Puterea Sfintei Împărtăşanii
Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronstadt (1829-1903), ale acestui sfânt contemporan, atât de iubit de popor – din nordul Rusiei – s-au făcut cu Sfânta Împărtăşanie. Puterea lui vindecătoare se manifesta în special în timpul împărtăşirii cu nemuritoarele Taine. Cu profunda credinţă pe care o mărturiseau, bolnavii se împărtăşeau cu adevărat „întru vindecarea sufletului şi a trupului”.
Preotul Vasile Sustin povesteşte cum, atunci când era încă tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de cancer la laringe. Profesorul Simanofschi a afirmat că bolnavul mai avea de trăit doar zece zile.
Părintele Ioan se afla atunci în Kronstadt. I-au trimis o telegramă. În cinci zile a venit.
- De ce nu m-aţi anunţat că s-a îmbolnăvit aşa de grav? Aş fi adus cu mine Sfânta Împărtăşanie.
Şi, întorcându-se spre bolnav, a întrebat:
- Crezi că prin puterea lui Hristos pot să te ajut?
Acela a făcut semn că da. Atunci omul lui Dumnezeu a suflat în gura lui de trei ori, făcând semnul crucii. Apoi a lovit cu mâna măsuţa pe care avea medicamentele şi a spus:
- Aruncaţi astea. Nu sunt de nici un folos. Vino, dar, la Kronstadt să te împărtăşesc cu nemuritoarele Taine. O să te aştept.
Când a aflat doctorul, a spus că bolnavul va muri pe drum. Acela, însă, s-a dus la Kronstadt, unde sfântul l-a împărtăşit. A rămas acolo două zile. Toate rănile i s-au închis şi numai vocea lui era încă slăbită.
Când s-a întors acasă, doctorul a rămas uimit.
Acesta a mărturisit în faţa tuturor că este ceva nemaivăzut. Este o minune. Tatăl preotului a trăit încă 25 de ani [28; 112-113].
Ascultând sfatul Sfântului Ioan din Kronstadt
O femeie bătrână a fost vindecată după ce s-a împărtăşit.
- Să vă împărtăşiţi, o sfătuia părintele Ioan, şi Domnul vă va face bine.
- Sunt foarte bătrână, spunea bolnava, şi de aceea nu o să mă pot vindeca.
- Nu este treaba noastră să cunoaştem timpul şi vrerea lui Dumnezeu, a răspuns acela.
- S-a împărtăşit acum câtva timp, au completat rudele ei.
- Primii creştini, a răspuns atunci sfântul, se împărtăşeau zilnic şi voi nu vreţi să o împărtăşiţi acum când are atâta nevoie?
În sfârşit, bolnava s-a împărtăşit şi foarte repede s-a vindecat [28; 113].
O vindecare de epilepsie
Iată ce ne relatează părintele S.B. despre această minune dumnezeiască:
„La vârsta de 18 ani am suferit o gravă vătămare, în urma căreia am rămas bolnav atât trupeşte cât şi sufleteşte.
Fratele meu G.B. s-a ascuns noaptea cu o furcă metalică, ca să lovească pe un consătean cu care se certase la bal. Eu neştiind acest lucru, am trecut pe acolo, iar fratele meu m-a lovit de trei ori cu furca în cap, iar apoi am primit mai multe lovituri în spate, prăbuşindu-mă în cap, iar apoi am primit mai multe lovituri în spate, prăbuşindu-mă la pământ, în stare foarte gravă. Fratele meu fugise de la locul faptei. După două ore de inconştienţă, m-am târât cu mare greutate spre casă.
A doua zi mi-a paralizat partea dreaptă a corpului: cap, ochi, mână şi picioarele.
După o perioadă de timp, a încetat paralizia dar aveam dureri mari de cap şi nu puteam sta decât culcat pe spate.
În afară de aceste dureri trupeşti, mă chinuia şi un duh necurat. Făceam spume la gură, ameţeam şi cădeam pe jos foarte des, îmi era teamă şi frică tot timpul, făcând crize de epilepsie la intervale de 2-3 săptămâni. Am mers de mai multe ori la spital, extrăgându-mi-se măduvă din şira spinării, dar nu s-a constatat nici o îmbunătăţire a stării mele.
Mama m-a dus la Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi, unde părinţii mi-au citit Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, la miezul nopţii, şi mi-au dat canon să citesc Paraclisul Maicii Domnului. Crizele se repetau acum mai rar.
Prin darul lui Dumnezeu, părintele duhovnic mi-a spus să merg la Mănăstirea Rarău, unde Maica Domnului este făcătoare de minuni şi mă poate vindeca.
Aici m-am spovedit şi împărtăşit şi am rămas ca frate de mănăstire. Timp de 3 ani de zile nu am făcut nici o criză şi am simţit cum Maica Domnului mi-a vindecat durerea trupească, a îndepărtat pe diavolul care mă chinuia, dându-mi puterea să fac ascultare în obştea mănăstirii.”
Astăzi părintele S.B. este preot slujitor şi duhovnic [30; 35].
Sfârşitul crizelor
Până la 14 ani îl duceam pe fiul meu la biserică şi se împărtăşea. După un timp însă nu a mai vrut. Era greu să-l duc la biserică cu forţa. De atunci însă a început să sară din patul lui, noaptea, să ţipe, să încerce să prindă ceva. Am cerut de multe ori sfaturile doctorului. A pus aceasta pe seama vârstei lui şi mi-a spus că o să treacă. I-a prescris nişte prafuri care însă nu l-au ajutat deloc. Crizele nocturne se repetau din ce în ce mai des. Mai târziu au spus că e epilepsie şi că nu-l pot ajuta…
Cu toate acestea era foarte sănătos şi foarte puternic. Studiile lui mergeau foarte bine, în special matematica şi fizica. Chiar şi profesorii rămâneau uimiţi de rezultatele lui. A intrat la Institutul de fizică Atomică din Moscova, însă crizele lui nocturne îl supărau din ce în ce mai des, în vreme ce ziua nu i se întâmpla nimic. Se chinuia astfel de opt ani şi era în al treilea an de studii. Crizele lui se repetau cam de trei ori pe noapte şi situaţia lui se înrăutăţea.
Bunica lui, adică mama mea, a povestit necazul nostru unei maici la biserică... Aceasta a întrebat dacă are mult timp de când nu s-a împărtăşit.
Atunci ne-am amintit că aceste crize au început exact în momentul când a încetat să se mai împărtăşească. Maica l-a sfătuit să se împărtăşească cu credinţă. Acela nu voia să audă nimic. Trăiam într-un conac la jumătatea drumului către Zagorsk.
Sora şi mama mea au venit să mă viziteze ca să încerce să-l convingă să se ducă la biserică. Însă el nu voia sub nici un chip şi nici nu voia să audă măcar. Bunica şi sora mea au izbucnit în lacrimi şi se plângeau că nu le respectă deloc. În sfârşit, a acceptat să-şi pună o cămaşă curată şi să se pregătească. Era duminică dimineaţa. Numai ce am prins trenul. Am ajuns la Zagorsk. Am găsit acolo mulţi tineri, băieţi şi fete. A făcut ce i-am cerut, s-a rugat din tot sufletul lui. Dar şi rugăciunea noastră era la fel de fierbinte. S-a spovedit la un preot tânăr, s-a împărtăşit şi a stat până la sfârşitul Sfintei Liturghii. După aceea, ne-am întors acasă. Mama şi sora mea s-au întors la Moscova, iar noi am rămas la conac.
Imaginaţi-vă bucuria noastră! Din ziua aceea nu şi-a mişcat nici măcar capul pe timpul nopţii. Crizele au dispărut. Înainte să se împărtăşească avea chiar câte trei crize pe noapte şi nu trecea noapte fără criză. Şi chiar mie, mamei lui, îmi era frică să-l privesc când avea crize. Acum însă – mărit fie numele lui Dumnezeu – e însurat, cu doi copii şi toate acestea au trecut pentru totdeauna” [28;. 117].
O rugăciune jertfelnică
Întâmplarea aceasta o povesteşte doamna Elisabeta din Capadocia. A venit izgonită atunci de turci, ca refugiată, şi locuieşte undeva lângă biserica Proorocul Ilie din Salonic:
- Îl vezi pe bunicul Ipatie, care doarme acolo?
Într-adevăr, în fundul camerei se afla patul, şi în vremea aceea bătrânul dormea sforăind uşor. Am dat din cap.
- În urmă cu aproape patruzeci de ani s-a îmbolnăvit rău. O lună a ars de febră şi medicul nu putea face nimic. Venea şi pleca, dar fără nici un rezultat. Fată tânără atunci, era cât pe ce să-mi pierd minţile. Deseori plângeam pe furiş. Acest lucru era considerat ruşinos şi nu trebuia să-l arăt. Mă gândeam să chemăm un alt medic, din oraşul vecin. Dar cine să ţină seama de părerea mea? Eu chiar de existam, chiar de nu, totuna era. Socrul meu avea întotdeauna ultimul cuvânt. Aşa stăteau lucrurile în vremea aceea. Căzusem în deznădejde. Erau zile ca acum. După ce am avut un Crăciun nefericit, a sosit ajunul Anului Nou. În orăşelul nostru erau mai mulţi turci decât creştini. Biserica noastră, cu numele Sfântului Ipatie, se găsea aproape de casa unde locuiam, în cartierul creştin. Aveam însă şi o mică biserică a Sfântului Vasile, în capătul oraşului. Cu cât se apropia pomenirea sfântului, cu atât mintea mea se întorcea spre el. Nu ar fi putut oare face o minune, să-l salveze pe compatriotul lui, Ipatie? Ştii că în locurile noastre iarna este foarte grea. Nu ca aici, unde ninge puţin şi după cel mult 7-8 zile se topeşte. Acolo zăpada se aşternea de la începutul lui noiembrie şi, dacă se mărea, ţinea până la sfârşitul lui martie. Aşadar era miezul iernii. Şi atunci eu am luat o hotărâre foarte îndrăzneaţă. Să merg, fără să spun nimănui nimic, noaptea târziu la Sfântul Vasile, pentru a mă ruga.
- Şi de ce nu ai făcut rugăciunea acasă? am întrebat eu răspicat.
- Ascultă, băiete, a răspuns calm doamna Elisabeta. Una e să te rogi acasă la tine, la căldurică, şi alta să mergi la biserică pe o vreme şi la o oră ca aceea, cu o mie şi una de primejdii. Aşa ne-a învăţat pe noi părintele Iannis, om sfânt. Dumnezeu ne încearcă credinţa, zicea. Asta s-o ştii şi tu, băiete. Şi să nu crezi că toate sunt egale şi la fel.
Am pândit, deci, în seara aceea până ce au adormit socrul, soacra şi cumnata mea, am luat cu mine o bâtă mare, pe care o pregătisem pe ascuns ziua, ca s-o am pe drum de sprijin şi ca armă de apărare pentru vreo împrejurare neprevăzută, m-am înfăşurat într-o eşarfă neagră de lână a soacrei mele şi am ieşit. Era un ger puternic, nici un câine nu l-ai fi dat afară. Pe de o parte acest lucru mă ajuta. Cine s-ar fi aflat pe drum pe o astfel de vreme? Îmi era frică atunci când voi trece prin mahalalele turceşti. Iar acolo, la capătul oraşului, puteam să dau şi de lupi.
Reflectarea zăpezii albe pe uliţe, pe ziduri, prin grădini, micşora, din fericire, întunericul nopţii. Şi eu alergam cât puteam, repetând încontinuu în mine:
„Iisus Hristos biruie şi toate relele izgoneşte.”
Cam peste o jumătate de oră am ajuns la biserică. Desigur, am găsit-o închisă. Am căzut pe prag istovită. Când mi-am revenit puţin, am îngenuncheat, m-am atins cu fruntea de piatră şi am început să plâng necontenit. Nu spuneam nimic. Doar gândeam în mine: „Tu, Sfinte Vasile, ştii de ce sunt aici”. Am stat aşa cam un sfert de oră şi apoi am apucat pe drumul de întoarcere. Doar simplul fapt că nici la dus, nici la întors nu am întâlnit pe nimeni pe drum mi-a dat o oarecare încredere.
Am intrat în casă pe vârful picioarelor. Eram albă în întregime, căci pe drum începuse iarăşi să ningă. M-am scuturat puţin şi m-am îndreptat plină de agonie spre camera noastră. M-am apropiat de Ipatie. L-am găsit lac de sudoare. „Unde ai fost atâta timp? - s-a văitat. Te-am strigat şi nu m-ai auzit”. Nu i-am dat explicaţii. L-am schimbat degrabă şi m-am aşezat lângă el să-l privesc. Ceva se schimbase la el. Nu puteam să-mi dau seama ce. Era totuşi evident că febra cedase. Peste puţin timp l-a luat şi somnul; dormea mai liniştit ca altădată. Nu am închis ochii toată noaptea. Nădăjduiam, cu adevărat nădăjduiam. Cu toate acestea, aveam şi o teamă nemărturisită: nu cumva erau ultimele clipe înainte de sfârşit? Însă simţeam în mine ceva care mă înfierbânta. Mă ridicam deseori în picioare, îi ascultam de aproape răsuflarea, îl atingeam cu mâna pe frunte. Mi se părea că toate merg bine.
Când au apărut zorile, nu mai încăpea nici o îndoială: vindecarea era vădită. Într-o săptămână şi-a revenit definitiv şi s-a ridicat din pat. Secretul însă l-am păstrat. Abia după mulţi am i l-am împărtăşit lui Ipatie şi răposatei lui mame. Au rămas amândoi cu gura căscată. Ştiau că sunt îndrăzneaţă şi hotărâtă, dar la atât de mult nu se gândeau. Nu cunoşteau că altele sunt cauzele îndrăznelii: iubirea şi credinţa.
De atunci, a continuat doamna Elisabeta, Ipatie s-a îmbolnăvit de puţine ori şi, desigur, nu grav. Acum au început bătrâneţile. Ce să facem? Sunt bune şi ele. Dumnezeu le trimite. Fie binecuvântate [26; 23-26].
Cineva acolo sus te iubeşte foarte mult…
În seara aceea, acasă, gândurile mele s-au întors din nou la fratele meu bolnav. Mi-am adus aminte de Shanghai şi cum, în momente grele, alergam la catedrală, la Vlădica, ca să îi împărtăşesc durerile sau bucuria mea. „Dacă ai fi cu noi, dragă Vlădica, i-am spus în gând, dacă ţi-ai pune mâinile pe trupul lui bolnav, cred că ai face să dispară umflătura şi lichidul acesta, aşa cum Domnul nostru Iisus Hristos a alungat duhurile necurate.” Şi în acel moment - spun acest lucru sincer, cu tot sufletul şi inima – nu ştiu dacă am adormit sau dacă eram pe jumătate trează - l-am văzut pe Vlădica Ioan intrând la mine în dormitor, îmbrăcat cu o reverendă gri, cu brâu negru. În mână ţinea mătăniile, iar pe cap avea o camilafcă mică. Intrând în cameră, s-a întors spre mine şi a spus:
- Ei, ce nenorocire ai acum, de jeleşti aşa?
Vlădica îmi vorbise întotdeauna, din copilărie, în derâdere, cum ar vorbi un adult cu un copil. Aşa îmi vorbea şi acum, însă ochii îi erau plini de dragoste, iar pe buze îi juca un zâmbet. Eram amândoi lângă patul unde era întins Vadim, care dormea. Vlădica s-a apropiat şi, fără să se uite la mine, a întrebat:
- Care este necazul aici?
I-am spus că Vadim avea stomacul umflat şi mult lichid înăuntru şi am început să-i explic, zicând:
- Dacă ţi-ai pune mâinile pe Vadim, ştiu că l-ai scăpa de umflătură şi de lichid şi de toate celelalte murdării din trupul său.
Vlădica s-a aplecat peste Vadim, şi-a pus mâinile pe umerii lui şi a început să se roage; am simţit că nu mai este nevoie să spun nimic. Vlădica se ruga. Ţin minte că ochii mei i-au urmărit toate mişcările. Vadim era întins pe spate, cu mâinile întinse de o parte şi de alta a corpului. Ţinându-şi mâinile pe conturul trupului fratelui meu, Vlădica şi le-a mişcat în jos, ca şi cum alunga toată necurăţia şi murdăriile, toată otrava, nu numai din stomac, ci din tot trupul. O dată cu fiecare mişcare simţeam că asist la o minune, că din acel moment Vadim va începe să se facă bine. Vlădica a terminat, şi-a luat mâinile de pe picioarele lui Vadim, s-a îndreptat de spate şi apoi a dispărut. Nu am apucat să îi spun nici un cuvânt de recunoştinţă; Vlădica nu mai era nicăieri. Am vrut să fug după el şi în momentul acela am observat că eram în camera mea din Redding. M-am ridicat din pat şi am stins lumina. Am îngenuncheat şi m-am rugat cu lacrimi de recunoştinţă Domnului Dumnezeu şi i-am mulţumit iubitului nostru mijlocitor şi rugător. În suflet aveam pace şi înduioşare.
Telefonându-i Nadiei, mi-a spus că observase o schimbare, adică pântecele lui Vadim se micşorase. Încetul cu încetul a început să dea înapoi. Medicii erau foarte încurajaţi de aceasta şi tot repetau: „Este o minune, o minune!” Cu fiecare zi care trecea, Vadim se făcea mai puternic şi mai sănătos. A venit în sfârşit şi ziua când i s-a permis să mănânce tot ceea ce voia, mai întâi câte puţin, apoi normal. S-a întărit; avea poftă de mâncare. Umflătura şi lichidul au dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost. I s-a îngăduit să nu mai ia doctorii şi să se întoarcă la serviciu. Nadia şi Vadim au făcut un parastas în cripta lui Vlădica şi o slujbă de mulţumire. Apoi s-au dus la spital, ca să le mulţumească tuturor medicilor care îl trataseră. Ca unul, toţi i-au spus:
- Nu nouă să ne mulţumeşti; cineva acolo sus te iubeşte foarte mult...” [17; 163-165]
Băiatul nu mai avea puls…
Timothy Lockhead, un băiat de şaptesprezece ani, a cărui mamă este româncă ortodoxă şi al cărui tată este scoţian convertit, a fost cuprins de o criză de apoplexie, din senin, fără nici un motiv clar, în 1984. Era într-un spital din Canada, inconştient şi cuprins de crize. Doctorii au descoperit o masă de celule maligne, o malformaţie din naştere a creierului. Ei au declarat că Timothy trebuia să moară cu ani în urmă şi că boala sa este „incurabilă”. Părinţii lui îndureraţi, James şi Eva, au mers la preoţii lor de acolo – părinţii Varlaam, Lazăr şi Moise -, cerându-le să se roage. Părintele Lazăr avea la mănăstire o sticluţă cu untdelemn de-al Fericitului Ioan, au luat-o cu ei la spital şi au început molitva pentru bolnavi. Dar – spre groaza tuturor – cardiograful a arătat că băiatul nu mai avea puls: lui Timothy nu-i mai bătea inima! Murea!
Părintele Lazăr a deschis repede sticla cu untdelemn de la Fericitul Ioan şi a făcut semnul Crucii pe capul lui Timothy, rugându-se fierbinte pentru ajutorul lui Vlădica, cu lacrimi şiroind pe obraji... Şi – minunea minunilor – inima lui Timothy a reînceput să bată, crizele s-au oprit şi băiatul a deschis ochii!
Doctorii erau uluiţi. Timothy a adormit liniştit, s-a trezit a doua zi de dimineaţă, s-a ridicat în capul oaselor în pat şi a cerut să meargă acasă. S-au luat măsuri de precauţie: a mai fost ţinut în spital încă trei zile şi i s-au făcut radiografii ale creierului: celulele maligne dispăruseră! Mai rămăseseră doar puţine depuneri de calciu, care nu erau un motiv de îngrijorare pentru doctori.
Timothy a terminat anul acesta primul an de facultate şi continuă să citească în biserică. Slavă lui Dumnezeu! Şi Sfântului Ioan! [17; 217]
Fiul dumneavoastră nu va supravieţui…
Fiul meu cel mai mare, B., îl ajuta întotdeauna pe Fericitul Ioan la altar, însă pe neaşteptate, duminică, pe 16 noiembrie 1943, mi-a spus că nu putea să se ducă la priveghere. Avea deja 17 ani. L-am întrebat de ce.
- Mamă, mi-a răspuns băiatul, mă doare capul şi am o durere groaznică în burtă.
M-am alarmat şi l-am trimis în pat, sperând că în timpul nopţii durerea va dispărea. Deodată, la 11 noaptea, Fericitul Ioan a venit în vizită şi, rugându-ne să ieşim din camera fiului nostru, a rămas numai cu el şi s-a rugat mult, mult timp. Când a ieşit, a spus:
- Nu vă temeţi, totul o să fie bine.
Eu nici măcar nu am înţeles că eram în mare pericol. Fericitul Ioan a plecat. Dimineaţa, fiul meu delira, avea febră mare şi se plângea de dureri groaznice în tot corpul. Înspăimântaţi, am chemat mai mulţi medici, care s-au consultat între ei. Doctorii ne-au spus că trebuie să-l ducem imediat pe băiat la spital. Atunci episcopul nostru a venit din nou, l-a spovedit şi l-a împărtăşit pe băiat şi ne-a mai îmbărbătat o dată. Când l-am dus pe fiul nostru la spital, a fost din nou examinat amănunţit de mai mulţi doctori, care i-au pus diagnosticul: dizenterie, pneumonie la plămânul stâng şi tifos. Ne-au sfătuit imediat să-l ducem la alt spital, cel al „Frăţiei Ortodoxe”, unde era o cameră spaţioasă, caldă pentru băiatul nostru bolnav. Doctorul rus de la acest spital, doctor Alexeienko, l-a examinat şi mi-a spus:
- Nu mai are nici o speranţă. Fiul dumneavoastră nu va supravieţui.
Cu totul deznădăjduită şi îndurerată, am alergat la Fericitul Ioan. Am căzut în genunchi înaintea lui şi, plângând, l-am implorat:
- Salvează-mi fiul! Roagă-te pentru el! Cred numai în mijlocirea ta înaintea lui Dumnezeu!
Fericitul Ioan era serios. M-a îmbărbătat cât de cât şi apoi a mers cu mine la spital. Începând de atunci l-a vizitat zi şi noapte pe fiul meu şi s-a rugat tot timpul la căpătâiul lui. Cam după trei zile, când am venit să-mi văd fiul, acesta îşi recăpătase cunoştinţa şi mi-a spus:
- Mamă, ce vis ciudat am avut azi! L-am văzut pe Fericitul Ioan, şi mulţi doctori şi asistente, şi m-am văzut şi pe mine, de parcă ar fi fost ieri, îmbrăcat tot în alb; şi apoi m-am trezit.
Mi-am spus că probabil fiul meu o să moară şi că ar trebui să-l îmbrac în alb. Doctorii renunţaseră să mai încerce să îl facă bine, pentru că îl considerau ca şi mort.
Însă, a doua zi după acest vis, fiul meu a început să-şi revină. Astfel, datorită rugăciunilor sfântului nostru, s-a făcut bine şi i s-a dat chiar să-şi vadă viitorul în vis. Căci, în prezent, cu destul succes şi cu dragoste, lucrează ca doctor şi deci este îmbrăcat în alb. Răposatul doctor Alexeienko şi alţi martori au confirmat că numai rugăciunile Fericitului Ioan l-au adus pe fiul meu de la moarte la viaţă. Slavă lui Dumnezeu, Care ne-a dat un asemenea rugător! [17; 259]
„Cancerul dispăruse…”
Povesteşte domnul doctor Matzoros din oraşul Limni – Grecia (de pe aceeaşi insulă pe care se află şi biserica cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Ioan Rusul) către I.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei:
„Prea Sfinţite, nu sunt un habotnic, un neştiutor de carte, iar mai înainte am fost ateu.
M-am îmbolnăvit. Analize, examinaţii. Iese diagnosticul: cancer la intestinul gros. Confraţii doctori îmi spun adevărul: am cancer în formă avansată (metastază) într-un loc în care aproape sigur duce la moarte.
Mă găseam în clădirea fundaţiei Pantocrator din Atena, unde sunt îngrijiţi bolnavii de cancer. După înştiinţarea pe care am primit-o despre boala mea, pe când mă găseam singur, întins pe pat, mi-am venit în sine şi mi-am întors mintea, sufletul şi inima către Dumnezeu, în care nu credeam. Stăteam aşezat pe pat, cu picioarele pe podea. Vorbeam singur, mă rugam lui Dumnezeu, Îi ceream să ia aminte la mine: Dumnezeul meu, Îi spun, nu credeam în Tine, spuneam că totul e un basm. Omul şi ştiinţa îmi ziceam că sunt totul. Primeşte pocăinţa mea şi, dacă mă consideri vrednic, vindecă-mi boala prin sfântul al cărui trup întreg îl avem aproape de noi (Sfântul Ioan Rusul).
Cineva bate la uşă. Îl poftesc să intre. Deschide uşa şi intră un doctor tânăr, frumos, binevoitor.
- Ce faci, doctore, m-a întrebat, cum îţi merge?
- Ce să fac, confrate, să spunem că mor.
- Nu, doctore, nu mori. O să iau tot ce ai rău înăuntru.
- Cine eşti tu, tinere? Mie mi-a albit părul în această ştiinţă şi cunosc ce am.
- Sunt acela pe care l-ai cerut mai înainte. La revedere, doctore!
Am ieşit imediat pe hol şi am întrebat dacă a văzut cineva pe acel doctor tânăr.
Ceilalţi doctori mi-au spus: confrate dragă, din necazul pe care îl ai, într-o clipă ai văzut acest vis. Însă nu, eram sigur că după rugăciune îl văzusem pe sfântul. Văzând că nu glumesc şi că insist, mi s-au făcut analize şi examinări.
La următoarele analize cancerul dispăruse. Câţi şi câţi n-au văzut apoi cele două plicuri cu analizele: cu cancer şi, după întâmplarea istorisită mai sus, fără cancer!
Prea Sfinţite, nu sunt habotnic... Am văzut pe Sfântul... M-a vindecat…
10 aprilie 1964” [23; 17-19].
Ca în cartea de religie
Într-unul din cele două spitale pentru copii din Atena o mamă stă zi şi noapte la căpătâiul copilului său pe care l-au adus urgent din Patra deoarece afecţiunea acestuia cronică - paralizia membrelor inferioare (are în plic toate examinările, analizele, rezultatele de laborator) - s-a agravat în ultimele zile. La spital însă de ani de zile se aplică permanent tratamentul cunoscut (lipseşte calciul din organismul copilului)...
Într-o după-amiază, când soarele era aproape de apus şi foarte puţine raze mai luminau salonul spitalului, mama şi-a amintit cum mergea la o bisericuţă a Maicii Domnului din Patra şi se ruga aprinzând candelele, câteodată cu soţul, câteodată cu copiii. Mintea ei zboară la bisericuţă şi se roagă: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Maică dulce care şi tu ai suferit, ajută-mi copilul. Trimite un sfânt, vezi-l pe sărmanul meu cum se chinuieşte neputând sta pe picioarele lui. Ajută-l, Prea Sfântă, pe copilaşul meu chinuit.
- Mamă, ce spui, cu cine vorbeşti?
- Gheorghiţă, copilul mamei, îţi aminteşti cum citeai la religie că Domnul nostru când trăia acolo, în Palestina, vindeca îndrăciţi, deschidea ochii orbilor, ridica pe cei paralizaţi şi-i făcea să meargă, învia morţi? Spune-I, Gheorghiţă, că pe tine te ascultă, că eşti copil bun, spune-I lui Hristos să te facă bine.
Copilul suferind se uită cu privirea lui nevinovată la mama, la soarele care apune; priveşte sus şi privirea i se pierde către ceruri.
Noaptea următoare, Gheorghiţă a văzut în vis un cavaler frumos, călare pe o mândreţe de cal. S-a oprit în faţa lui şi i-a spus:
- Ridică-te, fă un salt şi urcă pe calul meu!
- Dar eu sunt paralizat, nu mă pot ridica şi nu mă pot ţine drept pe picioarele mele.
- Dă-mi mâna, Gheorghiţă, urcă pe calul meu. Eu sunt Sfântul Ioan din Rusia. M-a trimis Domnul să-ţi aduc harul Său şi puterea Lui să te vindeci.
Pe jumătate adormit, copilul se chinuie să se ridice în picioare. Se trezeşte şi mama şi-l prinde în braţe ca să nu cadă de pe pat.
- Mamă, ţine-mă, Sfântul Ioan din Rusia mi-a spus să mă ridic.
Dimineaţa, asistenta care fusese de serviciu în acea noapte îi spune profesorului doctor că acel copil paralizat din Patra acum păşeşte.
Doctorul vine, îl examinează: loveşte cu ciocănelul genunchii copilului, îi înţeapă picioarele cu acul şi organismul reacţionează exact cum trebuie. Copilul era vindecat.
- Mergeţi, le-a spus profesorul, şi Dumnezeu să fie cu voi.
17 august [23; 23-24].
Acromegalia
Doctorii sunt categorici: „Copilul dumneavoastră, le explică părinţilor, s-a născut cu această boală foarte rară şi chiar în forma ei cea mai gravă. Are nevoie de două operaţii complicate la glanda hipofiză, însă este foarte slăbit şi n-ar putea să reziste la operaţie”.
Mama însă nu-i mai aude. Îşi convinge soţul să vândă aproape totul şi pleacă la Paris. La marele Institut al Sănătăţii pentru copii, doctorii francezi le spun acelaşi lucru şi că nu trebuie să se mai ostenească cu atâtea cheltuieli. Una spun însă doctorii, alta vrea să înţeleagă mama. Mama, care a fost zămislită de Dumnezeu ca să zămislească la rândul ei viaţă, asemeni unui ajutor al Lui. Mama care cu adevărat suferă, se zdrobeşte, se sfarâmă pentru copilul ei care este trup din trupul ei.
O febră cumplită îl arde pe copil. Nemaiputând suporta chinurile copilului, mama îl răpeşte asemeni unei lupoaice pe micuţul care arde de atâta febră. Simţind că îl pierde din viaţă, aleargă înnebunită să găsească ieşirea din spital. Bate pe ici, pe dincolo. Toţi o privesc ciudat.
Găseşte un taxi şi pleacă la o mănăstire rusească din centrul Franţei pe care o cunoştea de pe timpul când îşi făcea studiile în Franţa.
Intră în mănăstire şi se îndreaptă către icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
- Stăpâna mea, nu mai am altă putere. Dacă copilul meu trebuie să moară, să mor şi eu în faţa icoanei tale. Te rog, Maică Sfântă, care L-ai văzut pe Fiul tău iubit spânzurat pe cruce şi sângele curgându-I şiroaie, şi care ai rezistat... Eu nu mai rezist... Vezi-l pe cel pe care l-am adus pe lume...
În mijlocul bisericii se găsea domnul Serghios Ivanovici, un rus care cunoştea puţin greceşte (lucrase un timp în Atena). Auzind cele spuse de mama îndurerată, s-a apropiat de ea şi i-a zis cu puţinele cuvinte greceşti pe care le ştia: „În Grecia aveţi un sfânt rus, Sfântul Ioan. Este mare făcător de minuni. Eu de mult timp port la mine o iconiţă de-a lui. O să fac semnul sfintei cruci deasupra copilului cu iconiţa sfântului”.
În momentul în care iconiţa a atins fruntea copilului, acesta a început să se zvârcolească ca un peşte. O sudoare rece îi apare pe faţă şi pe păr. Mama se apleacă şi-şi lipeşte buzele de fruntea lui nu ca să-l sărute. Vrea să vadă dacă îl mai arde acea febră de moarte. Nici urmă de febră însă, temperatura lui era cea normală acum! În mănăstire n-a dormit nimeni în acea noapte, au făcut priveghere şi s-au rugat toţi. Dimineaţa s-au întors la spital.
După trei luni, fără nici o operaţie, analizele arătau că oasele copilului se dezvoltă armonios, iar deformaţiile de la mâini şi picioare se îndreptaseră.
„Extraordinar eveniment ştiinţific”, spuneau doctorii francezi.
„Minunată întâmplare datorată credinţei şi sfinţilor”, spune mama şi-şi priveşte mândră băiatul care acum merge la şcoală.
12 noiembrie 1974 [23; 25-27].
Congestie cerebrală
Domnul şi doamna H. Papadimitriu îşi transportă fetiţa aflată în stare de comă la spitalul de copii Sfânta Sofia din Atena. Copilul suferă de o anemie avansată şi trebuie să i se facă perfuzii la perioade regulate de timp, dar criza pe care a făcut-o acum nu este din cauza bolii.
Fetiţa este transportată la radiologie şi i se face o encefalogramă. În timp ce copilul este examinat, la raze, doctorul de serviciu o cheamă pe doamna Papadimitriu în cabină şi îi arată o imagine groaznică, de neuitat: cheaguri de sânge inundaseră creierul fetiţei lor; avea congestie cerebrală şi, matematic, copilul lor mergea spre moarte, îi şopteşte medicul mamei şi îi arată în grabă punctele de pe creier care fuseseră afectate.
Născută într-un sat apropiat de biserica unde se află sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Rusul, singura speranţă a mamei disperate se îndreaptă către sfântul. În aceste clipe groaznice nu mai are putere să zică decât „Sfinte Ioane, te implor, salveaz-o pe Vasula” (aşa o cheamă pe fetiţă).
Şi, o, minunile Tale, Doamne! – doctor şi mamă privesc înmărmuriţi pe ecran cum ceva asemeni unei mâini nevăzute îndepărtează cheagurile de sânge de pe creier!
Ca şi când s-ar fi trezit dintr-un leşin adânc, se aude glasul stins al fetiţei: „Mămico, unde eşti?”
„Aici”, a mai apucat să zică mama şi a izbucnit în plâns.
Cât de mare eşti, Dumnezeul meu, întru Sfinţii Tăi!
Astăzi Vasula este tânără mămică la rândul ei, mândrindu-se cu un frumos băieţel.
4 iulie 1976 [23; 27-28].
Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronstadt (1829-1903), ale acestui sfânt contemporan, atât de iubit de popor – din nordul Rusiei – s-au făcut cu Sfânta Împărtăşanie. Puterea lui vindecătoare se manifesta în special în timpul împărtăşirii cu nemuritoarele Taine. Cu profunda credinţă pe care o mărturiseau, bolnavii se împărtăşeau cu adevărat „întru vindecarea sufletului şi a trupului”.
Preotul Vasile Sustin povesteşte cum, atunci când era încă tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de cancer la laringe. Profesorul Simanofschi a afirmat că bolnavul mai avea de trăit doar zece zile.
Părintele Ioan se afla atunci în Kronstadt. I-au trimis o telegramă. În cinci zile a venit.
- De ce nu m-aţi anunţat că s-a îmbolnăvit aşa de grav? Aş fi adus cu mine Sfânta Împărtăşanie.
Şi, întorcându-se spre bolnav, a întrebat:
- Crezi că prin puterea lui Hristos pot să te ajut?
Acela a făcut semn că da. Atunci omul lui Dumnezeu a suflat în gura lui de trei ori, făcând semnul crucii. Apoi a lovit cu mâna măsuţa pe care avea medicamentele şi a spus:
- Aruncaţi astea. Nu sunt de nici un folos. Vino, dar, la Kronstadt să te împărtăşesc cu nemuritoarele Taine. O să te aştept.
Când a aflat doctorul, a spus că bolnavul va muri pe drum. Acela, însă, s-a dus la Kronstadt, unde sfântul l-a împărtăşit. A rămas acolo două zile. Toate rănile i s-au închis şi numai vocea lui era încă slăbită.
Când s-a întors acasă, doctorul a rămas uimit.
Acesta a mărturisit în faţa tuturor că este ceva nemaivăzut. Este o minune. Tatăl preotului a trăit încă 25 de ani [28; 112-113].
Ascultând sfatul Sfântului Ioan din Kronstadt
O femeie bătrână a fost vindecată după ce s-a împărtăşit.
- Să vă împărtăşiţi, o sfătuia părintele Ioan, şi Domnul vă va face bine.
- Sunt foarte bătrână, spunea bolnava, şi de aceea nu o să mă pot vindeca.
- Nu este treaba noastră să cunoaştem timpul şi vrerea lui Dumnezeu, a răspuns acela.
- S-a împărtăşit acum câtva timp, au completat rudele ei.
- Primii creştini, a răspuns atunci sfântul, se împărtăşeau zilnic şi voi nu vreţi să o împărtăşiţi acum când are atâta nevoie?
În sfârşit, bolnava s-a împărtăşit şi foarte repede s-a vindecat [28; 113].
O vindecare de epilepsie
Iată ce ne relatează părintele S.B. despre această minune dumnezeiască:
„La vârsta de 18 ani am suferit o gravă vătămare, în urma căreia am rămas bolnav atât trupeşte cât şi sufleteşte.
Fratele meu G.B. s-a ascuns noaptea cu o furcă metalică, ca să lovească pe un consătean cu care se certase la bal. Eu neştiind acest lucru, am trecut pe acolo, iar fratele meu m-a lovit de trei ori cu furca în cap, iar apoi am primit mai multe lovituri în spate, prăbuşindu-mă în cap, iar apoi am primit mai multe lovituri în spate, prăbuşindu-mă la pământ, în stare foarte gravă. Fratele meu fugise de la locul faptei. După două ore de inconştienţă, m-am târât cu mare greutate spre casă.
A doua zi mi-a paralizat partea dreaptă a corpului: cap, ochi, mână şi picioarele.
După o perioadă de timp, a încetat paralizia dar aveam dureri mari de cap şi nu puteam sta decât culcat pe spate.
În afară de aceste dureri trupeşti, mă chinuia şi un duh necurat. Făceam spume la gură, ameţeam şi cădeam pe jos foarte des, îmi era teamă şi frică tot timpul, făcând crize de epilepsie la intervale de 2-3 săptămâni. Am mers de mai multe ori la spital, extrăgându-mi-se măduvă din şira spinării, dar nu s-a constatat nici o îmbunătăţire a stării mele.
Mama m-a dus la Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi, unde părinţii mi-au citit Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, la miezul nopţii, şi mi-au dat canon să citesc Paraclisul Maicii Domnului. Crizele se repetau acum mai rar.
Prin darul lui Dumnezeu, părintele duhovnic mi-a spus să merg la Mănăstirea Rarău, unde Maica Domnului este făcătoare de minuni şi mă poate vindeca.
Aici m-am spovedit şi împărtăşit şi am rămas ca frate de mănăstire. Timp de 3 ani de zile nu am făcut nici o criză şi am simţit cum Maica Domnului mi-a vindecat durerea trupească, a îndepărtat pe diavolul care mă chinuia, dându-mi puterea să fac ascultare în obştea mănăstirii.”
Astăzi părintele S.B. este preot slujitor şi duhovnic [30; 35].
Sfârşitul crizelor
Până la 14 ani îl duceam pe fiul meu la biserică şi se împărtăşea. După un timp însă nu a mai vrut. Era greu să-l duc la biserică cu forţa. De atunci însă a început să sară din patul lui, noaptea, să ţipe, să încerce să prindă ceva. Am cerut de multe ori sfaturile doctorului. A pus aceasta pe seama vârstei lui şi mi-a spus că o să treacă. I-a prescris nişte prafuri care însă nu l-au ajutat deloc. Crizele nocturne se repetau din ce în ce mai des. Mai târziu au spus că e epilepsie şi că nu-l pot ajuta…
Cu toate acestea era foarte sănătos şi foarte puternic. Studiile lui mergeau foarte bine, în special matematica şi fizica. Chiar şi profesorii rămâneau uimiţi de rezultatele lui. A intrat la Institutul de fizică Atomică din Moscova, însă crizele lui nocturne îl supărau din ce în ce mai des, în vreme ce ziua nu i se întâmpla nimic. Se chinuia astfel de opt ani şi era în al treilea an de studii. Crizele lui se repetau cam de trei ori pe noapte şi situaţia lui se înrăutăţea.
Bunica lui, adică mama mea, a povestit necazul nostru unei maici la biserică... Aceasta a întrebat dacă are mult timp de când nu s-a împărtăşit.
Atunci ne-am amintit că aceste crize au început exact în momentul când a încetat să se mai împărtăşească. Maica l-a sfătuit să se împărtăşească cu credinţă. Acela nu voia să audă nimic. Trăiam într-un conac la jumătatea drumului către Zagorsk.
Sora şi mama mea au venit să mă viziteze ca să încerce să-l convingă să se ducă la biserică. Însă el nu voia sub nici un chip şi nici nu voia să audă măcar. Bunica şi sora mea au izbucnit în lacrimi şi se plângeau că nu le respectă deloc. În sfârşit, a acceptat să-şi pună o cămaşă curată şi să se pregătească. Era duminică dimineaţa. Numai ce am prins trenul. Am ajuns la Zagorsk. Am găsit acolo mulţi tineri, băieţi şi fete. A făcut ce i-am cerut, s-a rugat din tot sufletul lui. Dar şi rugăciunea noastră era la fel de fierbinte. S-a spovedit la un preot tânăr, s-a împărtăşit şi a stat până la sfârşitul Sfintei Liturghii. După aceea, ne-am întors acasă. Mama şi sora mea s-au întors la Moscova, iar noi am rămas la conac.
Imaginaţi-vă bucuria noastră! Din ziua aceea nu şi-a mişcat nici măcar capul pe timpul nopţii. Crizele au dispărut. Înainte să se împărtăşească avea chiar câte trei crize pe noapte şi nu trecea noapte fără criză. Şi chiar mie, mamei lui, îmi era frică să-l privesc când avea crize. Acum însă – mărit fie numele lui Dumnezeu – e însurat, cu doi copii şi toate acestea au trecut pentru totdeauna” [28;. 117].
O rugăciune jertfelnică
Întâmplarea aceasta o povesteşte doamna Elisabeta din Capadocia. A venit izgonită atunci de turci, ca refugiată, şi locuieşte undeva lângă biserica Proorocul Ilie din Salonic:
- Îl vezi pe bunicul Ipatie, care doarme acolo?
Într-adevăr, în fundul camerei se afla patul, şi în vremea aceea bătrânul dormea sforăind uşor. Am dat din cap.
- În urmă cu aproape patruzeci de ani s-a îmbolnăvit rău. O lună a ars de febră şi medicul nu putea face nimic. Venea şi pleca, dar fără nici un rezultat. Fată tânără atunci, era cât pe ce să-mi pierd minţile. Deseori plângeam pe furiş. Acest lucru era considerat ruşinos şi nu trebuia să-l arăt. Mă gândeam să chemăm un alt medic, din oraşul vecin. Dar cine să ţină seama de părerea mea? Eu chiar de existam, chiar de nu, totuna era. Socrul meu avea întotdeauna ultimul cuvânt. Aşa stăteau lucrurile în vremea aceea. Căzusem în deznădejde. Erau zile ca acum. După ce am avut un Crăciun nefericit, a sosit ajunul Anului Nou. În orăşelul nostru erau mai mulţi turci decât creştini. Biserica noastră, cu numele Sfântului Ipatie, se găsea aproape de casa unde locuiam, în cartierul creştin. Aveam însă şi o mică biserică a Sfântului Vasile, în capătul oraşului. Cu cât se apropia pomenirea sfântului, cu atât mintea mea se întorcea spre el. Nu ar fi putut oare face o minune, să-l salveze pe compatriotul lui, Ipatie? Ştii că în locurile noastre iarna este foarte grea. Nu ca aici, unde ninge puţin şi după cel mult 7-8 zile se topeşte. Acolo zăpada se aşternea de la începutul lui noiembrie şi, dacă se mărea, ţinea până la sfârşitul lui martie. Aşadar era miezul iernii. Şi atunci eu am luat o hotărâre foarte îndrăzneaţă. Să merg, fără să spun nimănui nimic, noaptea târziu la Sfântul Vasile, pentru a mă ruga.
- Şi de ce nu ai făcut rugăciunea acasă? am întrebat eu răspicat.
- Ascultă, băiete, a răspuns calm doamna Elisabeta. Una e să te rogi acasă la tine, la căldurică, şi alta să mergi la biserică pe o vreme şi la o oră ca aceea, cu o mie şi una de primejdii. Aşa ne-a învăţat pe noi părintele Iannis, om sfânt. Dumnezeu ne încearcă credinţa, zicea. Asta s-o ştii şi tu, băiete. Şi să nu crezi că toate sunt egale şi la fel.
Am pândit, deci, în seara aceea până ce au adormit socrul, soacra şi cumnata mea, am luat cu mine o bâtă mare, pe care o pregătisem pe ascuns ziua, ca s-o am pe drum de sprijin şi ca armă de apărare pentru vreo împrejurare neprevăzută, m-am înfăşurat într-o eşarfă neagră de lână a soacrei mele şi am ieşit. Era un ger puternic, nici un câine nu l-ai fi dat afară. Pe de o parte acest lucru mă ajuta. Cine s-ar fi aflat pe drum pe o astfel de vreme? Îmi era frică atunci când voi trece prin mahalalele turceşti. Iar acolo, la capătul oraşului, puteam să dau şi de lupi.
Reflectarea zăpezii albe pe uliţe, pe ziduri, prin grădini, micşora, din fericire, întunericul nopţii. Şi eu alergam cât puteam, repetând încontinuu în mine:
„Iisus Hristos biruie şi toate relele izgoneşte.”
Cam peste o jumătate de oră am ajuns la biserică. Desigur, am găsit-o închisă. Am căzut pe prag istovită. Când mi-am revenit puţin, am îngenuncheat, m-am atins cu fruntea de piatră şi am început să plâng necontenit. Nu spuneam nimic. Doar gândeam în mine: „Tu, Sfinte Vasile, ştii de ce sunt aici”. Am stat aşa cam un sfert de oră şi apoi am apucat pe drumul de întoarcere. Doar simplul fapt că nici la dus, nici la întors nu am întâlnit pe nimeni pe drum mi-a dat o oarecare încredere.
Am intrat în casă pe vârful picioarelor. Eram albă în întregime, căci pe drum începuse iarăşi să ningă. M-am scuturat puţin şi m-am îndreptat plină de agonie spre camera noastră. M-am apropiat de Ipatie. L-am găsit lac de sudoare. „Unde ai fost atâta timp? - s-a văitat. Te-am strigat şi nu m-ai auzit”. Nu i-am dat explicaţii. L-am schimbat degrabă şi m-am aşezat lângă el să-l privesc. Ceva se schimbase la el. Nu puteam să-mi dau seama ce. Era totuşi evident că febra cedase. Peste puţin timp l-a luat şi somnul; dormea mai liniştit ca altădată. Nu am închis ochii toată noaptea. Nădăjduiam, cu adevărat nădăjduiam. Cu toate acestea, aveam şi o teamă nemărturisită: nu cumva erau ultimele clipe înainte de sfârşit? Însă simţeam în mine ceva care mă înfierbânta. Mă ridicam deseori în picioare, îi ascultam de aproape răsuflarea, îl atingeam cu mâna pe frunte. Mi se părea că toate merg bine.
Când au apărut zorile, nu mai încăpea nici o îndoială: vindecarea era vădită. Într-o săptămână şi-a revenit definitiv şi s-a ridicat din pat. Secretul însă l-am păstrat. Abia după mulţi am i l-am împărtăşit lui Ipatie şi răposatei lui mame. Au rămas amândoi cu gura căscată. Ştiau că sunt îndrăzneaţă şi hotărâtă, dar la atât de mult nu se gândeau. Nu cunoşteau că altele sunt cauzele îndrăznelii: iubirea şi credinţa.
De atunci, a continuat doamna Elisabeta, Ipatie s-a îmbolnăvit de puţine ori şi, desigur, nu grav. Acum au început bătrâneţile. Ce să facem? Sunt bune şi ele. Dumnezeu le trimite. Fie binecuvântate [26; 23-26].
Cineva acolo sus te iubeşte foarte mult…
În seara aceea, acasă, gândurile mele s-au întors din nou la fratele meu bolnav. Mi-am adus aminte de Shanghai şi cum, în momente grele, alergam la catedrală, la Vlădica, ca să îi împărtăşesc durerile sau bucuria mea. „Dacă ai fi cu noi, dragă Vlădica, i-am spus în gând, dacă ţi-ai pune mâinile pe trupul lui bolnav, cred că ai face să dispară umflătura şi lichidul acesta, aşa cum Domnul nostru Iisus Hristos a alungat duhurile necurate.” Şi în acel moment - spun acest lucru sincer, cu tot sufletul şi inima – nu ştiu dacă am adormit sau dacă eram pe jumătate trează - l-am văzut pe Vlădica Ioan intrând la mine în dormitor, îmbrăcat cu o reverendă gri, cu brâu negru. În mână ţinea mătăniile, iar pe cap avea o camilafcă mică. Intrând în cameră, s-a întors spre mine şi a spus:
- Ei, ce nenorocire ai acum, de jeleşti aşa?
Vlădica îmi vorbise întotdeauna, din copilărie, în derâdere, cum ar vorbi un adult cu un copil. Aşa îmi vorbea şi acum, însă ochii îi erau plini de dragoste, iar pe buze îi juca un zâmbet. Eram amândoi lângă patul unde era întins Vadim, care dormea. Vlădica s-a apropiat şi, fără să se uite la mine, a întrebat:
- Care este necazul aici?
I-am spus că Vadim avea stomacul umflat şi mult lichid înăuntru şi am început să-i explic, zicând:
- Dacă ţi-ai pune mâinile pe Vadim, ştiu că l-ai scăpa de umflătură şi de lichid şi de toate celelalte murdării din trupul său.
Vlădica s-a aplecat peste Vadim, şi-a pus mâinile pe umerii lui şi a început să se roage; am simţit că nu mai este nevoie să spun nimic. Vlădica se ruga. Ţin minte că ochii mei i-au urmărit toate mişcările. Vadim era întins pe spate, cu mâinile întinse de o parte şi de alta a corpului. Ţinându-şi mâinile pe conturul trupului fratelui meu, Vlădica şi le-a mişcat în jos, ca şi cum alunga toată necurăţia şi murdăriile, toată otrava, nu numai din stomac, ci din tot trupul. O dată cu fiecare mişcare simţeam că asist la o minune, că din acel moment Vadim va începe să se facă bine. Vlădica a terminat, şi-a luat mâinile de pe picioarele lui Vadim, s-a îndreptat de spate şi apoi a dispărut. Nu am apucat să îi spun nici un cuvânt de recunoştinţă; Vlădica nu mai era nicăieri. Am vrut să fug după el şi în momentul acela am observat că eram în camera mea din Redding. M-am ridicat din pat şi am stins lumina. Am îngenuncheat şi m-am rugat cu lacrimi de recunoştinţă Domnului Dumnezeu şi i-am mulţumit iubitului nostru mijlocitor şi rugător. În suflet aveam pace şi înduioşare.
Telefonându-i Nadiei, mi-a spus că observase o schimbare, adică pântecele lui Vadim se micşorase. Încetul cu încetul a început să dea înapoi. Medicii erau foarte încurajaţi de aceasta şi tot repetau: „Este o minune, o minune!” Cu fiecare zi care trecea, Vadim se făcea mai puternic şi mai sănătos. A venit în sfârşit şi ziua când i s-a permis să mănânce tot ceea ce voia, mai întâi câte puţin, apoi normal. S-a întărit; avea poftă de mâncare. Umflătura şi lichidul au dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost. I s-a îngăduit să nu mai ia doctorii şi să se întoarcă la serviciu. Nadia şi Vadim au făcut un parastas în cripta lui Vlădica şi o slujbă de mulţumire. Apoi s-au dus la spital, ca să le mulţumească tuturor medicilor care îl trataseră. Ca unul, toţi i-au spus:
- Nu nouă să ne mulţumeşti; cineva acolo sus te iubeşte foarte mult...” [17; 163-165]
Băiatul nu mai avea puls…
Timothy Lockhead, un băiat de şaptesprezece ani, a cărui mamă este româncă ortodoxă şi al cărui tată este scoţian convertit, a fost cuprins de o criză de apoplexie, din senin, fără nici un motiv clar, în 1984. Era într-un spital din Canada, inconştient şi cuprins de crize. Doctorii au descoperit o masă de celule maligne, o malformaţie din naştere a creierului. Ei au declarat că Timothy trebuia să moară cu ani în urmă şi că boala sa este „incurabilă”. Părinţii lui îndureraţi, James şi Eva, au mers la preoţii lor de acolo – părinţii Varlaam, Lazăr şi Moise -, cerându-le să se roage. Părintele Lazăr avea la mănăstire o sticluţă cu untdelemn de-al Fericitului Ioan, au luat-o cu ei la spital şi au început molitva pentru bolnavi. Dar – spre groaza tuturor – cardiograful a arătat că băiatul nu mai avea puls: lui Timothy nu-i mai bătea inima! Murea!
Părintele Lazăr a deschis repede sticla cu untdelemn de la Fericitul Ioan şi a făcut semnul Crucii pe capul lui Timothy, rugându-se fierbinte pentru ajutorul lui Vlădica, cu lacrimi şiroind pe obraji... Şi – minunea minunilor – inima lui Timothy a reînceput să bată, crizele s-au oprit şi băiatul a deschis ochii!
Doctorii erau uluiţi. Timothy a adormit liniştit, s-a trezit a doua zi de dimineaţă, s-a ridicat în capul oaselor în pat şi a cerut să meargă acasă. S-au luat măsuri de precauţie: a mai fost ţinut în spital încă trei zile şi i s-au făcut radiografii ale creierului: celulele maligne dispăruseră! Mai rămăseseră doar puţine depuneri de calciu, care nu erau un motiv de îngrijorare pentru doctori.
Timothy a terminat anul acesta primul an de facultate şi continuă să citească în biserică. Slavă lui Dumnezeu! Şi Sfântului Ioan! [17; 217]
Fiul dumneavoastră nu va supravieţui…
Fiul meu cel mai mare, B., îl ajuta întotdeauna pe Fericitul Ioan la altar, însă pe neaşteptate, duminică, pe 16 noiembrie 1943, mi-a spus că nu putea să se ducă la priveghere. Avea deja 17 ani. L-am întrebat de ce.
- Mamă, mi-a răspuns băiatul, mă doare capul şi am o durere groaznică în burtă.
M-am alarmat şi l-am trimis în pat, sperând că în timpul nopţii durerea va dispărea. Deodată, la 11 noaptea, Fericitul Ioan a venit în vizită şi, rugându-ne să ieşim din camera fiului nostru, a rămas numai cu el şi s-a rugat mult, mult timp. Când a ieşit, a spus:
- Nu vă temeţi, totul o să fie bine.
Eu nici măcar nu am înţeles că eram în mare pericol. Fericitul Ioan a plecat. Dimineaţa, fiul meu delira, avea febră mare şi se plângea de dureri groaznice în tot corpul. Înspăimântaţi, am chemat mai mulţi medici, care s-au consultat între ei. Doctorii ne-au spus că trebuie să-l ducem imediat pe băiat la spital. Atunci episcopul nostru a venit din nou, l-a spovedit şi l-a împărtăşit pe băiat şi ne-a mai îmbărbătat o dată. Când l-am dus pe fiul nostru la spital, a fost din nou examinat amănunţit de mai mulţi doctori, care i-au pus diagnosticul: dizenterie, pneumonie la plămânul stâng şi tifos. Ne-au sfătuit imediat să-l ducem la alt spital, cel al „Frăţiei Ortodoxe”, unde era o cameră spaţioasă, caldă pentru băiatul nostru bolnav. Doctorul rus de la acest spital, doctor Alexeienko, l-a examinat şi mi-a spus:
- Nu mai are nici o speranţă. Fiul dumneavoastră nu va supravieţui.
Cu totul deznădăjduită şi îndurerată, am alergat la Fericitul Ioan. Am căzut în genunchi înaintea lui şi, plângând, l-am implorat:
- Salvează-mi fiul! Roagă-te pentru el! Cred numai în mijlocirea ta înaintea lui Dumnezeu!
Fericitul Ioan era serios. M-a îmbărbătat cât de cât şi apoi a mers cu mine la spital. Începând de atunci l-a vizitat zi şi noapte pe fiul meu şi s-a rugat tot timpul la căpătâiul lui. Cam după trei zile, când am venit să-mi văd fiul, acesta îşi recăpătase cunoştinţa şi mi-a spus:
- Mamă, ce vis ciudat am avut azi! L-am văzut pe Fericitul Ioan, şi mulţi doctori şi asistente, şi m-am văzut şi pe mine, de parcă ar fi fost ieri, îmbrăcat tot în alb; şi apoi m-am trezit.
Mi-am spus că probabil fiul meu o să moară şi că ar trebui să-l îmbrac în alb. Doctorii renunţaseră să mai încerce să îl facă bine, pentru că îl considerau ca şi mort.
Însă, a doua zi după acest vis, fiul meu a început să-şi revină. Astfel, datorită rugăciunilor sfântului nostru, s-a făcut bine şi i s-a dat chiar să-şi vadă viitorul în vis. Căci, în prezent, cu destul succes şi cu dragoste, lucrează ca doctor şi deci este îmbrăcat în alb. Răposatul doctor Alexeienko şi alţi martori au confirmat că numai rugăciunile Fericitului Ioan l-au adus pe fiul meu de la moarte la viaţă. Slavă lui Dumnezeu, Care ne-a dat un asemenea rugător! [17; 259]
„Cancerul dispăruse…”
Povesteşte domnul doctor Matzoros din oraşul Limni – Grecia (de pe aceeaşi insulă pe care se află şi biserica cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Ioan Rusul) către I.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei:
„Prea Sfinţite, nu sunt un habotnic, un neştiutor de carte, iar mai înainte am fost ateu.
M-am îmbolnăvit. Analize, examinaţii. Iese diagnosticul: cancer la intestinul gros. Confraţii doctori îmi spun adevărul: am cancer în formă avansată (metastază) într-un loc în care aproape sigur duce la moarte.
Mă găseam în clădirea fundaţiei Pantocrator din Atena, unde sunt îngrijiţi bolnavii de cancer. După înştiinţarea pe care am primit-o despre boala mea, pe când mă găseam singur, întins pe pat, mi-am venit în sine şi mi-am întors mintea, sufletul şi inima către Dumnezeu, în care nu credeam. Stăteam aşezat pe pat, cu picioarele pe podea. Vorbeam singur, mă rugam lui Dumnezeu, Îi ceream să ia aminte la mine: Dumnezeul meu, Îi spun, nu credeam în Tine, spuneam că totul e un basm. Omul şi ştiinţa îmi ziceam că sunt totul. Primeşte pocăinţa mea şi, dacă mă consideri vrednic, vindecă-mi boala prin sfântul al cărui trup întreg îl avem aproape de noi (Sfântul Ioan Rusul).
Cineva bate la uşă. Îl poftesc să intre. Deschide uşa şi intră un doctor tânăr, frumos, binevoitor.
- Ce faci, doctore, m-a întrebat, cum îţi merge?
- Ce să fac, confrate, să spunem că mor.
- Nu, doctore, nu mori. O să iau tot ce ai rău înăuntru.
- Cine eşti tu, tinere? Mie mi-a albit părul în această ştiinţă şi cunosc ce am.
- Sunt acela pe care l-ai cerut mai înainte. La revedere, doctore!
Am ieşit imediat pe hol şi am întrebat dacă a văzut cineva pe acel doctor tânăr.
Ceilalţi doctori mi-au spus: confrate dragă, din necazul pe care îl ai, într-o clipă ai văzut acest vis. Însă nu, eram sigur că după rugăciune îl văzusem pe sfântul. Văzând că nu glumesc şi că insist, mi s-au făcut analize şi examinări.
La următoarele analize cancerul dispăruse. Câţi şi câţi n-au văzut apoi cele două plicuri cu analizele: cu cancer şi, după întâmplarea istorisită mai sus, fără cancer!
Prea Sfinţite, nu sunt habotnic... Am văzut pe Sfântul... M-a vindecat…
10 aprilie 1964” [23; 17-19].
Ca în cartea de religie
Într-unul din cele două spitale pentru copii din Atena o mamă stă zi şi noapte la căpătâiul copilului său pe care l-au adus urgent din Patra deoarece afecţiunea acestuia cronică - paralizia membrelor inferioare (are în plic toate examinările, analizele, rezultatele de laborator) - s-a agravat în ultimele zile. La spital însă de ani de zile se aplică permanent tratamentul cunoscut (lipseşte calciul din organismul copilului)...
Într-o după-amiază, când soarele era aproape de apus şi foarte puţine raze mai luminau salonul spitalului, mama şi-a amintit cum mergea la o bisericuţă a Maicii Domnului din Patra şi se ruga aprinzând candelele, câteodată cu soţul, câteodată cu copiii. Mintea ei zboară la bisericuţă şi se roagă: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Maică dulce care şi tu ai suferit, ajută-mi copilul. Trimite un sfânt, vezi-l pe sărmanul meu cum se chinuieşte neputând sta pe picioarele lui. Ajută-l, Prea Sfântă, pe copilaşul meu chinuit.
- Mamă, ce spui, cu cine vorbeşti?
- Gheorghiţă, copilul mamei, îţi aminteşti cum citeai la religie că Domnul nostru când trăia acolo, în Palestina, vindeca îndrăciţi, deschidea ochii orbilor, ridica pe cei paralizaţi şi-i făcea să meargă, învia morţi? Spune-I, Gheorghiţă, că pe tine te ascultă, că eşti copil bun, spune-I lui Hristos să te facă bine.
Copilul suferind se uită cu privirea lui nevinovată la mama, la soarele care apune; priveşte sus şi privirea i se pierde către ceruri.
Noaptea următoare, Gheorghiţă a văzut în vis un cavaler frumos, călare pe o mândreţe de cal. S-a oprit în faţa lui şi i-a spus:
- Ridică-te, fă un salt şi urcă pe calul meu!
- Dar eu sunt paralizat, nu mă pot ridica şi nu mă pot ţine drept pe picioarele mele.
- Dă-mi mâna, Gheorghiţă, urcă pe calul meu. Eu sunt Sfântul Ioan din Rusia. M-a trimis Domnul să-ţi aduc harul Său şi puterea Lui să te vindeci.
Pe jumătate adormit, copilul se chinuie să se ridice în picioare. Se trezeşte şi mama şi-l prinde în braţe ca să nu cadă de pe pat.
- Mamă, ţine-mă, Sfântul Ioan din Rusia mi-a spus să mă ridic.
Dimineaţa, asistenta care fusese de serviciu în acea noapte îi spune profesorului doctor că acel copil paralizat din Patra acum păşeşte.
Doctorul vine, îl examinează: loveşte cu ciocănelul genunchii copilului, îi înţeapă picioarele cu acul şi organismul reacţionează exact cum trebuie. Copilul era vindecat.
- Mergeţi, le-a spus profesorul, şi Dumnezeu să fie cu voi.
17 august [23; 23-24].
Acromegalia
Doctorii sunt categorici: „Copilul dumneavoastră, le explică părinţilor, s-a născut cu această boală foarte rară şi chiar în forma ei cea mai gravă. Are nevoie de două operaţii complicate la glanda hipofiză, însă este foarte slăbit şi n-ar putea să reziste la operaţie”.
Mama însă nu-i mai aude. Îşi convinge soţul să vândă aproape totul şi pleacă la Paris. La marele Institut al Sănătăţii pentru copii, doctorii francezi le spun acelaşi lucru şi că nu trebuie să se mai ostenească cu atâtea cheltuieli. Una spun însă doctorii, alta vrea să înţeleagă mama. Mama, care a fost zămislită de Dumnezeu ca să zămislească la rândul ei viaţă, asemeni unui ajutor al Lui. Mama care cu adevărat suferă, se zdrobeşte, se sfarâmă pentru copilul ei care este trup din trupul ei.
O febră cumplită îl arde pe copil. Nemaiputând suporta chinurile copilului, mama îl răpeşte asemeni unei lupoaice pe micuţul care arde de atâta febră. Simţind că îl pierde din viaţă, aleargă înnebunită să găsească ieşirea din spital. Bate pe ici, pe dincolo. Toţi o privesc ciudat.
Găseşte un taxi şi pleacă la o mănăstire rusească din centrul Franţei pe care o cunoştea de pe timpul când îşi făcea studiile în Franţa.
Intră în mănăstire şi se îndreaptă către icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
- Stăpâna mea, nu mai am altă putere. Dacă copilul meu trebuie să moară, să mor şi eu în faţa icoanei tale. Te rog, Maică Sfântă, care L-ai văzut pe Fiul tău iubit spânzurat pe cruce şi sângele curgându-I şiroaie, şi care ai rezistat... Eu nu mai rezist... Vezi-l pe cel pe care l-am adus pe lume...
În mijlocul bisericii se găsea domnul Serghios Ivanovici, un rus care cunoştea puţin greceşte (lucrase un timp în Atena). Auzind cele spuse de mama îndurerată, s-a apropiat de ea şi i-a zis cu puţinele cuvinte greceşti pe care le ştia: „În Grecia aveţi un sfânt rus, Sfântul Ioan. Este mare făcător de minuni. Eu de mult timp port la mine o iconiţă de-a lui. O să fac semnul sfintei cruci deasupra copilului cu iconiţa sfântului”.
În momentul în care iconiţa a atins fruntea copilului, acesta a început să se zvârcolească ca un peşte. O sudoare rece îi apare pe faţă şi pe păr. Mama se apleacă şi-şi lipeşte buzele de fruntea lui nu ca să-l sărute. Vrea să vadă dacă îl mai arde acea febră de moarte. Nici urmă de febră însă, temperatura lui era cea normală acum! În mănăstire n-a dormit nimeni în acea noapte, au făcut priveghere şi s-au rugat toţi. Dimineaţa s-au întors la spital.
După trei luni, fără nici o operaţie, analizele arătau că oasele copilului se dezvoltă armonios, iar deformaţiile de la mâini şi picioare se îndreptaseră.
„Extraordinar eveniment ştiinţific”, spuneau doctorii francezi.
„Minunată întâmplare datorată credinţei şi sfinţilor”, spune mama şi-şi priveşte mândră băiatul care acum merge la şcoală.
12 noiembrie 1974 [23; 25-27].
Congestie cerebrală
Domnul şi doamna H. Papadimitriu îşi transportă fetiţa aflată în stare de comă la spitalul de copii Sfânta Sofia din Atena. Copilul suferă de o anemie avansată şi trebuie să i se facă perfuzii la perioade regulate de timp, dar criza pe care a făcut-o acum nu este din cauza bolii.
Fetiţa este transportată la radiologie şi i se face o encefalogramă. În timp ce copilul este examinat, la raze, doctorul de serviciu o cheamă pe doamna Papadimitriu în cabină şi îi arată o imagine groaznică, de neuitat: cheaguri de sânge inundaseră creierul fetiţei lor; avea congestie cerebrală şi, matematic, copilul lor mergea spre moarte, îi şopteşte medicul mamei şi îi arată în grabă punctele de pe creier care fuseseră afectate.
Născută într-un sat apropiat de biserica unde se află sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Rusul, singura speranţă a mamei disperate se îndreaptă către sfântul. În aceste clipe groaznice nu mai are putere să zică decât „Sfinte Ioane, te implor, salveaz-o pe Vasula” (aşa o cheamă pe fetiţă).
Şi, o, minunile Tale, Doamne! – doctor şi mamă privesc înmărmuriţi pe ecran cum ceva asemeni unei mâini nevăzute îndepărtează cheagurile de sânge de pe creier!
Ca şi când s-ar fi trezit dintr-un leşin adânc, se aude glasul stins al fetiţei: „Mămico, unde eşti?”
„Aici”, a mai apucat să zică mama şi a izbucnit în plâns.
Cât de mare eşti, Dumnezeul meu, întru Sfinţii Tăi!
Astăzi Vasula este tânără mămică la rândul ei, mândrindu-se cu un frumos băieţel.
4 iulie 1976 [23; 27-28].
Danion Vasile
Hristos este cu noi!
Hristos este cu noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML