joi, 31 decembrie 2009

CUM SA PETRECEM DE ANUL NOU? – Ne invata lamurit Sfantul Ioan Gura de Aur

“Stăpâne Doamne, Dumezeul nostru, Izvorul vieţii şi al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută şi nevăzută, Care ai pus vremile şi anii întru a Ta stăpânire şi îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească şi întru tot bună, mulţumim Ţie pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră, în toată vremea trecută a vieţii noastre şi Te rugăm, întru tot îndurare, Doamne: binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta.“



Reluam acest cuvant deosebit al Sfantului Ioan Gura de Aur despre cum se cuvine sa intampinam noul an, cules de pe site-ul dedicat sfantului, http://www.ioanguradeaur.ro/:


“Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.


Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?


Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe“. Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede“ (Psalmul 77, 37).


Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.


A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig. Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).


Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu“. Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu. Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa. De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum. Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.


Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?“. Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit“, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti. Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?“. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el. Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă?


Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine? Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu. Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă. Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit“, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?“. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu.
Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu. Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.


Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu? Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu. Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine“ (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.


Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu. Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.


Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată. Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?
Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.


Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).


Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.


Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti. Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.”

Hristos este cu noi!

miercuri, 30 decembrie 2009

2010, Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul, făcătorul cerului si al pământului, al tuturor văzutelor si nevăzutelor.

Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care s-a născut din Tatăl mai înainte de toti vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o fiintă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a făcut om, de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si s-a făcut om.

Si s-a răstignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a pătimit si s-a îngropat si a înviat a treia zi, după Scripturi.

Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui. Si iarăsi va să vină cu slavă, să judece viii si mortii, a cărui Împărătie nu va avea sfârsit.



În contextul aniversării în anul 2010 a 1685 de ani de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) şi a 125 de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din ziua de 18 iunie 2009, a aprobat următorul program-cadru cu caracter naţional bisericesc pentru realizarea în anul 2010 a proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat „2010 - Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei Româneşti” realizat de către Cancelaria Sfântului Sinod:



1. În primul trimestru al anului 2010 vor fi tratate complementar capitolele: Istoria Crezului Ortodox (Simbolul Niceo-Constantinopolitan) şi Locul Crezului Ortodox în cultul ortodox (text şi cântare bisericească), în care scop se va apela la profesori şi specialişti în teologie istorică şi liturgică ce vor avea ca preocupări:

a. Susţinerea de emisiuni cu prioritate la Radio TRINITAS şi la TRINITAS TV, la posturile de radio bisericeşti locale, precum şi contribuţii în ZIARUL LUMINA, în presa bisericească centrală şi eparhială;

b. Realizarea de studii, comentarii şi bibliografii pentru prezentarea Istoriei Crezului Ortodox (geneza şi contextul istoric şi teologic al formulării Crezului Ortodox (Simbolului Niceo-Constantinopolitan): erezii antitrinitare şi simboluri de credinţă pre-niceene; apariţia arianismului şi disputele teologice premergătoare Sinodului I Ecumenic; dezbaterea teologică şi cristalizarea Crezului Ortodox în cadrul lucrărilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325); sfinţi apărători ai învăţăturii de credinţă ortodoxe; rolul împăratului Constantin cel Mare în apărarea credinţei ortodoxe; Sinodul I Ecumenic, semnul unităţii bisericii; receptarea, locul şi rolul Crezului Ortodox în istoria Bisericii Creştine;

c. Elaborarea de studii, comentarii şi bibliografii care vor prezenta Locul Crezului Ortodox în cultul ortodox (text şi cântare bisericească): Crezul Ortodox (Simbolul Niceo-Constantinopolitan), sinteză a învăţăturii de credinţă creştin-ortodoxe în trecut şi astăzi; Crezul Ortodox în Sfânta Liturghie şi în Sfintele Taine (crezul euharistic şi crezul baptismal); întreita mărturisire a Crezului Ortodox la hirotonia arhiereului, expresie a plinătăţii slujirii sfinţitoare, învăţătoreşti şi pastoral conducătoare; Crezul Ortodox în celelalte slujbe bisericeşti (Laude, Ierurgii, Acatiste etc.); forme de exprimare a Crezului Ortodox în tradiţia liturgică (lectură, recitare, cântare bisericească); pomenirea Sinodului I Ecumenic şi a celorlalte Sinoade Ecumenice în cultul ortodox (Sinodul I Ecumenic – duminica după Înălţarea Domnului; Sinodul IV Ecumenic – 13 iulie sau duminica următoare; Sinodul VII Ecumenic – 11 octombrie sau duminica următoare);


2. În al doilea trimestru al anului 2010 vor fi tratate complementar capitolele: Locul Crezului Ortodox în cateheza ortodoxă ( inclusiv ora de Religie şi programul Hristos împărtăşit copiilor ) şi Crezul Ortodox în dialog cu alte Biserici Creştine (problema adaosului Filioque), în care scop se va apela la profesori şi specialişti în teologie catehetică-omiletică, pastorală, drept bisericesc şi misionar ecumenică ce vor avea ca preocupări:

a. Susţinerea de emisiuni cu prioritate la Radio TRINITAS şi la TRINITAS TV, la posturile de radio bisericeşti locale, precum şi contribuţii în ZIARUL LUMINA, în presa bisericească centrală şi eparhială;

b Realizarea de studii, comentarii şi bibliografii care vor prezenta Locul Crezului Ortodox în cateheza ortodoxă ( inclusiv ora de Religie şi programul Hristos împărtăşit copiilor ) şi în activitatea pastoral-misionară a Bisericii: De ce mărturisim Crezul Ortodox astăzi?; Folosul aprofundării Crezului Ortodox la ora de Religie şi în programul Hristos împărtăşit copiilor, pentru facilitarea deprinderii învăţăturii de credinţă ortodoxă de către copii şi tineri; Crezul Ortodox ca mijloc de catehizare al adulţilor; importanţa pastoral-misionară a Crezului Ortodox în predica de astăzi a Bisericii; necesitatea comentariului pastoral-misionar al Crezului Ortodox pentru viaţă şi credinţă creştină ortodoxă în zilele noastre; Disciplina bisericească în lumina Sinodului I Ecumenic;

c. Realizarea de studii, comentarii şi bibliografii care vor prezenta Crezul Ortodox în dialog cu alte Biserici Creştine (problema adaosului Filioque): Crezul Ortodox mărturie a unităţii panortodoxe; Problema adaosului Filioque şi consecinţele lui pentru unitatea de credinţă. Căi şi mijloace pentru depăşirea acestui obstacol; Crezul Ortodox ca bază a dialogului ecumenic şi intercreştin pe calea unităţii Bisericii (acţiuni, dezbateri şi documente ecumenice); Crezul Ortodox, prilej de dezbatere a raportului credinţă-necredinţă, credinţă religioasă şi credinţă intelectuală într-o lume secularizată.


3. În al treilea trimestru al anului 2010 se va trata tema Autocefaliei Româneşti: Autocefalia bisericească: unitate de credinţă şi libertate religioasă; Consideraţii privind vechimea şi afirmarea autocefaliei româneşti de-a lungul timpului; Recunoaşterea autocefaliei (25 aprilie 1885), confirmare a demnităţii şi prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în cadrul Ortodoxiei universale; Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir – mărturie văzută a autocefaliei bisericeşti; Autocefalia în dialogul panortodox.


a. Susţinerea de emisiuni cu prioritate la Radio TRINITAS şi la TRINITAS TV, la posturile de radio bisericeşti locale, precum şi contribuţii în ZIARUL LUMINA, în presa bisericească centrală şi eparhială;

b. Se va studia posibilitatea republicării într-un singur volum cu titlul „Autocefalia – libertate, demnitate şi responsabilitate” a lucrării intitulată „Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române” (Bucureşti, 1987) şi a capitolului Autocefalie, din lucrarea intitulată „Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă” (Bucureşti, 1995), inclusiv republicarea bilingvă a Tomosului de recunoaştere a Autocefaliei (1885) şi a Tomosului de ridicare la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române (1925) – într-o nouă traducere, volum îmbogăţit cu studii şi articole de dată recentă privind autocefalia în viaţa Ortodoxiei româneşti şi în dialogul panortodox. 


4. În ultimul trimestru al anului 2010, la Palatul Patriarhiei se va organiza o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod cu tema „Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti, lansarea albumului „Ortodoxia în arta sacră” şi a volumului „Viaţa şi activitatea (Sinaxarul) Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)”, precum şi organizarea unei expoziţii tematice cuprinzând cele mai frumoase şi reprezentative fresce, icoane, miniaturi, broderii şi ţesături, mozaicuri, vitralii şi obiecte de orfevrărie ortodoxă, care să reflecte geneza şi contextul istoric al formulării învăţăturii de credinţă ortodoxe, sinoadele ecumenice şi sfinţii apărători ai Ortodoxiei.


5. Pe toată durata anului 2010, la nivelul eparhiilor şi al instituţiilor de învăţământ teologic se vor organiza, dezbateri şi colocvii teologice, elabora studii istorico-teologice şi comentarii pastoral-misionare, desfăşura concursuri artistice (iconografice, muzicale) pe diverse niveluri (elevi, studenţi, artişti profesionişti). 


Hristos este cu noi!

TEDEUM LA ANUL NOU

Rugaciunea de dupa Sfanta Evanghelie de la TE-DEUMul la ANUL NOU

Stapane Doamne,Dumnezeul nostru,Izvorul vietii si al nemuririi,Facatorul a toata faptura vazuta si nevazuta,Care ai pus vremile si anii intru a Ta stapanire si indreptezi toate cu iconomia Ta cea cereasca si intru tot buna,multumim Tie pentru indurarile minunate pe care le-ai facut asupra noastra,in toata vremea trecutaa vietii noastre si Te rugam ,intru tot indurate,Doamne:binecuvinteaza cununa anului ce a sosit cu bunatatea Ta.Si pazeste pe binecredinciosul popor roman de pretutindeni,pe carmuitorii tarii noastre,pe mai amrii oraselor si ai satelor si pe iubitoarea de Hristos oaste;inmulteste zilele vietii lor intru sanatate deplina si le daruieste sporire in toate faptele bune.Daruieste de sus bunatatile Tale la tot poporul Tau:sanatate si mantuire si intru toate buna sporire.Sfanta Biserica Ta,tara aceasta si toate orasele si sateleizbaveste-le de toata reaua itamplare,daruindu-le pace fara tulburare.Ca sa ne invrednicim totdeauna a aduce multumire Tie,Parintelui celui fara de inceput,impreuna si Unuia-Nascut Fiului Tau si Preasfantului si de viata facatorului Tau Duh,lui Dumnezeu celui slavit intru o fiinta,si a canta preasfantului Tau nume.:Slava Tie,Binefacatorului nostru ,in vecii vecilor.Amin.


Imn al Sfantului Nichita,episcopul Remesianei:

   Pe Tine,Dumnezeule Te laudam;pe Tine,Doamne,Te marturisim;pe Tine,preavesnicule Parinte,tot pamantul Te slaveste.
   Tie toti ingerii,Tie cerurile si toate puterile,Tie heruvimii si serafimii,cu neincetat glas Iti striga:
Sfant,Sfant,Sfant,Domnul Savaot!Pline sunt cerurile si pamantul de marirea slavei Tale.
   Pe Tine,preaslavita ceata a Apostolilor,pe Tine,laudatul numar al proorocilor,pe Tine,Te lauda prealuminata oaste a mucenicilor.
   Pe Tine,in toata lumea,Te marturiseste Sfanta Biserica.
   Pe Parintele,a Carui slava este neajunsa,pe inchiantul,adevarul si Unul-Nascut Fiul Tau si pe Sfantul Duh,Mangaietorul.
   Tu esti Imparatul slavei,Hristoase,Tu esti Fiul pururea veacuitor al Parintelui.
   Tu,voind a mantui pe om,nu Te-ai ferit de pantecele fecioresc.
   Tu,biruind boldul mortii,ai deschis credinciosilor imparatia cerurilor.
   Tu,sezand de-a-dreapta lui Dumnezue intru slava Tatalui,esti asteptat sa vii Judecator.
   Deci,Tie iti cerem,ajuta robilor Tai pe care i-ai rasumparat cu scump sangele Tau.
   Invredniceste-i a imparati cu sfintii Tai si binecuvinteaza mostenirea Ta,si paste-o pe dansa si-nalt-o in veci.
   In toate zilele Te vom binecuvnata,si vom lauda numele Tau in veac si in veacul veacului.
   Invredniceste-ne,Doamne,in ziua aceasta fara de pacat sa ne pazim noi.
   Miluieste-ne,Doamne,miluieste-ne.Fie,Doamne,mila Ta spre noi,precum am nadajduit intru Tine.
   Spre Tine, Doamne, am nadajduit,sa nu ne rusinam in veci .Amin.
 
Otpustul zilei:

Cel ce a opta zi a primit a se taia imprejur pentru a noastra mantuire,Hristos,adevaratul Dumnezeul nostru,pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Sale si ale tuturor sfintilor,sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca,ca un bun si de oameni iubitori.Amin.
Hristos este cu noi!

Odovania praznicului Nasterii Domnului-Cuvant al Sf.Ioan Gura de Aur

Cuvânt la Naşterea Domnului (25 decembrie)-Sf.Ioan.Gura de Aur

Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!

Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Insuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.

Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.

Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de fraţi, precum este, şi dorinţa mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea străluceşte prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulţi ani, aşa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, aşa zicând, a ajuns aceeaşi măsură a vechimii cu acestea.

Precum plantele cele nobile, când se pun în pământ, îndată şi repede cresc la înălţime, la fel această sărbătoare, care la apuseni era demult cunoscută, iar la noi, abia acum, de câţiva ani s-a adus, aşa de repede a crescut şi aşa de multe roade a adus, precum şi voi vedeţi, că biserica este plină de mulţimea credincioşilor.

Această râvnă a voastră este vrednică de răsplată, şi aceasta să o aşteptaţi de la Cel ce S-a născut astăzi, de la Hristos. El vă va răsplăti deplin, căci dragostea către această zi este cel mai mare semn de dragoste către Cel ce S-a născut astăzi.

Deci, ca un părinte al vostru întru slujire, voi încerca a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi stă în puterile mele şi cât darul lui Dumnezeu îmi va da.

Deci, ce doriţi voi să auziţi întru această zi? Ce altceva decât să vorbim despre această zi. Eu ştiu că mulţi, încă şi acum, nu sunt lămuriţi întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alţii împotrivă, şi în toate locurile se vorbeşte despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alţii întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Naşterea lui Hristos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toţi apusenii, de la Tracia până la Cadix.

Ei bine, despre această zi vom vorbi noi! Căci această zi, măcar că nu se ştie prea multe despre dânsa, se află la noi în aşa de mare cinste. Este lucru dovedit că ea, când va fi mai mult cunoscută, se va bucura de o râvnă mult mai mare. O pătrundere mai mare ce veţi dobândi despre ea, prin vorba mea, va mări şi mai mult dragostea voastră către această sărbătoare.

Eu am trei dovezi din care noi cunoaştem că acesta este timpul în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa propovăduirii Evangheliei: „De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi” (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. De asemenea, şi acea propovăduire a Evangheliei despre care grăieşte Gamaliil, în puţini ani s-a răspândit în toată lumea, măcar că peste tot era condusă de făcătorii de corturi, de pescari şi de oameni neînvăţaţi. Micimea slujitorilor nu vătăma cu nimic, căci puterea Acelui care Se propovăduia biruia toate mai dinainte, depărta toate piedicile şi descoperea propria putere.

Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şiIosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).

De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. Deci, cel ce ar putea vedea actele cele vechi ce se află la Roma, va afla exact timpul acestui recensământ. Dar tu zici: „Ce ne trebuie nouă acestea, noi nu am fost la Roma şi nici nu ne vom duce”, însă ascultă şi crede că noi am aflat ziua de la cei care cunosc bine aceste lucruri şi care locuiesc în cetatea aceea. Cei ce locuiesc acolo, încă de mult prăznuiesc această zi, şi, potrivit cu o veche tradiţie, acum ne-au împărtăşit şi nouă despre aceasta. Evanghelistul nu ne-a însemnat numai îndeobşte, ci ne face cunoscut şi ne arată lămurit şi ziua întrupării lui Hristos. Cezarul August n-a dat acea poruncă din propria iniţiativă, ci pentru că sufletul lui a fost mişcat de Dumnezeu, pentru ca el, fără să vrea, să slujească venirii pe lume a Celui Unuia-Născut.

Dar va zice cineva: „Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?”. Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: „Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Miheia 5, 1).

Şi când odinioară iudeii au fost întrebaţi de Irod unde Se va naşte Hristos, i-au adus această mărturie (Matei 2, 6). De aceea, şi Natanael, când i-a zis Filip; „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, a răspuns: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 45). Şi Hristos a zis despre el: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Dar pentru ce l-a lăudat pe el? Pentru că el, prin vorba lui Filip, nu s-a lăsat ademenit îndată, ci ştia bine şi întocmai că Hristos nu Se va naşte nici în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem, cum s-a şi întâmplat. Deci, fiindcă Filip nu ştia aceasta, Natanael, cel cunoscător de lege, a dat răspunsul cel potrivit cu proorociile cele vechi; ştiind bine că Hristos nu vine din Nazaret, pentru aceea a zis Hristos: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”.

Din acelaşi motiv (ca Natanael către Filip), ziceau unii dintre iudei către Nicodim: „ Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan 7, 52), şi iarăşi: „Oare, nu din Betleem, cetatea lui David, va să vină Hristos?” (Ioan 7, 42). Este clar că El de acolo are să vină, nu din Galileea.


Deci, Iosif şi cu Maria, născuţi în Betleem, părăsiseră cetatea aceasta şi se aşezaseră în Nazaret, precum adeseori se întâmplă că oamenii lasă cetatea părintească şi îşi mută locuinţa în altă parte, însă Hristos trebuia să Se nască în Betleem, de aceea a ieşit porunca Cezarului, silindu-i, contra voii lor, să se ducă în Betleem, căci aşa a rânduit Dumnezeu. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în patria lui i-a silit să se ridice de acolo, adică din Nazaret, şi să se ducă în Betleem pentru a se înscrie. Aceasta însemnând Evanghelistul, zice: „Şi s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut” (Luca 2, 4-7).

Vedeţi, iubiţilor, rânduiala lui Dumnezeu, care pentru scopurile Sale se foloseşte atât de cei credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, pentru ca cei ce sunt străini de adevărata cinstire a lui Dumnezeu să înveţe a cunoaşte puterea şi virtutea Lui!

Steaua a adus pe magii de la răsărit; porunca Cezarului a adus pe Maria în cetatea ei părintească, care s-a numit de prooroci ca loc de naştere a lui Hristos. Din aceasta, noi vedem că şi Fecioara se trăgea din neamul lui David, căci dacă ea era din Betleem, era dovedit că şi ea era din casa şi familia lui David.

Dar pentru ca să pot face încă mai lămurită dovada că ziua de astăzi este cu adevărat ziua Naşterii lui Hristos, vă rog să luaţi aminte, căci voiesc a readuce în memoria voastră lucruri ce s-au petrecut de demult şi legi vechi, pentru a face dovada a tot ce spun.

Când Dumnezeu a slobozit pe poporul evreu din robia egiptenilor şi din tirania cea barbară şi a văzut că între dânşii se află încă multe rămăşiţe ale nedumeririi, şi că ei erau împătimiţi către cele pământeşti şi admirau mărimea şi frumuseţea templelor, le-a poruncit să zidească un templu, care nu numai prin scumpetea materialului şi nu numai prin mulţimea meşteşugului, ci şi prin forma zidirii să întreacă toate templele de pe pământ. Precum un părinte duios, care mai târziu iarăşi primeşte la sine pe fiul său, cel ce se răzvrătise cu oamenii cei răi şi trăise întru toată dezmierdarea, şi îl pune să trăiască într-o prisosinţă mare şi cuviincioasă, pentru ca nu cumva acela, din cauza vreunei lipse, să dorească viaţa cea veche, aşa Dumnezeu, văzând împătimirea iudeilor pentru cele pământeşti, le-a dat tocmai pentru aceasta o prisosinţă, pentru ca ei să nu mai poftească Egiptul şi toate ale lui. Şi El le-a zidit un templu, al cărui plan a cuprins toată lumea, atât cea materială, cât şi cea duhovnicească.

Precum în lume este cerul şi pământul, şi în mijlocul amândurora este tăria, aşa a trebuit să se zidească şi templul. De aceea, El a despărţit templul în două, şi între amândouă părţile a aşezat catapeteasma. Partea cea dinaintea catapetesmei era deschisă tuturor, iar partea cea dinlăuntru, cea din spatele catapetesmei, nu era permisă nimănui, nici măcar nu putea fi văzută, decât numai de preotul cel mare. Şi să ştii că eu nu spun de la mine aceasta, ci cum că templul, cu adevărat s-a zidit după planul lumii, poţi auzi de la Pavel, când el zice cu privire la înălţarea la cer a lui Hristos: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate” (Evrei 9, 24). El zice cu aceasta că Sfânta Sfintelor, aici pe pământ, este icoană a Sanctuarului adevărat. Iar cum catapeteasma de la Sfânta Sfintelor despărţea Sfintele de cele dinafară, precum cerul desparte ceea ce este deasupra lui de toate cele ce sunt la noi, a arătat-o Apostolul când a numit cerul catapeteasmă. Căci vorbind despre nădejde, el zice: „Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rănduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20). Vezi cum numea el cerul catapeteasmă? Afară, înaintea catapetesmei, era sfeşnicul, şi masa şi altarul cel de aramă pentru jertfe şi arderi de tot, iar înăuntru, după catapeteasmă, era sicriul, acoperit peste tot cu aur, şi într-însul tablele Legii, şi năstrapa cea de aur, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi altarul cel de aur, care servea numai la tămâierea jertfelor.


Dar şi despre aceasta vreau să aduc o mărturie a lui Pavel, care zice că în cortul cel dintâi intrau totdeauna preoţii, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei 9, 6). Prin acesta din urmă, el înţelege partea cea din afară a cortului unde putea să intre toată lumea şi unde era sfeşnicul şi masa punerii înainte a pâinilor, iar după a doua catapeteasmă era aşezată aşa numita Sfânta Sfintelor cu altarul cel de aur şi sicriul cel aurit peste tot, iar într-însul năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi tablele Legii. Deasupra sicriului erau heruvimii slavei care umbreau acoperământul sicriului.

Şi toate acestea, fiind aşa aşezate în cortul cel dintâi, aici intrau preoţii când aduceau jertfele, iar în a doua despărţitură, o dată pe an, intra singur Arhiereul, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru păcatele poporului (Evrei 9, 1-7). Vezi că numai Arhiereul intra aici şi numai o dată în an?

Dar veţi zice: „Ce legătură au toate acestea cu ziua de astăzi?”. Aşteptaţi puţin şi vă veţi lămuri. Noi urmărim izvorul până la obârşia sa şi vrem să ajungem până la adânc, pentru ca toate să ni se lămurească cu uşurinţă. Totuşi, ca vorbirea noastră să nu fie prea lungă şi puţin lămuritoare prin lungimea ei, vă voi spune acum pricina pentru care am spus toate acestea. Aşadar, pentru ce? Când Ioan avea în pântecele Elisabetei şase luni, ea a primit pe Maria. Dacă noi vom afla care este acea lună a sasea, atunci vom şti şi când a zămislit Maria, şi ştiind aceasta, vom şti şi când ea a născut socotind cele nouă luni.

Dar de unde putem afla care era a şasea lună a sarcinii Elisabetei? De acolo, că ştim în care lună ea a zămislit, şi aceasta o aflăm când vom cunoaşte timpul întru care bărbatul ei (Zaharia) a primit vestea cea bună. Şi de unde putem cunoaşte aceasta? Din Sfânta Scriptură, fiindcă Evanghelia ne istoriseşte că Zaharia era tocmai în Sfânta Sfintelor, când îngerul i-a adus vestea şi l-a înştiinţat despre naşterea lui Ioan. Deci, fiindcă Scriptura arată lămurit că singur Arhiereul, şi numai o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor şi în care lună a anului, apoi de aici se cunoaşte timpul în care Zaharia a primit vestea cea bună, şi din aceasta cunoaştem şi timpul când Elisabeta a zămislit.


Cum că el numai o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor ne-a spus-o Pavel mai sus, şi Moisi ne spune aceasta când zice: „Şi a zis Domnul către Moisi: «Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, care este înlăuntrul catapetesmei înaintea curăţitorului celui de pe chivotul legii, ca să nu moară»” (Levitic 16, 2). De aici se vede că el nu în tot timpul intra în Sfânta Sfintelor, şi pe când era el acolo, nimeni nu putea să intre în cort, ci toţi trebuiau să stea afară înainte de catapeteasmă. Ţineţi bine minte acestea, că mai rămâne a arăta în ce timp Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor. Iarăşi, în aceeaşi carte a Sfintei Scripturi, se zice: „«In luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici un lucru să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care este între voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. De curăţit însă să vă cureţe preotul care este uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele sfinte; şi va curaţi Sfânta Sfintelor, cortul adunării, va curaţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curaţi şi toată obştea poporului… o dată în an să curăţiţi pe fiii lui Israel de păcatele lor». Şi Aaron a făcut aşa cum poruncise Domnul lui Moisi” (Levitic 16, 29-34). Aici este vorba despre sărbătoarea Corturilor, când, o dată pe an, Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor.

Deci, dacă o dată pe an, la sărbătoarea Corturilor, intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor, să arătăm acum, că atunci s-a arătat îngerul lui Zaharia, tocmai când el era în Sfânta Sfintelor, căci s-a arătat numai lui, pe când el tămâia. Arhiereul nu intra niciodată singur în templu, decât în această zi.

Să ascultăm acum cuvintele Evanghelistului: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia…, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului” (Luca 1, 5-9).

Aduceţi-vă aminte, iubiţilor, de locul acela care zice: „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el să se roage în Sfânta Sfintelor până când va ieşi el afară” (Leviticul 16, 17).

„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca l, 11). Nu zice „jertfelnicului”, ci „altarului tămâierii”, căci jertfelnicul era altarul cel din afară, iar altarul tămâierii, cel dinăuntru. Deci, pentru că îngerul a fost văzut numai de el, şi că tot poporul îl aştepta afară, ne încredinţează că el intrase în Sfânta Sfintelor. „Şi s-a spăimântat Zaharia şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta, femeia ta, va naşte fiu şi se va chema numele lui Ioan… şi poporul aştepta afară pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească… şi el le făcea semne” (Luca 1, 12-13, 21-22).


Vezi că el fusese înăuntru, după catapeteasmă? Acolo a primit vestea. Aceasta era în timpul sărbătorii Corturilor şi a postului, şi aceasta din urmă se înţelege prin cuvintele: „Să smeriţi sufletele voastre”. Iar această sărbătoare se făcea la iudei către sfârşitul lunii septembrie. Aşadar, atunci a zămislit Elisabeta.

Acum este timpul să arătăm că în a şasea lună de când Elisabeta purta în pântece pe Ioan, Maria a primit vestirea cea de bucurie şi a zămislit şi ea. Adică, acum a venit la ea Gavriil şi i-a zis: „Nu te teme Maria că ai aflat har de la Dumnezeu, şi iată că vei zămisli în pântece şi vei naşte fiu şi se va chema numele lui Iisus” (Luca 1, 30-31). Când ea s-a spăimântat şi a întrebat „Cum este aceasta cu putinţă?”, îngerul i-a răspuns şi a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 34-37).

Deci, dacă Elisabeta a zămislit în luna septembrie, Maria a zămislit mai târziu, în luna a şasea, în martie, şi dacă, mai departe, vom adăuga cele nouă luni până la Naşterea lui Hristos, ajungem în luna decembrie, în care şi prăznuim această zi.

Am arătat mai înainte tot ce era de zis despre această zi. Numai una voiesc să mai adaug, şi apoi voi încheia. Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.


Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui. Dar mai ales, când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă Masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte, o, omule, ce jertfă ai să primeşti, de ce Masă te apropii! Gândeşte că tu, cel ce eşti praf şi cenuşă, ai să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu înfrânare din bucatele puse pe masă. Aici, însă, Dumnezeu vă invită la masa Sa şi v-a dat pe propriul Său Fiu; şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele, şi serafimii strigă cuprinşi de spaimă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul”. Ceea ce ni se dă la această Masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte împărăţia cerurilor.

Aşadar, să ne apropiem plini de o spaimă sfântă, şi plini de mulţumire să cădem mărturisind păcatele noastre, plângând de întristare pentru relele ce am făcut, întinzând mâinile la rugăciune către Dumnezeu. Astfel curăţindu-ne, să ne apropiem cu toată liniştea şi rânduiala către împăratul cerului. Ca o sărutare duhovnicească să primim Jertfa cea curată şi sfântă, să ne aţintim ochii noştri cu râvnă spre dânsa şi să ne înflăcărăm inimile noastre, ca să nu ne adunăm aici spre osândire, ci spre înfrânarea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre o pace adâncă, spre câştigarea nenumăratelor bunătăţi, pentru ca noi înşine să ne sfinţim şi să zidim pe aproapele nostru.

O, iubiţilor, viaţa noastră este scurtă; să fim treji şi să veghem! Să ne pregătim bine, să arătăm râvnă către toţi şi să fim băgători de seamă întru toate.

Desigur, este cea mai mare dispreţuire pentru Dumnezeu când cineva se apropie aici fiind întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: „De va pângări cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Noi nu vrem ca în loc să-L împăcăm pe Dumnezeu, să-L întărâtăm împotriva noastră; mai vârtos să ne apropiem cu toată grija, toată curăţia şi liniştea sufletului, cu rugăciune şi cu inimă înfrântă, ca prin aceasta să dobândim bunăvoinţa Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne facem părtaşi bunătăţilor făgăduite, prin darul şi prin iubirea de oameni ale Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfânt Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin


Hristos este cu noi!

luni, 28 decembrie 2009

Sfintii 14.000 de prunci ucisi din porunca lui Irod


Irod, vazand ca s-a batjocorit de magi, s-a maniat foarte. Dar asupra cui s-a maniat? Pe de o parte asupra magilor care l-au batjocorit, iar pe de alta asupra Imparatului iudeilor cel de curand nascut. S-a maniat asupra magilor, ca nu s-au intors la dansul spre a-i vesti despre Prunc, iar asupra lui Hristos s-a maniat, temandu-se ca sa nu-i ia imparatia. Caci Irod socotea ca Hristos voieste sa imparateasca cu imparatie pamanteasca, nestiind ca imparatia Lui nu este din lumea aceasta. Ce a facut ticalosul Irod? Neputand nici magilor sa le rasplateasca pentru ca se dusesera, nici pe Hristos sa-L ucida, pentru ca nu-L afla, a varsat mania sa asupra nevinovatilor prunci. Ca o fiara cumplita, cand se raneste de cineva si nu ia seama asupra aceluia care a ranit-o, ci ori ce-i iese inaintea ochilor, aceea raneste si rupe ca pe insusi acela ce ar fi ranit-o. Asa si Irod, fiind ranit cu mania si neafland pe aceia prin care s-a ranit, rapea si omora pe pruncii care cu nimic nu-l mahnisera. Trimitand ostasi inarmati ca spre razboi, a ucis pe toti pruncii ce erau in Betleem si in toate hotarele lui, de la doi ani si mai jos, dupa vremea care i se adeverise de la magi.

Prunci se omorau in multe chipuri. Pe unii ii taiau cu sabia, pe altii ii ucideau de piatra si de zid, pe altii ii tranteau la pamant si ii calcau in picioare, pe altii ii sugrumau cu mainile, iar pe altii ii rupeau si-i despicau; pe unii ii insulitau si pe altii ii taiau in doua. Mamele plangeau cu amar, pana la cer strigau, smulgandu-si parul, rupandu-si hainele si trupurile, incat s-au implinit cele zise de proorocul Ieremia: Glas in Rama s-a auzit, plangere, tanguire si tipet mult. Rahila plangandu-si pe fiii sai si nu putea sa se mangiie, caci nu mai erau. Rama era o cetate mica, care se numea asa fiindca statea la un loc inalt ce era in hotarele lui Veniamin. Rahila se socotea de unii Betleemul, pentru ca Rahila, femeia patriarhului Iacov si mama lui Veniamin, acolo era ingropata. Deci dupa mormantul Rahilei, Betleemul isi cistigase numele de Rahila, si cand se omorau prunci in Rahila, adica in Betleem, atunci se auzea in cetatea Rama, pentru ca nu era departe de Betleem si se auzea glasul plangerii si al tanguirii, plangand maicile pentru omorirea pruncilor lor, a caror plangere o scriu doi sfinti: Ioan Gura de Aur si Damaschin.


Dintre acestia, cel dintai povesteste astfel: "Acestea vazand maicile, intrebau pe ucigasi: "Pentru ce omorati pe pruncii nostri? Ce rautate au facut imparatului sau voua?" Si nu era cine sa le raspunda lor pentru ce se face aceasta ucidere napraznica si nu era cine sa le mangiie acea plangere. Iar ele strigau catre ostasi: "Miluiti-ne pe noi, oamenilor, miluiti-ne pe noi! Au doara nu ati avut si voi mame? Oare nu stiti dragostea mamei catre fiu? Au nu aveti femei? Nu va rusinati vazand piepturile lor goale? Oare n-ati fost si voi iubiti de mamele voastre? Oare nu va temeti ca nu cumva sa se intample si fiilor vostri una ca aceasta? Miluiti-ne pe noi oamenilor, nu ne lipsiti de fiii nostri, ci mai intai omorati-ne pe noi, pentru ca nu putem rabda moartea fiilor nostri; pe noi sa ne insulitati daca fiii nostri v-au facut vreun rau, ca astfel si noi impreuna cu dansii sa primim moartea".

Acestea si celelalte graind din durerea inimii si, de manie ca niste bete fiind, fara de sfiala isi rupeau hainele de pe ele, cu care se cuvenea sa-si acopere pieptul si de multa jale isi descopereau piepturile lor si cu pietre se bateau peste trupurile lor, fetele si le zgiriiau, parul isi rupeau, cerul il chemau intru marturie, strigand catre Dumnezeu: "Ce salbaticie este aceasta de la imparatul, o! Stapanul nostru, Doamne, care se impotriveste fapturii Tale. Tu ai zidit, iar el omoara! Tu ne-ai daruit noua fii, iar el ne lipseste pe noi de dansii. Pentru ce am nascut parte barbateasca, daca cu amara moarte se omoara pruncii nostri?"

Iar Sfantul Ioan Damaschin, asa vorbeste: "Stau langa pruncii cei ucisi mamele cele ce rabdasera dureri intru nastere, avandu-si cositele capului despletite. Mainile in vazduh ridicandu-si, parul smulgandu-si, capetele cu tarana presarandu-si, cerul punandu-l inainte marturie, cu lacrimi udandu-se si catre Irod, care nu era de fata, ziceau: "Ce este aceasta porunca noua venita asupra noastra, o! imparate? Oare nu esti si tu tata al fiilor tai? Oare nu stii dragostea parintilor catre fii? Dar steaua te-a scarbit pe tine? Apoi pentru ce nu arunci sageti la ceruri, ci usuci piepturile cele izvoratoare de lapte? Oare magii ti-au facut rau tie? Apoi pentru ce nu te scoli cu razboi asupra Persiei si pe Betleem il lasi fara de fii? Daca S-a nascut Imparat nou si din carti ai primit marturie despre Dansul, apoi prinde pe ingerul Gavriil si il pune in temnita". Pana aici graieste Sfantul Ioan despre tanguirea maicilor Betleemului.

Dupa uciderea sfintilor prunci, al caror numar era paisprezece mii, degraba a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, chiar pe ucigasul acela, pe imparatul Irod, pentru ca a primit amar sfarsit vietii sale. Sfantul Teofilact povesteste astfel: "Cuprins fiind de lingoare de diaree, de umflatura picioarelor, de astuparea narilor, de tremurare a tot trupul si de alte boli ascunse, rau si-a lepadat ticalosul sau suflet". Se mai povesteste si aceasta, ca nu i-a fost lui de ajuns uciderea de prunci din Betleem, ci si dintre cetatenii Ierusalimului, la sfarsitul sau, pe multi din oamenii cei mai de frunte si mai cinstiti i-a dat mortii: pe Ircan, arhiereul iudeilor l-a omorat, precum si pe toti mai marii preotilor si carturarilor poporului, pe care ii intrebase mai inainte unde are sa se nasca Hristos. Ei ii spusesera ca in Betleemul Iudeii. Pe aceia, mai pe urma, i-a taiat cu sabia.

Aceasta s-a facut prin judecata cea dreapta a lui Dumnezeu, pentru ca aceia toti se sfatuira impreuna cu Irod sa omoare pe pruncul Iisus. Deci, impreuna cu Irod si ei rau s-au sfarsit, precum a zis ingerul catre Iosif in Egipt: Au murit cei ce cautau sufletul Pruncului. Iata ca nu numai singur Irod cauta sa omoare Pruncul, ci si toti cei ce se sfatuisera cu dansul, mai marii preotilor si carturarilor. Deci, nu numai singur Irod a murit, ci si toti cei ce cautau sufletul Pruncului, acela de la Dumnezeu fiind omorat, iar ei de Irod ucigandu-se, caruia fiindu-i prieteni, de la el au primit ucidere.

Faptul ca toti aceia cautau sa ucida pe Hristos si se uneau cu Irod la aceasta, aratat este aici: "Ca pe dreptul acela, batranul Simeon, primitorul de Dumnezeu, dupa marturia Sfantului Epifanie, - pentru marturisirea lui cea pentru Hristos, care a facut-o in biserica inaintea poporului - dupa ce s-a sfarsit, nu l-a invrednicit a fi pus in groapa, precum se cadea unui barbat sfant si preaintelept dascal, prooroc mai inainte-vazator si batran mai cinstit decat toti. Ba inca si Sfantului prooroc Zaharia i-a randuit moarte pentru aceasta, caci pe Preacurata Fecioara, care intrase in biserica intru curatie cu Pruncul, a dus-o in locul fecioarelor unde nu se cuvenea aceasta pentru femeile care aveau barbat. De aceasta pomeneste Grigore de Nisa, Chiril al Alexandrinul si Andrei al Critului. Daca au vazut aceea, carturarii si fariseii au inceput a carti, iar Zaharia a stat lor impotriva, adeverindu-le ca acea Maica si dupa nastere este Fecioara curata. Dar ei, necrezand, le spunea sfantul ca toata firea omeneasca impreuna cu toata zidirea este slujitoare Ziditorului sau. In mainile Lui cele atotputernice sta precum va voi sa randuiasca faptura Sa si sa faca ca Fecioara sa nasca, iar dupa nastere sa ramana tot Fecioara. Pentru aceea si pe aceasta maica n-a despartit-o de locul fecioarelor, de vreme ce este tot fecioara. Atunci carturarii carteau in inimile lor contra lui Zaharia, ca asupra unui calcator de lege si cu zavistie se maniau pentru aceste doua pricini: pentru ca a pus pe Maica cu Pruncul in locul fecioarelor si pentru ca da niste marturii ca acelea despre Prunc. Apoi n-a ascuns aceasta inaintea lui Irod, ci i-a spus lui mai pe urma. In acea vreme, Iosif cu Maria fugisera in Egipt si indata, fiind cautat Pruncul, nu s-a aflat si de atunci s-a maniat asupra proorocului Zaharia si asupra lui Simeon. Deci lui Simeon, degraba murind, nu i-a facut ingropare cinstita; iar lui Zaharia i-a mijlocit mai pe urma moarte de la Irod. Apoi, in vremea uciderii pruncilor Betleemului, insusi arhiereul Zaharia - pentru ca nu a dat pe fiul sau Ioan spre ucidere - a fost ucis intre biserica si altar, carturarii si fariseii randuindu-i aceasta, pentru marturie ce daduse despre Preacurata Fecioara si despre ducerea ei in locul fecioarelor.

Dupa aceea si ei au dobindit vrednica ucidere de la Irod, imparatul lor. Insa, deosebit, a mai taiat Irod saptezeci de barbati preaintelepti, care formau soborul numit Sinedriu. Numai pe unul dintr-insii l-a lasat viu si pe acela a poruncit sa-l orbeasca. Erau in acea vreme in Ierusalim doi dascali preaintelepti, preaslaviti si iubiti tuturor: Iuda, ce se zicea al Avrifei si Matei Garguloti. Pe acestia, impreuna cu alti doi prieteni ai lor, i-a ars de vii. Mai inainte de aceasta, chiar asupra casei lor, s-a rasculat cumplit, caci a omorat pe fratele sau Feror, pe sora sa Salomi, pe barbatul ei, care era din semintia lui David si pe femeia sa Mariamna, care asemenea era din semintia lui David, pe Antipatru, fiul sau cel nascut dintr-insa, pe doi fii: Aristobol si Alexandru si pe alti multi nevinovati i-a dat mortii. La sfarsit, cand sa-si lepede ticalosul sau suflet a poruncit ostasilor sai celor mai credinciosi si despre alti barbati cinstiti ai iudeilor - din care nu putini, erau in lanturi - ca sa-i omoare pe toti, atunci cand el isi va da sufletul, pentru ca sa nu se bucure iudeii de moartea sa, ci mai vartos sa planga vazand atitia morti ai lor; ceea ce s-a si facut. Asa, cel rau, rau a pierit cu sunet si pe multi i-a pierdut impreuna cu dansul. Acela, impreuna cu cei ce au avut acelasi gand cu el, s-a salasuit in iad. Cu adevarat, a unor prunci ca acestia este imparatia cerului, intru Iisus Hristos, Domnul nostru, Caruia I se cuvine slava in veci. Amin.

Sfantul Cuvios Marcel

Cuviosul Marcel era din cetatea Apamiei Siriei, din parinti bogati si de bun neam. Ramanand orfan de parinti din frageda copilarie, nu s-a abatut la dezmierdari necuviincioase, nici nu a cheltuit parinteasca bogatie in pofte trupesti, precum au obicei tinerii, ci intai s-a dus in Antiohia cea mare pentru invatatura filosofiei. Dobindind dascal iscusit si invatat degraba a deprins bine toata filosofia. Apoi, a poftit si iubirea de intelepciune cea duhovniceasca si de aceea voia sa mearga la Efes, auzind ca se afla acolo multime de barbati desavarsiti in faptele cele bune. Iesind din Antiohia, a impartit saracilor mai intai toata mostenirea sa ce o avea de la parinti in Apamia. Apoi, trecand cu vederea toate cele lumesti, a ajuns la Efes. Acolo, petrecand langa un iubitor de Dumnezeu, se povatuia cu faptele bune de la robul lui Dumnezeu Promot, care se afla intru atata desavarsire, incat prin usile incuiate intra in bisericile Domnului, la rugaciunea cea de noapte.

Deci, de la acela si de la ceilalti barbati sfinti, care se aflau acolo, fericitul Marcel, uitandu-se spre viata lor cea plina de fapte bune, aduna mult folos; ca si din multe feluri de flori, impletindu-si cununa, in fel de fel de fapte bune se invata, avand acolo felurite chipuri ale vietii celei cu placere de Dumnezeu. Vietuind impreuna in saracia cea de bunavoie, isi agonisise cele de trebuinta trupului sau din osteneala mainilor sale, caci stia sa scrie frumos. Toata noaptea o petrecea la rugaciune, iar ziua la scrierea cartilor, pentru care luand pretul, numai cat ii trebuia cheltuia la nevoile sale, iar restul le impartea saracilor. Astfel au fost inceputurile vietii lui, celei cu fapte bune.

Auzind despre ava Alexandru in Vizantia, ca este preaintelept cu cuvantul si mare cu lucrul, indestulat spre mantuirea multor suflete, Marcel, lasand Efesul, s-a sarguit a merge catre acela. Intr-acea vreme fericitul Alexandru, impreuna cu fratii sai, petreceau langa biserica Sfantului Mina. Apoi langa marginea Marii Negre a zidit o manastire preacinstita, in care cu adevarat a asezat o randuiala noua, insa mai frumoasa decat altele, ca astfel neincetat, ziua si noaptea, sa se slaveasca Dumnezeu prin cantarea psalmilor; si cantau fratii in biserica schimbindu-se pe ceasuri.

Venind Marcel in Vizantia, s-a cunoscut cu unul din fratii acelui locas, cu numele Iacov. Acesta a adus pe Marcel la ava Alexandru si l-a imbracat in randuiala monahiceasca, vazand mai inainte intr-insul darul lui Dumnezeu. Apoi a proorocit despre dansul ceva dumnezeiesc, zicand despre amandoi, adica despre Iacov si despre Marcel, astfel: "Andrei a urmat mai intai lui Hristos, dar Ioan l-a ajuns pe el. Pe Iacov socotindu-l ca pe Andrei, iar pe Marcel ca pe Ioan, caci ii vedea pe amandoi cu un duh arzand de dragostea catre Dumnezeu; desi Iacov era ca Andrei, purtand jugul lui Hristos, insa Marcel fiind ca Ioan, in multe daruri l-a covarsit pe Iacov. Caci era cu adevarat la un chip cu Sfantul Ioan, feciorelnicul si cuvantatorul de Dumnezeu, cu fecioria sa cea fara de prihana si cu intelepciunea cea de Dumnezeu insuflata.

Nevoindu-se in locasul acela vreme indelungata si cistigand darul mai inaintei-vederi, a vazut mai dinainte moartea dascalului sau, care era sa fie degraba, adica a lui ava Alexandru, spunand ca dupa moartea aceluia se va da lui cinstea incepatoriei. Dar el fiind tanar, nevoind sa stapaneasca pe cei mai batrani si sa-i aiba spre ocarmuire - pentru ca iubea mai vartos sa fie ocarmuit de altii -, a iesit pe ascuns din manastire si inconjura laturile cele dimprejur, cercetand pe sfintii parinti, care in multe chipuri se nevoiau si primea de la fiecare deosebit folos. In acea vreme dumnezeiescul Alexandru s-a dus catre Domnul si a fost cautat Marcel de toti fratii, cu un gand sa-l puna pe Marcel in locul lui Alexandru, si, negasindu-l, se intristara.

Apoi pe un oarecare Ioan, barbat batran cu buna intelegere, caruia si acel fericit Iacov i-a dat loc pentru cinstea caruntetei sale si pentru buna intelegere cea desavarsita, l-a pus egumen al locasului. Despre acesta instiintandu-se Sfantul Marcel, indata s-a intors in locasul sau si s-au bucurat fratii de intoarcerea sa. Iar lui ava Ioan ii era iubit, caci foarte mult ii era de trebuinta si de ajutor in locasul sau, ca mana lui cea dreapta. Dupa catava vreme ava Ioan, cu sfatul unui iubitor de Dumnezeu, a mutat manastirea la un loc mai fara de zgomot, care era in Bitinia, aproape de tarmuri, ce se numea Irineos, care va sa zica pasnic, caci cu adevarat acel loc era pasnic si linistit pentru petrecerea monahilor, fiind departe de tulburarile si gilcevile poporului. Deci, s-a mutat cu manastirea si acea lege frumoasa pe care o asezase Cuviosul Alexandru. Adica, marind pe Dumnezeu ziua si noaptea, prin cantari de psalmi in biserica, schimbindu-se fratii pe rand la aceasta, pentru care pricina acea manastire si pana acum se cheama a Neadormitilor.

Acolo s-a incredintat lui Marcel toata ocarmuirea si grija manastireasca, ca unui credincios in toate si iscusit intru toata slujba, caruia chiar si incepatoria degraba era sa i se incredinteze. Despre acest lucru singur mai inainte vedea cu ochii cei mai inainte-vazatori, insa si altora le era descoperit de la Dumnezeu acel lucru. Caci egumenul unei manastiri, care era acolo aproape, cu numele Macedonie, nu acel Macedonie care era luptator contra Sfantului Duh, ci altul - pentru ca acela era din numarul celor lepadati, iar acesta unul din cuviosi, barbat mai inainte-vazator, acesta a proorocit fericitului Marcel, ca are sa fie nu numai pastor al oilor celor cuvantatoare, ci si numele lui va fi slavit peste tot pamantul, pentru multimea si sfintenia faptelor lui cele bune. Multi dintre elini, din romani si din barbari, prin invatatura lui, lasand ratacirea parinteasca, s-au intors catre Dumnezeu si L-au preamarit.

Acestea auzindu-le, Cuviosul Marcel s-a intors in manastire. Dar mai inainte de a ajunge el acolo, aveau fratii intre dansii o impotrivire si o prigonire ca aceasta pentru dansul. Adica, unii il laudau catre egumen, zicand ca pentru smerenie a fugit cand era sa moara ava Alexandru, ca sa nu-l faca pe dansul egumen; iar altii, care erau mai trandavi, ziceau - nestiind fapta buna a lui Marcel - caci cunoscand ca era sa aleaga egumen pe Ioan, a fugit ca sa nu-i fie rusine pe urma. Acestea le ziceau fratii ca niste oameni, iar Hristos Insusi Adevarul a pus in mintea egumenului si a zis acestea ca sa arate fapta buna a lui Marcel: "Nu este trebuinta ca sa va prigoniti in zadar, caci eu cunosc pe barbatul acesta mult imbunatatit, precum va veti incredinta dimineata".

In acea vreme manastirea era foarte saraca si monahii erau prea iubitori de straini. De aceea au facut o moara si au cumparat un asin batran, ca, slujind la moara, sa faca paine pentru straini. Egumenul, chemand pe Marcel, i-a zis: "Stiindu-te sarguitor, iti dau grija asinului si aceasta sa nu crezi ca e o slujba usoara, caci este de nevoie si trebuincioasa, si orice slujba vei face asinului, va fi de folos noua tuturor. Daca dobitocul se va trece cu vederea si noi si strainii ne vom lipsi de paine". Aceasta, a socotit oarecare din monahi, s-a facut ca Marcel sa se arate ocarator; dar minunatul Ioan, stiind ceea ce are sa fie, i-a poruncit astfel. Pentru aceea cuviosul nu numai ca a primit slujba, ci cu dragoste si cu osardie a dat si in scris ca sa fie indatorat la slujba asinului cat va trai de-a pururea pomenitul.

Asa slujea asinului totdeauna cu atata sarguinta si ingrijire, incat se minunau toti si se spaimantau de smerenia lui cea inalta. Apoi a fost rugat de frati sa inceteze de a mai paste pe cei necuvantatori, vrednic fiind a se face pastor celor cuvantatori. Nu dupa multa vreme ava Ioan ducandu-se catre Domnul, fericitul Marcel a fost pus egumen al Manastirii Neadormitilor si era foarte milostiv catre cei saraci, hranind in toate zilele multime de flamanzi. Dumnezeu ajuta scopului lui bun, caci precum a inmultit odinioara cele cinci paini si doi pesti, dand hrana la cinci mii de oameni, asa si in locasul lui Marcel bucatele cele putine le inmultea prin minune nevazuta, incat ajungea nu numai fratilor hrana, ci si multimii saracilor si strainilor, spre ospatul cel de toate zilele, precum mai pe urma vom arata.

Inmultindu-se turma cea cuvantatoare si in toate zilele adaugandu-se numarul fratilor, era de trebuinta pastorului sa mai largeasca ograda, sa faca locas de rugaciune mai mare, ca sa fie mai multa hrana, precum si altele care se cuvin vietii omenesti, pentru atitia barbati duhovnicesti, care se adunasera la dansul - care era ca o oglinda a faptelor cele bune. El atunci toate le-a cheltuit spre hrana saracilor, iar Dumnezeu, spre Care isi pusese nadejdea, nelasand pe cei ce-I slujesc Lui, a randuit cele de trebuinta lor in acest chip.

Un tanar oarecare, cu numele Faretie, fiu al unui mare boier din Roma, foarte bogat, iubind viata dupa Dumnezeu, a pus gand sa se faca monah, ca sa dobindeasca desfatarea cea vesnica. Defaimand slava cea desarta si toata odihna trupeasca, a luat pe slugile si bogatia sa si a venit la Cuviosul Marcel, cerand sa se faca monah, apoi a daruit manastirii toate bogatiile sale. Cuviosul, cunoscand ca un prooroc ca nu numai boierul, ci si slugile lui vor sa sporeasca in fapte bune, l-a imbracat in chip monahicesc, impreuna cu slugile lui. Cu acea avere mai intai a zidit o biserica noua din piatra, foarte frumoasa si foarte mare, apoi a innoit toata ograda manastirii si multime de chilii vechi. Inca si o bolnita rasfatata s-a zidit, asemenea si case de straini; si s-au savarsit bine toate zidirile ce se cuveneau. Apoi s-a agonisit hrana si imbracaminte si altele de trebuinta manastirii din averea aceea. Astfel, Dumnezeu, purtatorul de grija a toate, celor ce cautau mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui acestea toate le-a adaugat.

Pretutindeni strabatea vestea despre Cuviosul Marcel si despre oranduiala manastirii Neadormite, incat multi ravneau oranduiala aceea, luand povatuitori de la dansul. Precum ieseau raurile din Edem asa pornea din locasul lui Marcel, prin toate manastirile si toate cetatile, oranduiala si obiceiurile cele monahicesti, precum si cantarea Bisericii cea neincetata. Puteai vedea in fiecare manastire egumen din locasul lui Marcel si toata oranduiala din manastirea Neadormitilor; incat tuturor manastirilor care se aflau in partile acelea, Sfantul Marcel le era incepator de randuiala, arhimandrit, datator de lege si indreptator. Multi, dupa proorocirea lui Macedonie mai inainte-vazatorul, se aduceau catre Dumnezeu din ratacirea elineasca, prin ducerea de mana a lui Marcel. Apoi, cetele ingerilor celor pamantesti cei ce ziua si noaptea canta lui Dumnezeu se inmulteau. Insa acum este vremea a spune si despre unele din minunile lui Marcel.

Trei episcopi fiind robiti de barbari, apoi izbavindu-se din robie, se intorceau intru ale lor. Dar, de vreme ce le era calea pe langa locasul lui Marcel, s-au abatut la cuviosul. Iar el, primindu-i cu dragoste si odihnindu-i, cand au vrut sa plece a vrut sa le dea ceva de cheltuiala pe cale, pentru ca erau foarte saraci. Chemand pe economul cu numele de Iulian, l-a intrebat citi bani are in camara? Iar el a zis: "Zece arginti". Deci a poruncit cuviosul sa-i dea toti acelor episcopi saraci. Dar el le-a dat numai cate unul, iar pe ceilalti i-a oprit pentru trebuintele manastirii. Sfantul, vazand mai inainte cu duhul, a chemat pe econom si i-a poruncit sa dea si ceilalti arginti episcopilor. Mergand economul le-a mai dat inca cate doi si a facut noua, iar pe al zecelea l-a oprit, pentru saracii care veneau in toate zilele.

Dupa aceasta un om oarecare, iubitor de Dumnezeu, a venit la cuviosul si i-a dat lui, spre cheltuiala manastirii, nouazeci de talanti de aur. Chemand Cuviosul Marcel pe Iulian economul, se mania asupra lui, mustrandu-i sgircenia si a zis: "Iata, vrea Dumnezeu, prin mana acestui om drept-credincios, sa ne trimita o suta de talanti de aur. Dar, de vreme ce tu neascultand porunca mea, ai oprit un argint, pentru aceea Chivernisitorul cel de obste al tuturor, Care vrea sa ne rasplateasca noua insutit, ne-a lipsit de cei zece talanti". Iar economul, rusinandu-se, a cazut la picioarele lui si isi ceru iertare. Acest Iulian mai tarziu a fost mitropolit al Efesului si a avut viata placuta lui Dumnezeu.

Cuviosul avea si darul tamaduirilor. Pe Elpidie monahul, care avea o rana cumplita in gura, numai cu o singura atingere l-a vindecat. Pe Stefan monahul, care avea mare incuiere a stomacului, incat nici un fel de doctorie nu-l putea ajuta, prin atingerea sa, pipaindu-i pantecele si spatele, l-a vindecat. Economul Iulian, cel mai sus pomenit, imbolnavindu-se si fiind aproape de moarte, indoita tamaduire i-a dat, adica trupeasca si sufleteasca, invatandu-l mai intai, precum se cadea, sa nu fie neascultator la cele poruncite, nici sa nadajduiasca spre adunarea cea vremelnica, ci sa aiba nadejde in Dumnezeu, Care pentru toti deopotriva se ingrijeste; si asa indreptand sufletul lui, i-a ridicat din patul durerii si trupul. Dar ne sta inainte ca sa povestim inca un lucru si mai minunat.

Un evreu oarecare din adunarea samarinenilor, avand pe trupul sau dureri de rani nevindecate, dupa ce a slabit, deznadajduindu-se a se mai vindeca cu tot mestesugul doctoricesc, a alergat la nadejdea cea de pe urma, adica la acest grabnic si fara plata doctor, Cuviosul Marcel. Deci, l-a intrebat Cuviosul despre credinta si, dupa ce a cunoscut credinta lui cea ratacita, a zis: "Cu neputinta este a dobindi tamaduire, de nu se va lepada mai intai de paganatatea sa si sa primeasca credinta cea crestineasca". Atunci samarineanul a fagaduit ca de va dobindi tamaduire, indata se va face crestin. Fiind rugat batranul, a vindecat pe bolnav cu rugaciunea si indata cel tamaduit s-a adaugat catre crestineasca marturisire. Dar netrecand patru zile, iudeul acela s-a intors iarasi la paganatatea sa, precum se zice: "Ciinele s-a intors iarasi la urma sa". Dar i s-a intors si boala cea dintai, ca precum tamaduirea a urmat credintei, asa si departarii lui de credinta, a urmat boala cea dintai. Apoi a fost nevoie, chiar si nevrand, sa vina iarasi la Sfantul Marcel si sa se lepede de paganatate, spre a primi dreapta credinta. Si plecand spre mila pe parintele cel fara de rautate, a dobindit iarasi tamaduire.

Dupa cateva zile s-a dus ca porcul in tina noroiului sau si l-a ajuns mai cumplita rana. Deci, ce face ticalosul? Alearga iarasi fara de rusine la cuvios si aceasta s-a facut de multe ori. Mai pe urma cuviosul a zis: "Vezi, omule, ca nu pe mine, ci pe Hristos amagesti. Caci nu eu, ci Hristos te tamaduieste si nu poti, inaintea ochilor Lui cei atoatevazatori, a tainui necuratia inimii tale, cu buzele cinstindu-L si cu inima stand departe; cu cuvantul marturisindu-L, iar cu lucrul intorcandu-te la credinta ta cea veche. Deci lepada toata inselaciunea si viclesugul, intoarce-te din toata inima la Hristos, nu numai cu trupul, ci si cu sufletul si indata te vei tamadui. Iar ticalosul si nebunul evreu a raspuns sfantului: "Orice mi s-ar intampla voi rabda si credinta mea parinteasca niciodata nu o voi lasa!"

Cuviosul, auzind aceasta, s-a dus de la dansul tacand. Deci, iudeul, ducandu-se putin de la locasul sfantului, indata s-a imbolnavit greu in cale si a doua zi a murit cu trupul si cu sufletul. Instiintandu-se despre aceasta fericitul parinte, a plans cu amar si a zis: Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau.

Dar sa facem povestire, iarasi, despre tamaduirea altor credinciosi.

Un barbat oarecare, cu numele de Chir, care mai pe urma s-a facut minunat in viata monahiceasca si multora spre pilda, mai inainte de calugarirea sa, fiind tare cu trupul si la lupta foarte lesnicios, deodata, prin voia lui Dumnezeu, a fost lovit de diavol ca Iov, cu rani de la picioare pana la cap si se vatamase la dansul nu numai pielea, dar si carnea si vinele, incat numai oasele goale se vedeau. Ce fel de boala avea omul acela nu era cu putinta a spune si cu neputinta a se tamadui, cu nici un fel de doctorii omenesti, fara numai cu cele dumnezeiesti, al caror datator era Sfantul Marcel.

Deci, cand a cautat cel bolnav tamaduirea cu lacrimi, indata, fericitul, ridicandu-si mainile cele cuvioase catre Dumnezeu, a facut, dupa obicei, rugaciune cu sarguinta pentru cel bolnav. Apoi, atingandu-se cu mana de rani, a zis: "O! barbat bun, nu se cuvine tie a fi biruit de aceste dureri, nici se cade celui ce se lupta cu vrajmasii cei nevazuti a avea purtare de grija pentru trup. Nadajduieste ca, daca vei pune scaparea ta spre Cel Preainalt, va fugi aceasta rana de la locasul trupului tau". Zicand acestea sfantul, indata l-a lasat durerea si s-a facut precum se scrie in proorocia lui Iezechil: crestea carnea trupului sau in vederea tuturor, oasele se acopereau, ranile se umpleau cu carne, vinele se indreptau, incheieturile se intareau si pielea se intindea. Si s-a facut Chir sanatos, mai presus de nadejde. Niste vindecari ca acestea cu minuni, impartea placutul lui Dumnezeu, cu darul cel dat lui de la Dumnezeu, nu numai acelora de care se atingea cu mainile sale, dar si acelora care erau departe.

O femeie a unui diacon mirean, cu numele Evghenie, apropiindu-se timpul sa nasca, nu putea si nu-i era de folos, nici un ajutor, nici de la doctor, nici de la moasele care-i slujeau la nastere. Deznadajduindu-se cu totii, femeia era gata sa moara, ca nu vorbea si nici nu simtea nimic. Atunci barbatul sau, Evghenie, alergand la Cuviosul si udand cu lacrimi cinstitele lui picioare, cerea ajutor de la sfintele lui rugaciuni. Apoi, rugandu-se Cuviosul si binecuvantand o paine, a dat-o diaconului, ca degraba sa o puna pe pieptul bolnavei. Aceasta facandu-se, indata femeia a nascut pruncul si a scapat de dureri. Venindu-si in simtire, intreba: "Unde este parintele acela care a dezlegat durerea mea? Unde este cel ce m-a intors de la portile mortii?" Intrebind-o cand si ce fel avea fata acela de care vorbeste, a spus chipul si asemanarea cuviosului cel ce i s-a aratat si toti au cunoscut ca este Cuviosul Marcel, care s-a aratat ei si a izbavit-o de moarte. Atat era de imbunatatit acest fericit parinte si viata lui asemenea cu a ingerilor, incat si sfintii ingeri vietuiau impreuna cu dansul, pentru curatenia si sfintenia lui.

Serghie, egumenul manastirii care era langa raul Eufrat, auzind despre Cuviosul, a venit sa-l vada si fara seaman a vazut singur mai multe decat cele ce i se spusese despre dansul. Odata, stand la rugaciune, Serghie a vazut ca in vremea cand facea Cuviosul Marcel plecarea genunchilor, doi ingeri luminati sprijinind pe sfantul de amandoua partile, il ridicau de la pamant si fata lui in rugaciune stralucea ca fulgerul. Serghie, vazand aceasta, tremura de frica si de spaima, incat abia i-a ramas duhul intr-insul. Dar si altor parinti mari le descoperea Dumnezeu cele despre placutul sau Marcel. Elisei, egumenul manastirii care era in Edesa, dorind sa vada pe sfant si sa se instiinteze despre viata lui, s-a rugat pentru acesta lui Dumnezeu si i-a aratat Domnul in vedenie pe Marcel, in acelasi chip precum era cu fata si cu chipul. Apoi si inaltimea bunatatilor lui i-a descoperit-o, despre care a spus mai pe urma Elisei lui Petru, ucenicul sfantului, care se intamplase a fi la dansul.

Un diacon oarecare al Sfantului Marcel, cu numele de Petru, intr-o zi statea aproape de el si a venit un episcop sarac, care cerea milostenie, iar cuviosul a zis diaconului sau: "Imprumuta-ma cu doi galbeni ca sa dau saracului acestuia". Petru insa se indoia sa-i dea banii. Deci i-a zis sfantul: "Ce folos iti este tie sa-i pastrezi? Caci dupa doua zile vei muri si vei lasa lucrurile tale pustii". Si era joi ziua aceea, iar Duminica, mai inainte de a se face ziua, Petru a murit si au ramas lucrurile sale manastirii.

Era o cetate langa Marea Neagra care se numea Pombiupoli. Intr-insa era un egumen al unei manastiri cu numele Gavdiol, om atat de imbunatatit, incat si pe draci ii gonea. La acesta a venit un oarecare frate din manastirea lui Marcel, cu numele Talasie si, sezand ei, au rugat citiva frati pe egumenul acela, sa primeasca niste monahi care fugisera din acea manastire si iarasi se intorsesera. Egumenul nu voia, zicand ca nu este cu cuviinta sa fuga din ascultare si iarasi sa se intoarca. Deci, ca sa faca sa-i primeasca, Talasie i-a zis: "Si din manastirea lui Marcel multi s-au dus si iarasi i-a primit sfantul dupa ce s-au intors". Iar Gavdiol i-a zis: "Sa nu ma potrivesti nicidecum cu Marcel, ca Stapanul meu Hristos mi-a descoperit ca precum Moisi avea de la Dumnezeu duhul blandetii, asa si Marcel este preabland". Cu adevarat, cuviosul avea pe langa darul blandetii si darul proorociei, caci ceea ce proorocea, se si implinea si pe cele de departe le vedea, ca si cum ar fi fost de fata.

Odata, ucenicii lui plutind pe Marea Neagra pentru oarecare trebuinte manastiresti si fiind invaluire si vifor mare, incat erau gata sa moara, li s-a aratat cuviosul si i-a ajutat, povatuindu-i fara primejdie catre liman. Ajungand ei in cetatea Anchiria, unul dintr-insii, cu numele Pavel, s-a imbolnavit foarte si ceilalti voiau sa-l lase acolo; iar el oftand din inima cu plangere, a strigat: "Unde sunt rugaciunile tale, o! parinte Marcel, ca tu m-ai incredintat lui Dumnezeu si iata, acum pier si ce este mai amar, mor afara de turma ta si departe de fratii mei". Zicand acestea bolnavul cu lacrimi in ochi, iar cuviosul fiind in manastire si auzind plangerea si mahnirea lui, a spus lui Chesarie, ucenicul sau, ca "unul din fratii nostri trimisi la slujba este in mahnire si in boala". Sculandu-se, s-a rugat pentru dansul si indata s-a facut Pavel sanatos. Apoi a insemnat Chesarie vremea si dupa ce s-au intors fratii, s-a aflat ca in acel ceas s-a insanatosit Pavel in Anchira, cand a vazut mai inainte parintele boala lui si s-a facut rugaciune pentru dansul.

Dumnezeu pedepsea odata pamantul cu o foamete mare si a venit la cuviosul chelarul hambarului manastirii, cu numele Malh, spunandu-i ca se sfarseste graul si abia poate sa fie paine pentru zece zile. Sfantul a zis: "Tu sa te duci, fiule, sa-ti faci ascultarea ta si sa nu te ingrijesti de nimic". Malh, socotind ca ava nadajduia sa-i vie paine de undeva, dadea dupa obicei ceea ce era in hambar nu numai la trebuinta fratilor, ci si a saracilor. Trecand sapte zile si ramanand foarte putin grau in hambar, Malh a venit iarasi la sfant, spunandu-i despre ispravirea graului. Ava, ca si mai intai, l-a trimis la lucrul sau, poruncindu-i sa nu se ingrijeasca de aceasta.

Dupa doua zile, nemairamanand nimic in hambar, Malh a venit la ava tulburat. Iar cuviosul, sculandu-se, s-a dus la hambar si a poruncit lui Malh sa-i deschida. Acesta adeverea cu juramant ca n-a ramas nici un bob si nu are pentru ce sa deschida, dar l-a deschis si iata a vazut hambarul plin cu tot felul de paine si s-a spaimantat, iar cuviosul defaima necredinta lui. Din vremea aceea, n-a mai scazut hambarul, pana ce a trecut foametea, caci cat cheltuia chelarul intr-o zi, pe atat se adauga in cealalta. Asa a hranit cuviosul in vreme de foamete nu numai pe frati, dar si multime de saraci, de straini si de nevoiasi. Toate acestea sunt lucruri minunate ale Domnului, savarsite prin placutul Sau, Marcel. Si aceasta minune s-a auzit in toata cetatea imparateasca si toti boierii au aflat despre dansa. Dar urmeaza si altele si mai minunate.

Un oarecare monah Pavel, nu acel de care s-a vorbit mai sus, ci altul din alta manastire, imbolnavindu-se de moarte a trimis la sfant, rugandu-l sa vina la dansul. Ajungand trimisul la manastirea lui Marcel, l-a gasit indeletnicindu-se cu episcopul Calcedonului, vorbind despre dogmele bisericesti si nu era cu putinta sfantului a alerga la acel bolnav indata, pana ce nu va sfarsi vorbirea cu episcopul pentru lucrurile bisericesti.

In acea vreme bolnavul a murit. Dupa aceasta cuviosul s-a dus si a gasit savarsite toate cele de ingropare. Dar parintele, fiind tare in credinta si ridicand ochii cei trupesti si sufletesti catre cer si rugandu-se cu credinta si multa sarguinta catre Dumnezeu, dupa cum ii era obiceiul, in camara cea de taina a inimii sale, a pus mana pe cel mort; iar unii din cei ce stau acolo, radeau zicand in cugetele lor: "Acest batran nu crede ca cel ce zace este mort si incearca cu mainile". Dar sfantul, atingandu-se de cel mort, acesta indata a inviat si, ridicandu-se, a inceput sa vorbeasca. Atunci toti s-au spaimantat si s-au cutremurat de acea infricosata minune a sfantului. Iar cuviosul poruncea tuturor sa nu spuna nimanui acea minune; dar nu se puteau tainui maririle lui Dumnezeu si atatea daruri ale Lui, pe care le avea cuviosul.

Dar ce vom zice despre puterea si stapanirea acestui mare parinte pe care o avea asupra diavolilor? Caci acestia, ca niste praf ce se spulbera de un vant mare, asa se izgoneau din oameni prin rugaciunea lui. Odata, s-au adus la dansul patru indraciti, pe care muncindu-i dracii cumplit, strigau catre sfant: "Porunceste-ne sa iesim de vreme ce ai stapanire peste noi". Sfantul tacea si nici cu ochii nu cauta asupra lor, numai se ruga lui Dumnezeu in sine, zicand: "Miluieste, Doamne, zidirea Ta". Caci vedea viclesugul vrajmasului care cu acele cuvinte voia sa-l arunce in inaltarea mintii. Astfel, tacand sfantul, au iesit dracii biruiti de smerenia lui. Dar cine va spune in amanuntime faptele minunate ale cuviosului parintelui nostru? Cine va numara darul lui Dumnezeu care era intr-insul? Cine va spune credinta lui cea mare si neindoita, cu care putea sa faca acele mari lucruri? Vremea nu ajunge a povesti.

Dintre cele fara de numar spre folosul nostru si pentru preamarirea lui Dumnezeu, cel minunat intre sfintii Sai, sunt si acestea: Odata se aprinse in Bizant un foc mare, trimis de mania lui Dumnezeu, incat ardea cetatea in flacari, fiind pedepsita pentru pacate si nu era cu putinta nicidecum a se stinge vapaia, care ardea toate si le ingropa in cenusa. Nu era nici o nadejde ca sa poata scapa vreo casa de ardere, pentru ca focul cuprinsese toata cetatea imprejur. Instiintandu-se despre aceasta, Cuviosul Marcel a stat la rugaciune, ridicandu-si mainile sus si varsand lacrimi, indata s-a potolit focul si n-a mai inaintat si s-a salvat jumatate din cetate, pentru ca toata puterea focului s-a stins ca de niste ploi mari prin lacrimile cuviosului.

Un boier mare, Ardavurie, fecior al lui Aspar, cumplit cu obiceiul, iar cu credinta arian, s-a maniat asupra unui om de sub stapanirea sa, cu numele de Ioan, si a vrut sa-l omoare. Iar el, neavand unde sa se ascunda, a fugit in locasul Sfantului Marcel.

Ardavurie a trimis slugi dupa el ca sa-l ia de acolo, dar cuviosul nu l-a dat. Iarasi a trimis boierul cu rugaminti si ingroziri sa-l ia de acolo si l-a amenintat pe sfant, ca sa-i dea pe Ioan, iar Cuviosul i-a trimis inapoi si pe aceia. Maniindu-se boierul a trimis ostasi multi ca sa scoata cu sila din manastire pe Ioan, iar pe cei ce s-ar impotrivi sa-i omoare cu sabia. Cand au inconjurat ostasii manastirea cu sabiile si voiau sa strice ograda, venind fratii la sfant, il rugara cu lacrimi sa-l dea pe Ioan ostasilor ca nu cumva pentru dansul - ziceau ei - sa pierim si noi cei fara de vina. Cuviosul neascultand pe frati, ca era milostiv, nu a vrut sa dea pe cel nevinovat in mainile ucigasilor. Apoi, luand arma duhovniceasca, adica puterea Sfintei Cruci, cu care ingradindu-se a iesit impotriva ostasilor si indata a cazut mare frica peste ei, cand au vazut Crucea cu raze stalucind ca un soare, iar imprejurul lui, mare vapaie de foc, fulgerand si tunand, incat aruncand armele s-au inspaimantat si au fugit. Auzind acestea, boierul s-a inspaimantat si, imblanzindu-si mania, l-a iertat pe Ioan.

De vreme ce s-a pomenit aici de Ardavurie si de Aspar, tatal sau, este cu cuviinta a spune sfarsitul lor, care s-a descoperit cuviosului. Aspar era cu puterea cel mai intai dupa imparat, sub a carui mana era toata oastea si avea doi fii, pe Ardavurie si pe altul mai tanar, cu numele Patrichie; si era potrivnic imparatului in multe lucruri. Apoi cu toata casa sa ii era pe ascuns vrajmas imparatului si era foarte rau pentru toata Biserica lui Hristos, pentru ca, ajutand arienilor, facea mult rau drept-credinciosilor. Iar binecredinciosul si de Hristos iubitorul imparat Leon, care se numea cel Mare, fiind bland si temator de Dumnezeu, a rabdat pana la o vreme, pe de o parte din nerautate, iar pe de alta pentru ca toata puterea ostii grecesti era in mana lui Aspar si aproape toti erau arieni. Casa acelui rau credincios, fiind gata a se risipi cu cadere de moarte si a pieri, Cuviosul Marcel a avut un vis: "Un leu se lupta cu un balaur fiind fara masura de mari, balaurul batea pe leu cu coada si-l biruia, iar leul umbla imprejurul balaurului in desert, neputand sa-i faca nici un rau. Apoi, ostenindu-se amandoi, s-au odihnit. Dupa putina odihna leul capatand putere, deodata, ca dintr-un somn desteptandu-se, s-a repezit asupra balaurului cu mare manie si, trantindu-l la pamant, l-a biruit".

Vazand aceasta in vis parintele Marcel, a proorocit ca Aspar cu toata casa lui va fi pierdut de imparat, caci leul pe care-l vazuse inchipuia pe imparatul Leon, iar balaurul cel mare pe Aspar, care cu adevarat ca un balaur musca si vatama credinta cea dreapta.

Vedenia si proorocia sfantului au luat degraba sfarsit, caci: binecredinciosul imparat Leon, vrand cu bunatatea si milostivirea sa sa impace casa lui Aspar si din vrajmas sa-l faca prieten, ba inca sarguindu-se a-l aduce la sfanta credinta, a logodit pe fiica sa, Ariadna, cu feciorul lui Aspar, cel mai tanar, Patrichie, si voia sa-l faca dupa sine imparat, pentru ca el nu avea fecior. Deci gandea ca pe ginerele sau sa-l inalte la imparatie, dar s-a facut mare gilceava in poporul cel credincios, pentru ca se temeau toti, ca pana la sfarsit sa fie chinuita Biserica lui Hristos prin vrajmasia si rautatea arieneasca, caci ginerele imparatului era arian.

Adunandu-se toti credinciosii cu episcopii si cu preotii, luand cu ei si pe batranul Marcel, au mers la imparat si au zis: "Sa nu faca aceasta, adica sa nu ridice la mostenirea imparateasca pe cel rau-credincios, ci mai intai ginerele imparatului sa se lepede de credinta cea arieneasca, iar de nu va voi, apoi sa nu primeasca cinstea imparateasca". Imparatul Leon potolind poporul, fagaduia ca va aduce pe ginerele sau catre dreapta-credinta. Ginerele sau, desi cu viclesug venise la credinta, totusi gilceava in popor nu inceta.

In acea vreme s-a descoperit rautatea si viclesugul lui Aspar, ca nu numai coroana imparateasca cauta, ci capul imparatului, voind sa-l omoare. Deci s-a ridicat tot poporul impotriva casei lui Aspar, nerabdand un viclesug ca acela si voia sa-l piarda cu totul. Iar el, temandu-se, a fugit cu fiii sai in Calcedon si s-au inchis in biserica Sfintei Mucenite Eufimia, avand cu sine multime de ostasi, care au stat imprejurul bisericii, pazind viata lui. Dar a fost scos de acolo cu cuvinte imparatesti de pace si chemat in cetatea imparateasca. Apoi, dupa putina vreme, dupa sfatul imparatesc, Aspar impreuna cu fiul sau Ardavudie au fost omorati de Zenon. Patrichie, ginerele imparatului, a fost trimis in surghiun, iar Ariadna, fiica imparatului, a fost luata de Zenon, care mai pe urma a luat imparatia greceasca dupa Leon. Astfel neamul cel de balaur, casa lui Aspar zic, a pierit cu sunet, fiind biruit de leu, dupa proorocia sfantului. Dar noi iarasi sa ne intoarcem la Sfantul Marcel.

Cand mergea poporul la imparatul Leon, cu episcopii si preotii, avand cu dansii pe acest parinte ca pe un intelept si prea- ales povatuitor, multi din cei vrednici, au vazut pe ingerul lui Dumnezeu in chip de tanar preafrumos, in haine albe si incins cu brau de aur, mergand impreuna cu Sfantul Marcel si sprijinindu-l de mana lui. Astfel l-au vazut toata vremea, cand mergea acolo cu poporul si iarasi cand se intorcea de acolo pana la usa chiliutei sale, unde s-a facut nevazut. De aici aratat este, ca era iubit de Dumnezeu acest fericit parinte, caci pe ingerii Sai ii trimitea spre slujba ca sa-l duca in cale si sa-l pazeasca. Astfel se implineau asupra lui cele zise: Va porunci pentru Tine ingerilor Sai, ca sa Te pazeasca in toate caile Tale, pe maini Te vor lua, ca nu cumva sa se impiedice de piatra piciorul Tau.

Acum este vremea sa spunem si sfarsitul Cuviosului. Saizeci de ani savarsind cuviosul in nevointele monahicesti, s-a apropiat de fericitul sau sfarsit, petrecand toate zilele vietii sale cu placere de Dumnezeu. Si s-a asemanat proorocilor, prin mai inainte-vedere; patriarhilor, prin credinta si nadejde neindoita spre Dumnezeu, si mucenicilor prin omorirea trupului, cea din toate zilele. Apoi s-a asemanat lui Moise intru vedere de Dumnezeu si in dar, precum s-a zis mai sus, fiind deopotriva lui David in blandete, lui Petre Apostolul in ravna, lui Ioan intru feciorie si in stiinta si tuturor Apostolilor in darul tamaduirilor; caci era izvor tuturor tamaduirilor si rau al facerilor de bine cele cu minune.

Zacand pe patul durerii, plangea multimea fratilor, inconjurandu-l, intre care era unul cu numele Luchian, de neam boieresc, care trecand cu vederea toate cele lumesti, venise la viata monahiceasca, sporind in faptele cele bune mai mult decat altii. Acela, plangand, ruga pe sfant ca sa nu-l lase singur fara de carma in marea acestei vieti, spre a se pierde in valurile ispitei, ci sa-l ia si pe el. Iar cuviosul, cautand spre dansul, a zis: "Indrazneste, fiule, pentru ca, dupa ducerea mea, degraba vei veni dupa mine". Si s-au adunat de prin manastirile cele din jur egumenii si fratii, precum si arhiereii si boieri din Constantinopol ca sa-l cerceteze si sa-i dea sarutarea cea mai de pe urma. El, dand fiecaruia invatatura ce se cadea si multe vorbind spre folosul sufletului si pentru viata cea vesnica, s-a rugat ca sa se departeze de la dansul, zicand ca vrea sa doarma putin. Departandu-se toti, a adormit cu somnul cel fericit si cu odihna cea vesnica, dandu-si sufletul sau in mainile lui Dumnezeu si l-au pus cu cinste in biserica pe care el insusi a zidit-o.

Fericitul Luchian plangand deasupra gropii lui, in a cincea zi i s-a aratat cuviosul in vedenie, zicand: "Pentru ce te mahnesti? Nu crezi ca am rugat pentru tine pe Dumnezeu, ca si tu fara de zabava sa fii impreuna cu mine?". Dupa acea vedenie, a treia zi s-a odihnit intru Domnul si Luchian, mai traind dupa parintele si invatatorul sau opt zile. Astfel, Cuviosul Marcel si dupa moartea sa a implinit proorocia sa, degraba luand dupa sine, precum a fagaduit, pe iubitul ucenic Luchian si impreuna cu sfintii cu care s-a asemanat, s-a dus inaintea Stapanului Sau cel mai sfant decat toti sfintii, in veselie si in bucurie vesnica, Caruia si noi ne inchinam, ca sa ne invrednicim prin rugaciunile sfantului si cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava in veci. Amin.


Hristos este cu noi!

miercuri, 23 decembrie 2009

P.S.Vincentiu-Pastorala de Craciun 2009-




† V I N C E N T I U

Prin harul lui Dumnezeu
Episcop al Sloboziei si Cãlãrasilor

Iubitului meu cler si popor,
har si pace de la Dumnezeu, Tatãl nostru,
iar din parte-mi, arhieresti binecuvântãri !


Iatã, vã vestesc vouã bucurie mare, care va fi pentru tot
poporul. Cãci ni S-a nãscut azi Mântuitor, care este
Hristos Domnul, în cetatea lui David (Luca 2,10-11)

Dreptmãritori crestini,


Acestea sunt cuvintele pe care îngerul le-a
adresat pãstorilor din Betleem în noaptea
sfântã a Naºterii Mântuitorului. Pãstorii au
vãzut ºi au auzit mulþime de îngeri lãudând pe Dumnezeu
ºi zicând: „Slavã întru cei de sus lui Dumnezeu ºi pe
pãmânt pace, între oameni bunãvoire“ (Luca 2,4).
Binecuvântatã ºi unicã este vestea cea mare, vestea
cea bunã a mântuirii, primitã de întreaga umanitate, în
Betleem, cetatea lui David.
Prin Naºterea Mântuitorului Iisus Hristos pacea s-a
sãlãºluit în toatã creaþia ºi bunãvoirea între oameni, pentru
cã Fiul lui Dumnezeu S-a nãscut „ca lumea viaþã sã aibã
ºi încã din belºug“ (In 10,10).
1
Sfânta Evanghelie, vestea cea bunã a mântuirii, mãrturise
ºte cã Dumnezeu S-a fãcut prezent în lume prin Naºterea
ºi Învierea din morþi a Fiului Sãu, Unul-Nãscut Iisus
Hristos; ea mãrturiseºte adevãrul ºi mãreþia Ortodoxiei
sau a dreptei credinþe: „Dumnezeu S-a arãtat în trup, S-a
îndreptat în Duhul, a fost vãzut de îngeri, S-a propovãduit
între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înãlþat întru slavã“
(1 Timotei 3,16). În persoana lui Iisus din Nazaret,
Dumnezeu S-a fãcut Om, nãscându-Se din Fecioara Maria,
în Betleem, cetatea lui David, ºi S-a manifestat în mijlocul
oamenilor ca Mântuitor, Hristos ºi Domn.
Naºterea Mântuitorului Hristos a fost necesarã, pentru
cã omul nu se putea mântui prin el însuºi. Hristos ºi-a
asumat prin întrupare atât condiþia vieþii noastre, cât ºi
cea a morþii noastre, pentru ca noi sã ne putem împãrtãºi
de viaþa Lui. Hristos trebuia sã devinã ceea ce suntem
noi, pentru ca noi sã avem posibilitatea sã devenim ceea
ce este El, în deplinãtatea vieþii ºi slavei Sale.
Prin Naºterea Mântuitorului Hristos, oamenii L-au
putut vedea pe Dumnezeu; s-a refãcut astfel legãtura între
cer ºi pãmânt. Mântuitorul a adus oamenilor o viaþã nouã,
ne-a redat demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, ne-a deschis
porþile cerului, ne-a eliberat de vechea robie a pãcatului.
Iubiþi fii duhovniceºti,
Sfinþii Pãrinþi, tâlcuind Sfintele Evanghelii, ne
spun cã Naºterea Mântuitorului Iisus Hristos
este strâns legatã de taina Jertfei de pe Golgota
ºi a Învierii Sale. Iar aceastã legãturã se descoperã în icoana
2
Naºterii Domnului, care ni-L prezintã pe Mântuitorul
Hristos Prunc, în centru, înconjurat de zidurile peºterii în
care S-a nãscut. Este înfãºat nu în scutecele unui nou-nãscut,
ci într-un giulgiu de înmormântare, care anticipeazã punerea
Lui într-o altã peºterã, într-un alt spaþiu întunecat, dupã
moartea Lui pe cruce. Pruncul nu este aºezat pe un pãtuþ,
ci pe un altar de jertfã. Naºterea Sa este înþeleasã, aºadar,
ca o jertfã a iubirii dumnezeieºti.
Vechiul Legãmânt încheiat de Dumnezeu cu oamenii s-a
împlinit, a ajuns la desãvârºire prin Naºterea Mântuitorului
în Betleem, cetatea lui David. Adverbul de timp azi din
cuvântul îngerului, „(...) cãci ni S-a nãscut azi Mântuitor,
care este Hristos Domnul...“, exprimã esenþa lucrãrii Sale,
aceea de mântuire a oamenilor. Pentru acest motiv îngerii,
care aduc laudã veºnicã dumnezeiescului Mântuitor, pot
intona cântarea slavei în care cerul se uneºte cu
pãmântul: „Slavã întru cei de sus lui Dumnezeu ºi pe
pãmânt pace, între oameni bunãvoire“ (Luca 2,14).
Pe pãmânt pace, pentru cã S-a nãscut Hristos, Domnul
pãcii, aducând împãcare între oameni, împãcare în
conºtiinþa ºi fiinþa fiecãrui om, aducând împãcarea între
om ºi Dumnezeu.
Bunãvoirea între oameni este rodirea realã, vizibilã,
a pãcii; este atmosfera spiritualã ºi moralã necesarã în
raporturile dintre oameni, este urmarea fireascã a stãrii
de pace pe pãmânt.
3
Dreptmãritori creºtini,
Asupra cuvântului azi din mesajul îngerului aº
vrea sã ne aplecãm în mod special atenþia.
Pentru cã, prãznuind Naºterea Domnului
împreunã cu întreaga Bisericã Dreptmãritoare, noi nu
sãrbãtorim numai un eveniment care a avut loc acum douã
mii de ani în Betleem, cetatea Regelui David, ci, prin
Sfintele Slujbe sãvârºite în Biserici ºi mai ales prin
sãvârºirea Sfintelor Liturghii, trãim acest eveniment ca
fiind prezent, actual, ca ºi cum s-ar fi petrecut astãzi.
Naºterea Mântuitorului Iisus Hristos nu este numai un
eveniment pe care îl prãznuim anual, pentru cã ne-a
marcat istoria, numãrând anii erei creºtine începând cu el,
ci este ºi un eveniment care a schimbat în mod ireversibil
istoria, aceasta devenind o istorie a mântuirii neamului
omenesc. Aceasta datoritã lucrãrii Harului Duhului Sfânt
în Biserica pe care Domnul a întemeiat-o aici pe pãmânt.
Ca arhipãstor ºi pãrinte spiritual al vostru, în cuvintele
ce urmeazã vreau sã vã arãt calea, modul concret în care
noi, creºtinii, fii ai lui Dumnezeu, putem trãi ºi simþi
prezentã marea minune a Naºterii Mântuitorului în
viaþa noastrã.
În primul rând prin sãvârºirea Sfintei Liturghii. Ori
de câte ori participãm la sãvârºirea Sfintei Liturghii, noi
prãznuim deopotrivã Naºterea Domnului ºi Învierea Sa
din morþi, deoarece în fiecare Dumnezeiascã Liturghie
Mântuitorul Iisus Hristos Se naºte, Se aduce jertfã
nesângeroasã ºi învie prin puterea lui Dumnezeu Tatãl
în Duhul Sfânt. Aceasta este valoarea Sfintei Liturghii,
pe care o sãvârºim în fiecare duminicã în bisericile noastre
4
ºi aceastã valoare reiese din faptul cã duminica prãznuim
Naºterea ºi Învierea Domnului. De aceea, este de folos
sã venim duminicã de duminicã la Sfânta Bisericã, sã
participãm la Sfânta Liturghie ºi sã ascultãm Cuvântul
lui Dumnezeu, împãrtãºindu-ne cu Sfântul Trup ºi Sânge
al Mântuitorului Iisus Hristos. În felul acesta noi ºi copiii
noºtri vom fi educaþi ºi ajutaþi sã creºtem ºi sã ne desãvâr
ºim în credinþa ºi iubirea Mântuitorului Hristos.
Sfânta Spovedanie sau Taina Împãcãrii cu Dumnezeu
este un alt mod de a trãi zilnic minunea Naºterii din
Betleem. De fiecare datã când ne mãrturisim pãcatele în
faþa duhovnicului prãznuim Naºterea Domnului, deoarece
Mântuitorul Iisus Hristos re-naºte în sufletele noastre,
„Hristos ia chip în noi“ (Galateni 4,19), pentru cã L-am
ucis cu pãcatele noastre. Prin Sfânta Tainã a Spovedaniei
sau a Împãcãrii cu Dumnezeu noi primim iertarea pãcatelor,
restabilim comuniunea cu Dumnezeu ºi, în acelaºi
timp, se întãreºte în noi prezenþa lucrãrii Sale harice.
Cunoscând acest adevãr, cunoscând valoarea acestei Sfinte
Taine, cu siguranþã nu-L vom evita pe Domnul, cum fac
mulþi fraþi ai noºtri, trãind doar aspectele exterioare legate
de sãrbãtoarea Naºterii Mântuitorului, ci, curãþindu-ne
sufletul ºi trupul prin Taina Sfintei Spovedanii, îl vom
primi pe Domnul Hristos în sufletele noastre.
Rugãciunea este o nouã cale prin care trãim ºi participãm
la minunea Naºterii Domnului. Mântuitorul ne-a
asigurat cã „unde sunt doi sau trei adunaþi în numele Meu,
acolo sunt ºi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18,20). Prin
rugãciune noi trãim în prezenþa Mântuitorului Iisus
Hristos, Care Se roagã în noi ºi împreunã cu noi, deoarece
5
El este Emanuel, adicã „Dumnezeu este cu noi“. De fiecare
datã când ne adunãm sã ne rugãm, cinstim Naºterea
Domnului, fie când suntem acasã, fie în bisericã, personal
ºi în comuniune, fie când citim Imnele Acatist în
cinstea Mântuitorului, a Maicii Domnului ºi a Sfinþilor,
prietenii lui Dumnezeu. Prin rugãciune ne asigurãm de
ajutorul ºi protecþia lui Dumnezeu. De aceea, vã îndemn
cu pãrinteascã dragoste sã nu fie zi datã de Dumnezeu
în care sã nu ne plecãm genunchii în rugãciune, chiar dacã
„avem atâtea lucruri de fãcut“.
Un alt mod prin care cinstim ºi devenim pãrtaºi minunii
Naºterii Mântuitorului Iisus Hristos este milostenia. Faptele
de milostenie nu sunt altceva decât mãrturisirea iubirii
noastre faþã de Dumnezeu ºi de semenii noºtri aflaþi în suferinþã.
Nu ne putem bucura cu adevãrat de minunea Naºterii
Mântuitorului dacã sufletele noastre sunt stãpânite de urã,
invidie faþã de fraþi, prieteni ºi cunoscuþi, dacã în casele
noastre nu domnesc pacea ºi bucuria pe care Pruncul
dumnezeiesc le-a revãrsat din belºug peste noi. Crãciunul
sau Naºterea Domnului este o sãrbãtoare a familiei ºi nu
ne putem bucura deplin de ea dacã nu avem pãrtãºie cu
cei defavorizaþi ai societãþii, cu toþi cei ce sunt în suferinþe
spirituale ºi trupeºti, pentru care acest mare praznic nu este
decât o zi ca oricare alta, plinã de suferinþã ºi singurãtate.
Iatã numai câteva cãi prin care cinstim minunea Naºterii
Domnului, prin care participãm ºi actualizãm în viaþa
noastrã acest mare Dar pe care Creatorul l-a oferit creaþiei
Sale: prin participarea la Sfânta Liturghie, prin mãrturisirea
pãcatelor, prin rugãciunea în singurãtate ºi în comuniune,
prin faptele de milostenie. Privind cu luare aminte,
6
vedem cã aceste „cãi“ cuprind de fapt cele patru constante
obiºnuite ale vieþii creºtine, care ne permit sã fim pãrtaºi
minunii Naºterii Domnului, zi de zi, tot cursul existenþei
noastre.
Iubiþi fii duhovniceºti,
Din an în an, credincios ºi eu datinilor strãbune
ºi sfinte, am pornit cu colindul pe la casele
voastre ºi, venind la fereastra sufletului vostru,
bat ºi strig: „scoalã-te cel ce dormi“, mergi la Betleem
ºi te va lumina Hristos, pentru cã “Hristos este lumina
lumii“. Prin glasul evanghelistului, El neîncetat ne cheamã:
„Cine vine la Mine nu va umbla întru întuneric ºi va avea
lumina vieþii“.
Lumina lui Hristos, lumina vieþii, ne-au dãruit-o Sfinþii
Pãrinþi Capadocieni, pe care i-am prãznuit în mod deosebit
în cursul anului ce se încheie peste câteva zile, prin viaþa,
învãþãturile ºi scrierile lor, prin rugãciunile cu care ne-au
cãlãuzit paºii. Afost un an cu multe încercãri ºi ispite, un
an de recesiune, ºomaj ºi sãrãcie. Un an în care credinþa,
nãdejdea ºi dragostea lucrãtoare ale fiecãrui creºtin au fost
puse la încercare. Un an în care, cu ajutorul ostenitorilor ºi
donatorilor Centrului nostru Social „Episcopul Damaschin“,
cu sprijinul misiunii sociale fãcute de protoierii ºi parohii,
ne-am strãduit sã venim în sprijinul celor în suferinþã ºi
nevoie, sã aducem lumina lui Hristos acolo unde existã
derutã lãuntricã, uscãciune sufleteascã ºi deznãdejde.
Lumina lui Hristos o aºteptãm ºi în Noul An 2010,
când întreaga Bisericã Ortodoxã Românã cinsteºte Crezul,
7
mãrturisirea noastrã de credinþã, rânduit de primele douã
Sinoade Ecumenice de la Niceea ºi Constantinopol ºi
aniverseazã 125 de ani de la recunoaºterea Autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române, an în care-L rugãm pe
Mântuitorul Iisus Hristos sã reverse cu îmbelºugare
Darurile Sale cele bogate asupra poporului ºi Bisericii Sale.
Dorindu-vã din toatã inima sã petreceþi sãrbãtorile
Crãciunului, Anului Nou 2010 ºi Bobotezei cu pace,
sãnãtate ºi alese bucurii duhovniceºti, vã binecuvântez pe
toþi ºi rog pe Mântuitorul Iisus Hristos sã vã dãruiascã
cele ce vã sunt de folos sufletelor ºi trupurilor voastre.
Al vostru arhipãstor sufletesc,
stãruitor în rugã cãtre Dumnezeu pentru pace ºi bunãvoire,
pentru sporite rodiri în Iisus Hristos, Domnul pãcii,
+VINCENTIU

EPISCOPUL SLOBOZIEI SI CÃLÃRASILOR


Hristos este cu noi!