duminică, 28 februarie 2010

Duminica a II-a din Postul Mare

a Sf. Grigorie Palama
- EVANGHELIA DESPRE VINDECAREA SLĂBĂNOGULUI -
Predică la Vindecarea Slabanogului



Sf. Nicolae Velimirovici
Duminica trecută am ascultat pericopa Evanghelică despre tăria minunată a arătării măreţe şi puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la îndoială cuvintele Apostolului Filip, că îndelung aşteptatul Mesia S-ar fi arătat în lume, şi aceasta în persoana lui Iisus din Nazaret - tot Natanael, de îndată ce a ajuns înaintea Domnului, L-a recunoscut îndată, şi L-a mărturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca Împărat al lui Israel. Evanghelia de astăzi vorbeşte despre ostenelile mari şi luptele oamenilor cu credinţă adevărată, pentru a veni înaintea Domnului Hristos.
Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un prieten, care era bolnav de paralizie - ducându-l pe patul său, el fiind foarte slab şi lipsit de ajutor. Ei au încercat fără să izbutească, să străbată prin mulţimea deasă de oameni, pentru a ajunge lângă Domnul şi, neizbutind, s-au urcat pe acoperişul casei, l-au desfăcut şi, cu osteneală multă, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul şi l-au aşezat la picioarele Vindecătorului făcător de minuni. Aceasta era măsura credinţei lor în Hristos.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu a auzit credinţa lor spusă în cuvinte, dar El a văzut aceasta. Ochii Lui duhovniceşti au pătruns până în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omeneşti şi, privind aceste adâncuri, a văzut această credinţă. Cu ochii Săi trupeşti, El văzuse şi cunoscuse ostenelile şi strădaniile lor, pentru a aduce omul bolnav înaintea Lui. Atunci, credinţa lor era vădită atât vederii duhovniceşti a Domnului, cât şi ochilor Lui trupeşti.
Necredinţa cărturarilor care erau de faţă la această întâmplare, era de asemenea vădită pentru Domnul. Ei cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel - el huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a început să-i mustre cu blândeţe pentru aceasta: "De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?" Domnul, în judecata Sa limpede, citeşte inimile necurate cu aceeaşi lesniciune cu care le citeşte pe cele curate. Aşa cum a văzut de îndată inima curată a lui Natanael, în care nu se afla vicleşug, tot la fel şi aici, El vede de îndată şi cu limpezime inimile cărturarilor, care erau pline de vicleşug. Pentru a le arăta că El are putere atât asupra trupurilor, cât şi asupra sufletelor oamenilor, atât ca să ierte păcatele, cât şi ca să vindece trupul cel slăbănog, Domnul spune paraliticului: "Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta." La o poruncă atât de hotărâtă, slăbăngol s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Iată cât de multe puteri minunate arată Domnul deodată:

•El vede în inimile oamenilor şi deluşeşte credinţa în unii şi vicleşugul în alţii.
•El iartă sufletului păcatul său, făcându-l sănătos şi curat de boala şi de slăbiciunea sa.
•El redă sănătatea trupului slăbănog şi paralizat prin puterea cuvintelor Sale.
O, cât de măreaţă şi înfricoşătoare, minunată şi dătătoare de sănătate este arătarea Dumnezeului Celui viu!

Dar noi trebuie să venim şi să stăm înaintea Dumnezeului Celui viu. Acesta este lucrul de cea mai mare însemnătate pe calea mântuirii: să venim cu credinţă înaintea Domnului şi să-L simţim pe El. Uneori, Domnul Însuşi vine şi Îşi descoperă harul înaintea noastră, când El a venit la Marta şi Maria în Betania, când S-a arătat pe neaşteptate Apostolului Pavel, pe drum sau altor Apostoli pe Marea Galileii şi pe drumul spre Emaus, înlăuntrul uşilor încuiate, ori Mariei Magdalena în grădină, ori multor sfinţi în vise şi vedenii. Uneori, oamenii au fost aduşi înaintea Domnului de către Apostoli, aşa cum Andrei l-a adus pe Simon Petru şi Filip l-a adus pe Natanael şi aşa cum urmaşii Apostolilor şi misionarii au adus mii şi milioane de credincioşi la Domnul şi tot aşa cum un credincios a adus pe un altul. În sfârşit, uneori chiar oamenii se ostenesc din toate puterile lor, ca să ajungă înaintea Domnului, aşa cum s-a întâmplat cu aceşti patru oameni, care au desfăcut acoperişul casei pentru a aduce înaintea Domnului pe slăbănog. În aceste trei chipuri oamenii se pot simţi înaintea Domnului. Noi trebuie să ne silim şi să stăruim ca să ajungem înaintea Domnului şi pentru ca Dumnezeu să ne primească în preajma Sa şi să ne lumineze. De aceea, noi trebuie să luăm aceste trei căi în ordine inversă, adică noi trebuie, cu credinţă şi cu osârdie, să facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a ajunge la Dumnezeu; apoi trebuie să urmăm chemarea şi îndrumările Sfintei Biserici apostolice şi ale Părinţilor şi Învăţătorilor Bisericii; şi, în cele din urmă, numai după împlinirea primelor două condiţii, trebuie, cu rugăciune şi nădejde, să aşteptăm ca Dumnezeu să ne aducă la El şi, prin Duhul Său, să ne lumineze, să ne întărească, să ne vindece şi să ne mântuiască.

Cât de mari trebuie să fie strădaniile noastre pentru a deschide calea către Duhul lui Dumnezeu, ni se arată în chipul cel mai lămurit, în exemplul acestor patru oameni, care nu s-au dat înapoi de la urcarea pe acoperiş, nu i-a oprit nici ruşinea, nici frica, pentru a-l aduce pe prietenul lor bolnav înaintea Dumnezeului Celui viu, pe deasupra, prin acoperiş. Acest exemplu de osârdie este asemănător - dacă nu cumva mai mare - aceluia al văduvei care s-a rugat stăruitor, de judecătorul cel nedrept, ca să-i facă dreptate faţă de potrivnicul ei (Luca 18:1-5). Aceasta înseamnă împlinirea poruncii Domnului, ca să strige la Dumnezeu ziua şi noaptea şi Dumnezeu îi va auzi pe ei. Aceasta este o dovadă a adevărului altei porunci a lui Dumnezeu: "Bateţi şi vi se va deschide" (Matei 7:7). În sfârşit, aceasta este desluşirea cuvintelor uimitoare ale lui Hristos: "Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea." (Matei 11:12). Atunci, Domnul le cere următorilor Săi credincioşi, ca ei să facă tot ceea ce le stă în putinţă, ca ei să se silească cu toată puterea lor, să fie lucrători câtă vreme au lumină, să se roage fără încetare, să ceară, să caute, să bată, să postească şi să facă fapte de milostenie fără de număr - toate acestea să le facă pentru ca să li se deschidă lor Împărăţia cerurilor - prin simţirea lui Dumnezeu cea măreaţă, înfricoşătoare şi dătătoare de viaţă. Domnul spune: "Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă, ca să vă întăriţi . şi să staţi înaintea Fiului Omului" (Luca 21:36). Să fiţi cu trezvie şi cu mare purtare de grijă faţă de inima voastră, ca să nu se deschidă aceasta faţă de pământ; privegheaţi asupra gândurilor voastre, ca acestea să nu vă îndepărteze de Dumnezeu; fiţi cu purtare de grijă faţă de lucrările voastre, ca să vă înmulţiţi talantul şi ca acesta să nu se împuţineze sau să piară cu totul; aveţi grijă de zilele voastre, ca să nu vină moartea asupra voastră pe neştiute şi să nu vă prindă nepocăiţi de păcatele voastre. Aceasta este credinţa noastră Ortodoxă: lucrătoare, rugătoare şi păzitoare, pătrunsă până în adâncuri de lacrimi şi osârdie. Nici o altă credinţă nu cere atâta osârdie din partea credincioşilor săi, ca să se învrednicească să stea înaintea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta spune despre aceste stăruinţe lumii întregi, dar Domnul şi Mântuitorul nostru Însuşi le-a cerut pe acestea credincioşilor şi Biserica le repetă într-una, de-a lungul veacurilor, din neam în neam, arătând credincioşilor numărul tot mai mare de luptători duhovniceşti, care au împlinit legea lui Hristos şi li s-a dat slavă şi putere de negrăit prin cuvânt, atât în cer, cât şi pe pământ.

Dar, pe de altă parte, trebuie să nu ne înşelăm pe noi înşine, crezând că toate nevoinţele şi osârdia omului aduc în sine mântuirea. Nu trebuie să ne închipuim că numai prin nevoinţele şi osârdia sa, omul va fi în stare să ajungă înaintea Dumnezeului Celui viu. Dacă nu este după Voia lui Dumnezeu, nici un om muritor nu poate să ajungă vreodată să stea înaintea feţei lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Însuşi, care a menit această întreagă osârdie şi nevoinţe, spune în altă parte: "Când veţi face toate cele poruncite vouă. Să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem" (Luca 17:10). Şi în alt loc: "Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl" (Ioan 6:44). Şi iarăşi: "Fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15:5). Şi iarăşi, în alt loc: "Prin har sunteţi mântuiţi" (Efeseni 2:5). Ce mai putem spune după toate astea? Să spunem că toată sârguinţa noastră pentru mântuire este în zadar? Să stăm nemişcaţi şi să aşteptăm ca Domnul Însuşi să ne aşeze, prin puterea Sa, înaintea feţei Sale? Nu spune chiar Proorocul Isaia: "Toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat" (Isaia 64:6)? Să lepădăm, atunci, toată strădania şi nevoinţele noastre? Atunci n-am ajunge şi noi întocmai ca şi sluga care a săpat şi a ascuns în pământ talantul domnului şi, pentru aceasta, stăpânul său i-a strigat: "Slugă vicleană şi leneşă!" (Matei 25:26). Noi trebuie să ne păstrăm mintea limpede şi să ne străduim să împlinim poruncile lămurite ale Domnului. Noi trebuie să ne străduim din toate puterile noastre, dar stă numai în puterea lui Dumnezeu să ne binecuvânteze strădaniile şi să ne aducă înaintea Sa. Apostolul Pavel a venit aici cu o lămurire minunată, când a zis: "Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel, nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu, Care face să crească." (I Corinteni 3:6-7). Atunci, totul depinde de Dumnezeu - de puterea, înţelepciunea şi milostivirea Lui. Cu toate acestea, noi trebuie să plantăm şi să udăm şi nu trebuie să cutezăm să ne lepădăm de datoria noastră fără să fim în primejdia pierzării veşnice.

Este de datoria agricultorului să planteze şi să ude, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă seminţele vor încolţi, vor creşte şi vor da roadă.

Este de datoria omului de ştiinţă să examineze şi să cerceteze, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă cunoaşterea i se va descoperi lui, sau nu.

Este de datoria părinţilor să-şi crească şi să-şi educe copiii în frica lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi milostivirea lui Dumnezeu dacă aceşti copii vor trăi mai mult sau mai puţin.

Este de datoria preoţilor să-i înveţe, să le dea cunoştinţe, şi să-i îndrume pe credincioşi, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă strădaniile preoţilor vor aduce roadă sau nu.

Este de datoria noastră, a tuturor, să ne străduim şi să ne silim, ca să ne învrednicim să stăm înaintea Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă vom fi primiţi sau nu de Domnul.

Dar noi nu trebuie să ne străduim fără să avem nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Toată silinţa noastră să ne fie luminată de nădejdea că Domnul este cu noi şi că El ne va primi în lumina înfăţişării Sale. Nu se află nici un izvor mai adânc şi mai nesecat, decât izvorul milostivirii lui Dumnezeu. Când fiul rătăcitor s-a pocăit după căderea lui îngrozitoare până la treapta porcilor, tatăl său cel milostiv a mers să-l întâmpine, l-a îmbrăţişat şi l-a iertat. Dumnezeu este neobosit în alergarea Lui, ca să-i întâmpine pe copiii Săi cei pocăiţi. El Îşi întinde mâna către toţi cei care se întorc cu faţa către Dumnezeu. "Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit." (Isaia 65:2), a spus Domnul către evrei. Aşadar, când Domnul Îşi întinde mâna Sa către cei răzvrătiţi, cum să nu fie El ascultător? Ascultătorul prooroc David spune: "Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin." (Psalm 15:8). Atunci, Domnul nu tăgăduieşte să se arate înaintea celor care se străduiesc pentru mântuirea lor.

De aceea, să nu socotim strădaniile noastre că sunt în deşert, aşa cum fac cei lipsiţi de Dumnezeu şi cei care se află în deznădejde, ci, atunci când ne ostenim şi facem cele mai mari osteneli cu putinţă, nădăjduim în mila lui Dumnezeu. Să ne sporim ostenelile în timpul Postului Mare, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Pe calea aceasta a noastră, să ne lumineze exemplul celor patru credincioşi care s-au urcat pe acoperiş şi l-au desfăcut şi au lăsat în jos, înaintea Domnului, patul în care zăcea slăbănogul cel paralitic. Dacă o cincime din sufletul nostru este paralizată sau bolnavă, să ne grăbim dimpreună cu celelalte patru cincimi sănătoase înaintea Domnului şi El va da sănătate părţii din lăuntrul nostru, care este bolnavă. Dacă unul dintre simţurile noastre s-a smintit de lumea aceasta şi s-a îmbolnăvit din pricina tulburării prea mari, să ne repezim cu celelalte patru simţuri înaintea Domnului, pentru ca El să se milostivească de simţul nostru bolnav şi să-l vindece. Când o porţiune a trupului se îmbolnăveşte, doctorul recomandă două feluri de îngrijire: purtare de grijă şi hrănirea restului trupului, astfel încât porţiunea sănătoasă să ajungă mai puternică şi mai sănătoasă, şi să poată rezista astfel bolii din porţiunea care este bolnavă. La fel este şi cu sufletele noastre. Dacă în minţile noastre se află îndoială, să luptăm cu osârdie în inimă şi în suflet, pentru a ne întări credinţa şi, cu ajutorul Domnului, să se vindece şi să se întărească mintea noastră bolnavă. Dacă am păcătuit uitând de rugăciune, să ne grăbim să facem fapte de milostenie, să ne restabilim cucernicia pierdută - şi de la capăt.

Şi Domnul va vedea credinţa noastră, şi ostenelile, şi strădania noastră şi ne va milui pe noi. Şi El, în milostivirea Lui nesfârşită, ne va primi la El, în duhul acela fără de moarte şi de viaţă dătător, prin care cete nenumărate de îngeri şi armate întregi de sfinţi primesc viaţă, primesc putere şi bucurie. Slăvit şi lăudat fie Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt - Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.


Hristos este cu noi!

miercuri, 24 februarie 2010

Liturghia Darurilor mai inainte sfintite

Liturghia Darurilor mai inainte sfintite este cea de-a treia Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Liturghia Darurilor se poate savarsi in orice zi a Postului Mare (cu exceptia zilelor de sambata si de duminica, a zilelor aliturgice - luni si marti din prima saptamana si vineri din Saptamana Patimilor, cand nu se face nici o Liturghie). In zilele noastre se obisnuieste sa fie oficiata numai in zilele de miercuri si vineri si in joia Canonului celui mare (saptamana a cincea).

In sambatele din Postul Mare se savarseste Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in primele cinci duminici de post Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. In duminca Floriilor - Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in Saptamana Patimilor, joi si sambata Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.

Avand in vedere ca Postul Pastilor este un timp al infranarii si al caintei, iar Liturghia un timp al bucuriei, Parintii Bisericii au decis ca in cazul in care sunt credinciosi care doresc sa se impartaseasca si in cursul saptamanii, sa se oficieze Liturghia Darurilor. Astfel a fost alcatuit un ritual de impartasire cu Sfintele Daruri sfintite mai inainte, adica sfintite la Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur sau a Sfantului Vasile cel Mare, care se savarseste sambata si duminica. Sfintele Daruri sunt asadar, sfintite la aceste Liturghii, sunt pastrate pe Sfanta Masa, iar in cursul saptamanii, atunci cand se savarseste Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, noi ne impartasim cu aceste daruri. Ne impartasim cu aceste daruri intr-un ritual care este legat de Vecernie. De ce de Vecernie? Pentru ca o caracteristica esentiala a Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite este faptul ca este o impartasire de seara. De ce o impartasire de seara? Pentru ca potrivit randuielii de postire a Bisericii, in zilele de rand din Postul Mare se ajuneaza pana seara. Si pentru a nu intrerupe postul, impartasirea se face seara dupa Vecernie.

Parintele Al. Schmemann sustine ca este foarte posibil ca, la inceput, aceasta slujba “mai inainte sfintita” sa nu fi fost limitata doar la Postul Mare, ci sa fi fost comuna tuturor perioadelor de post din Biserica.

Potrivit traditiei, autorul Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite este considerat Sfantul Grigorie Dialogul, episcopul Romei (+604). Aceasta traditie nu are nici un temei istoric. Nu putem spune cu siguranta ca Grigore cel Mare a infiintat intreg oficiu liturgic al acestei Sfinte Liturghii, insa putem afirma ca el a contribuit la imbogatirea si la sistmatizarea acestei Sfinte Liturghii pe vremea cat a stat la Constantinopol.


Slujba Liturghiei Darurilor

Slujba incepe cu Vecernia cea Mare, desi doxologia (binecuvantarea de inceput) de la inceput este cea a unei Liturghii - "Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh…” Dupa Psalmul de seara, se citeste catisma (partea) a optsprezecea din Psaltire, in trei parti (psalmii 119-133). Se face iesirea cu Sfanta Evanghelie si se canta imnul de seara "Lumina lina“. Apoi se citesc cele doua pericope vechi-testamentare randuite din Cartea Facerii si Pildele lui Solomon.

In timp ce pericopa din Cartea Facerii este citita, o lumanare aprinsa se asaza pe Sfanta Evanghelie de pe altar. Dupa citirea pericopei, preotul ia lumanarea si cadelnita si binecuvanteaza cu ele credinciosii rostind: “Lumina lui Hristos lumineaza tuturor“. Asezarea sa pe Sfanta Evanghelie in timpul citirii pericopei din Vechiul Testament semnifica faptul ca toate profetiile sunt implinite in Hristos. Dupa citirea celei de-a doua pericope din Vechiul Testament, traditia randuieste cantarea a cinci versete din Psalmul de seara (psalmul 140) - incepand cu versetul doi: “Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta…”.

Un moment de o deosebita solemnitate este iesirea cu Sfintele Daruri. La celelalte Liturghii, momentul acesta inseamna procesiunea cu Cinstitele Daruri de la Proscomidiar, prin mijlocul bisericii, si punerea inainte (sau oferirea) acestora lui Dumnezeu ca jertfa pe sfanta masa. In Liturghia Darurilor, procesiunea se face cu Insusi Trupul si Sangele lui Hristos.

Ea este incadrata de cantarea heruvimica: "Acum Puterile ceresti impreuna cu noi nevazut slujesc, ca iata intra Imparatul slavei. Iata Jertfa cea de taina savarsita se inconjura. Cu credinta si cu dragoste sa ne apropiem, ca sa fim partasi vietii celei vesnice. Aliluia, aliluia, aliluia.“ Iesirea insasi se face in cea mai profunda tacere.

Sfintele Daruri sunt asezate pe altar, apoi, pregatindu-ne pentru Sfanta Impartasanie, cerem:
“… sfinteste sufletele si trupurile noastre ale tuturor, cu sfintire nestearsa; ca in cuget curat, cu fata neinfruntata, si cu inima luminata, impartasindu-ne cu aceste Dumnezeiesti si Sfinte Taine si printr-insele vii facandu-ne sa ne unim cu Insusi Hristosul Tau… Care a zis: Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu intru Mine ramane si Eu intru el;…sa ne facem Biserica a Preasfantului si inchinatului Tau Duh, izbavindu-ne de toata uneltirea diavoleasca… si sa dobandim bunatatile cele fagaduite noua, impreuna cu toti sfintii Tai…”

Dupa Rugaciunea Domneasca, are loc impartasirea credinciosilor, timp in care la strana se canta imnul: "Gustati si vedeti ca bun este Domnul“.
Ultima rugaciune rezuma sensul acestei slujbe, a acestei Sfinte Impartasanii de seara, a legaturii acesteia cu nevointa noastra din timpul Postului.

“Stapane, Atottiitorule, Cel ce cu intelepciune ai zidit toata faptura si pentru nespusa Ta purtare de grija si multa bunatate a Ta, ne-ai adus pe noi intru aceste preacinstite zile, spre curatirea sufletelor si a trupurilor, spre infranarea poftelor si spre nadejdea invierii; care in patruzeci de zile ai dat in mana slujitorului Tau Moise tablele cele cu dumnezeiesti slove, da-ne si noua, Bunule, lupta cea buna sa luptam, calea postului sa o savarsim, credinta nedespartita sa o pazim, capetele nevazutilor balauri sa le sfaramam, biruitori asupra pacatului sa ne aratam si fara de osanda sa ajungem a ne inchina si sfintei Invieri.”



Hristos este cu noi!

marți, 23 februarie 2010

Intaia si a doua aflare a cinstitului cap al Sfantului Prooroc, Inaintemergatorul si Botezatorul Ioan



Stim din Evanghelia de la 29 august, cand se praznuieste taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, cum s-a infaptuit uciderea acestuia, din porunca lui Irod si, cum, cinstitul cap al Botezatorului a ajuns pe tipsie in mainile Ierodiadei, in ziua ospatului, pentru ziua nasterii lui Irod.


Multa vreme a stat cinstitul cap ingropat in loc ascuns de Ierodiada, la castelul din Maherus, unde se savarsise uciderea. Si stia despre aceasta si Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, de care pomeneste, in Evanghelia sa, Sfantul Luca. Dupa traditie, ea este aceea care l-a luat de acolo in taina si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut. Si s-a pastrat stirea aceasta intre crestini, din neam in neam. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap.


Deci, a stat acolo, pana pe vremea Sfintilor imparati Constantin si Elena, cand, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, in Siria, la un olar. O vreme, cinstitul cap a trecut
acolo, din loc in loc, in mainile credinciosilor, pana in anul 453, cand episcopul Uranie al Emesei, aflandu-l, l-a asezat in biserica din aceasta cetate, unde da tamaduire multor bolnavi. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.


Dupa multi ani, cinstitul cap a fost dus cu slava la locul numit Evdomon, in Constantinopol, iar pe vremea luptei impotriva Sfintelor icoane, a fost ascuns tocmai la Comane, la hotarul imparatiei cu Armenia si ingropat acolo, de unde a fost adus, din nou, in Constantinopol, pe vremea imparatului Mihail, de catre Sfantul Ignatie, patriarhul din Constantinopol (860). Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.


In timpul cruciadelor, intrand latinii in Constantinopol, la anul 1204, acestia au luat o parte din capul Sfantului si l-au dus in Franta, asezandu-l intr-o biserica din Amiens, unde se afla si astazi. Intru pomenirea acestor fapte din traditie, Sfanta Biserica a randuit praznicul de astazi si cel de la 25 mai, proslavind pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, in veci, Amin.


Hristos este cu noi!

luni, 22 februarie 2010

Miruirea de la sfarsitul slujbelor

Miruirea credinciosilor de catre preot incheie toate sfintele slujbe. Astfel, dupa ce credinciosii sunt invitati sa iasa din Biserica, prin cuvintele "Cu pace sa iesim! Intru numele Domnului!", ei se pregatesc pentru a primi binecuvantarea, pentru a fi miruiti si pentru a lua anafura. In Biserica Ortodoxa Romana, cu mai putin de opt decenii in urma a fost introdusa practica miruirii credinciosilor, dupa sfintele slujbe. Cel mai cunoscut moment in care are loc miruirea este imediat dupa Sfanta Liturghie.

Painea, vinul, untdelemnul, ceara, cat si toate celelalte materii liturgice, sunt chip al comuniunii tuturor credinciosilor. Astfel, mai multe boabe de strugure scot vinul, mai multe spice de grau isi pun la un loc roadele pentru a face o paine, mai multe seminte sunt stoarse pentru a scoate untdelemnul, mai multe albine slujesc pentru a scoate ceara. Untdelemnul este astfel un simbol al comuniunii credinciosilor.

Ce este miruirea ?

Miruirea este un moment liturgic. In unele zone ale tarii, miruirea se mai numeste si "primirea sfantului untdelemn", deoarece aceasta se savarseste prin ungerea fruntii, in semnul Sfintei Cruci, cu untdelemn din candela ce arde in dreptul icoanei de pe iconostas.

Numirea acestei randuieli - miruire - vine de la cuvantul slavon "mir", care inseamna "pace" sau "popor". Tot de aici isi trage numele si Taina Mirungerii, savarsita imediat dupa Taina Sfantului Botez.

Miruirea se face pe frunte, aici aflandu-se mintea omului, pe care fiecare si-o doreste a fi luminata si pazita de ispite si tulburari. Untdelemnul folosit la miruire este sfintit in cadrul anumitor randuieli de slujba, precum cea a Sfantului Maslu sau cea a Litiei, prin rugaciuni speciale de sfintire a untdelemnului.

Miruirea credinciosilor are oarecare radacini si in practica ungerii cu untdelemn in cadrul Tainei Sfantului Maslu sau la Litie. La sfarsitul sfintelor slujbe, cand credinciosii vin si se inchina la icoana de pe iconostas, preotul ii unge pe frunte, in semnul sfintei cruci, cu untdelemn sfintit. Dupa cum spuneam si mai sus, fruntea inchipuie intelepciunea si mintea omului. Se mai ung credinciosii insa si in cadrul diferitelor randuieli, precum la sfintirea casei, la Vecernie si altele asemenea.

Cand si cum a aparut miruirea credinciosilor ?

Aparitia practicii liturgice a miruirii sta in stransa legatura cu felul in care au loc slujbele savarsite seara, la praznicele imparatesti si la sfintii mari. Un tipic vechi, spune: "Si vine egumenul la analog si face doua inchinaciuni, saruta icoana Sfantului Apostol, iar dupa sarutare o inchinaciune, si luand pomazuitorul, care e gatit pentru aceea, se unge pe sine din candela sfantului cu untdelemn sfant, in chipul Crucii, pe fruntea sa. Asemenea si fratii saruta icoana sfantului, iar egumenul unge pe preot cu untdelemn sfintit si pe ceilalti frati. Iar dupa ungerea tuturor cu untdelemn sfintit se canta Ceasul I. Asa se face ungerea intotdeauna la praznicele imparatesti si intru toate praznicele sfintilor mari, cand se face priveghere."

Practica de a mirui pe credinciosi este numita destul de tarziu, ea aparand mai intai intr-un Liturghier din anul 1937. Mai mult, practica aceasta a miruirii nici macar nu se regaseste in toate celelalte Biserici Ortodoxe. In Biserica Greciei, in Biserica Rusiei, cat si in celelalte Biserici Ortodoxe nu se regaseste. Iar la noi este mult mai dezvoltata in aceasta parte, a Munteniei, fiindca in Transilvania si Moldova, probabil fiind si intr-o oarecare legatura cu Biserica Rusiei, nu se regaseste. Cu toate acestea, din ce in ce mai bine, practica miruirii credinciosilor dupa sfintele slujbe s-a generalizat in toata tara, astfel incat a ajuns caracteristica Bisericii Ortodoxe Romane.

Miruirea nu se face cu Sfantul si Marele Mir

A nu se confunda untdelemnul folosit la miruire cu Sfantul si Marele Mir. Sfantul Mir este insa un untdelemn amestecat cu 38 de aromate, dupa o reteta speciala, fiind sfintit in Joia Mare, de Sinodul unei Biserici Autocefale. Mirul nu poate fi folosit decat in doua randuieli bisericesti: Taina Mirungerii si Sfintirea Bisericii. Orice alta ungere se face insa cu untdelemn simplu.

Miruirea in Biserica Ortodoxa

In parohiile din Mitropolia Ungrovlahiei si in cele mai multe din Mitropolia Moldovei si Sucevei, precum si intr-un numar mai restrans de parohii din Mitropolia Banatului, miruitul se face in toate duminicile si sarbatorile din cursul anului, precum si dupa serviciul de seara cu Litie.

In cea mai mare parte din parohiile ortodoxe din Banat, ca si in Biserica Ortodoxa Rusa, miruitul este limitat numai la praznicele imparatesti si la sarbatorile sfintilor insemnati. In parohiile din Biserica Ortodoxa Greaca, miruitul este insa complet neuzitat sau, cel mult, credinciosii sunt unsi in Joia Patimilor, cu untdelemn binecuvantat la Maslul ce se oficiaza dupa Liturghia din aceasta zi.

Precum se vede, cele doua extreme sunt reprezentate de o parte prin practica din Mitropolia Ungrovlahiei si din cea a Moldovei si Sucevei, precum si din cateva parohii din Banat, unde se miruieste dupa serviciul divin din orice zi a anului bisericesc, iar de cealalta parte, prin Biserica Ortodoxa Greaca si altele din Orientul Apropiat, care nu practica nicidecum miruitul.

In practica actuala, miruirea este generalizata, incat la sfarsitul fiecarei slujbe, credinciosii sunt miruiti de preot. In unele parti, miruirea se face "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh". In altele insa, precum in bisericile din vestul Mitropoliei Moldovei si Sucevei, se foloseste formula "Ajutor de la Domnul, Cel ce a facut cerul si pamantul" (Psalm 120, 2). Imediat dupa aceasta, cand credinciosii iau Anafura, ei aud de la preot cuvintele "Hrana de la Domnul". Unde sunt doi sau mai multi preoti, se recomanda ca unul sa miruiasca, iar celalalt sa imparta Anafura.

Teodor Danalache
CrestinOrtodox.ro

Hristos este cu noi!

sâmbătă, 20 februarie 2010

Duminica Ortodoxiei-Pastorala Sfantului Sinod-21 februarie 2010

Prima duminică din Postul Sfintelor Paşti (21 februarie 2010) a fost instituită de către Sinodul de la Constantinopol (843) ca sărbătoare a Ortodoxiei, pentru a sublinia biruinţa dreptei credinţe asupra iconoclasmului (erezie care susţinea că sfintele icoane nu trebuie cinstite) şi, în general, asupra tuturor ereziilor.

În această duminică, în toate bisericile şi mănăstirile din Patriarhia Română se organizează colecte în bani pentru Fondul Central Misionar, destinat activităţilor misionare şi operei social - caritative ale Bisericii Ortodoxe Române.

La Duminica Ortodoxiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adresează clerului şi credincioşilor ortodocşi următoarea Pastorală, care va fi citită în toate bisericile şi mănăstirile din Patriarhia Română:



joi, 18 februarie 2010

Sinaxar 19 FEBRUARIE

În această lună, ziua a nouăsprezecea, pomenirea icoanei Maicii lui Dumnezeu ,,Cipriota,,



Icoana Maicii Domnului Cipriota.

În acesta icoana, Maicia lui Dumnezeu este înfăţişata şezând pe un tron, cu Dumnezeiescul Prunc Iisus in brate. Există si un înger pe fiecare laterala a icoanei.

Originalul acestuei icoane sfinte sa descoperit în anul 392 în insula Cipru, la mormântul Sf. Drept Lazăr, prietenul lui Hristos (17 octombrie), şi acolo este păstrata într-o mănăstire. Copii de renume din Icoana Cipriota sunt la Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova, şi în Nikolo-Golutvin biserica din satul Stromyn, Eparhia Moscovei (comemorata la Duminica Ortodoxiei).

În timpul săptămânii care precede Duminica Ortodoxiei, Sinaxarul grec o icoana, care este, probabil, Iconana Cipriota. Pe insula Cipru un anumit arab trecea pe langa o biserică dedicată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu si in scopul de a afişa ura sa pentru creştinism, omul a tras cu o săgeată in icoana Maicii lui Dumnezeu, care era deasupra poartii. Săgeata a lovit-O la genunchi pe Fecioara, din care au început să curgă sânge. Depăşit cu frica, arabul da bice caluluinpentru apleca acasa, dar a fost lovit mortal înainte de a putea ajunge acolo. În acest fel, el a fost pedepsit pentru pacatul sau.

Alte zile de sarbatorire ale Icoanei Cipriota sunt Ziua Duhului Sfânt, 20 aprilie şi 9 iulie. Unele exemplare ale Icoanei Cipriota au nume suplimentare, cum ar fi "Curăţatoarea", "cuţit" şi "Hawk".

"Stromyn"exemplar al Icoanei Maicii lui Dumnezeu Cipriota a devenit celebra în 1841. O fata de 18 ani din Stromyn, un sat nu departe de Moscova, a fost aproape de moarte din cauza unei boali. Într-un vis a văzut icoana M.D.Cipriota stand nemiscata peste intrarea în biserică, şi o voce a venit de la icoana: "Ia-ma la tine acasă, şi vorbeste cu preotul pentru ati face rugaciunea moliftelor cu binecuvântarea de apă, şi vei fi vindecata."

Cu greu fata a fost adusa la biserica si asezata langa icoana. Fata ascultand de Preasfinta Născătoare de Dumnezeu, după molifte ea sa simţit suficient de puternica pentru a purta icoana înapoi la biserica ea însăşi. La scurt timp după aceea, ea a fost complet vindecat. "Stromyn" exemplar al icoanei Cipriota a continuat să faca vindecarii, pe care parohul bisericii le spunea la sfânt Mitropolitului Filaret al Moscovei (19 noiembrie).

Tot în această zi,pomenirea sfinţilor apostoli Arhip, Filimon şi Apfia.

Aceştia au trăit pe vremea împărăţiei lui Neron, fiind ucenici al apostolului Pavel. Astfel întâmplându-se serbarea zeiţei Artemida în Colose, care este o cetate a Frigiei, şi aceşti apostoli făcând doxologie în bisericã, au venit asupra lor slujitorii idolilor; ceilalţi credincioşi au fugit, iar apostolii au rămas şi au fost prinşi şi duşi la ighemonul Androclis. Acela numaidecât a început să-l bată pe Arfip, şi nevrând să jertfească idolului ce se numea Min, a fost îngropat până la brâu, şi aşa l-au ucis cu pietre. Iar sfinţii Filimon şi Apfia chinuiţi fiind cu multe feluri de chinuri, s-au săvârşit şi ei muceniceşte.




Tot în această zi, pomenirea preacuvioşilor părinţilor noştri şi mărturisitorilor Eugeniu şi Macarie.

Pe când, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, împărăţea în Bizanţ Iulian Apostatul, toţi creştinii fugeau şi se ascundeau, ca să nu vadă spurcatele jertfe ce se aduceau la idoli. Iar elinii, cei de un cuget cu el, nu numai că făceau desfrânări împreună cu dânsul, ci încă şi pe creştini, împotriva voinţei lor, îi sileau să facă aceleaşi desfrânări. Atunci Macarie şi Eugeniu, slujitorii lui Hristos, fiind prinşi, au mărturisit pe Hristos că este Dumnezeu adevărat. Iar pe păgânul împărat l-au mustrat ca pe un călcător al credinţei lui Hristos, şi că s-a făcut elin şi închinător de idoli. Pentru aceasta, împăratul umplându-se de mânie, a poruncit să fie legaţi cu curele subţiri şi spânzuraţi cu capetele în jos. Şi multe ceasuri au fost afumaţi cu fum iute de gunoi. Apoi roşind în foc un grătar de fier, a poruncit ca sfinţii să fie întinşi goi pe grătar. Iar fericiţii ridicându-şi ochii la cer, prin dumnezeiască putere au răbdat chinurile. Atunci legându-i în lanţuri de fier, i-a trimis în surghiun în Mauritania. Mucenicii călătorind către locul de surghiun se bucurau că sunt prigoniţi pentru Hristos; şi cântau împreună: "Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului" şi se veseleau cu duhul. După ce au ajuns acolo, s-au suit pe un munte înalt petrecând singuri. Iar cei din locul acela le ziceau lor: fugiţi, fraţilor, departe de locul acesta, că un balaur rău locuieşte aici, care omoară pe cei ce se apropie. Dar sfinţii le-au zis: arătaţi-ne nouă peştera în care locuieşte fiara. Deci, i-au dus pe ei şi le-au arătat de departe peştera. Şi plecând genunchii la pământ, fericiţii au făcut rugăciune; şi îndată pogorându-se fulger din cer, a ars pe balaur, de îndată ce a ieşit afară. Această minune văzând-o cei de acolo, elini fiind, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi intrând sfinţii în peştera balaurului, au făcut rugăciuni timp de treizeci de zile, neavând nimic de mâncare şi de băutură. Iar după aceasta s-a auzit un glas zicând: robi ai adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, apropiaţi-vă de piatra aceasta de lângă voi. Iar ei apropiindu-se, au văzut într-însa lumină şi despicându-se piatra în două, a ieşit multă apă, din care scoţând sfinţii şi bând spre îndestulare, s-au uşurat îndată de foame şi de sete. Şi în ziua a treizecea, sfinţii au cerut prin rugăciune să fie sloboziţi şi să petreacă împreună cu Hristos. A căror rugăciune auzind-o Domnul, i-a mutat pe amândoi la Sine.

Tot în această zi, pomenirea cuvioasei maicii noastre Filoteia, cea din Atena, a cărei viaţă e arătată în Noul Limonariu.

Sfânta Maică Muceniţă Filoteia s-a născut în Atena în anul 1522. Părinţii ei, Syriga şi Angelos Benizelos, s-au făcut remarcaţi nu atât prin eminenţă şi bogăţie, cât mai ales prin credinţă. Deseori, blânda Syriga o implora pe Preasfânta Theotokos (= Născătoarea de Dumnezeu) să-i dăruiască un copil. Rugăciunile ei stăruitoare au fost ascultate şi aşa s-a născut fetiţa lor, pe care au botezat-o Revula.

Părinţii şi-au crescut fiica în dreapta credinţă şi adâncă evlavie până la vârsta de 12 ani când au dat-o spre căsătorie. Soţul ei s-a dovedit a fi un om rău şi necredincios, care o bătea şi o chinuia pe Revula. Ea a îndurat cu răbdare chinurile, rugându-se la Dumnezeu pentru îndreptarea soţului ei.

După trei ani, soţul Revulei a murit iar ea a început să crească duhovniceşte prin post, priveghere şi rugăciune. Sfânta a înfiinţat o mănăstire de maici cu hramul Apostolului Andrei Cel Dintâi Chemat (prăznuit în 30 noiembrie şi 30 iunie), iar la terminarea mănăstirii ea a fost prima care a acceptat tunderea în monahism sub numele de Filoteia.

În acele vremuri Grecia suferea sub jugul turcesc, mulţi atenieni fiind făcuţi sclavi de cotropitorii turci. Sf. Filoteia făcea tot posibilul să răscumpere cât mai mulţi fraţi de la sclavie. Odată, patru femei au reuşit să fugă de la stăpânii lor turci, care le-au cerut să renunţe la religia creştină, adăpostindu-se în mănăstirea Sfintei Filoteia. Turcii, auzind unde s-au ascuns fugarele, au dat buzna în chilia sfintei şi au bătut-o, după care au dus-o în faţa guvernatorului şi au închis-o. În dimineaţa următoare, turcii i-au dat drumul în faţa unei mulţimi, ameninţând-o că dacă nu renunţă la Hristos va fi tăiată în bucăţi.

Când sfânta a hotărât să ia coroana martiriului, prin mila Domnului s-au adunat ca din senin o mulţime de creştini care i-au împăcat pe judecători şi au reuşit să o elibereze pe sfântă. Întorcându-se la mănăstirea sa, ea a continuat să trăiască în înfrânare, rugăciune şi priveghere, dobândind darul facerii de minuni. Sfânta a construit o altă mănăstire în Patesia, o suburbie a Atenei, unde s-a nevoit în viaţă ascetică alături de surorile ei.

În ajunul praznicului Sfântului Dionisie Areopagitul (prăznuit la 3 octombrie), turcii au prins-o pe Sf. Filoteia şi au torturat-o, lăsând-o mai mult moartă decât vie şi plină de sânge. Plângând de durere, surorile mănăstirii au luat trupul însângerat al sfintei muceniţe şi l-au dus la Kalogreza, unde s-a stins din viaţă la 19 februarie 1589.

La scurt timp după moartea sa, moaştele Sfintei Muceniţe Filoteia au fost aduse la biserica catedralei din Atena.

Traducere engleza-OCA
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Hristos este cu noi!

miercuri, 17 februarie 2010

Scrisori-Vindecari miraculoase ale Maicii Domnului si ale altor Sf.


Puterea Sfintei Împărtăşanii

Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronstadt (1829-1903), ale acestui sfânt contemporan, atât de iubit de popor – din nordul Rusiei – s-au făcut cu Sfânta Împărtăşanie. Puterea lui vindecătoare se manifesta în special în timpul împărtăşirii cu nemuritoarele Taine. Cu profunda credinţă pe care o mărturiseau, bolnavii se împărtăşeau cu adevărat „întru vindecarea sufletului şi a trupului”.

Preotul Vasile Sustin povesteşte cum, atunci când era încă tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de cancer la laringe. Profesorul Simanofschi a afirmat că bolnavul mai avea de trăit doar zece zile.

Părintele Ioan se afla atunci în Kronstadt. I-au trimis o telegramă. În cinci zile a venit.

- De ce nu m-aţi anunţat că s-a îmbolnăvit aşa de grav? Aş fi adus cu mine Sfânta Împărtăşanie.

Şi, întorcându-se spre bolnav, a întrebat:

- Crezi că prin puterea lui Hristos pot să te ajut?

Acela a făcut semn că da. Atunci omul lui Dumnezeu a suflat în gura lui de trei ori, făcând semnul crucii. Apoi a lovit cu mâna măsuţa pe care avea medicamentele şi a spus:

- Aruncaţi astea. Nu sunt de nici un folos. Vino, dar, la Kronstadt să te împărtăşesc cu nemuritoarele Taine. O să te aştept.

Când a aflat doctorul, a spus că bolnavul va muri pe drum. Acela, însă, s-a dus la Kronstadt, unde sfântul l-a împărtăşit. A rămas acolo două zile. Toate rănile i s-au închis şi numai vocea lui era încă slăbită.

Când s-a întors acasă, doctorul a rămas uimit.

Acesta a mărturisit în faţa tuturor că este ceva nemaivăzut. Este o minune. Tatăl preotului a trăit încă 25 de ani [28; 112-113].

Ascultând sfatul Sfântului Ioan din Kronstadt

O femeie bătrână a fost vindecată după ce s-a împărtăşit.

- Să vă împărtăşiţi, o sfătuia părintele Ioan, şi Domnul vă va face bine.

- Sunt foarte bătrână, spunea bolnava, şi de aceea nu o să mă pot vindeca.

- Nu este treaba noastră să cunoaştem timpul şi vrerea lui Dumnezeu, a răspuns acela.

- S-a împărtăşit acum câtva timp, au completat rudele ei.

- Primii creştini, a răspuns atunci sfântul, se împărtăşeau zilnic şi voi nu vreţi să o împărtăşiţi acum când are atâta nevoie?

În sfârşit, bolnava s-a împărtăşit şi foarte repede s-a vindecat [28; 113].

O vindecare de epilepsie

Iată ce ne relatează părintele S.B. despre această minune dumnezeiască:

„La vârsta de 18 ani am suferit o gravă vătămare, în urma căreia am rămas bolnav atât trupeşte cât şi sufleteşte.

Fratele meu G.B. s-a ascuns noaptea cu o furcă metalică, ca să lovească pe un consătean cu care se certase la bal. Eu neştiind acest lucru, am trecut pe acolo, iar fratele meu m-a lovit de trei ori cu furca în cap, iar apoi am primit mai multe lovituri în spate, prăbuşindu-mă în cap, iar apoi am primit mai multe lovituri în spate, prăbuşindu-mă la pământ, în stare foarte gravă. Fratele meu fugise de la locul faptei. După două ore de inconştienţă, m-am târât cu mare greutate spre casă.

A doua zi mi-a paralizat partea dreaptă a corpului: cap, ochi, mână şi picioarele.

După o perioadă de timp, a încetat paralizia dar aveam dureri mari de cap şi nu puteam sta decât culcat pe spate.

În afară de aceste dureri trupeşti, mă chinuia şi un duh necurat. Făceam spume la gură, ameţeam şi cădeam pe jos foarte des, îmi era teamă şi frică tot timpul, făcând crize de epilepsie la intervale de 2-3 săptămâni. Am mers de mai multe ori la spital, extrăgându-mi-se măduvă din şira spinării, dar nu s-a constatat nici o îmbunătăţire a stării mele.

Mama m-a dus la Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi, unde părinţii mi-au citit Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, la miezul nopţii, şi mi-au dat canon să citesc Paraclisul Maicii Domnului. Crizele se repetau acum mai rar.

Prin darul lui Dumnezeu, părintele duhovnic mi-a spus să merg la Mănăstirea Rarău, unde Maica Domnului este făcătoare de minuni şi mă poate vindeca.

Aici m-am spovedit şi împărtăşit şi am rămas ca frate de mănăstire. Timp de 3 ani de zile nu am făcut nici o criză şi am simţit cum Maica Domnului mi-a vindecat durerea trupească, a îndepărtat pe diavolul care mă chinuia, dându-mi puterea să fac ascultare în obştea mănăstirii.”

Astăzi părintele S.B. este preot slujitor şi duhovnic [30; 35].

Sfârşitul crizelor

Până la 14 ani îl duceam pe fiul meu la biserică şi se împărtăşea. După un timp însă nu a mai vrut. Era greu să-l duc la biserică cu forţa. De atunci însă a început să sară din patul lui, noaptea, să ţipe, să încerce să prindă ceva. Am cerut de multe ori sfaturile doctorului. A pus aceasta pe seama vârstei lui şi mi-a spus că o să treacă. I-a prescris nişte prafuri care însă nu l-au ajutat deloc. Crizele nocturne se repetau din ce în ce mai des. Mai târziu au spus că e epilepsie şi că nu-l pot ajuta…

Cu toate acestea era foarte sănătos şi foarte puternic. Studiile lui mergeau foarte bine, în special matematica şi fizica. Chiar şi profesorii rămâneau uimiţi de rezultatele lui. A intrat la Institutul de fizică Atomică din Moscova, însă crizele lui nocturne îl supărau din ce în ce mai des, în vreme ce ziua nu i se întâmpla nimic. Se chinuia astfel de opt ani şi era în al treilea an de studii. Crizele lui se repetau cam de trei ori pe noapte şi situaţia lui se înrăutăţea.

Bunica lui, adică mama mea, a povestit necazul nostru unei maici la biserică... Aceasta a întrebat dacă are mult timp de când nu s-a împărtăşit.

Atunci ne-am amintit că aceste crize au început exact în momentul când a încetat să se mai împărtăşească. Maica l-a sfătuit să se împărtăşească cu credinţă. Acela nu voia să audă nimic. Trăiam într-un conac la jumătatea drumului către Zagorsk.

Sora şi mama mea au venit să mă viziteze ca să încerce să-l convingă să se ducă la biserică. Însă el nu voia sub nici un chip şi nici nu voia să audă măcar. Bunica şi sora mea au izbucnit în lacrimi şi se plângeau că nu le respectă deloc. În sfârşit, a acceptat să-şi pună o cămaşă curată şi să se pregătească. Era duminică dimineaţa. Numai ce am prins trenul. Am ajuns la Zagorsk. Am găsit acolo mulţi tineri, băieţi şi fete. A făcut ce i-am cerut, s-a rugat din tot sufletul lui. Dar şi rugăciunea noastră era la fel de fierbinte. S-a spovedit la un preot tânăr, s-a împărtăşit şi a stat până la sfârşitul Sfintei Liturghii. După aceea, ne-am întors acasă. Mama şi sora mea s-au întors la Moscova, iar noi am rămas la conac.

Imaginaţi-vă bucuria noastră! Din ziua aceea nu şi-a mişcat nici măcar capul pe timpul nopţii. Crizele au dispărut. Înainte să se împărtăşească avea chiar câte trei crize pe noapte şi nu trecea noapte fără criză. Şi chiar mie, mamei lui, îmi era frică să-l privesc când avea crize. Acum însă – mărit fie numele lui Dumnezeu – e însurat, cu doi copii şi toate acestea au trecut pentru totdeauna” [28;. 117].

O rugăciune jertfelnică

Întâmplarea aceasta o povesteşte doamna Elisabeta din Capadocia. A venit izgonită atunci de turci, ca refugiată, şi locuieşte undeva lângă biserica Proorocul Ilie din Salonic:

- Îl vezi pe bunicul Ipatie, care doarme acolo?

Într-adevăr, în fundul camerei se afla patul, şi în vremea aceea bătrânul dormea sforăind uşor. Am dat din cap.

- În urmă cu aproape patruzeci de ani s-a îmbolnăvit rău. O lună a ars de febră şi medicul nu putea face nimic. Venea şi pleca, dar fără nici un rezultat. Fată tânără atunci, era cât pe ce să-mi pierd minţile. Deseori plângeam pe furiş. Acest lucru era considerat ruşinos şi nu trebuia să-l arăt. Mă gândeam să chemăm un alt medic, din oraşul vecin. Dar cine să ţină seama de părerea mea? Eu chiar de existam, chiar de nu, totuna era. Socrul meu avea întotdeauna ultimul cuvânt. Aşa stăteau lucrurile în vremea aceea. Căzusem în deznădejde. Erau zile ca acum. După ce am avut un Crăciun nefericit, a sosit ajunul Anului Nou. În orăşelul nostru erau mai mulţi turci decât creştini. Biserica noastră, cu numele Sfântului Ipatie, se găsea aproape de casa unde locuiam, în cartierul creştin. Aveam însă şi o mică biserică a Sfântului Vasile, în capătul oraşului. Cu cât se apropia pomenirea sfântului, cu atât mintea mea se întorcea spre el. Nu ar fi putut oare face o minune, să-l salveze pe compatriotul lui, Ipatie? Ştii că în locurile noastre iarna este foarte grea. Nu ca aici, unde ninge puţin şi după cel mult 7-8 zile se topeşte. Acolo zăpada se aşternea de la începutul lui noiembrie şi, dacă se mărea, ţinea până la sfârşitul lui martie. Aşadar era miezul iernii. Şi atunci eu am luat o hotărâre foarte îndrăzneaţă. Să merg, fără să spun nimănui nimic, noaptea târziu la Sfântul Vasile, pentru a mă ruga.

- Şi de ce nu ai făcut rugăciunea acasă? am întrebat eu răspicat.

- Ascultă, băiete, a răspuns calm doamna Elisabeta. Una e să te rogi acasă la tine, la căldurică, şi alta să mergi la biserică pe o vreme şi la o oră ca aceea, cu o mie şi una de primejdii. Aşa ne-a învăţat pe noi părintele Iannis, om sfânt. Dumnezeu ne încearcă credinţa, zicea. Asta s-o ştii şi tu, băiete. Şi să nu crezi că toate sunt egale şi la fel.

Am pândit, deci, în seara aceea până ce au adormit socrul, soacra şi cumnata mea, am luat cu mine o bâtă mare, pe care o pregătisem pe ascuns ziua, ca s-o am pe drum de sprijin şi ca armă de apărare pentru vreo împrejurare neprevăzută, m-am înfăşurat într-o eşarfă neagră de lână a soacrei mele şi am ieşit. Era un ger puternic, nici un câine nu l-ai fi dat afară. Pe de o parte acest lucru mă ajuta. Cine s-ar fi aflat pe drum pe o astfel de vreme? Îmi era frică atunci când voi trece prin mahalalele turceşti. Iar acolo, la capătul oraşului, puteam să dau şi de lupi.

Reflectarea zăpezii albe pe uliţe, pe ziduri, prin grădini, micşora, din fericire, întunericul nopţii. Şi eu alergam cât puteam, repetând încontinuu în mine:

„Iisus Hristos biruie şi toate relele izgoneşte.”

Cam peste o jumătate de oră am ajuns la biserică. Desigur, am găsit-o închisă. Am căzut pe prag istovită. Când mi-am revenit puţin, am îngenuncheat, m-am atins cu fruntea de piatră şi am început să plâng necontenit. Nu spuneam nimic. Doar gândeam în mine: „Tu, Sfinte Vasile, ştii de ce sunt aici”. Am stat aşa cam un sfert de oră şi apoi am apucat pe drumul de întoarcere. Doar simplul fapt că nici la dus, nici la întors nu am întâlnit pe nimeni pe drum mi-a dat o oarecare încredere.

Am intrat în casă pe vârful picioarelor. Eram albă în întregime, căci pe drum începuse iarăşi să ningă. M-am scuturat puţin şi m-am îndreptat plină de agonie spre camera noastră. M-am apropiat de Ipatie. L-am găsit lac de sudoare. „Unde ai fost atâta timp? - s-a văitat. Te-am strigat şi nu m-ai auzit”. Nu i-am dat explicaţii. L-am schimbat degrabă şi m-am aşezat lângă el să-l privesc. Ceva se schimbase la el. Nu puteam să-mi dau seama ce. Era totuşi evident că febra cedase. Peste puţin timp l-a luat şi somnul; dormea mai liniştit ca altădată. Nu am închis ochii toată noaptea. Nădăjduiam, cu adevărat nădăjduiam. Cu toate acestea, aveam şi o teamă nemărturisită: nu cumva erau ultimele clipe înainte de sfârşit? Însă simţeam în mine ceva care mă înfierbânta. Mă ridicam deseori în picioare, îi ascultam de aproape răsuflarea, îl atingeam cu mâna pe frunte. Mi se părea că toate merg bine.

Când au apărut zorile, nu mai încăpea nici o îndoială: vindecarea era vădită. Într-o săptămână şi-a revenit definitiv şi s-a ridicat din pat. Secretul însă l-am păstrat. Abia după mulţi am i l-am împărtăşit lui Ipatie şi răposatei lui mame. Au rămas amândoi cu gura căscată. Ştiau că sunt îndrăzneaţă şi hotărâtă, dar la atât de mult nu se gândeau. Nu cunoşteau că altele sunt cauzele îndrăznelii: iubirea şi credinţa.

De atunci, a continuat doamna Elisabeta, Ipatie s-a îmbolnăvit de puţine ori şi, desigur, nu grav. Acum au început bătrâneţile. Ce să facem? Sunt bune şi ele. Dumnezeu le trimite. Fie binecuvântate [26; 23-26].

Cineva acolo sus te iubeşte foarte mult…

În seara aceea, acasă, gândurile mele s-au întors din nou la fratele meu bolnav. Mi-am adus aminte de Shanghai şi cum, în momente grele, alergam la catedrală, la Vlădica, ca să îi împărtăşesc durerile sau bucuria mea. „Dacă ai fi cu noi, dragă Vlădica, i-am spus în gând, dacă ţi-ai pune mâinile pe trupul lui bolnav, cred că ai face să dispară umflătura şi lichidul acesta, aşa cum Domnul nostru Iisus Hristos a alungat duhurile necurate.” Şi în acel moment - spun acest lucru sincer, cu tot sufletul şi inima – nu ştiu dacă am adormit sau dacă eram pe jumătate trează - l-am văzut pe Vlădica Ioan intrând la mine în dormitor, îmbrăcat cu o reverendă gri, cu brâu negru. În mână ţinea mătăniile, iar pe cap avea o camilafcă mică. Intrând în cameră, s-a întors spre mine şi a spus:

- Ei, ce nenorocire ai acum, de jeleşti aşa?

Vlădica îmi vorbise întotdeauna, din copilărie, în derâdere, cum ar vorbi un adult cu un copil. Aşa îmi vorbea şi acum, însă ochii îi erau plini de dragoste, iar pe buze îi juca un zâmbet. Eram amândoi lângă patul unde era întins Vadim, care dormea. Vlădica s-a apropiat şi, fără să se uite la mine, a întrebat:

- Care este necazul aici?

I-am spus că Vadim avea stomacul umflat şi mult lichid înăuntru şi am început să-i explic, zicând:

- Dacă ţi-ai pune mâinile pe Vadim, ştiu că l-ai scăpa de umflătură şi de lichid şi de toate celelalte murdării din trupul său.

Vlădica s-a aplecat peste Vadim, şi-a pus mâinile pe umerii lui şi a început să se roage; am simţit că nu mai este nevoie să spun nimic. Vlădica se ruga. Ţin minte că ochii mei i-au urmărit toate mişcările. Vadim era întins pe spate, cu mâinile întinse de o parte şi de alta a corpului. Ţinându-şi mâinile pe conturul trupului fratelui meu, Vlădica şi le-a mişcat în jos, ca şi cum alunga toată necurăţia şi murdăriile, toată otrava, nu numai din stomac, ci din tot trupul. O dată cu fiecare mişcare simţeam că asist la o minune, că din acel moment Vadim va începe să se facă bine. Vlădica a terminat, şi-a luat mâinile de pe picioarele lui Vadim, s-a îndreptat de spate şi apoi a dispărut. Nu am apucat să îi spun nici un cuvânt de recunoştinţă; Vlădica nu mai era nicăieri. Am vrut să fug după el şi în momentul acela am observat că eram în camera mea din Redding. M-am ridicat din pat şi am stins lumina. Am îngenuncheat şi m-am rugat cu lacrimi de recunoştinţă Domnului Dumnezeu şi i-am mulţumit iubitului nostru mijlocitor şi rugător. În suflet aveam pace şi înduioşare.

Telefonându-i Nadiei, mi-a spus că observase o schimbare, adică pântecele lui Vadim se micşorase. Încetul cu încetul a început să dea înapoi. Medicii erau foarte încurajaţi de aceasta şi tot repetau: „Este o minune, o minune!” Cu fiecare zi care trecea, Vadim se făcea mai puternic şi mai sănătos. A venit în sfârşit şi ziua când i s-a permis să mănânce tot ceea ce voia, mai întâi câte puţin, apoi normal. S-a întărit; avea poftă de mâncare. Umflătura şi lichidul au dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost. I s-a îngăduit să nu mai ia doctorii şi să se întoarcă la serviciu. Nadia şi Vadim au făcut un parastas în cripta lui Vlădica şi o slujbă de mulţumire. Apoi s-au dus la spital, ca să le mulţumească tuturor medicilor care îl trataseră. Ca unul, toţi i-au spus:

- Nu nouă să ne mulţumeşti; cineva acolo sus te iubeşte foarte mult...” [17; 163-165]

Băiatul nu mai avea puls…

Timothy Lockhead, un băiat de şaptesprezece ani, a cărui mamă este româncă ortodoxă şi al cărui tată este scoţian convertit, a fost cuprins de o criză de apoplexie, din senin, fără nici un motiv clar, în 1984. Era într-un spital din Canada, inconştient şi cuprins de crize. Doctorii au descoperit o masă de celule maligne, o malformaţie din naştere a creierului. Ei au declarat că Timothy trebuia să moară cu ani în urmă şi că boala sa este „incurabilă”. Părinţii lui îndureraţi, James şi Eva, au mers la preoţii lor de acolo – părinţii Varlaam, Lazăr şi Moise -, cerându-le să se roage. Părintele Lazăr avea la mănăstire o sticluţă cu untdelemn de-al Fericitului Ioan, au luat-o cu ei la spital şi au început molitva pentru bolnavi. Dar – spre groaza tuturor – cardiograful a arătat că băiatul nu mai avea puls: lui Timothy nu-i mai bătea inima! Murea!

Părintele Lazăr a deschis repede sticla cu untdelemn de la Fericitul Ioan şi a făcut semnul Crucii pe capul lui Timothy, rugându-se fierbinte pentru ajutorul lui Vlădica, cu lacrimi şiroind pe obraji... Şi – minunea minunilor – inima lui Timothy a reînceput să bată, crizele s-au oprit şi băiatul a deschis ochii!

Doctorii erau uluiţi. Timothy a adormit liniştit, s-a trezit a doua zi de dimineaţă, s-a ridicat în capul oaselor în pat şi a cerut să meargă acasă. S-au luat măsuri de precauţie: a mai fost ţinut în spital încă trei zile şi i s-au făcut radiografii ale creierului: celulele maligne dispăruseră! Mai rămăseseră doar puţine depuneri de calciu, care nu erau un motiv de îngrijorare pentru doctori.

Timothy a terminat anul acesta primul an de facultate şi continuă să citească în biserică. Slavă lui Dumnezeu! Şi Sfântului Ioan! [17; 217]

Fiul dumneavoastră nu va supravieţui…

Fiul meu cel mai mare, B., îl ajuta întotdeauna pe Fericitul Ioan la altar, însă pe neaşteptate, duminică, pe 16 noiembrie 1943, mi-a spus că nu putea să se ducă la priveghere. Avea deja 17 ani. L-am întrebat de ce.

- Mamă, mi-a răspuns băiatul, mă doare capul şi am o durere groaznică în burtă.

M-am alarmat şi l-am trimis în pat, sperând că în timpul nopţii durerea va dispărea. Deodată, la 11 noaptea, Fericitul Ioan a venit în vizită şi, rugându-ne să ieşim din camera fiului nostru, a rămas numai cu el şi s-a rugat mult, mult timp. Când a ieşit, a spus:

- Nu vă temeţi, totul o să fie bine.

Eu nici măcar nu am înţeles că eram în mare pericol. Fericitul Ioan a plecat. Dimineaţa, fiul meu delira, avea febră mare şi se plângea de dureri groaznice în tot corpul. Înspăimântaţi, am chemat mai mulţi medici, care s-au consultat între ei. Doctorii ne-au spus că trebuie să-l ducem imediat pe băiat la spital. Atunci episcopul nostru a venit din nou, l-a spovedit şi l-a împărtăşit pe băiat şi ne-a mai îmbărbătat o dată. Când l-am dus pe fiul nostru la spital, a fost din nou examinat amănunţit de mai mulţi doctori, care i-au pus diagnosticul: dizenterie, pneumonie la plămânul stâng şi tifos. Ne-au sfătuit imediat să-l ducem la alt spital, cel al „Frăţiei Ortodoxe”, unde era o cameră spaţioasă, caldă pentru băiatul nostru bolnav. Doctorul rus de la acest spital, doctor Alexeienko, l-a examinat şi mi-a spus:

- Nu mai are nici o speranţă. Fiul dumneavoastră nu va supravieţui.

Cu totul deznădăjduită şi îndurerată, am alergat la Fericitul Ioan. Am căzut în genunchi înaintea lui şi, plângând, l-am implorat:

- Salvează-mi fiul! Roagă-te pentru el! Cred numai în mijlocirea ta înaintea lui Dumnezeu!

Fericitul Ioan era serios. M-a îmbărbătat cât de cât şi apoi a mers cu mine la spital. Începând de atunci l-a vizitat zi şi noapte pe fiul meu şi s-a rugat tot timpul la căpătâiul lui. Cam după trei zile, când am venit să-mi văd fiul, acesta îşi recăpătase cunoştinţa şi mi-a spus:

- Mamă, ce vis ciudat am avut azi! L-am văzut pe Fericitul Ioan, şi mulţi doctori şi asistente, şi m-am văzut şi pe mine, de parcă ar fi fost ieri, îmbrăcat tot în alb; şi apoi m-am trezit.

Mi-am spus că probabil fiul meu o să moară şi că ar trebui să-l îmbrac în alb. Doctorii renunţaseră să mai încerce să îl facă bine, pentru că îl considerau ca şi mort.

Însă, a doua zi după acest vis, fiul meu a început să-şi revină. Astfel, datorită rugăciunilor sfântului nostru, s-a făcut bine şi i s-a dat chiar să-şi vadă viitorul în vis. Căci, în prezent, cu destul succes şi cu dragoste, lucrează ca doctor şi deci este îmbrăcat în alb. Răposatul doctor Alexeienko şi alţi martori au confirmat că numai rugăciunile Fericitului Ioan l-au adus pe fiul meu de la moarte la viaţă. Slavă lui Dumnezeu, Care ne-a dat un asemenea rugător! [17; 259]

„Cancerul dispăruse…”

Povesteşte domnul doctor Matzoros din oraşul Limni – Grecia (de pe aceeaşi insulă pe care se află şi biserica cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Ioan Rusul) către I.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei:

„Prea Sfinţite, nu sunt un habotnic, un neştiutor de carte, iar mai înainte am fost ateu.

M-am îmbolnăvit. Analize, examinaţii. Iese diagnosticul: cancer la intestinul gros. Confraţii doctori îmi spun adevărul: am cancer în formă avansată (metastază) într-un loc în care aproape sigur duce la moarte.

Mă găseam în clădirea fundaţiei Pantocrator din Atena, unde sunt îngrijiţi bolnavii de cancer. După înştiinţarea pe care am primit-o despre boala mea, pe când mă găseam singur, întins pe pat, mi-am venit în sine şi mi-am întors mintea, sufletul şi inima către Dumnezeu, în care nu credeam. Stăteam aşezat pe pat, cu picioarele pe podea. Vorbeam singur, mă rugam lui Dumnezeu, Îi ceream să ia aminte la mine: Dumnezeul meu, Îi spun, nu credeam în Tine, spuneam că totul e un basm. Omul şi ştiinţa îmi ziceam că sunt totul. Primeşte pocăinţa mea şi, dacă mă consideri vrednic, vindecă-mi boala prin sfântul al cărui trup întreg îl avem aproape de noi (Sfântul Ioan Rusul).

Cineva bate la uşă. Îl poftesc să intre. Deschide uşa şi intră un doctor tânăr, frumos, binevoitor.

- Ce faci, doctore, m-a întrebat, cum îţi merge?

- Ce să fac, confrate, să spunem că mor.

- Nu, doctore, nu mori. O să iau tot ce ai rău înăuntru.

- Cine eşti tu, tinere? Mie mi-a albit părul în această ştiinţă şi cunosc ce am.

- Sunt acela pe care l-ai cerut mai înainte. La revedere, doctore!

Am ieşit imediat pe hol şi am întrebat dacă a văzut cineva pe acel doctor tânăr.

Ceilalţi doctori mi-au spus: confrate dragă, din necazul pe care îl ai, într-o clipă ai văzut acest vis. Însă nu, eram sigur că după rugăciune îl văzusem pe sfântul. Văzând că nu glumesc şi că insist, mi s-au făcut analize şi examinări.

La următoarele analize cancerul dispăruse. Câţi şi câţi n-au văzut apoi cele două plicuri cu analizele: cu cancer şi, după întâmplarea istorisită mai sus, fără cancer!

Prea Sfinţite, nu sunt habotnic... Am văzut pe Sfântul... M-a vindecat…

10 aprilie 1964” [23; 17-19].

Ca în cartea de religie

Într-unul din cele două spitale pentru copii din Atena o mamă stă zi şi noapte la căpătâiul copilului său pe care l-au adus urgent din Patra deoarece afecţiunea acestuia cronică - paralizia membrelor inferioare (are în plic toate examinările, analizele, rezultatele de laborator) - s-a agravat în ultimele zile. La spital însă de ani de zile se aplică permanent tratamentul cunoscut (lipseşte calciul din organismul copilului)...

Într-o după-amiază, când soarele era aproape de apus şi foarte puţine raze mai luminau salonul spitalului, mama şi-a amintit cum mergea la o bisericuţă a Maicii Domnului din Patra şi se ruga aprinzând candelele, câteodată cu soţul, câteodată cu copiii. Mintea ei zboară la bisericuţă şi se roagă: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Maică dulce care şi tu ai suferit, ajută-mi copilul. Trimite un sfânt, vezi-l pe sărmanul meu cum se chinuieşte neputând sta pe picioarele lui. Ajută-l, Prea Sfântă, pe copilaşul meu chinuit.

- Mamă, ce spui, cu cine vorbeşti?

- Gheorghiţă, copilul mamei, îţi aminteşti cum citeai la religie că Domnul nostru când trăia acolo, în Palestina, vindeca îndrăciţi, deschidea ochii orbilor, ridica pe cei paralizaţi şi-i făcea să meargă, învia morţi? Spune-I, Gheorghiţă, că pe tine te ascultă, că eşti copil bun, spune-I lui Hristos să te facă bine.

Copilul suferind se uită cu privirea lui nevinovată la mama, la soarele care apune; priveşte sus şi privirea i se pierde către ceruri.

Noaptea următoare, Gheorghiţă a văzut în vis un cavaler frumos, călare pe o mândreţe de cal. S-a oprit în faţa lui şi i-a spus:

- Ridică-te, fă un salt şi urcă pe calul meu!

- Dar eu sunt paralizat, nu mă pot ridica şi nu mă pot ţine drept pe picioarele mele.

- Dă-mi mâna, Gheorghiţă, urcă pe calul meu. Eu sunt Sfântul Ioan din Rusia. M-a trimis Domnul să-ţi aduc harul Său şi puterea Lui să te vindeci.

Pe jumătate adormit, copilul se chinuie să se ridice în picioare. Se trezeşte şi mama şi-l prinde în braţe ca să nu cadă de pe pat.

- Mamă, ţine-mă, Sfântul Ioan din Rusia mi-a spus să mă ridic.

Dimineaţa, asistenta care fusese de serviciu în acea noapte îi spune profesorului doctor că acel copil paralizat din Patra acum păşeşte.

Doctorul vine, îl examinează: loveşte cu ciocănelul genunchii copilului, îi înţeapă picioarele cu acul şi organismul reacţionează exact cum trebuie. Copilul era vindecat.

- Mergeţi, le-a spus profesorul, şi Dumnezeu să fie cu voi.

17 august [23; 23-24].

Acromegalia

Doctorii sunt categorici: „Copilul dumneavoastră, le explică părinţilor, s-a născut cu această boală foarte rară şi chiar în forma ei cea mai gravă. Are nevoie de două operaţii complicate la glanda hipofiză, însă este foarte slăbit şi n-ar putea să reziste la operaţie”.

Mama însă nu-i mai aude. Îşi convinge soţul să vândă aproape totul şi pleacă la Paris. La marele Institut al Sănătăţii pentru copii, doctorii francezi le spun acelaşi lucru şi că nu trebuie să se mai ostenească cu atâtea cheltuieli. Una spun însă doctorii, alta vrea să înţeleagă mama. Mama, care a fost zămislită de Dumnezeu ca să zămislească la rândul ei viaţă, asemeni unui ajutor al Lui. Mama care cu adevărat suferă, se zdrobeşte, se sfarâmă pentru copilul ei care este trup din trupul ei.

O febră cumplită îl arde pe copil. Nemaiputând suporta chinurile copilului, mama îl răpeşte asemeni unei lupoaice pe micuţul care arde de atâta febră. Simţind că îl pierde din viaţă, aleargă înnebunită să găsească ieşirea din spital. Bate pe ici, pe dincolo. Toţi o privesc ciudat.

Găseşte un taxi şi pleacă la o mănăstire rusească din centrul Franţei pe care o cunoştea de pe timpul când îşi făcea studiile în Franţa.

Intră în mănăstire şi se îndreaptă către icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.

- Stăpâna mea, nu mai am altă putere. Dacă copilul meu trebuie să moară, să mor şi eu în faţa icoanei tale. Te rog, Maică Sfântă, care L-ai văzut pe Fiul tău iubit spânzurat pe cruce şi sângele curgându-I şiroaie, şi care ai rezistat... Eu nu mai rezist... Vezi-l pe cel pe care l-am adus pe lume...

În mijlocul bisericii se găsea domnul Serghios Ivanovici, un rus care cunoştea puţin greceşte (lucrase un timp în Atena). Auzind cele spuse de mama îndurerată, s-a apropiat de ea şi i-a zis cu puţinele cuvinte greceşti pe care le ştia: „În Grecia aveţi un sfânt rus, Sfântul Ioan. Este mare făcător de minuni. Eu de mult timp port la mine o iconiţă de-a lui. O să fac semnul sfintei cruci deasupra copilului cu iconiţa sfântului”.

În momentul în care iconiţa a atins fruntea copilului, acesta a început să se zvârcolească ca un peşte. O sudoare rece îi apare pe faţă şi pe păr. Mama se apleacă şi-şi lipeşte buzele de fruntea lui nu ca să-l sărute. Vrea să vadă dacă îl mai arde acea febră de moarte. Nici urmă de febră însă, temperatura lui era cea normală acum! În mănăstire n-a dormit nimeni în acea noapte, au făcut priveghere şi s-au rugat toţi. Dimineaţa s-au întors la spital.

După trei luni, fără nici o operaţie, analizele arătau că oasele copilului se dezvoltă armonios, iar deformaţiile de la mâini şi picioare se îndreptaseră.

„Extraordinar eveniment ştiinţific”, spuneau doctorii francezi.

„Minunată întâmplare datorată credinţei şi sfinţilor”, spune mama şi-şi priveşte mândră băiatul care acum merge la şcoală.

12 noiembrie 1974 [23; 25-27].

Congestie cerebrală

Domnul şi doamna H. Papadimitriu îşi transportă fetiţa aflată în stare de comă la spitalul de copii Sfânta Sofia din Atena. Copilul suferă de o anemie avansată şi trebuie să i se facă perfuzii la perioade regulate de timp, dar criza pe care a făcut-o acum nu este din cauza bolii.

Fetiţa este transportată la radiologie şi i se face o encefalogramă. În timp ce copilul este examinat, la raze, doctorul de serviciu o cheamă pe doamna Papadimitriu în cabină şi îi arată o imagine groaznică, de neuitat: cheaguri de sânge inundaseră creierul fetiţei lor; avea congestie cerebrală şi, matematic, copilul lor mergea spre moarte, îi şopteşte medicul mamei şi îi arată în grabă punctele de pe creier care fuseseră afectate.

Născută într-un sat apropiat de biserica unde se află sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Rusul, singura speranţă a mamei disperate se îndreaptă către sfântul. În aceste clipe groaznice nu mai are putere să zică decât „Sfinte Ioane, te implor, salveaz-o pe Vasula” (aşa o cheamă pe fetiţă).

Şi, o, minunile Tale, Doamne! – doctor şi mamă privesc înmărmuriţi pe ecran cum ceva asemeni unei mâini nevăzute îndepărtează cheagurile de sânge de pe creier!

Ca şi când s-ar fi trezit dintr-un leşin adânc, se aude glasul stins al fetiţei: „Mămico, unde eşti?”

„Aici”, a mai apucat să zică mama şi a izbucnit în plâns.

Cât de mare eşti, Dumnezeul meu, întru Sfinţii Tăi!

Astăzi Vasula este tânără mămică la rândul ei, mândrindu-se cu un frumos băieţel.

4 iulie 1976 [23; 27-28].






Danion Vasile

Hristos este cu noi!

marți, 16 februarie 2010

Sinaxar 17 FEBRUARIE

În această lună, ziua a şaptesprezecea, pomenirea Icoanei Maicii Domnului, Tikhvin din Sf.Munte Athos, care in nenumarate randuri, a plans.

Icoana Maicii Domnului Tikhvin din Mt. Athos a fost gasita in spatele altarului din schitul Profetului Elisei. La 17 februarie 1877 (joia din a doua săptămână a Postului Mare) şapte călugări au rămas în biserica timp de o ora după ce a fost citit un acatist. Ei au fost uimiţi să vadă lacrimile care curgeau din ochiul drept al icoanei, care se strangeau dealungul ramei. Apoi, o singură mare lacrimă a venit de la ochiul stâng.

Călugării au sters lacrimile de pe faţa icoana, apoi au părăsit biserica şi au blocat usile de acces din biserica . Trei ore mai târziu, s-au întors pentru Vecernie şi au văzut urme de lacrimi pe icoana, şi o singura lacrimă în ochiul stâng. Din nou, au sters lacrimile de pe icoana, dar acestea au reaparut.

În ceea ce priveşte această minune a lacrimilor ca un semn de milă de la Maica lui Dumnezeu, călugării au stabilit o sarbatorire anuală a icoanei în 17 februarie. Plânsul icoanei Maicii Domnului Tikhvin din Mt. Athos nu trebuie confundat cu originalul icoanei Tikhvin praznuita la 26 iunie.

Tot în această zi, pomenirea sfântului marelui mucenic Teodor Tiron.

Acest sfânt mucenic a trăit pe vremea împăraţilor Maximian şi Maximin şi era de fel din mitropolia Amasiei, din satul ce se cheamă Himialon. Fiind încorporat de curând în oastea tironilor şi făcând parte din ceata prepozitului Vringa, a fost chemat de acesta la cercetare şi a mărturisit că Hristos este Dumnezeu, batjocorind idolii elinilor ca pe nişte statui neînsufleţite şi lucruri făcute de mâinile omeneşti. Dându-i-se vreme să se gândească mai bine, el nu a cheltuit aceea vreme în nelucrare, ci a săvârşit o faptă cât se poate de mare. A ars cu foc statuia aceleia pe care elinii o socoteau mama idolilor. Drept aceea, fiind prins şi mărturisind că el singur a fost cel care a dat foc statuii, a fost chinuit în felurite chipuri; şi fiind băgat într-un cuptor aprins şi-a primit sfârşitul acolo. Şi se face pomenirea lui în sfânta sa mănăstire ce este în Torachia, în sâmbăta dintâi a Postului Mare, când a săvârşit el o minune deosebită şi a izbăvit poporul ortodox de mâncarea din animalele junghiate idolilor.

Minunea colivei, săvârşită de Sf. Teodor Tiron

La 50 de ani după moartea Sfântului Teodor, împăratul Iulian Apostatul (361-363), dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate proviziile din pieţele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf. Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie, i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimeni nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva).

În amintirea acestei întâmplări minunate, biserica ortodoxă sărbătoreşte anual pe Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron, în prima sâmbătă a Postului Mare. Vinerea seara, la Sfânta Liturghie a Darurilor Înainte Sfinţite, după rugăciunea din amvon, se cântă Canonul Sf. Mare Mucenic Teodor, compus de Sf. Ioan al Damascului.

După aceasta, se sfinţeşte coliva şi se împarte credincioşilor. Această sărbătoare a Sf. Mare Mucenic Teodor în prima sâmbătă a Postului Mare, a fost rânduită pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397).


Tot în această zi, pomenirea sfintei Mariamna, sora sfântului Filip apostolul.

După înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sfântul Filip găsindu-se la Ierapole cu Vartolomeu şi Mariamna, sora lui, pentru că propovăduiau acolo cuvântul lui Hristos, a fost spânzurat. Şi în timp ce se săvârşea, a rugat pe Dumnezeu, şi antipatrul şi poporul ce era sub ascultarea lui au fost scufundaţi în pământ. Iar ceilalţi, temându-se, s-au rugat de sfântul Vartolomeu şi de sfânta Mariamna, care şi ei se găseau spânzuraţi, ca să nu fie scufundaţi şi ei. Atunci sfântul Vartolomeu şi Mariamna s-au rugat sfântului Filip şi nu i-a mai prăpădit, ci încă pe cei ce erau scufundaţi i-a scos afară. Iar pe antipatru şi pe Ehidna, femeia lui, i-au lăsat dedesubt. Atunci Vartolomeu şi Mariamna au fost sloboziţi. Vartolomeu s-a dus de aici în India, unde fiind răstignit şi-a dat sfârşitul; iar Mariamna, mergând la Licaonia a propovăduit acolo cuvântul lui Hristos şi făcând pe mulţi să se boteze, s-a săvârşit în pace.

Tot în această zi, aflarea sfintelor moaşte ale sfântului Mina Calicheladul (adică cel cu bun glas).

Pe vremea iubitorului de Dumnezeu împărat Marcian, fericitul Mina s-a arătat într-o noapte unui om cu numele Filomat, care făcea parte din şcoala aşa-zisă a canaţilor, spunându-i că el este Mina Calicheladul, cel ascuns sub pământ, spre partea mării, unde se afla marginea cetăţii, şi i-a arătat chiar cu degetul lui, unde era locul acela. Deci, iubitorul de Dumnezeu Filomat, sculându-se mai de dimineaţă ca de obicei, a spus cu de-amănuntul visul prietenului său Marian Numeriu, şi acesta l-a spus împăratului, care îndată a trimis ostaşi la locul arătat. Aceştia săpând în grabă, au aflat un sicriu de fier înlăuntru căruia erau moaştele sfântului; iar pe sicriu erau şi litere scrise, arătând anii de când s-au pus acolo sfintele moaşte. Şi socotind anii, au aflat că trecuseră de atunci patru sute de ani. Pentru aceasta tot poporul a slăvit pe Dumnezeu.

Traducere din enlgleza.OCA
Hristos este cu noi!

luni, 15 februarie 2010

Sfântul Andrei Criteanul



Tropar (glasul al 8-lea):

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Andrei, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac (glasul al 2-lea):

Trâmbiţând luminat de dumnezeieştile cântări cele cu dulceaţă, te-ai arătat luminător prealuminat lumii, cu lumina Treimii strălucind, Cuvioase Andreie. Pentru aceasta toţi grăim către tine: Nu înceta să te rogi pentru noi toţi.
Viaţa Sfântului Andrei Criteanul – mistagogul pocăinţei

Numele Sfântului Andrei Criteanul este unul cunoscut în literatura bisericească, ocupând „un loc de vază în istoria literaturii greceşti din perioada bizantină” legat fiind şi de apariţia unei noi forme a literaturii patristice – canonul, el fiind primul alcătuitor de canoane.

Demersul nostru de a creiona pe scurt viaţa Sfântului Andrei Criteanul este unul deosebit de greu. Diferitele materiale aghiografice pe care le deţinem îi plasează diferit fie anii naşterii (între cca. 635/645 - 660), fie anii morţii (713-740). Informaţiile care ne-au parvenit, referitoare la activitatea sa, sunt fie contradictorii, fie incomplete. Metodologia cercetării se bazează pe o analiză obiectivă şi profundă a tuturor izvoarelor existente la care se adaugă ca o „încununare” literatura secundară care confirmă sau infirmă unele ipoteze, ce au fost schiţate în jurul bio-bibliografiei Sfântului Andrei Criteanul. Am căutat o distanţare faţă de acele izvoare sau studii aghiografice care încearcă să susţină anumite idei preconcepute sau de acele studii care forţează prea mult unele ipoteze. Izvoare importante care se pot adăuga pentru cunoaşterea vieţii Sfântului Andrei Criteanul sunt şi sinaxarele bisericeşti alături de troparele închinate în cinstea Sfântului Andrei Criteanul, atât cele din Minei cât şi cele din Canonul cel Mare.

În limba greacă, s-au redactat destul de multe lucrări care analizează cronologic viaţa Sfântului Andrei Criteanul. Una din aceste lucrări ne-a parvenit şi nouă. Este vorba de lucrarea arhimandritului Simeon Koutsas: Plânsul lui Adam. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, lucrare deosebit de importantă prin cantitatea informaţiilor oferite şi prin comentariul la fiecare tropar al Canonului.

Anumite traduceri din Chronographia Theophanus (tomul 108) care-l pune uneori în lumină negativă pe autorul Canonului, vor fi preluate după studiul tradus din limba rusă a Pr. Arcadie Vinogradov: Viaţa Sfântului Andrei Criteanul, arhiepiscop şi mitropolit al Cretei. Schiţă biografică. Conform biografiei greceşti, Sfântului Andrei Criteanul s-a născut în jurul anului 660, în localitatea Damasc, din părinţi iubitori de Dumnezeu, Gheorghe şi Grigoria. Tradiţia ne spune că până la vârsta de 7 ani a fost mut, iar darul vorbirii l-a primit atunci când s-a împărtăşit pentru prima oară cu Dumnezeieştile Taine. Studiile şi le-a realizat în localitatea natală, făcându-se „îndrăgitor fierbinte al adevărului şi al dumnezeieştii înţelepciuni”. La vârsta de 14-15 ani, după vizita făcută la Locurile Sfinte , cere părinţilor să-l afierosească Domnului. Astfel, de tânăr Sfântul Andrei va fi îmbrăcat în chipul monahicesc la mânăstirea Sfântului Sava, de lângă Ierusalim şi apoi la Sfânta Înviere. Se pare că aici şi-ar fi redactat cea mai mare parte a operei sale, inclusiv opera sa fundamentală Canonul cel Mare. Tot aici la Ierusalim, va fi ales de către Teodor secretar pe lângă locţiitorul scaunului patriarhal , lăsându-i-se apoi în grijă copiii orfani. Prin adâncirea vieţii sale duhovniceşti, prin cultura teologică, prin darurile sale speciale şi prin faptul că va deveni reprezentativ în Ierusalim, el va purta denumirea de „Ierusalimiteanul”.

Când erezia monotelită – care considera că în Iisus Hristos nu a existat şi o voinţă umană, ci numai una divină – s-a extins, a fost absolut necesar ca Părinţii Bisericii să se întâlnească pentru a combate erezia. Sinodul VI Ecumenic din Constantinopol (681), sub conducerea împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a luat în discuţie şi a combătut această erezia. Teodor, vicarul patriarhal al Patriarhiei de Ierusalim, neputând participa la întrunirile Sinodului a trimis pe tânărul Andrei, împreună cu alţi doi monahi, ca reprezentanţi direcţi ai patriarhiei de Ierusalim. Rolul Sfântului Andrei la Sinodul VI Ecumenic nu a fost unul important, chiar dacă s-ar vrea să i se acorde o importanţă majoră. El a fost mai mult un „ajutor” pe lângă cel care a luat cuvântul în Sinod şi a semnat actele Sinodului VI Ecumenic ca reprezentant oficial: „Gheorghe, smeritul presbiter şi deţinătorul locului iubitului de Dumnezeu, presbiter şi păstrătorul scaunului apostolic al Sfântului oraş al lui Hristos Dumnezeu lui nostru, Ierusalim, a iscălit …”. Rolul său redus la Sinodul VI Ecumenic se datorează faptului că nu era în rândul clericilor, fiind doar un simplu monah, el nu a putut lua cuvântul, la acestea adăugându-se şi lipsa semnăturii sale din actele oficiale.

Dorinţa noastră de a sublinia viaţa Sfântului Andrei intră din nou într-un moment de impas. A rămas sau nu Sfântul Andrei Criteanul în Constantinopol după terminarea Sinodului VI Ecumenic? Răspunsul nostru poate fi considerat doar o ipoteză, dacă am lua în considerare informaţiile care ne precizează că a plecat de la Ierusalim la Constantinopol „cu treburi” pe la 685. Este posibil, totuşi, ca după Sinodul din 681 să se fi întors la Ierusalim, sa-i fi prezentat lui Teodor hotărârile Sinodului şi apoi să fi fost trimis într-o delegaţie din nou în Constantinopol, prin 685 ca să-i transmită împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul adeziunea Bisericii de la Ierusalim faţă de hotărârile Sinodului Ecumenic cu privire la erezia monotelită sau pentru a-i transmite felicitările Bisericii din Ierusalim pentru modul în care s-au desfăşurat întrunirile acestuia şi pentru că a susţinut Sinodul. Ceea ce este cert e faptul că după 685 îl întâlnim în Constantinopol, hirotonit aici diacon - probabil pe seama bisericii Sfânta Sofia - fapt datorat şi calităţilor sale oratoriceşti. Aici la Constantinopol se dedică totalmente îngrijirii bătrânilor şi a orfanilor (orphanotropos). Probabil a slujit o perioadă de timp la Sfânta Sofia unde se remarcă prin „predica faptei şi cateheza înţelepciunii”, cântând pentru prima oară şi opera sa fundamentală – Canonul cel Mare, iar de aici va fi preluat de Biserica din Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi apoi în întreg Imperiul bizantin. Nu ştim când şi unde a fost hirotonit preot. Datorită vieţii sale curate şi vrednice de numele de creştin, datorită devotamentului şi dragostei profunde pentru Biserica lui Hristos şi pentru semeni a fost ales pe la 710-711 arhiepiscop la Gortynei, cetate a insulei Creta. De la insula Creta va primi cognomenul de „Cretanul” sau „Criteanul”. În anul 712, când arabii au încercat asedierea insulei, Sfântului Andrei Criteanul organizează lupta de apărare a locuitorilor de aici. Un moment neplăcut din viaţa Sfântului Andrei Criteanul este participarea sa la Sinodul monotelist din anul 712. Urcarea la treapta de arhiepiscop al Cretei este legată de Teofan în „Cronica” sa de urcarea la tron al lui Filipikos Bardanes, care l-a ucis pe Justinian al II-lea şi i-a ocupat tronul, dorind cu toată ardoarea instalarea monotelismului în tot Imperiul bizantin. Hotărârile Sinodului au fost semnate de Andrei şi de Gherman (cel care va ajunge mai târziu episcop al Chiziciei). „Cronica” lui Teofan, scrisă pe la 810-811, deci cu o sută de ani după sinod, ar fi putut pune în eroare „prin cine ştie ce acte false ale monoteliştilor, în interesul cărora era să introducă, în rândurile partizanilor lor, pe vestiţii ierarhi ai Bisericii”. Dintr-o altă perspectivă, Sfântul Andrei Criteanul poate fi considerat un trădător şi un eretic, deoarece „nimeni din ei [din episcopii prezenţi, n.n.] n-a ridicat glasul împotriva împăratului eretic”.

Într-adevăr, Sfântul Andrei a cedat presiunilor imperiale de a semna actele Sinodului monotelist, însă în interiorul său a rămas devotat credinţei ortodoxe, el nu a fost un partizan fervent al monoteliştilor. Însuşi Ioan al Constantinopolului, participant şi el la Sinod afirma: „Această hotărâre nu este erezie sau îndepărtarea părinţilor Sinodului de la credinţa lor”. Dacă ar fi să facem o comparaţie între actul Sfântului Andrei Criteanul şi Aron, fratele lui Moise - care a realizat un viţel de aur pentru ca poporul să i se închine, s-ar observa la bază acelaşi motiv: presiunea poporului, în cazul Sfântului Andrei Criteanul – cea a împăratului.

După această scurtă perioadă de „monotelist” el a retractat, scriind cu acest prilej stihurile iambice, adresate arhidiaconului Agaton. Sub împăratul bizantin Leon Isaurul (717-741) va fi un antiiconoclast convins. Nu ştim ce l-a determinat pe Sfântul Andrei să plece într-o vizită la Constantinopol, pe la 740. La întoarcere, ajungând în insula Mitilene, la locul numit Eresos şi-a dat obştescul sfârşit la 4 iulie 740, rămânând a fi cinstit ca „nou David” şi ca „lăudă a părinţilor”.


Hristos este cu noi!

sâmbătă, 13 februarie 2010

DUMINICA IERTARII-inceputul POSTULUI MARE



Astăzi este Duminica iertării. Ce înseamnă de fapt Duminica iertării? Din păcate, această tradiţie creştin-ortodoxă se mai păstrează în România doar în cadrul mănăstirilor. În Grecia de pildă, această tradiţie este păstrată şi de credincioşi. Ea constă în faptul că, după Sfînta Liturghie, creştinii ortodocşi ce au participat la ea, îşi cer iertare unii de la alţii şi se îmbrăţişează. De asemenea, creştinii merg şi acasă la cei care nu au putut veni la Sfînta Liturghie şi îşi cer iertare. De aceea, pentru a reînvia această tradiţie şi printre noi, vă cer să mă iertaţi dragilor şi o rog pe Sfînta Treime să ne dăruiască un post bun, cu folos duhovnicesc!

Mai jos am postat cîteva lucruri folositoare la acest început de post:

1. Folosul postului – sfântul Ioan Gură de Aur


Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).
Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?
Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.
Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.
Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.
Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.
Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.
Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.
„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.
Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.
Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

2. Rugăciunea sfântului Efrem Sirul din timpul Postului Mare

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului Mare, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, praznuit pe 28 ianuarie:
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu Sâmbetele şi Duminicile, deoarece acestea sunt zile de bucurie, Sâmbăta reprezentând ziua Creaţiei, iar Duminica reprezentând Învierea Domnului nostru Iisus Hristos).
3. Rânduielile Postului Mare după Tipicul Ortodox şi Canoanele Ortodoxe :
În acest post nu mâncăm : carne , ouă , brânză. De asemenea postim de peste, vin si untdelemn. Mâncăm deci numai bucate fără unsoare (ULEI), legume si fructe.
MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN : Sâmbăta si Duminica , în ziua de 9 Martie de Sfintii 40 de Mucenici, la Buna-Vestire, când aceasta cade în ziua de Joia-Mare sau în Vinerea ori Sâmbăta din Săptămâna Patimilor.
MÂNCĂM PESTE : Buna-Vestire - 25 Martie si în Dumininica Floriilor.
Cu deosebită evlavie se cuvine să postim în săptămâna de la începutul Postului Mare si în săptămâna Patimilor.

Astfel, în săptămâna de la începutul Marelui Post : Luni si Marti se mănâncă numai o dată pe zi - seara - pâine si apă. Iar în săptămâna Patimilor, în afară de Joi când facem două mese se mănâncă la fel, Vineri si Sâmbătă e post desăvârsit.
Bolnavii au voie să mănânce bucate cu untdelemn si să bea vin în Postul Mare. La mesele de miercuri şi vineri se recomandă xerofagia, adică mesele uscate, în care se consumă legume preparate cu apă şi sare, fructe, nuci, pîine şi miere. În practică, scoicile şi caracatiţa sînt permise în zilele de xerofagie.

Ortodoxia si viata

Hristos este cu noi!