendarul ortodox la data de 30 iulie. Din nefericire, în absenţa unei culturi ortodoxe şi căzând pradă tradiţiei profane, multe persoane asimilează sărbătoarea sfântului cu data de 14 februarie. Ne aflăm însă, am putea spune, în faţa unui dublu paradox. Mai întâi datorită faptului că, deşi de "Valentineâs Day" a auzit toată lumea, totuşi despre viaţa Sfântului Mucenic Valentin nu cunoaşte nimeni mai nimic. Pe de altă parte, cu toate că ziua de 14 februarie este dedicată unui "sfânt Valentin", totuşi calendarul ortodox nu leagă de această dată calendaristică nici un sfânt cu acest nume.

TROPARE ALE SF. SF. MC. VALENTIN APARATORUL VALORILOR FAMILIEI CRESTINE.

Sfinte Sfintite Mucenice Valenitin, cu smerenie te rugam, mijloceste pentru noi, cei ce avem trebuinta de ajutorul tau! Asculta rugaciunile noastre, fii noua dupa nevoile noastre; intarire, celor bolnavi; tamaduitor, celor in primejdii; izbavitor, celor nedreptatiti; ajutator, celor varstnici; sprijinitor si toiag batranetilor; tinerilor, de suflet indrumator si inteleptitor; scolarilor, luminator al mintii si ocrotitor.

Cu ravna ai propovaduit Evanghelia Lui Hristos si asa, prin tine, Sfinte Sfintite Mucenice Valentin, multi tineri din pacate s-au izbavit si de la pieire au scapat, vietuind in viata curata, neintinata, in unire cu Mantuitorul Iisus Hristos, prin harul Sau cel de viata datator. Drep aceea, pe tine, te rugam, intareste-i pe acesti in lupta cu patimile sufletesti si trupesti si cu ispitele tineretilor.

În fiecare an, la data de 30 iulie, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea unui ales apologet al valorilor moralei creştine. Este vorba de Sfântul Sfinţit Mucenic Valentin, episcopul Umbriei. Martirizat la Roma în a doua jumătate a secolului al treilea, el a rămas în conştiinţa Bisericii lui Hristos ca vindecător al celor bolnavi şi sfânt al iubirii creştine şi al familiei. În plină zi de sărbătoare, Sfântul Valentin îi binecuvântează pe credincioşii români, o părticică din sfintele sale moaşte fiind depuse în Biserica Delea Nouă, din Bucureşti.




Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Valentin ne introduce în atmosfera primelor trei secole de creştinism. O perioadă tristă a Bisericii, un răstimp al persecuţiilor şi al prigoanei împotriva creştinilor, în care au înflorit şi s-au manifestat martirii, adică cei care L-au mărturisit pe Mântuitorul Hristos cu preţul vieţii lor. Sfântul Valentin s-a născut în jurul anului 175, în localitatea romană Interamna (astăzi localitatea Terni, din regiunea Umbria, Italia). A fost hirotonit preot de către Sfântul Felician de Foligno. Datorită vieţii sale virtuoase, Valentin va fi ales Episcop de Interamna, fiind hirotonit de către papa Victor I, în anul 197.

Remarcabil propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu, făcător de minuni şi vindecător, Sfântul Valentin a fost foarte iubit de către toţi credincioşii săi. Mai mult, datorită credinţei sale puternice şi a bogatei activităţi taumaturgice, episcopul a convertit la creştinism importanţi dregători romani. Printre minunile săvârşite de mucenic amintim vindecarea fratelui tribunului roman Frontanus de o boală foarte grea; tămăduirea lui Cherimon, fiul vestitului filosof roman Craton, eveniment în urmă căruia s-au botezat Craton şi întreaga familie a acestuia, împreună cu trei tineri filosofi care au devenit ucenicii Sfântului Valentin: Procul, Efiv şi Apolonie. Nu trebuie omisă nici minunea vindecării tânărului Avundie, fiului eparhului cetăţii, precum nici blândeţea cu care Mucenicul lui Hristos, Valentin, a binecuvântat prin Taina Sfintei Căsătorii legătura dintre o tânără creştină cu un soldat păgân, proaspăt convertit la credinţa în Hristos. De altfel, acest din urmă eveniment i-a adus Sfântului Valentin calitatea de ocrotitor al iubirii şi al familiei creştine.

Trăind într-o perioadă a persecuţiilor împotriva creştinilor - este vorba de domnia împăratului Marcus Aurelius - Sfântul Valentin a fost arestat, torturat şi decapitat la Roma, la vârsta de aproape o sută de ani, din ordinul prefectului Placid Furius. Împreună cu Valentin au primit sfârşitul mucenicesc şi ucenicii acestuia: Procul, Efiv şi Apolonie, în anul 273. Cinstitele trupuri ale celor patru martiri au fost aduse şi îngropate în cetatea Interamna, în glas de rugăciune al poporului dreptcredincios adunat să-i întâmpine pe aceşti vrednici mucenici ai lui Hristos.

Sfântul Valentin, în mijlocul românilor


Prin osteneala preoţilor slujitori ai Bisericii Delea Nouă - Calist din Bucureşti, o parte din moaştele Sfântului Mucenic Valentin au fost dăruite de Episcopia din Terni, Italia, credincioşilor români. Din anul 2005 (când au fost aduse moaştele sfântului) şi până în prezent, Sfântul Sfinţit Mucenic Valentin binecuvântează atât pe credincioşii parohiei, cât şi pe fiecare creştin care, cu umilinţă şi cu smerenie, poposeşte în sfântul lăcaş şi se închină cinstitelor moaşte.

Mai mult, Mucenicul Valentin îşi confirmă calitatea sa de sfânt al iubirii creştine şi al familiei prin binecuvântarea pe care o oferă cu blândeţe fiecărui copil şi tânăr nou-botezat, precum şi fiecărei perechi de tineri proaspăt căsătoriţi. Prin excelenţă, putem spune că dacă anul 2011 este anul Sfintelor Taine ale Botezului şi Cununiei, în prezenţa Sfântului Valentin şi sub purtarea lui de grijă, această sărbătoare a Tainelor lui Hristos dobândeşte valenţe continue, eterne.

Întreaga activitate pastoral-misionară şi social-culturală dezvoltată în cadrul Parohiei Delea Nouă - Calist îl are în prim-plan pe Sfântul Sfinţit Mucenic Valentin. Or, dacă avem în vedere faptul că duminică de duminică aici se împărtăşesc un număr considerabil de copii, dacă ţinem seama că fiecare pereche de tineri care urmează a se căsători trece pe la scaunul de spovedanie, dacă reflectăm la faptul că fiecare creştin aflat în suferinţă îşi găseşte alinarea în cadrul slujbelor cultului divin săvârşite cu regularitate şi la racla cu moaştele sfântului, atunci este lesne de înţeles de ce Sfinţitul Mucenic Valentin este vindecătorul celor bolnavi şi sfântul iubirii creştine, apologet al familiei ortodoxe. Prezenţa lui în mijlocul credincioşilor parohiei şi în mijlocul românilor este asemenea unui tezaur ortodox de o inestimabilă valoare şi preţuire.

Cu ocazia cinstirii Sfântului Sfinţi Mucenic Valentin, la Biserica Delea Nouă - Calist programul liturgic se va împleti cu activitatea misionar-filantropică. În ajunul serbării, pe data de 29 iulie, aseară, s-a oficiat slujba de priveghere (Vecernie, Acatist şi Litie). În ziua pomenirii sfântului, astăzi se va săvârşi slujba Utreniei, urmată de Sfânta Liturghie, unde sunt aşteptaţi la Sfânta Împărtăşanie atât copiii, cât şi creştinii evlavioşi care au ajunat şi au primit, prin Taina Spovedaniei, dezlegarea păcatelor. Sărbătoarea Sfinţitului Mucenic Valentin se va încheia cu agapa organizată de preoţii slujitori şi membrii Comitetului parohial, prilej cum nu se poate mai bun pentru comuniune, întâlnire şi socializare creştin-ortodoxă.

Trebuie subliniat faptul că, în ultimii ani, de bogăţia spirituală a fiecărui hram şi nu numai (Biserica Delea Nouă - Calist are două hramuri: "Praznicul Bunei Vestiri" şi "Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil"), precum şi de sărbătoarea Sfântului Sfinţit Mucenic Valentin s-au bucurat şi creştinii aflaţi în situaţii dificile, bolnavi şi suferinzi. Activitatea social-filantropică a vizat şi centrele sociale de copii şi tineret, azilurile de bătrâni şi spitalele. Cu atât mai mult, cu ocazia cinstirii Sfântului Valentin, vindecător şi rugător pentru toţi cei aflaţi în suferinţă, se vor bucura spiritual de sărbătoarea parohiei şi bolnavii Centrului de îngrijire "Sf. Nectarie", precum şi alte persoane încercate, cărora Parohia Delea Nouă - Calist le va oferi pachete.

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care îi numeşte pe sfinţi "casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2,19), constituie un îndemn în plus al sărbătorii de astăzi. Având permanent pe Hristos în inimile şi gândurile noastre, să ne bucurăm duhovniceşte de prezenţa şi purtarea de grijă a Sfântului Sfinţit Mucenic Valentin, mărindu-l, cinstindu-l, închinându-ne lui şi înălţându-i rugăciuni ca să mijlocească, aşa cum spun şi cuvintele troparului, pentru sufletele noastre.

Locul Sfântului Valentin în calendarul ortodox

Sfântul Mucenic Valentin este cinstit de Biserica Ortodoxă Română în fiecare an, fiind amintit în calendarul ortodox la data de 30 iulie. Din nefericire, în absenţa unei culturi ortodoxe şi căzând pradă tradiţiei profane, multe persoane asimilează sărbătoarea sfântului cu data de 14 februarie. Ne aflăm însă, am putea spune, în faţa unui dublu paradox. Mai întâi datorită faptului că, deşi de "Valentineâs Day" a auzit toată lumea, totuşi despre viaţa Sfântului Mucenic Valentin nu cunoaşte nimeni mai nimic. Pe de altă parte, cu toate că ziua de 14 februarie este dedicată unui "sfânt Valentin", totuşi calendarul ortodox nu leagă de această dată calendaristică nici un sfânt cu acest nume.

Fundamentându-se pe o sărbătoare catolică, cu specific occidental, care odată cu trecerea timpului a căpătat accentuate valenţe profane, străine spaţiului ortodox, sărbătoarea Sfântului Valentin este denaturată şi transformată într-un eveniment de marketing şi într-o "sărbătoare fără sărbătorit". Pilda de sfinţenie şi mucenicie a Sfântului Valentin, precum şi darul acestuia de videcător al celor bolnavi şi ocrotitor al virtuţii dragostei creştine şi al familiei pot fi aflate doar în Biserica lui Hristos, locul în care mucenicul creştin a predicat, a binecuvântat şi a mărturisit pe Dumnezeul cel Viu. Iar sărbătoarea lui, atât de dragă îndeosebi tinerilor, ar trebui să reprezinte un prilej cum nu se poate mai potrivit de rugăciune şi laudă aduse Mucenicului Valentin, ca unul care revarsă ajutorul său familiilor şi tinerilor de astăzi.


Valentin "cel puternic în credinţă..."

Din punct de vedere etimologic, morfemul Valentin/ Valentina este un nume augural, de origine latină, explicat în mod tradiţional prin participiul verbului valere, care se traduce prin a fi puternic, a fi sănătos. Într-adevăr, prin credinţa sa energică, prin faptele sale deosebite, prin moralitatea exemplară şi prin activitatea pastoral-misionară ireproşabilă, Sfântul Mucenic Valentin a confirmat tăria şi puterea credinţei în Hristos, precum şi sănătatea vieţii comunităţii pe care el a păstorit-o cu atâta interes.

Un lucru ce trebuie subliniat este faptul că în calendarul Bisericii Ortodoxe întâlnim mai mulţi sfinţi cu acest nume. Amintim astfel pe Sfântul Mucenic Valentin, preotul din Roma, care a primit moarte mucenicească în jurul anului 268 şi pe care Biserica noastră îl sărbătoreşte în fiecare an la data de 6 iulie; pe Sfântul Mucenic Valentin, episcopul de Terni, de a cărui pătimire am amintit mai sus, cinstit de Biserica Ortodoxă la data de 30 iulie; pe Sfântul Mucenic Valens (Valent) diaconul, originar din localitatea Elia, Ierusalim, devenit martir în anul 309, pomenit de Biserica Ortodoxă pe data de 16 februarie.

De asemenea, cu numele de Valentin, Biserica Ortodoxă cinsteşte şi un sfânt episcop din Germania, secolul al IV-lea, considerat protector împotriva epilepsiei, precum şi o sfântă muceniţă pomenită în fiecare an la data de 10 februarie.

Hristos a inviat!

sâmbătă, 23 iulie 2011

Sfantul Apostol Pavel, la I Corinteni, despre casatorie:,,Te-ai legat de femeie? Nu cauta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu cauta femeie.''

Partea I

Sfântul Apostol Pavel este considerat de mulţi Sfinţi Părinţi, printre care se enumeră Sfântul Ioan Gură de Aur şi Teofilact al Bulgariei, drept cel care a specificat pentru prima dată în amănunţime scopurile Tainei Cununiei şi importanţa ei în vederea obţinerii desăvârşirii creştine.


Deşi în perioada respectivă căsătoria era privită drept ceva pur legislativ în lumea greco-romană sau ca având ca scop principal doar procreaţia în mentalitatea iudaică, Sfântul Apostol Pavel denotă o înţelegere duhovnicească infinit superioară acestor opinii limitate.

Păstrarea stării de celibat sau căsătorie

Pentru a evita orice exces negativ generat de o înţelegere ascetică lipsită de echilibru, Sfântul Apostol Pavel afirmă: "Cât despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare. Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă: bine este pentru om să fie aşa. Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Nici fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi" (I Cor. 7:25-28). Observăm că în primul verset el afirmă că fecioria nu este impusă oamenilor printr-o poruncă divină. Aici apare o conotaţie adversativă, pentru că, anterior, Sfântul Pavel afirmase că divorţul era interzis de cuvintele Domnului cuprinse în Evanghelie (I Cor. 7:10). Fecioria însă nu este reglementată de Hristos, fiind o opţiune pe care fiecare om o poate alege dacă doreşte, însă doar în situaţia în care nu este căsătorit. Celibatul nu este o stare superioară căsătoriei, dar cuprinde, aşa cum vom vedea specificat mai departe de Apostolul neamurilor, o condiţie mai bună de a sluji Domnului şi a evita grijile cotidiene atât de presante. Căsătoria însă nu trebuie desfăcută din dorinţa de a urma celibatul. În cursul istoriei creştine există o serie de cupluri căsătorite care au renunţat de bunăvoie la viaţa de familie într-un acord reciproc desăvârşit pentru a intra în monahism (de ex. Amun Nitriotul şi soţia sa, Melania cea Tânără şi soţul ei etc.). Aici însă prevalează regula bunei înţelegeri între soţi, specificată anterior de Sfântul Apostol Pavel şi prezentată în materialul trecut (I Cor. 1:1-7). Dacă însă unul dintre soţi, din dorinţa de a nu-şi mai îndeplini obligaţiile conjugale din cauza unei opinii depreciative la adresa lor, doreşte să îmbrăţişeze celibatul, el cade sub incidenţa canoanelor Bisericii, care îl condamnă pentru această atitudine eronată cu privire la instituţia Căsătoriei. Aşa cum specifică Sfântul Apostol Pavel în prima Epistolă către Timotei: "Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios" (5:8). De aceea, fiecare om, fie în slujba celibatului, fie în cea a căsătoriei, trebuie să respecte poruncile lui Dumnezeu. Dacă decide să se căsătorească, nu face o greşeală, dar dacă decide să întrerupă unilateral căsătoria, atunci săvârşeşte un păcat, pentru că într-un cuplu deciziile se iau întotdeauna împreună, şi nu de unul singur. Spre deosebire de celibat, căsătoria aduce cu sine o suferinţă a trupului, aşa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel. Această suferinţă constă în principal în grijile cotidiene şi în diversele conflicte care se pot naşte în sânul oricărui cuplu. Deşi Sfântul Apostol Pavel afirmă că el propune în primul rând păstrarea celibatului persoanelor necăsătorite tocmai pentru ca ele să evite aceste suferinţe, el nu precizează nicăieri că aceste suferinţe ar fi inutile sau imposibil de învins.

Sensul eshatologic al celibatului

Tensiunea aşteptării celei de-a doua veniri a Mântuitorului era extrem de mare în perioada primară a creştinismului. Trebuie să afirmăm cu regret că, în timpul actual, această aşteptare eshatologică s-a redus considerabil, iar dimensiunea ei liturgică a fost trecută aproape în uitare. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt însă cât se poate de clare: "Şi aceasta v-o spun, fraţilor: că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece" (I Cor. 7:29-31). Chipul lumesc al căsătoriei trece. Naşterea de copii, grijile inerente, dorinţa de a sluji preponderent celuilalt în loc de a-i sluji lui Dumnezeu sunt toate trecătoare şi dispar în Împărăţia cerurilor. Cu toate acestea, misterul nemuritor al iubirii nu poate fi şters din memoria omului nici în sânul iubirii dumnezeieşti. "Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului. Şi aceasta o spun chiar în folosul vostru, nu ca să vă întind o cursă, ci spre bunul chip şi alipirea de Domnul, fără clintire" (I Cor. 7:32-35). Căsătoria nu asigură asemenea celibatului posibilitatea de a păstra o slujire totală a lui Dumnezeu. Ne simţim asaltaţi de griji, de necazuri, de certuri şi neîmpliniri şi, mai presus de toate, trebuie să ne manifestăm mai mult decât orice atenţia pentru partenerul de cuplu. Toate acestea ne împiedică sub o formă sau alta să păstrăm o atenţie trează în rugăciunea şi reculegerea în faţa lui Dumnezeu. Însă trebuie să afirmăm aici, ca o completare, că atunci când iubim cu adevărat şi ne manifestăm această iubire faţă de soţ, soţie sau copii, în această acţiune aducem o rază din soarele iubirii divine. Celibatul arată străduinţa ascetică a celui separat de toţi şi unit cu toţi, aşa cum afirmă Evagrie Ponticul, însă căsătoria este nici mai mult, nici mai puţin decât o icoană a Bisericii unite cu Hristos.

Căsătoria ca decizie şi posibilitatea recăsătoririi

În finalul capitolului, Sfântul Apostol Pavel revine asupra deciziei de căsătorie: "Iar de socoteşte cineva că i se va face vreo necinste pentru fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, şi că trebuie să facă aşa, facă ce voieşte, nu păcătuieşte, căsătorească-se. Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu este silit, ci are stăpânire peste voinţa sa şi a hotărât aceasta în inima sa, ca să-şi ţină fecioara, bine va face. Aşa că, cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face" (I Cor. 7:35-38). Celibatul pare să aibă, iarăşi, o importanţă mai mare decât căsătoria, dar în lumina pasajelor analizate anterior putem spune că acest primat are o funcţie strict instrumentală. Celibatul ajută mai mult la unirea sufletului cu Dumnezeu pentru că are de partea sa lipsa de griji şi, de regulă, liniştea necesară reculegerii şi rugăciunii neîncetate. Căsătoria însă, deşi aduce cu sine o serie de elemente inerente perturbatoare (fără ca acestea să îndemne însă persoana umană la păcătuire!), nu reprezintă o cale lipsită de orice orizont, ci permite şi ea ajungerea la desăvârşirea creştină. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel reglementează problema recăsătoririi: "Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul. Dar mai fericită este dacă rămâne aşa, după părerea mea. Şi socot că şi eu am Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. 7:38-40). El îndeamnă aici persoanele văduve să păstreze celibatul şi să evite o recăsătorire pentru a putea ajunge mai uşor la desăvârşire şi umplerea de Duhul Sfânt. În materialul următor vom analiza în continuare contribuţia sa la înţelegerea corectă a Tainei Cununiei din prima Epistolă către Corinteni.

Hristos a inviat!

vineri, 22 iulie 2011

Noi doi Sfinti Romani: Sfantul Nou Ierarh Andrei Saguna - 30 noiembrie si Sfantul Nou Ierarh Simion Stefan - 24 aprilie Mitropolitii Transilvaniei

Şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a avut loc ieri în Sala Sinodală din Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. În cadrul acestei sesiuni a fost aprobată canonizarea mitropoliţilor Transilvaniei Andrei Şaguna şi Simion Ştefan.

"Pe ordinea de zi, cele mai importante teme sunt canonizarea mitropoliţilor Transilvaniei Andrei Şaguna şi Simion Ştefan. Această canonizare este necesară pentru asigurarea unui timp suficient, în vederea pregătirii proclamării canonizării acestor doi ierarhi pe plan local. Noi am avut de mai mult timp pregătit materialul necesar, avem şi o carte privind argumentele canonizării mitropolitului Andrei Şaguna. Avem şi alte teme curente care sunt legate atât de aspecte ale legiuirilor noastre bisericeşti, precum şi ale vieţii şi misiunii eparhiilor româneşti din diaspora română", a spus PF Patriarh Daniel în discursul de deschidere a şedinţei de lucru.

Sfantul Nou Ierarh Simion Stefan - 24 aprilie

Sfantul Nou Ierarh Andrei Şaguna - 30 noiembrie

Canonizarea celor doi mitropoliţi

În urma şedinţei de lucru, Sfântul Sinod a aprobat canonizarea mitropoliţilor Transilvaniei, Andrei Şaguna cu zi de pomenire în calendar la 30 noiembrie şi Simion Ştefan, cu zi de pomenire la 24 aprilie, informează Biroul de presă al Patriarhiei Române. Canonizarea a fost propusă de sinoadele mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului şi Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

† Justinian Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului:

,,Ne aflăm în faza în care, după secole, sfinţii noştri se ridică din mormânt. Începând cu anul 1955, marele patriarh Justinian Marina, în plină epocă comunistă, organizează canonizarea primului grup de bărbaţi sfinţi care s-au născut sau au crescut în braţele acestui popor.''


,,Cimitirele din ţara noastră sunt pline de sfinţi, dar netrecuţi în sinaxar de Biserica noastră Ortodoxă Română. Am îndrăznit de mai multe ori să învinuiesc, pentru aceasta, ierarhia superioară a Bisericii noastre. Cuvântul a ajuns în cer şi de acolo a coborât harul lui Dumnezeu peste prelaţii Bisericii noastre strămoşeşti, care s-au plecat peste hrisoavele noastre şi de acolo au aflat că eu am avut dreptate, că din sânul acestui neam binecuvântat de Dumnezeu s-au născut mulţi şi mari sfinţi. După începutul pe care l-a făcut preafericitul patriarh Justinian, urmaşii lui şi în mod deosebit preafericitul părinte patriarh Teoctist, au umplut cerul de sfinţi români, iar lucrarea aceasta a continuat-o Patriarhul Daniel care, pe lângă alte realizări epocale, a continuat cu canonizarea unor noi sfinţi.

Care au fost criteriile după care s-au condus ierarhii Bisericii noastre, când au trecut în rândul sfinţilor, sunt cele recomandate de legile şi canoanele străvechi ale Sfintei Biserici Apostolice Ortodoxe. În ce măsură s-au respectat sau au putut respecta aceste legi şi canoane, numai Soborul cel Mare din ceruri ştie, în fruntea căruia stă Marele Arhiereu şi Stăpân al cerului, Iisus Hristos, Care înainte de a se înălţa la cer şi-a adunat ucenicii în jurul lui, în Munţii Galileii, şi le-a spus: "Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ.." (Mt. 28,18). El va hotărî dacă arhiereii Lui de pe pământ, când au canonizat Sfinţii Români, au fost drepţi sau nu. Noi avem credinţa că nu s-a greşit când, fiilor Poporului Român, cel plin de har, li s-a deschis uşa şi au fost poftiţi de Marele Arhiereu Hristos să intre în Soborul Sfinţilor din Cer. Noi credem că nici nu au devenit cunoscuţi toţi sfinţii pe care i-a avut Poporul Român. Ierarhi şi preoţi, monahi şi monahii, fraţi care din copilărie au trăit în marile chinovii din ţară, dar şi în smeritele schituri, ce se află în peşterile Munţilor Carpaţi. Mulţi dintre aceştia au fost sfinţi, deşi nu i-a auzit nimeni vorbind, nici făcând mari minuni, ci unii cu arhiereşti şi preoţeşti daruri, cu aceeaşi râvnă ca apostolii, au deschis porţile cerului pentru mulţi, iar alţii, modeştii fraţi care băteau toaca şi trăgeau clopotul în ograda mănăstirilor, precum şi în pridvorul bisericilor, ori la strane şi la altare au cântat o viaţă întreagă întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor. În zori sau la apusul soarelui, precum şi în miezul nopţilor, aceştia au primit har peste har pentru nevoinţele lor, iar acum Domnul Cerului şi al Pământului îi are în jurul Lui, unde toţi fac slujba care au avut-o pe pământ, cunoscându-le numele tuturor. Sfinţi mulţi s-au născut şi au crescut în ţara noastră, în vatra satelor şi în sânul familiilor. Aceştia nu numai că aveau haine ascetice, ci chiar erau asceţi adevăraţi. Posturile, sărbătorile, pe care cu sfinţenie le-au respectat, munca şi râvna lor pentru Sfânta Biserică, le dă dreptul să fie cinstiţi ca nişte Sfinţi. Femeilor şi fecioarelor care bine îşi cinstesc viaţa de mame şi de fecioare nu le lipseşte harisma sfinţeniei. Iată câţi mai sunt în ţară la noi, pe care Soborul Bisericii nu i-a prins în rânduiala canonizării.


Noi acum ne simţim datori să pomenim şi numele unui mare ierarh, care, dacă ar fi trăit în alte timpuri şi în alte locuri, de mult timp s-ar găsi în Sinaxarele Bisericii lui Hristos. Viaţa acestui ierarh cu nimic nu a fost mai prejos decât a multor ierarhi de la Constantinopol, Ierusalim, Alexandria sau Roma, nici faţă de luminaţii ierarhi pe care i-a avut Pravoslavnica Biserică a Rusiei.

Cu ţinută de mare prelat, acesta s-a impus în faţa împăratului de la Viena şi în faţa demnitarilor de la curţile împărăteşti, care deşi erau străini de neamul şi de legea lui şi ostili faţă de Biserica lui au trebuit să-şi plece fruntea în faţa acestuia. Lui, valahului dispreţuit de aceşti mari seniori imperiali, toţi i-au plecat fruntea. Plecând fruntea în faţa acestui slujitor al altarelor din Ardeal, atât împăratul cât şi demnitarii de la curţile împărăteşti şi-au plecat fruntea în faţa poporului şi a creştinilor pe care îi păstorea acest ierarh cărturar, care avea în braţe multe cărţi, scrise de el, cărţi care au o mare valoare ştiinţifică şi teologică.

Nu îi lipsea nici cununa de martir acestui ierarh, deoarece pentru Biserică şi pentru poporul dreptcredincios din eparhia lui a suferit, a pătimit şi a fost răstignit de multe ori în viaţă.

Născut şi crescut de o mamă sfântă aşa cum au existat multe mame, care au născut şi au ţinut mulţi copii în braţe, aşa cum au fost mamele marilor capadocieni şi ai celorlalţi mari sfinţi ierarhi, preoţi şi monahi, şi mama acestui ierarh l-a crescut pe fiul ei în sfinţenie, strecurându-i în suflet de la început frica şi credinţa în Dumnezeu, dragostea de poporul care, deşi departe de Carpaţi, era de un sânge cu poporul român. Sfinţenia a fost atributul acestui om, inima şi trupul lui le-a păstrat sacre, ca pe o jertfă predată lui Dumnezeu. Şi peste toate, ca o încununare a celorlalte daruri pe care le-a primit de la Dumnezeu, el, acest mare ierarh, a fost un mare iubitor a poporului român din Ardeal, pe care l-a scos din întuneric la lumină şi din umbra morţii la lumina Învierii lui Hristos. Era un arhiereu pascal, ce răspândea lumină până în cele mai modeste şi întunecate sate din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureşul voievodal. Tot poporul din aceste ţinuturi româneşti aveau numele lui pe buze şi îl pomeneau cu un sentiment de mare veneraţie.

Poporul român din Ardeal şi din celelalte spaţii româneşti, de când el s-a ridicat pe scaunul de mitropolit, de la Sibiu, tot poporul român din Transilvania, Crişana şi Maramureş privea spre scaunul lui ca spre un tron imperial. El, pentru poporul român, era mai mare decât împăratul de la Viena.

El a trăit modest, iubea pacea, chilia şi singurătatea, dar în acelaşi timp nu dispreţuia întâlnirea cu societatea înaltă, pe care o impresiona prin erudiţie şi înfăţişarea maiestuoasă, cu care erau înzestraţi doar oamenii chemaţi să stea în fruntea popoarelor. Dar el niciodată nu se îndepărta de poporul simplu, de ţăranii şi de muncitorii care începeau să se formeze în acele timpuri şi în oraşele transilvănene.

Om al timpului şi al vremurilor, cum este fiecare om a lui Dumnezeu, Andrei Şaguna şi-a câştigat dreptul de a fi canonizat ca un mare ierarh deschizător de orizonturi noi şi luminoase pentru Transilvania. El a contribuit la realizarea Marii Uniri a românilor din 1918. Deşi a trăit mai înainte cu aproape un secol înainte de providenţiala Unire a Poporului Român, desăvârşită la Alba Iulia, el a contribuit în mod substanţial la actul unirii tuturor românilor în vatra sacră a dacilor. A contribuit, pentru că sufleteşte a pregătit poporul român din Ardeal. Acest popor, înainte de Şaguna, era un popor dezorientat, sărac sufleteşte şi fără simţul patriotic. Andrei Mureşanu a scris imnul "Deşteaptă-te române" în vântul primăvăratic stârnit de Şaguna. Blajul era prins într-un stil de viaţă, care nu era favorabil marilor idealuri ale Poporului Român. De aceea, toţi românii de seamă, care erau români adevăraţi, au fost persecutaţi de prelaţii de la Blaj, determinându-i pe mulţi să părăsească Blajul, trecând în Ţara Românească şi în Moldova. Alţii au plecat în Apus, unde au murit purtând în suflet nostalgia pământului natal. În fruntea tuturor victimelor Blajului a fost episcopul Inochentie Micu, care, pentru că a cerut drepturile legitime pentru Poporul Român, a fost închis la Roma, de unde n-a putut să comunice cu Transilvania nici în scris, decât în mare taină.

Şaguna a devenit mângâierea, speranţa tuturor românilor şi pentru cei din strana dreaptă, şi pentru cei din strana stângă, şi pentru cei greco-orientali, şi pentru cei fără rădăcini confesionale.

Pentru ca să întăresc spusele pe care le-am exprimat aici, că toţi românii îl iubeau şi venerau pe Şaguna, în încheiere, amintim aprecierile unor bărbaţi care vorbesc despre Andrei Şaguna cu admiraţie şi veneraţie. Între aceştia sunt: nemuritorul patriot Vasile Lucaciu, cleric greco-catolic, care pentru sentimentele lui patriotice a fost ameninţat cu caterisirea, de episcopul Ioan de la Gherla, iar al doilea a fost poetul, filosoful şi dramaturgul Lucian Blaga.

Dumnezeu să-i rânduiască un loc în rândul sfinţilor ierarhi ai lui Hristos!''

Hristos a inviat!

joi, 21 iulie 2011

Avva Arsenie a plecat la marea intalnire cu Hritos. Ultima clipa impreuna cu noi.


Cine deschide paginile Patericului poate rămâne surprins de numărul mare de "elemente" considerate un pericol pentru societate care s-au retras în liniştea deşertului pentru a-şi plânge păcatele şi a-L afla pe Dumnezeu. Erau toţi aceştia sinceri în căutarea lor? Asceza autoimpusă putea compensa vreodată erorile tinereţii? Răspunsul creştin la aceste întrebări este bine ştiut, dar pentru duşmanii religiei lui Hristos, acesta era departe de a fi convingător. În perioada în care România a fost sub dominaţia regimului comunist, puterea politică şi organele de represiune au manifestat o adevărată obsesie că opţiunea unor reprezentanţi ai "vechii ordini sociale" de a se retrage la mănăstire nu ar fi altceva decât fie o fugă de pedeapsa meritată, fie o camuflare a acţiunilor duşmănoase sub haina religiei.


Anghel Papacioc s-a născut pe 15 august 1914, în comuna Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl său era agent sanitar şi poseda, conform notelor Securităţii atente la asemenea detalii, 12 hectare de pământ arabil. În 1932, tânărul Papacioc a absolvit Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, plecând, după satisfacerea serviciului militar, la Braşov, şi se angajează la fabrica de armament "Malaxa", unde lucra, în calitate de maistru-şef, fratele său, Radu. Ca mulţi dintre tinerii vremii care nu erau de acord cu situaţia socio-economică a României acelor timpuri, Anghel Papacioc simpatiza din punct de vedere politic Mişcarea Legionară, însă nici un document nu arată că el ar fi luat parte în vreun fel la acţiuni necugetate, ci modalitatea sa de implicare în mişcare a constat în esenţă în participarea la numeroase tabere de muncă, unde s-a remarcat prin hărnicie şi spirit organizatoric, fiind apreciat de tot mai multe persoane.

În închisorile carliste şi antonesciene

În decembrie 1938 a fost arestat de poliţia politică a lui Carol al II-lea, fiind internat în celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc, unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi confecţionând cruciuliţe, troiţe şi icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat.

După abdicarea regelui Carol al II-lea, Anghel Papacioc a fost propus în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti. Din cauza funcţiei pe care a deţinut-o, din partea Mişcării Legionare, el a fost vizat direct de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după consumarea confruntărilor din ianuarie 1941 (aşa-numita "rebeliune legionară"). A fost judecat la un loc cu mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai legiunii din regiunea Braşov, fiind condamnat la 6 ani de închisoare pentru presupuse acte de "insubordonare".

În luna august 1941, din închisoare, Anghel Papacioc făcea cerere să i se permită să lupte pe front şi astfel să fie într-un fel de folos ţării. Iniţial este eliberat şi repartizat unei unităţi militare, dar, ulterior, autorităţile revin asupra deciziei. Deoarece regimul de detenţie de la Aiud, unde erau ţinuţi legionarii, era extrem de dur, se hotărăşte, la îndemnul altor camarazi, să fugă în Iugoslavia, însă, în iunie 1942, el este prins şi predat grănicerilor români. Judecat de Tribunalul Militar Braşov pentru trecere frauduloasă a frontierei, este condamnat la şase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946, când se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase deoparte toate cele lumeşti şi să devină monah.

Pentru aceasta, în ianuarie 1947, pleacă la Mănăstirea Cozia, unde stareţul Gherman Dineaţă îl primeşte ca "frate". Mărturisind în faţa duhovnicului cele făcute în viaţa lumească, tânărul "frate" lăsa în urmă toate deşertăciunile lumii şi îşi dedica întreaga viaţă lui Dumnezeu. Timp de un an şi jumătate, fratele Papacioc a îndeplinit diverse ascultări la Mănăstirea Cozia (bucătar, paracliser), pentru ca mai apoi, dat fiind calităţile sale de organizator, să fie trimis să administreze pământul aparţinând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca - Caracal. La sfârşitul lunii august 1948, a fost trimis la Schitul Cioclovina, care aparţinea de Mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949, când, la cerere, a plecat la Mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la Mănăstirea Antim - Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. Aici el este rânduit călugăr, sub numele de Arsenie şi slujeşte până în iunie 1950, când pleacă la Mănăstirea Slatina, gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc. De aici este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, fiind trimis la Direcţia de Anchete penale a MAI Bucureşti. În acelaşi timp mai fuseseră arestate numeroase personalităţi de primă mărime a spiritualităţii româneşti, care au fost supuse rapid unor interogatorii dure, deoarece Securitatea spera să afle în propriile mărturisiri ale acestora temeiurile pentru condamnare.

Mărturisitor al credinţei în anii comunismului

În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu şi nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru nişte fapte pentru care fusese deja judecat şi îşi ispăşise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberaţii, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise.

În perioada iunie-iulie, părintele Arsenie este supus unor interogatorii intensive în care i se cere să-şi povestească întreaga activitate de natură politică. Cel interogat îşi recunoaşte fără şovăire activitatea politică din trecut, la modul onest şi neutru, fără a brava cu actele sale sau să caute justificări cu orice chip. Se poate vedea că pentru părinte este un timp de dinainte şi un timp după intrarea în mănăstire. Nu îşi ascunde trecutul, dar nici nu îl clamează. Pur şi simplu, dacă este întrebat răspunde. Însă pentru Arsenie Papacioc, apropierea de cele sfinte a însemnat lăsarea în spate a tuturor deşertăciunilor lumii. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politic depusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu gruparea "Rugul Aprins", cu alţi reprezentanţi ai Bisericii. Răspunde scurt şi limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de fapte reprobabile, pe care un creştin adevărat nu trebuie să le săvârşească şi că, odată apucat pe calea bisericii, "omul cel vechi" a pierit. Asemenea altor membri ai lotului "Rugul Aprins", părintele a arătat că mărturisirea sa ca monah e mărturisirea lui Hristos, recunoscând că i-a învăţat pe numeroşi tineri tainele credinţei creştine.

Cum anchetatorii nu au găsit nimic penal în faptele părintelui, ei îl vor trimite în judecată pe baza aceloraşi vechi acuzaţii din anii â40. Judecat laolaltă cu ceilalţi membri ai lotului "Rugul Aprins", părintele Arsenie era condamnat la 20 de ani de închisoare "pentru uneltire contra ordinii sociale". A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964. De fapt, "eliberat" este numai un fel de-a spune, deoarece până în 1990 asupra părintelui Securitatea va exercita o supraveghere aspră şi chiar ostentativă, singurul motiv fiind teama de imensul său prestigiu spiritual.

Hristos a inviat!

marți, 19 iulie 2011

Un inger si-a intins aripile si a sburat spre cer, Parintele ARSENIE PAPACIOC

Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Manastirii Sfanta Maria-Techirghiol, a trecut la cele vesnice astazi, 19 iulie 2011, in sanul obstii monahale careia i-a fost indrumator vreme de 35 de ani. Considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei, parintele Arsenie Papacioc s-a nascut la 15 august 1914, in comuna Perieti, judetul Ialomita. Isi face anii de ucenicie monahala in Manastirile Cozia si Antim si este calugarit la 26 septembrie 1949, la Manastirea Sihastria, sub ascultarea vestitilor duhovnici Arhimandritul Cleopa Ilie, in calitate de staret, si a ieroschimo­nahului Paisie Olaru. Inchis in timpul dictaturii lui Carol al II-lea, in timpul prigoanei comunist-bolsevice, a fost condamnat la 40 de ani de inchisoare.Din anul 1976 devine duhovnicul Schitului Sfanta Maria-Tomis de la Techirghiol. Intr-un adevarat testament ortodox parintele marturiseste azi: "Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decat oricine, dar nu cu dracul! Ce intalnire are adevarul cu neadevarul? Murim! Pentru adevar, asta facem. Nu se pune problema: aparam adevarul, orice ar fi. Daca e moarte, e sfintenie, daca nu e moarte, e lasitate. Aparati adevarul! Moartea nu inseamna moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viata. Dar cel putin lucrurile se vad, pentru ca ai aparat adevarul."Parintele aminteste si o scena de la Aiud cand a infrant necredinta unui gardian spunandu-i: "Sunt gata sa mor pentru tot ce spun! Dumneavoastra incercati sa muriti pentru ce spuneti?".Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii.


- As dori sa ne spuneti daca va amintiti anumite crampeie din copilaria sau din tineretea cuviosiei voastre?



Am fost al saptelea copil la parinti, nascut in 1914, la 15 august, comuna Perieti, satul Misleanu, judetul Ialomita. Parintii se numeau Vasile si Stanca. Tata a fost agent sanitar peste sase sate si a contribuit masiv la constructia Bisericii din sat.



Ma cheama Papacioc. Pentru ca tatal bunicului meu a fost preot in Macedonia, in nordul Greciei. Si de aici vine numele. Era aroman si i s-a spus: "Popa cu cioc" -Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Si bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia si s-a instalat pe Ialomita, unde era campie. Satele erau rare... Si am intrebat eu, am "sondat" eu - ca nu l-am apucat, cam cate oi avea. L-ar fi intrebat un boieras de pe-acolo, din Ialomita: "Domnule -Mircea il chema - Papacioc, primeste si oile mele in cardurile matale!", "Dar cate oi ai?", "Am saptezeci!" ,"Eu numai caini am saptezeci!". Si dupa asta am aflat cate oi avea!



Aveam cinci-sase ani si m-a batut un baiat. Era un obicei prost pe acolo, cand se intalneau copiii din satele vecine sa se ia la bataie. Pe mine m-a prins la marginea padurii si cu o crenguta de salcam cu ghimpi mi-a facut picioarele numai sange, fiindca eram in pantaloni scurti. Tatal meu avea o autoritate peste sase sate, ca era agent sanitar. Si am zis: Nu-i spun lui taticu', ca-1 bate si nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine sa rabd. Va inchipuiti ce am fost in stare sa gandesc la o varsta, cand un sentiment de razbunare e intr-o stare mai intensa la copii. Nu-i vorba de rezultatul unei educatii, pe care de fapt am avut ocazia sa mi-o completez in inchisori, manastiri!



Eram elev la scoala primara, clasa I, unde am luat premiu si mi-au pus coroana pe cap. Cu ocazia aceasta am memorat o poezie pe care o invatasem de la o sora de-a mea

mai mare:



"Floricica frumusica, cine-ti dete viata oare? Si culori stralucitoare? Cel ce-ti dete tie, tot El imi dete si mie, El e Tatal tau si-al meu si Se cheama Dumnezeu!"



Apoi o intrebam pe mama mea, cand dadea oaia din picior inainte de culcare: De ce da din picior? Iar mama-mi zicea: "Se-nchina, mama...!" Vasazica, eu de ce sa nu ma-nchin?!



Problema care se pune este ca in fiecare zi sa putem cuceri Vesnicia. Acesta este idealul. A avea cineva gandul sa ajunga ceva in viata - profesor, etc, e un scop omenesc, nu un ideal. Idealul este sa slujesti la ce e mai inalt posibil. Daca tu nu stii ca slujesti lui Dumnezeu, Care e Vesnic, ai sa te impotmolesti. Trebuie sa fii atent: "stai, ca asta nu tine de Vesnicie, deci nu o fac!"



Pana la varsta de douazeci de ani am facut si sport. La data aceea am fost primul la intreceri interscolare la viteza si al doilea la sarituri, care s-au desfasurat in Bucuresti. invatam si faceam miscare, foarte mult mi-a ajutat! intr-un meci de fotbal am sarit peste un jucator, nu mai puteam sa-l ocolesc, eram in viteza mare, si cum eram blond, gazetele m-au numit: Pantera blonda. Intr-o zi, la antrenament, am tras puternic cu mingea si am lovit din greseala, in cap, o fata care nu avea ce cauta pe teren. Am simtit nevoia sa ma duc sa-mi cer scuze. Am apreciat varsta ei cam la 14-15 ani. Zice:"Domnule Pantera blonda!" Zic: "Nu ma cheama asa. Ma cheama Anghel Papacioc!" Dar ea: "Asa-i ca acum ma numesc si eu sportiva?" Eu mi-am dat seama de naivitatea ei cand a zis asa. "Nu! Deocamdata esti numai lovita !" I-am zis: "Du-te, fetito si roaga-te la Maica Domnului!" Si am insistat sa se roage la Maica Domnului, lucru pe care-l faceam si eu la vestiar. N-am mai vazut-o de atunci. Dupa saptezeci de ani m-am trezit cu o doamna batrana cu doua stranepoate de mana la Techirghiol: "Parinte, eu sunt fata pe care ati lovit-o cu mingea in cap! Parinte, m-am rugat la Maica Domnului si m-a ajutat, asa cum m-ati povatuit, si am reusit in toate!" .



- Am aflat ca ati avut un frate care a murit impuscat...





Acel om, care l-a impuscat pe fratele meu, mi-a cazut, cum se spune, "in mana...", aveam o functie mare. Si puteam, pur si simplu, sa-l omor si eu... . Iar celui care-1 impuscase pe fratele meu i-am trimis vorba: "Eu iti pun paza la poarta! Cu nici un chip n-ai sa patesti nimic!"... Care mi-a fost puterea...? Am zis asa: daca eu ma razbun, Cerul nu mai e dator la mine, dar nici fratele meu nu mai e dator la mine... Si a murit el, dupa ani de zile, de chinuri de constiinta...



Daca nu te razbuni, ramane Dumnezeu dator la tine. La El este toata razbunarea. Razbunarea nu te rezolva, din contra, dupa ce te-ai razbunat, ramai mai departe dator la Dumnezeu foarte mult, dar asa ramane Dumnezeu dator la tine, ca sa ma exprim in forma asta noua de a prezenta lucrurile. Chiar daca n-ar fi datoria de a implini porunca iubirii, ca trebuie sa iubim si pe vrajmasi si pe raufacatori, totusi, ca strategie, lucrarea diavolului e foarte primejdioasa, de a te acuza foarte puternic fara sa-ti dea ragaz de explicatii: "ai dat om la moarte!" Si nu puteai sa-i spui ca n-ai dat om la moarte, deoarece cu dracul nu poti sa ai explicatii, pentru ca el ia faptul asa cum e. Si atunci trebuie sa tii cont tot de porunca iubirii, ca sa poti sa-l tai pe acest drac! Dar ai voie sa te aperi de raufacatori, ca spune Mantuitorul: "Daca ai sti cand vine furul, nu l-ai lasa sa-ti sparga casa!" si sigur ca te vei lupta cu el, nu o sa stai numai cu mainile intinse sa nu-i dai loc, ca el da peste tine. Sigur ca trebuie sa te aperi si din toata treaba asta el poate sa iasa ranit. Deci este voie sa te aperi cu orice chip!



- Din perioada detentiei va amintiti vreun episod care ar parea mai paradoxal?



Ne-au luat cu trenul de la Brasov dupa terminarea anchetei si ne-au dus la Vaslui, la munca fortata. Dupa ce am coborat in gara, cativa ne-am dus dupa apa, eu m-am razletit mai mult. Intre timp, a venit un camion si i-a imbarcat pe detinuti, ducandu-i in partea cealalta a orasului, unde era lagarul de munca. Eu m-am trezit singur in gara cu lanturile pe picioare. Am tras o spaima cumplita fiindca mi-era teama sa nu fiu acuzat de tentative de dezertare. Niciodata nu m-am speriat de libertate ca atunci. Am iesit repede din gara si am luat-o direct pe centrul soselei care traversa orasul, in vazul tuturora, purtandu-mi lanturile cat mai la vedere, ca sa nu fiu intalnit ascuns printre oameni si sa fiu acuzat ca am vrut sa scap. Lumea se mira si-si facea cruce, dar eu imi vedeam de drum. De atunci imi aduc aminte de Vaslui ca de cel mai lung oras din tara, cu o singura strada interminabila la capatul careia am ajuns dupa un mars fortat si drept, iar colegii, cand m-au vazut, saltau de bucurie ca m-au recuperat, m-au tinut pe brate ca sa-mi taie fierarul niturile de la lanturi, pentru a iesi la munca!



- In ce fel ati facut primii pasii in viata monahala?



Cand a fost sa plec la manastire, acum vreo cincizeci de ani, au vrut sa ma opreasca foarte multi insi, chiar unul din cei cu nume mare, ministru al Cultelor pe atunci, spunandu-mi ca in manastire sunt caderi si decaderi de tot felul. Dar eu i-am raspuns ca ma duc la manastire pentru Hristos. Nu ma intereseaza ce este acolo, ci invatatura lui Hristos: "Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine;cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie, nu este vrednic de Mine!". Si m-am intalnit cu ei dupa zeci de ani. Si m-au intrebat: "Ce ai vazut acolo?", "Ce ati spus voi am gasit, dar nu credeam sa gasesc si sfinti! Am gasit si sfinti!"



Am avut un inceput calugaresc foarte prigonit. Am avut intentia sa merg la Manastirea Frasinei, care avea un metoc in Ramnicu Valcea. Acolo l-am intalnit pe Staretul manastirii. Nu vazusem manastire in viata mea si am auzit si eu de Frasinei. N-a fost Dumnezeu absent, dar trebuia sa fii dibaci sa intelegi prezenta Lui. Eram in tren la clasa a IV-a, in vagoane unde se transportau si animale. In vagon, un grup de tineri canta cantece religioase. Eram atat de fericit si ziceam in sinea mea: "Uite, ingerii cum imi canta!" Acolo in tren am intalnit un colportor care cunostea toate manastirile. Era ingerul pazitor pentru mine, care eram un strain. El m-a condus la metocul manastirii Frasinei. Batranul Simeon, staretul Manastirii Frasinei, mi-a zis: "Nu te primesc, frate. Te vad ca esti nitel mai invatat si nu te pot pune la boi. Si atunci ce-o sa zica fratii: pe acesta il tii la cancelarie, iar pe noi ne pui la greu!" Staretul a gresit in aprecierea lui, insa nici eu nu puteam sa-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos. Pentru ca atunci sa pleci la manastire, daca ai biruit in lume, sa te ia in primire ca pe o sluga, ca pe un rob - asta inseamna ca tu ai ajuns la un grad de mare daruire, de nebunie - sa stii sa existi fara "eul" din tine. Altfel nu rezisti. De acolo de la metoc am plecat la Manastirea Cozia, era iarna, vecernia se tinea in trapeza. M-am dus mai intai in Biserica sa ma inchin, intentionand sa pasesc spre icoana Mantuitorului, dar m-am oprit in fata icoanei Maicii Domnului si am zis:"Ma va duce Maica Domnului si la Mantuitorul!" M-au pus sa citesc catisma de la Vecernie. Si am inceput sa citesc, am citit. Intre timp m-a interpelat un Parinte, Ghervasie: "Asculta, Frate Anghele! De unde stii sa citesti?", pentru ca el nu stia carte. "Eu asa m-am nascut, Parinte. Nu stiu de cand!" M-am umplut de un mare folos. Si am stat de vorba cu un domn, mult mai tarziu, care dorea sa faca niste manastiri dupa placul lui, nu dupa Traditia Ortodoxa, pe care au inteles-o foarte putini si i-am spus intamplarea cu Ghervasie: "Domnule, uite cine a tinut monahismul, un nestiutor de carte, care era un mare traitor in inima lui si traia monahismul intreg prin el!" Si acum il pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca pe un mare invatat. Pe mine ma interesa sa intru intr-o permanenta legatura cu Dumnezeu.



Dupa ce am intrat in monahism, m-am simtit foarte mic si neinsemnat, dar incurajat puternic de importanta tainei acestei daruiri. Imensa valoare a focului nasterii din nou, intr-o silueta smerita a fiintei tale, lucru care in lume nu se poate trai si cunoaste, pentru ca nu exista Crucea de Aur a Taierii Voii. Aici ies la iveala multele neputinte din om si asa simti nevoia sa te umilesti, fermentul cel mai important pentru formarea personalitatii duhovnicesti a omului nou, Calugarul - si cu darul lui Dumnezeu se ascute mintea si se smereste inima si nu stii de unde cunosti lucruri ascunse tie pana acum. Aici stii, ca omul smerit nu se vede niciodata smerit si fiecare are o masura de umilinta, care nu-i altceva decat o grozava arma de aparare impotriva duhurilor rele, ca este lucrarea darurilor date cu placere de mana Stapanului tau. Se descopera la nesfarsit posibilitati de viata curata si un fel de a fi prezent cu sufletul si de a simti asa cum spune Fericitul Augustin ca "Dumnezeu vrea sa-ti daruiasca mai multe bunatati decat ceri tu!" si esti indemnat spre o mare nadejde si cum spune Solomon: "Cine a nadajduit spre Domnul nu s-a rusinat!". Dar cea mai mare multumire o am catre nemarginita bunatate a lui Dumnezeu, ca ne-a dat de am cunoscut mijlocitoare pe Maica Domnului, aparatoarea desavarsita a vinovatilor. Spre a ne schimba viata ne trebuie numai o vointa tare si o incredere mare in mila Maicii Domnului si a atotputernicului ei ajutor. in manastire mi-am aprins sufletul de bucurie, daruindu-ma rugaciunilor Maicii Domnului, apararea neajunsa a noastra a celor slabi.



M-au numit paraclisier inca din primele zile. Acolo era o candela "neadormita" la Maica Domnului. Era mare criza de ulei, nu erau sosele si nu aveam ulei... Dimineata, cand deschideam usa de la Biserica si ma uitam daca mai arde candela... si cand vedeam ca arde, mergeam in genunchi de la usa de afara pana la candela, de bucurie ca nu s-a stins... nu-mi dadeau ulei si candela ardea noaptea si ziua... era lucrarea Maicii Domnului.



La manastire se vine cu-n dor mare, cum se spune -o nebunie pentru Hristos, de a te rastigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea infrangerii marelui dusman, orgoliul, si se pazeste si se incearca sincer spre marea nadajduitoare a mantuirii, smerita smerenie si vei simti adevarata libertate dorind sa-i iubesti cu adevarat pe toti.



Adica sa primesti umilinta, spinii coroanei Lui, cuiele, sulita si moartea pentru El. Nu este vorba de un dor omenesc, ca nu traim prin vedere, ci prin simtire. Este vorba de un dor de cruce si cruce inseamna sa duci ce nu-ti convine, cu drag, nu silit. Dorul acesta de a te rastigni pentru Hristos, gandindu-te ca a fost palmuit si insangerat. Cum ti-ar fi fost tie daca ai fi vazut scenele acestea? Ai fi fost nepasator? Faceai ceva in favoarea Rastignitului, ca sa-I usurezi suferintele? Iata, poti face acum... Asa iti vei usura patimile grozave si vei fi candva si undeva un mic mantuitor. Cand auzi ca-i pe viata si pe moarte, asta te sperie. Nu te gandesti ca in fond traiesti foarte bine, ai mancare la timp, ai somn la timp, dar ai venit la manastire sa fii mai mult sufletesc decat trupesc si mi se pare ca pe undeva o ducem mai mult trupeste, cum ne convine. Totul e sa faci ce nu-ti convine, pentru ca daca ai renuntat la tine in tot felul, in masura aceea vine Dumnezeu la tine. Sa nu se insele cineva ca se poate si altfel. Deci, dusmanul numarul unu in calea progresului tau duhovnicesc esti tu - renunta la tine! Te-ai lepadat de lume, ai intrat in manastire, dar leapada-te si de tine, frate, de mandria si de pretentiile tale. Scopul venirii la manastire nu este sa fac o legatura administrativa simpla sau falsa intre cel mai mare si mine. N-ar avea nici un scop duhovnicesc, ar fi o adunatura cu scopuri materiale si n-ar forma pe nimeni in sens de ridicare in sus cu harul lui Dumnezeu. Si ne smerim si pentru neamurile noastre. Sa va ganditi la lucrul acesta cand aveti ocazia sa va smeriti, ca o faceti si pentru fiecare din rudele voastre.



In ceea ce priveste relatiile intre vietuitori exista psihologic o dorinta la cate unul sa nu-l lase pe celalalt sa se ridice, doreste sa ramana la nivelul lui. Isi gaseste scuze in greselile celuilalt, se accepta in defecte unul pe altul si se imprietenesc - greseala mare. Tu ai o particularitate a ta, de ce te-ai nivelat cu acela care iti da motive sa te indreptatesti? Mergi dupa harul pe care-l ai tu. Daca poti, sa-i strecori si lui ceva, sa se imbunatateasca ...in tot cazul, daca nu poti, fii linistit ca ai nadejde de mantuire.



M-au intrebat la un interviu de ce m-am facut calugar? "M-am facut calugar sa ma iau la lupta cu Dumnezeu si sa-L birui".



E foarte indrazneata afirmatia... In Vechiul Testament se spune despre Iacov care se lupta cu Dumnezeu - si L-a biruit. Ce inseamna?



Omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Omul este singura veriga de legatura intre Creator si creatie. I s-a incredintat marea raspundere sa raspunda de soarta creatiei. Daca am afirmat ca ma iau la lupta cu Dumnezeu, n-am folosit o figura de stil... Noi, cei care am venit la manastire, am implinit cuvintele Sfintei Scripturi. Sfantul Vasile cel Mare spune: "Care-i cuvantul cel mai de varf al Sfintei Scripturi sa-l pot ajunge?" si-1 remarca Mantuitorul cand spune tanarului bogat: "Vrei sa fii desavarsit? Lasa-ti toate si vino dupa Mine!". Ai lasat toate, te-ai lepadat de lume, dar acum trebuie sa te lepezi si de tine! Omul in societate isi sustine voia sa poata rezolva problemele ce apar... in manastire trebuie sa ne taiem voia libera, deci cu cine te lupti? Cu Creatorul vointei libere! Teoretic e usor, dar practic?... Tot ce se spune despre om, ca poate sa se indumnezeiasca dupa har, eu am incercat si am vazut ca se poate. Unde ma gasesc, ma gasesc ca un om neputincios, dar sunt pe drum...A-ti taia voia inseamna sa te pierzi in ceea ce ai fost ca personalitate in lume si sa te regasesti in ceea ce este ingerul - de aceea ne numim cin ingeresc.



Si sfaturile mele pentru o serie intreaga de fii duhovnicesti care vin aproape zilnic sa-mi spuna ca vor sa plece la manastire sunt: nu te duci la manastire ca sa gasesti manastire, sa faci tu manastire! Prin felul de a asculta, prin staruinta de a-ti taia voia, prin maniera de a sti sa fii cuminte, tu faci manastire...Efortul de a-ti pastra curatia si saracia nu este atat de grozav, desi nu este usor pentru ca nu este vorba de a renunta tu singur; este vorba de atacurile dracesti cu mare ravna si mare "fierbinteala" si cu mare unitate cu draci sa te puna in situatia de a calca voturile calugaresti.



Taierea voii caracterizeaza varful Sfintei Scripturi care spune:"Vrei sa fii desavarsit?" - desavarsirea o da tocmai aceasta taiere a voii, care este extraordinar de mare lucru.



M-au numit profesor de educatie la manastirea Turnu. Si am anuntat subiectul pentru un an de zile la elevi: Despre Iisus Hristos. Dupa un trimestru au venit comunistii din Ramnicu-Valcea sa-mi schimbe subiectul sa nu mai predau pe Hristos, sa predau ALRUS, adica pe dracul. Si eu zic: "Cum? Nu se poate! Toata viata mea am luptat impotriva dracului si acum sa colaborez?" N-am primit. Cu nici un chip. Mi-am dat demisia. Staretul meu, Ghermano, era si el profesor, tot de educatie, dar la alte clase. Si el a primit sa colaboreze cu comunistii. Eram un baiat disciplinat, cand va zic "Staretul meu", va zic ca de un om mare, ca era staretul meu. Am fost sincer cu plecarea la manastire. Mi-am dat demisia de la Scoala. Nu mi-au primit-o. Mi-am dat a doua demisie. Nu mi-au primit-o. Imi dau a treia demisie, si nici nu ma mai intereseaza ca o primiti sau nu o primiti. Si nu m-am mai dus. Cu nici un chip. Pur si simplu Staretul m-a chinuit. M-a mutat din chilia unde eram cu fratii; sub cerdacul lui Mircea la Cozia, acolo unde pietrele erau mucezite din cauza Oltului, ca batea in ele. Eram fericit, va rog sa ma credeti. Dar eram si hotarat: "daca ma da afara ma duc in alta manastire, dar nu plec de voia mea!" Era o mosie de 300 ha pe care erau proprietare sase manastiri, printre care si Cozia, si se situa la 2 km de Caracal in comuna Comanca.



Acolo trimiteau lunar cate un frate din manastire sa supravegheze mosia cu oamenii de la celelalte. in sfarsit, Staretul, ca sa scape de mine, el, care la inceput ma declarase un inger, acum eram un drac, m-a trimis acolo si m-am dus cu mare placere. in sfarsit, niste lucruri mi s-au intamplat acolo! Daca eu n-aveam in viata mea si astfel de intamplari... o frumusete de lucruri... dar cu suferinta! Fara jertfa nu se poate face nimic!



...M-am intalnit cu Parintele Gherontie Balan care mi-a sugerat sa caut sa ajung la Sihastria la Parintele Cleopa. M-am folosit de Parintele Cleopa dintr-un inceput, cand l-am vazut ca slujeste la Sfanta Liturghie incaltat in opinci ... eu, care doream o viata retrasa de modernism... De asemenea l-am apreciat intotdeauna pe Parintele Paisie Olaru. A fost foarte asezat, a fost un mare duhovnic. Zic mare, pentru ca avea o mare dreapta judecata. Nu se grabea sa se repeada la canoane, cand era vorba de marturisire. Avea o cumpanire sanatoasa. Nu se grabea sa respecte un duh al locului, care era foarte aspru in canonisiri. Cumpanea personal dupa om, dupa pocainta, dupa intensitatea inimii. Nu e vorba de a aplica canoanele asa cum sunt. Ele au elasticitatea lor. Chiar Sf. Vasile cel Mare in canonul 74, da aceasta libertate duhovnicului, sa aprecieze personal penitenta care trebuie aplicata celor care se spovedesc. Nu-1 interesa marturisirea in sine, canonisirea in sine, ci salvarea fiintei omenesti. Caci zice Sf. Ioan Gura de Aur: "Ani vrei sa-i dai? Nu! Vindeca-i rana!"Acesta este scopul. Sa-l ajuti sa se mantuiasca pentru ca Hristos, daca este vorba, nu a venit sa anihileze fiinta omeneasca, ci a venit sa o transfigureze. Nu se pune problema unei chinuiri pentru mantuire, ci a unei stari de prezenta continua, intr-o cautare a lui Dumnezeu cu inima...



Prin urmare, pe Parintele Paisie il caracteriza o foarte mare dreapta judecata si mai ales, il caracteriza iubirea fiilor duhovnicesti, cu care se identifica.



Imi amintesc cand am plecat (la putin timp dupa stabilirea in Sihastria) in asa-zisa pustie. Era o iarna foarte grea si eram frate de manastire, recunoscut de cei din obstea Sihastriei. In sfarsit am plecat intr-o forma foarte tainica, fata de ceilalti parinti. O zapada mare de tot, a nins 13 zile neintrerupt zi si noapte. Si la plecare Parintele Paisie mi-a dat 18 bucati de zahar.

Mai tarziu i-am scris Parintelui Cleopa de acele 18 bucati de zahar. Si mi-am pus de atunci problema mereu. De ce el mi-a dat zahar, cand Parintele Cleopa imi daduse o traista de pesmeti, ca singura mea hrana? Si sigur m-am gandit ca te mai si indulceste in amarul acesta al singuratatii, al pustiei - mai ales ca era si un moment foarte greu, era o zapada foarte mare. Si i-am spus Parintelui Cleopa si spun mereu, ca: aceste bucati de zahar nu s-au terminat nici acum!



Cand m-am dus la Sihastria sa-l vizitez, cu putin timp inaintea mortii, era in pat. Am fost anuntat ca vin si ca vreau sa-l vizitez. Statea intins in pat si am ingenuncheat ca sa fim la acelasi nivel. Nimic nu s-a spus atunci, nici macar "blagosloviti" unul altuia, ci mi-a zis: "Am pacatuit, sunt hot, sunt curvar, sunt mandru!" si a inceput sa-mi spuna la pacate dintr-o data, iar eu asistand la marturisirea acesta, am zis la randul meu: "Asa am facut si eu, asa am facut, asa am facut si eu...!" Asta a fost ultima noastra intrevedere. Pe Parintele Paisie il pomenesc cu multa placere. Nu a fost numai un simplu Parinte, ci a fost si un mare traitor, dragii mei. Sa purtam grija pomenirii lui.





- Unde ati primit tunderea in monahism?



Patriarhul era plecat. Si atunci l-au contactat telefonic: "il calugarim pe fratele Anghel?". "Calugariti-l imediat!". Si am spus: "Pe seama Manastirii Sihastria, nu pe a Manastirii Antim!".

La slujba de tundere in monahism Parintele Sofian a citit rugaciunile si Parintele Benedict m-a tuns, iar nasul - Parintele Petroniu, pe care nu eu mi l-am ales, a tras la sorti numele de Arsenie.



Am sculptat niste cruci - mai facusem niste sculpturi - caci ma gandeam: "Sa-mi faca altul crucea de calugarie?". Si atunci am facut o cruce de calugarie exact ca a mea si Parintelui Petroniu. Eu, atunci, eram in serviciul Instiutului Biblic si ma ocupam de sculptura, si de grafica.

Fiind in biserica, in mantie, m-am dus la strana sa vad cand se sarbatoreste Sfantul Arsenie si l-am gasit pe 8 mai, o data cu Sfantul Apostol Ioan Evanghelistul. Dar ziua in care am fost calugarit era 26 septembrie: tot Sfantul Ioan Evanghelistul!



Diacon m-au hirotonit, la Calamfidesti, langa Radauti, iar preot - la o manastire de maici langa Botosani, la Gafton (pentru ca acolo era slujba arhiereasca). Hirotonia intru preot am primit-o exact la un an dupa calugarie, 26 septembrie 1950, ziua pomenirii Sfantului Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii. Lucrul acesta m-a incurajat foarte mult si nu l-am considerat fara semnificatie in marea raspundere preoteasca si calugareasca.



Un frate al meu dupa trup, dupa ce am fost calugarit si a vazut aspectul ceremonial de acolo, a venit la chilia mea si m-a intrebat asa:"Parinte, am voie sa mai vorbesc cu Sfintia ta?"El era mai mic decat mine ca ani si nu era invatat, era un baiat crestin, traitor. Si i-am raspuns: "Ai voie, dar sa tii cont ca eu nu prea am voie!"



- Ce amintiri v-au ramas de la "Rugul Aprins"?



Acolo, la Antim, se discuta foarte mult despre rugaciunea lui Iisus. Aveam "Sbornicul" adus de un ieromonah rus, Ioan Kulaghin. Noi ii spuneam "Ioan cel strain". Eram foarte influentati de el, caci era un mare traitor. Si mai era acolo un Parinte, Gheorghe Rosea, de asemenea mare traitor, care, cand a vazut crucea de calugarie pe care o sculptasem, a spus ca imi da un "Sbornic", numai sa-i fac si lui o cruce. I-am zis: "Nu iau nici un Sbornic, nu fac nici o cruce. Pentru ca nu sunt de acord cu ce se discuta aici.



Prea multa vorba despre rugaciunea inimii. Rosteste-o tainic si taci! Asta e tot. Pentru ce trebuie sa asteptati indicatii? N-ai simtit nici pana acum ca tu esti omul lui Hristos?" Si a venit un tanar la mine, a batut la usa la chilia mea si a zis smerit: "Saru mana, parinte! Vreau sa-mi dati si mie Sbornicul." Iar cartea nu exista decat in doua-trei exemplare in tot Bucurestiul. A aparut acum, dar atunci nu era de gasit. Iar eu ii zic: "Da, va dau cu placere!" Si am luat o pereche de metanii si i-am dat-o. Ii zic: "Poftiti! Taci si zi! Aceasta este Sbornicul!".Nu ignoram "Sbornicul", dar eram nitel pornit pentru a zice rugaciunea, pentru a o trai cu orice chip. Acesta a fost punctul meu de vedere: o tacere adanca inseamna o rugaciune adanca!"Taci si zi!" Nu te va mantui faptul ca tu ai fost intr-o imprejurare induhovnicita cu exemple si cu citate extraordinare, nemaiintalnite, asa ca sa satisfaca numai ratiunea ta. Nu te mantuiesti! Asta este una din marile greseli care se face de catre lumea care si-a pus sincer problema: abandoneaza intr-o oarecare masura si nu tintesc cu orice chip la idealul cel mai inalt, cucerirea vesniciei in fiecare zi, in fiecare clipa daca se poate! Se multumesc cu realizari foarte mici, care de fapt nu sunt realizari. Pentru ca, daca nu esti stapan pe tine, n-ai o acoperire in ceea ce esti. Ca sa poti sa rezisti, trebuie sa fii sincer pe o pozitie de smerenie cu orice chip. Numai atunci poti sa lovesti cu orice chip pe draci si sa stai de vorba cu slabiciunile tale. Nu te poti realiza imediat, dar sa fii mereu pe pozitia de a lupta impotriva patimilor.



Si atunci am avut o intalnire, adica m-am dus la Parintele Daniil (Sandu Tudor), cu o treaba in chilia dansului. Statea in clopotnita. M-am dus acolo cu sfiala, ca il respectam noi toti, acolo, dar eram liberi, stiti. Eram Fratele Anghel atunci. Si mi-a spus asa: "Frate Anghele, plangi?"Zic:"E un lucru asa de mare ce ma indreptateste sa intreb: "Sfintia voastra plangeti?", "Da!" raspunde el. Zic: "Nu va suparati, sunteti mai putin ortodox!" Mi-am luat curajul sa vorbesc fata de un parinte care era o mare valoare. "Pentru ca nu stiti sa taceti, sa pastrati valoare Vesnica plansului dumneavoastra!". A tacut si mi-a facut o reclama ... pe-acolo, prin manastirea Antim si de-atunci ma numeau "Arsenie, omul lui Dumnezeu". Acum nu va mai spun ca toti oamenii aceia care erau divini, ce sa va mai spun, luati asa pe rand toti, ca erau destui: Parintele Benedict Ghius, Parintele Sofian, Petroniu, Parintele Agaton (Sandu Tudor) erau oameni de care te foloseai numai daca le vedeai miscarile, chiar daca nu asteptai nici un raspuns. Nu erau multumiti cu ce spun, se cunostea ca doreau sa spuna intr-un cuvant tot ce exista, tot ce se poate spune. Daca erai receptiv la astfel de patrundere a sufletului celui din fata ta, insemna ca Dumnezeu are pretentii de la tine, ca deja ai o mare raspundere. Punctul meu de vedere pe care l-am exprimat la Antim nu era de a teoretiza, ci era de a trai. Si am ramas cu el. Si astazi imi spun mie si altora tot asa.

Hristos a inviat!

joi, 14 iulie 2011

Cele trei puteri Divine: ,,INTELEPCIUNEA" , ,,PACEA'" SI ,,PUTEREA" trei mari lacasuri bizantine, din Constantinopol si Tesalonic

Marile lăcaşuri bizantine "Sfânta Sofia" (Înţelepciunea Divină) din Istanbul (Constantinopolul de odinioară), Basilica "Sfânta Irina" (Pacea Divină) şi Rotonda "Dynamis" (Puterea Divină), - ulterior Rotonda "Sfântul Gheorghe", ambele din Tesalonic, sunt închinate fiecare câte unui atribut dumnezeiesc.




Marea basilică a Constantinopolului, "Sfânta Sofia" din secolul al IV-lea, închinată Înţelepciunii Divine, târnosită la 15 februarie 360 şi parţial distrusă în timpul disputelor din 404 legate de exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur, apoi incendiată la 15 ianuarie 532 şi de multe ori refăcută între anii 532 şi 536, a fost reconstruită după vechiul plan, sub îndrumarea arhitecţilor Anthemius din Tralles şi Isidor din Milet.

"... cum nu a mai fost niciodată de la Adam încoace şi cum nu va mai fi nicicând..."

Forma în care se află astăzi "Sfânta Sofia" este din secolul al VI-lea, fiind dată de împăratul Iustinian (527-565), care dorea "o biserică aşa cum nu a mai fost niciodată de la Adam încoace şi cum nu va mai fi nicicând de acum înainte" (Ch. Delvoye, Arta bizantină, p. 94), a cărei construcţie a durat mai mult de cinci ani, sfinţirea având loc la 27 decembrie 537. Privit din afară, lăcaşul impresionează prin masivitatea accentuată de cele patruzeci de contraforturi mici situate în jurul cupolei centrale, lipsită de tambur, sprijinită la interior pe arcuri întinse între stâlpi, nu pe colonadele obişnuite ce dobândesc de acum înainte un rol secundar în structura edificiilor bizantine. Acelaşi efect este dat şi de contraforturile puternice, înălţate şi consolidate de-a lungul anilor, la nivelul faţadelor de nord şi sud. Trebuie să pătrunzi înăuntru ca să vezi cum deasupra ta se deschide o cupolă agăţată de cer şi să te minunezi cum emisfera sa, aflată la 55 m de la pământ, coboară prin sferturi de sferă şi pandantive şi numai patru arcuri pe stâlpii de colţuri ce se ascund lăsând lateral, afară, numai muchiile lor. "Când intri să te rogi în "Sfânta Sofia", scria Procopius, simţi îndată că nu este un lucru datorat puterii şi meşteşugului omenesc, ci însăşi opera dumnezeirii; şi sufletul ce se ridică spre cer înţelege că aici Dumnezeu este foarte aproape şi că îi place să sălăşluiască în această casă pe care singur şi-a ales-o" (Ch. Delvoye, op. cit., p. 98).

Printre lăcaşurile importante menţionăm şi biserica Mănăstirii Myrelaion (Bodrunm Djami), înălţată de Roman Lekapenos (920-944) şi Fetiye Djami (Pammakaristos), ridicată între 1292 şi 1294, de Mihail Glabas Tarkaniotes, una dintre cele trei biserici care păstrează formula tipică a galeriei întâlnite şi la Tesalonic, specifică Dinastiei Paleologilor. La Kilise Djami (poate o biserică închinată Sfântului Theodor) - sec. al XI-lea, regăsim în cupolă tipul de compoziţie radială, desfăşurată în jurul unui medalion central - Pantocrator, în timp ce Gül Mosque (Gül Camii - Moscheea Trandafirilor) este una dintre zecile de basilici pe care Vasile I Comneanul hotărăşte să le ridice din ruine, făcând trecerea de la tipul basilical la cel în cruce greacă înscrisă, consacrată Sfintei Eufimia, apoi Sfintei Teodosia, martirizată în 729. Un alt monument, Atik Mustafa Paşa Djami (Sfântul Andrei în Krisei), datat în secolul al VII-lea, se află în cartierul Vlaherne, dar identificat clar, considerându-se a fi Biserica Sfinţilor Petru şi Marcu, zidită de Leon I (457-474) şi reclădită, sau Biserica Sfânta Tecla, refăcută de Isaac Comneanul, în 1059, păstrând planul aplicat în a doua jumătate a secolului al XI-lea şi la Kalenderhane Djami, posibil, biserica Mănăstirii Hristos Akataleptos (Nepătrunsul), ce aminteşte ca plan de mănăstire Hosios David - secolele V-VI, din Tesalonic şi de soluţia constantinopolitană finală. Tekfur Seray şi Palatul Blahernelor, prin policromia şi gustul pentru decoraţia bogată ce domină înfăţişarea severă a fortăreţelor apusene, atrag atenţia mai mult decât Marele Palat Imperial situat pe locul unde astăzi se află moscheea sultanului Ahmet I şi o parte a cartierului modern - fapt ce atestă predilecţia pentru monumentalitate a construcţiilor datate în perioada secolelor X-XII.

"Sfânta Irina", Basilica Păcii Divine

Construită în secolul al IV-lea, distrusă de incendiul din 532 provocat în timpul răscoalei Nika, odată cu biserica închinată Sfinţilor Apostoli şi Basilica "Sfânta Sofia" din apropiere, Biserica "Sfânta Irina" a fost încadrată de informaţiile arheologice şi documentare în tipul lăcaşurilor mari, cu cinci nave precedate de un atrium cu patru porticuri, aşa cum întâlnim la Sfântul Ioan din Lateran (312-319), în Roma, şi la rotonda Sfântului Mormânt, din Ierusalim, inaugurată în anul 335 sau în lăcaşul Naşterii Domnului din Betleem şi biserica de pe Muntele Măslinilor, ridicate în acelaşi secol. Aspectul din veacul al VI-lea pe care l-ar fi avut Basilica Păcii Divine din Istanbul nu poate fi cunoscut decât la nivelul cupolei, părţile superioare fiind arse în 564 şi grav deteriorate, cu excepţia pronaosului, de cutremurul din octombrie 740, forma actuală a lăcaşului aparţinând împăratului Constantin al V-lea (741-775) Copronimul. Tribunele întâlnite în arhitectura palestiniană vor fi preluate şi în capitala imperiului bizantin, devenind, cum am spus, o trăsătură caracteristică a bisericilor aulice, originea lor aflându-se în arhitectura templelor din Asia Mică, a căror influenţă este puternic vizibilă în Muzeionul din Efes, precum şi în basilica situată în Agora din Smirna. Ridicate peste navele laterale şi iniţial destinate femeilor, acestea vor fi restrânse şi amplasate numai deasupra pronaosului, oferind posibilitatea oficialităţilor de a participa la slujbă în mod solemn şi a primi aici Sfintele Taine din mâinile patriarhilor, dominând oarecum mulţimea.

"Dynamis" sau Rotonda "Sfântul Gheorghe" iniţial era un mausoleu

Numele actual de Rotonda "Sfântul Gheorghe" a fost dat în secolele XVIII-XIX, în legătură cu forma sa cilindrică, o replică asemănătoare întâlnind şi în Occident, la Rotonda "Sfânta Maria" (706), din castelul Würzburg, unde sala circulară este acoperită cu o calotă şi absidiolele sunt rezervate în grosimea zidurilor, altarul fiind o refacere gotică târzie, la Biserica "San Stefano Rorondo", din Roma, înălţată de papa Simplicius (468-483) şi bisericile ridicate în Franţa în secolul al XI-lea, "Saint-Bénigne" din Dijon, "Neuvy-Saint-Sépulcre" şi "Sainte-croix" din Quimperlé, întregul stil al Orientului Bizantin fiind regăsit în toată lumea creştină.

Şcoala greacă de arhitectură se deosebeşte de cea din Constantinopol, prin gustul pentru sobrietatea zidurilor de piatră fasonată şi suprafeţe simple, fără nişe sau arcade pe faţade, ce conferă un caracter sever atât construcţiilor militare, cât şi celor cu destinaţie laică sau religioasă. Păstrând din tradiţia romană planul basilical pentru lăcaşurile de cult în care erau săvârşite slujbele euharistice, creştinii foloseau pentru anumite ceremonii comemorative şi edificii sau monumente funerare de tip "martyria", octogonale sau rotunde, după modelul antichităţii păgâne. Însă nu toate rotondele erau biserici martiriale, unele fiind închinate mucenicilor, altele având destinaţie practică, aşa cum este cazul rotondei adăugate în timpul lui Teodosie al II-lea, la nord-est de Basilica Sfânta Sofia, ce servea numai ca tezaur al Marii Biserici - prin extensie, Patriarhiei de Constantinopol.

Având scopul să preamărească Puterea Divină (Dynamis), căreia îi era iniţial consacrat, în virtutea înclinării spre abstracţiuni pe care o avea acea epocă, mausoleul situat în apropierea Palatului şi Arcului de Triumf ridicate de Galeriu în Tesalonic, la sfârşitul secolului al III-lea, constituia locul în care se desfăşurau ceremoniile oficiale şi slujbele imperiale. Închinat şi cetelor îngereşti, datorită amplasării în cartierul Asomati, lângă zidul de vest al cetăţii şi Poarta Sfinţilor Arhangheli, acesta era deseori asociat cu mica biserică a Sfinţilor Îngereşti - sec. al XI-lea, situată pe Acropolis, adică Vechea Mitropolie a Tesalonicului. Odată cu transformarea sa în biserică, o sută de ani mai târziu, sub domnia lui Teodosie I (379-395), suportă anumite schimbări: 1) nişa de est a fost spartă, lărgită şi extinsă, formând o absidă la est - intervenţie ce afectează structura zidului prăbuşit în timpul vreunui cutremur şi întărit cu două contraforturi la începutul secolului al XI-lea; 2) paralel cu aceasta, la distanţă de 8 m, s-a adăugat o colaterală circulară, printr-un perete acoperit separat; 3) uşa principală a fost transferată pe latura de sud, în axul opus absidei, conform dispoziţiilor basilicale; 4) interiorul a fost decorat cu mozaicuri repartizate pe opt secţiuni şi tot atâtea niveluri; 5) a fost adăugat un nartex la vest. În centrul cupolei este reprezentată "Doxa" - slava lui Dumnezeu, Hristos fiind redat într-un medalion înconjurat de ghirlande şi un curcubeu ţinut de Sfinţii Îngeri. Într-o zonă concentrică, peste cincisprezece apostoli şi prooroci sunt urmaţi de scene cu fond aurit, bolţile nişelor preluând motive cu influenţe din oraşele Pompei, Herculanum şi Boscoreale, datate la sfârşitul secolului al IV-lea, în secolul al VI-lea şi până în secolul al VIII-lea, timp în care a fost transformată în moschee, azi adăpostind Muzeul de Artă Creştină (N. Papahatzis, N. Niconanos, "Monuments of Thessaloniki", Tesalonic, 2010, p. 15).

Particularităţi ale arhitecturii bizantine

În arhitectura bizantină a existat o dispoziţie spaţială asemănătoare aproape tuturor lăcaşurilor de cult, diferenţierile fiind date de planimetrie şi sisteme de boltire, cu trăsături particulare pentru fiecare grupă de monumente în parte. În cazul tipului basilical, cu acoperiş în şarpantă, precedat de un atrium cuprins între porticuri la vest, nord şi sud - cel de est fiind transformat în pronaos, întâlnit în Grecia şi Constantinopol, deosebit de cel folosit la Roma şi în Palestina, unde atriumul era înconjurat de o galerie pe toate laturile sale, planul a fost împărţit longitudinal în trei sau cinci nave: o navă centrală, terminată cu o absidă circulară sau poligonală, încadrată de o parte şi de alta de una sau două nave colaterale, prevăzute cu tribune, în cazul bisericilor aulice. Desfăşurarea în jurul unui altar, situat în absida principală sau chiar în faţa ei, prilejuieşte, probabil, apariţia transeptului şi a corului, prelungit sau nu cu un deambulatoriu de factură gotică. Tipurile centrale cu variante multiple, octogonale, polilobe şi circulare, de felul rotondelor, aparţin tradiţiei paleocreştine şi vor duce la dezvoltarea planului în cruce greacă înscrisă, acoperit de cupola bizantină, adaptată la suprafeţele dreptunghiulare prin intermediul calotelor şi pandantivelor, după modelul basilicilor "Sfânta Irina" şi "Sfânta Sofia", ridicate de Constantin cel Mare (274-337) şi Constanţiu (337-319) în capitala Imperiului Roman de Răsărit (Ch. Delvoye, Arta bizantină, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 16-35).

Aproape toate basilicile din Constantinopol, cunoscute din texte, au dispărut sau pe ruinele lor au fost înălţate în secolul al VI-lea alte lăcaşuri, cu aceleaşi hramuri, aşa cum a fost cazul bisericii din Vlaherne, închinată Născătoarei de Dumnezeu, construită de împărăteasa Pulheria şi Marcian, refăcută de Iustinian (527-565), şi al Bisericii Sfinţilor Apostoli, renovate în secolul al VI-lea, odată cu Biserica "Sfinţii Serghie şi Bacchos" de care era legată printr-un atrium comun ce răspundea intenţiilor ecumenice ale basileilor, unind, pe de o parte, un edificiu de plan central sirian şi palestinian, destinat unor sfinţi răsăriteni, şi, pe de altă parte, un plan basilical, ce aparţinea tradiţiei apusene - pe ruinele acestei biserici care urma să adăpostească cenotafele Sfinţilor Apostoli, sultanul Mahomed al II-lea ridicând în 1461 celebra Moschee Albastră. Singurul exemplu rămas la care putem să ne raportăm este Biserica Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, ridicată de patriciul Ioan Studios în 463, în cinstea ocrotitorului său ca biserică parohială, ulterior destinată monahilor akindiţi (neadormiţi). Nefiind clară data construcţiei (nici arhitectul), aceasta este cunoscută târziu ca lăcaş bizantin şi apare menţionată după 1453, cu toate elementele tipice arhitecturii creştine, la care se adaugă multiple influenţe elenistice. Precedat de un atrium cuprins între trei porticuli, la vest, la nord şi sud, cel de est fiind transformat în pronaos - element tipic pentru arhitectura din Constantinopol şi Grecia, deosebită de cea întâlnită la Roma şi în Palestina, unde atriumul era înconjurat de o galerie pe toate cele patru laturi, lăcaşul prezintă o navă centrală despărţită de colaterale prin două şiruri de câte şapte coloane de marmură, pe care se sprijinea o arhitravă în platbandă, de origine antică, şi nu arcadele folosite în mod curent în alte părţi - fapt care dovedeşte gustul conservator al capitalei, înlocuirea spaţiilor dintre coloanele ce dădeau spre curtea interioară, cu pereţi de zid, creând un loc special destinat celor care nu puteau lua parte la săvârşirea Sfintelor Taine după obiceiul liturgic de închidere a uşilor. Peste navele laterale şi nartex se ridicau tribunele, iar partea de est se încheia cu o absidă semicirculară la interior, cu trei laturi în exterior, specifică unui model apărut la Constantinopol, în secolul al V-lea, preluat în restul imperiului începând cu domnia lui Iustinian (527-565).

Hristos a inviat!

miercuri, 13 iulie 2011

Domnita Elena, fiica Marelui Voievod Stefan si Sfant, a avut un sfarsit tragic ...

Politica de alianţe a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare împotriva pericolului turcesc a fost o constantă a întregii sale domnii. Pentru această cauză a încercat să se apropie de curtea Moscovei, nepregetând să ofere mâna fiicei sale, Elena, fiului Cneazului Ivan al III-lea. Aceasta avea însă să sfârşească tragic, căzând victimă intrigilor de la curtea cneazului, ratându-se astfel unica şi nerepetabila şansă ca ţarii ruşi să coboare din apărătorul creştinătăţii. Vă prezentăm în continuare destinul tragic al Domniţei Elena.

Voievodul Ştefan cel Mare împreună cu Doamna Evdochia, părinţii Domniţei Elena. Tablou votiv din Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc“ din Iaşi

Cu aproape o sută de ani în urmă, Alexandru Papadopol-Calimachi prezenta într-o şedinţă a Secţiunii Istorice a Academiei Române o lucrare amplă despre Sofia Paleolog, nepoata împăratului Constantin XII Paleolog, şi Domniţa Olena (Elena), fiica Voievodului Moldovei Ştefan cel Mare. Era prima încercare a unui istoric de reconstituire a tragicului destin al fiicei Domnului Moldovei, care căzuse victima unor uneltiri şi încâlcite interese politice de la curtea Cneazului Moscovei.

Nicolae Iorga a preluat şi el o parte din ideile şi concluziile lui Papadopol despre această dramă în "Istoria lui Ştefan cel Mare", iar mai târziu, Constantin Gane în "Trecute vieţi de doamne şi domniţe", fără prea multe informaţii suplimentare. Prin deceniul şapte al secolului trecut, apar date noi, rezultate din cercetarea bibliografiei ruseşti, în monografia "Ştefan cel Mare", scrisă de Alexandru V. Boldur, după care subiectul a fost practic uitat.

Cu câţiva ani în urmă, tragicul destin al Domniţei Elena a fost readus în actualitate, cu date noi, de către istoricul Maria Magdalena Szekely.

O scrisoare neterminată

"Slăvitului şi prin darul lui Dumnezeu fericitului şi de Hristos iubitului şi de Dumnezeu binecuvântatului cu mare cinste, încununatului şi în toate ţările prea măritului şi singur stăpânitorului, iar pentru noi prea dulcelui şi scumpului domn şi dragului părinte Ioan Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al ţării Moldovei, închinăciune adâncă şi dragoste credincioasă şi adevărată de la iubita fiică a Domniei Tale şi Domniţă Elena, Mare Cheaghină a Moscovei. Întru aceasta, scumpe şi iubite Domn al nostru şi drag părinte, cerând mila lui Dumnezeu, am fost bucuroşi până acum să auzim despre a Domniei Voastre viaţă şi bună sănătate, pentru care noi, auzind despre viaţa şi buna sănătate a Domniei Voastre, cu sârguinţă aducem laudă milostivului Dumnezeu şi ne bucurăm din suflet, şi întru aceea rămânem în mulţumire şi vă ţinem pe toţi în cinste, şi tot astfel, scumpe Domn şi prea dulce părinte al nostru, dau ştire Domniei Voastre că doresc ca milostivul Dumnezeu şi Prea Cinstita Maica Domnului să vă aducă Domniei Voastre fericire..."

Iată un fragment de scrisoare neterminată pe care Domniţa Elena a început să o scrie acum o jumătate de mileniu, "din îndepărtatele şi neprimitoarele ţinuturi ruseşti", cum spune doamna Szekely, părintelui ei, Ştefan cel Mare. Nu se ştie din ce motive epistola nu a fost expediată şi nici terminată. Ea s-a păstrat într-o arhivă, ajungând până în zilele noastre. Să fi vrut domniţa să-i comunice tatălui ei drama pe care o trăia la curtea din Moscova? Să fi dorit să-l roage să intervină pentru a-i curma suferinţele? Să fi răbufnit în sufletul ei dorul mistuitor faţă de părintele pe care îl iubea atât de mult, căruia îi brodase pe steagul de luptă chipul Sfântului Gheorghe? Întrebări la care este greu să dai un răspuns.

Tapiseria „Ceremonia bisericească“ în care este redată încoronarea din 1498 a Marelui Cneaz Dimitrie. În partea stângă, sus, sunt înfăţişaţi cu nimb în jurul capetelor Marele Cneaz, bunicul său Ivan al III-lea şi mama sa, Domniţa Elena

Un mariaj cu substrat politic

Domniţa Elena era rodul căsătoriei, din 5 iulie 1463, a lui Ştefan cel Mare cu Evdochia de Kiev, sora Cneazului Simeon Olelkovici. Numele ei apare, pentru prima dată, într-un document din 10 mai 1466. Elena mai este numită uneori şi Olena, în forma rutenească a numelui dat de părinţi. Aşadar, ea s-a născut în intervalul 1464-1466.

Abia ridicată din leagăn, Elena rămâne orfană de mamă, la 25 noiembrie 1467.

În 1479, s-a ivit ocazia ca tânăra domniţă să contracteze o căsătorie cu Ivan Ivanovici cel Tânăr, fiul Cneazului Ivan al III-lea, mariaj cu un substrat evident politic, care urmărea asigurarea temeiniciei relaţiilor dintre Moldova şi ţara soţului ei, într-o Europă dominată din ce în ce mai mult de turci.

În acest scop, Ştefan face apel la sora răposatei sale soţii, Cneaghina Teodosia. În aprilie 1480, aceasta îi trimite o scrisoare Domnului Moldovei, în care îi comunică faptul că atât Marea Cneaghină, cât şi Marele Cneaz au binevoit "că să vrea să ia pentru fiul său pe fiica ta. Şi Marea Cneaghină şi Marele Cneaz au poruncit ca să poruncesc către tine ca tu cu acest lucru cu tot să trimiţi la Marele Cneaz pe omul tău bun".

O logodnă, ca un adio

Nu se ştie din ce motive Ştefan a tergiversat un an de zile tratativele pentru această căsătorie. În 1481, el trimite totuşi o solie la Moscova, după ce, în prealabil, îl rugase pe Craiul Cazimir al Poloniei să lase liberă trecerea "prin Marea Cnejie a Litvei" a soliilor lui către "Cneazul Moscovei". Un an mai târziu, o solie moscovită, formată din Andrei şi Petre Plesceev şi Ivan Zinovievici, soseşte la curtea lui Ştefan cel Mare, unde s-a şi săvârşit logodna Elenei, "probabil în Biserica Mirauţilor, în care-şi odihnea trupul doamna Evdochia, mama miresei", după cum crede istoricul Maria Magdalena Szekey. Solia de la Moscova avea să plece de la curtea lui Ştefan cu mireasa. Din acel moment, Elena nu avea să-şi mai vadă niciodată tatăl şi ţara.

Un alai de mare prinţesă

Drumul pe care l-a străbătut alaiul tinerei mirese poate fi reconstituit după descrierea din salv-conductul (permisul de liberă trecere) dat de regele Poloniei, Cazimir, la 28 martie 1482. Astfel, Elena era însoţită de o suită de soldaţi, de nobili, oameni cu stare, care şi cai. Alaiul a trecut prin Sniatin, Trembovla, Liov, Belz, Chelm şi Brest-Litowsk.

Domniţa Elena a ajuns la Moscova spre sfârşitul anului 1482, după sărbătoarea Sfântului Filip, plecarea ei din Moldova făcându-se mult mai târziu, după data la care intra în vigoare salv-conductul de la regele Poloniei.

Prinţesa a fost primită la Moscova de bunica logodnicului său, mama lui Ivan al III-lea, şi cazată la Mănăstirea Voznesenskaia, unde a rămas până la oficierea căsătoriei, la 6 (sau 16) ianuarie 1483.

Cneazul Ivan al III-lea, bunicul Marelui Cneaz Dimitrie

Căderea în dizgraţie a Domniţei

La 10 octombrie anul următor, Elena dădea naştere unui fiu, botezat cu numele de Dimitrie. Toate lucrurile păreau a merge bine "pentru mlădiţa Marelui Ştefan, numai că la 7 martie 1490, soţul ei, Ivan, murea fie de podagră, cum s-a spus, fie, mai sigur, de otrava strecurată de medicul evreu din Veneţia, Leon", este de părere Maria Szekely. Din acel moment, viaţa Domniţei Elena a început să se transforme într-un calvar, din cauză că Sofia Paleolog, a doua soţie a lui Ivan al III-lea, nu vedea cu ochi buni atenţia pe care Marele Cneaz o acorda nurorii şi nepotului său. "Mai mult, ea dorea cu orice preţ ca Elena şi Dimitrie să cadă în dizgraţie, iar fiul ei, Vasile, să devină moştenitor al tronului. Aceste manevre au declanşat ceea ce istoricii au numit "criza dinastică moscovită din intervalul 1497-1502", spune doamna Szekely. Situaţia era deosebit de gravă pentru că, până la această dată, niciodată la curtea rusească nu se pusese problema alegerii moştenitorului între urmaşul primului născut (acesta din urmă fiind deja mort) şi cel mai mare supravieţuitor dintre fiii prinţului domnitor. Acest impas a fost creat din pricina Domniţei Elena şi a fiului ei.

Fi-vor în viaţă fiica şi nepotul meu?

Aflând despre situaţia creată la Moscova, Ştefan cel Mare cere în 1496 principelui lituan Alexandru cale liberă spre Rusia pentru solii săi, "ca să se încredinţeze de sănătatea fiicei sale, a Marii Cneaghine şi a nepotului său".

În această perioadă, la curtea lui Ivan al III-lea, Sofia Paleolog împreună cu o parte dintre boierii ruşi puneau la cale un complot, care în cele din urmă a fost dejucat de Marele Cneaz, care l-a proclamat pe Dimitrie Mare Cneaz al Vladimirului, al Moscovei şi Novgorodului. Liniştea Elenei avea să dureze doar trei ani. Sub influenţa soţiei sale, Ivan al III-lea şi-a îndepărtat în cele din urmă nora şi nepotul, închizându-i în temniţă, numindu-l pe Vasile moştenitor al tronului.

Ştefan era la curent cu ceea ce se întâmplase la curtea cuscrului său. De aceea, în septembrie 1502, la puţin timp după întemniţarea Elenei şi fiului ei, cerea informaţii despre aceştia de la hanul tătar Mengli Ghirei, întrebându-l: "Fi-vor în viaţă fiica şi nepotul meu?" Din necunoaştere sau din dorinţa de a-l menaja, hanul tătar îl informează pe Domnul Moldovei că nimic nu este adevărat, că "aceasta tot e minciună, neadevăr".

În 1504, Ştefan avea să treacă la Domnul, întunecat de grija fiicei şi nepotului său, neştiind exact care era soarta lor. Înainte de marea plecare, dezamăgit de faptul că mult dorita alianţă cu Moscova nu s-a concretizat şi că Europa catolică nu-i acorda un sprijin concret, de pe patul de suferinţă, caută întelegerea cu turcii şi lăsa urmaşilor ţara liberă, în pace. La 18 ianuarie 1505, greu încercata Domniţă Elena îl urma în veşnicie pe tatăl său, atât de drag, după o lungă suferinţă trăită într-un turn, legată în fiare, după cum consemnează o cronică rusească.

Dizgraţia şi moartea "Voloşancăi"

Căderea în dizgraţie a "Voloşancăi", cum o alinta socrul său Ivan al III-lea pe Domniţa Elena, a făcut obiectul analizei mai multor istorici. Alexandru Papadopol-Calimach o punea exclusiv pe seama intrigilor Sofiei Paleolog şi a complotului boierilor. În ultima vreme, s-a mai conturat o ipoteză ciudată, legată de apartenenţa Elenei la secta iudaizanţilor, apărută la Novgorod şi răspândită repede şi la Moscova. Un sobor al Bisericii ruse, întrunit în 1504, a condamnat erezia iudaizanţilor. Imediat, au început arestările, multe mănăstiri unde aceasta pătrunsese fiind închise sau chiar arse. În ceea ce o priveşte pe Domniţa Elena, se pare că ea ar fi fost convertită de Ivan Maximov la această sectă. Istoricul George Vernadsky, care s-a ocupat de subiect, este cel care a emis această ipoteză. El este de părere că ascensiunea la putere a Elenei, prin fiul său, ar fi însemnat şi ridicarea iudaizanţilor, căderea ei marcând începutul sfârşitului acestei erezii.

Un manuscris rusesc din secolul al XVI-lea cuprinde trei miniaturi, în care sunt înfăţişate scene din ultimii ani de viaţă ai Elenei: căderea în dizgraţie a domniţei şi fiului ei Dimitrie, proclamarea ca moştenitor a lui Vasile Ivanovici, arestarea Elenei şi a lui Dimitrie şi moartea Elenei. Dintr-un text explicativ, aflăm că ea a fost înmormântată în Mănăstirea Voznesenskaia, cu titlul de Mare Cneaghină, iar alteori cu numele de Elena "Voloşanca", cum o numea socrul ei....

Hristos a inviat!