vineri, 27 ianuarie 2012

27 ianuarie. Pomenirea pomenirea aducerii moastelor celui intre sfinti parintelui nostru Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului


Acest dumnezeiesc parinte al nostru, de trei ori fericit, Ioan Gura de Aur, a fost mare luminator si învatator al lumii. El nu trecea cu vederea nedreptatea si nu cauta la fata oamenilor. Astfel chiar pe împarateasa Eudoxia a înfruntat-o pentru faradelegile si nedreptatile ce le facea, printre altele si pentru chipul tiranic cu care luase via unei vaduve, numita Calitropia. De aceea a fost izgonit de doua ori din scaun, si iarasi a fost chemat la pastoritii sai. Dar a treia si cea din urma oara, a fost trimis la Cucus. De aici l-au dus la Aravissos si apoi la Pitius, orase nu numai lipsite de cele trebuincioase, dar si totdeauna pradate de isauri, vecinii lor. Deci, aflându-se acest mare parinte si înger în trup acolo în Pitius, a fost chemat de Domnul si Stapânul tuturor si s-a mutat la vesnicele locasuri, în anul 407. Iar sfintele lui moaste au fost îngropate în Comane, împreuna cu moastele sfintilor mucenici Vasilisc si Luchian. Curând dupa îngroparea sfântului parinte Ioan Gura de Aur, Arcadie împaratul a parasit viata pamânteasca împreuna cu sotia sa Eudoxia, urmându-le la împaratie fiul lor Teodosie. Mai târziu a ajuns patriarh al Constantinopolului, cu alegerea tuturor, Proclu, ucenicul si slujitorul sfântului Ioan. În al patrulea an al patriarhatului si dupa treizeci si trei de ani de la adormirea sfântului Ioan Gura de Aur, Proclu a înduplecat pe împaratul Teodosie sa trimita sa aduca moastele sfântului. Dar sfântul nevrând sa se lase înduplecat, si stând nemiscat, împaratul a trimis o epistola de rugaminte, care avea acest cuprins:

Învatatorului a toata lumea si parintelui duhovnicesc, sfântului Ioan Gura de Aur, patriarhul, scrie acestea Teodosie împaratul:
"Noi, cinstite parinte, socotind ca trupul tau este mort ca al altora, am vrut fara multa chibzuiala sa-l ridicam si sa-l aducem iarasi la noi. Din cauza aceasta dorinta noastra, pe buna dreptate, nu ni s-a împlinit. Dar tu, cinstite parinte, ca cel care ai învatat pe toti pocainta, iarta-ne greseala si te daruieste noua ca unor fii iubiti de parintele lor, si veseleste cu venirea ta pe cei ce te doresc".

Deci, când au dus scrisoarea aceasta si au pus-o pe racla sfântului, sfântul îndata s-a lasat usor. Purtatorii raclei au ridicat racla si au purtat-o fara osteneala. Când au ajuns de cealalta parte de Constantinopol, a trecut împaratul, cu tot senatul si patriarhul cu tot clerul, si au pus racla ce era cu trupul sfântului într-o corabie împarateasca. Dar iscându-se furtuna pe mare, celelalte corabii s-au împrastiat în toate partile, numai corabia cu trupul sfântului s-a abatut la via vaduvei aceleia, pe care o napastuise Eudoxia, precum s-a spus mai înainte. Iar daca s-a dat vaduvei îndarat via, îndata valurile marii s-au linistit. Moastele sfântului au fost duse mai întâi la biserica apostolului Toma, numita a lui Amantie; dupa aceea la biserica sfintei Irina si aici au fost puse în sintronul sau si strigara toti:

"Primeste-ti scaunul tau, sfinte". Dupa aceea fiind asezata racla într-o careta împarateasca, a fost dusa la biserica cea mare a Sfintilor Apostoli, unde fiind asezata pe tronul cel sfintit, s-a auzit glas graind:
"Pace tuturor". Dupa aceasta racla cu sfintele moaste a fost îngropata în pamânt, în altar, unde se afla si acum, iar când se savârsea sfânta Liturghie, se faceau minuni mari. Asa stie Dumnezeu sa mareasca pe aceia, care îl slavesc prin vietuirea lor.

Cu privire la izgonirea sfântului Ioan Gura de Aur aratam aici chiar cuvintele sale, pe care le-a grait catre episcopul Chiriac, care era si el izgonit.

"Vino sa-ti potolesc rana mâhnirii si sa-ti risipesc negura cugetului. Ce te mâhneste si te întristeaza? Ca iarna este grea si ca furtuna ce cuprinde Biserica este amara? Stiu si eu aceasta si nimeni afara de Dumnezeu nu o poate înlatura. Dar, daca voiesti, îti voi zugravi icoana starii de acum. De multe ori vedem ca marea se cutremura si se umfla tocmai din fundul adâncului. Vedem si pe corabieri care neputând birui furtuna, stau încremeniti punându-si mâinile pe genunchi. Nu vad nici cerul, nici marea, nici pamântul, ci zac jos în asternuturi, plâng si se tânguiesc. Asa se întâmpla pe marea cea vazuta. Dar acum furtuna care s-a dezlantuit asupra Bisericii lui Dumnezeu este mai rea si valurile sunt mai multe.

Ci, roaga-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu biruieste furtuna cu mestesugul, ci potoleste viforul numai cu amenintarea. Iar daca te-ai si rugat de multe ori si n-ai fost ascultat, nu te lenevi. Caci astfel este vointa iubitorului de oameni Dumnezeu, Care se îngrijeste mai dinainte de mântuirea noastra. Au doara nu putea sa izbaveasca pe cei trei tineri, ca sa nu fie aruncati în cuptor? Ci, când au fost robiti si dusi în tara barbarilor, îndepartati de îngrijirea parinteasca, de nimeni cunoscuti si în cuptor aruncati, atunci adevaratul Dumnezeu pe neasteptate a facut minune, a risipit focul din cuptorul haldeilor si cuptorul s-a prefacut în locas de închinare. Iar tinerii au chemat toata faptura si pe îngeri si puterile, si adunându-se toti împreuna ziceau: "Binecuvântati toate lucrurile Domnului pe Domnul". Vezi, frate, cum rabdarea dreptilor a primenit focul acela în roua? Cum a înduplecat pe tiranul împarat sa trimita carti în toata lumea si sa zica: "Mare este Dumnezeul lui Sedrah, Misah si Avdenago!" Si vezi câta groaza a pus. Caci a scris: "De va grai cineva cuvânt rau asupra lor, sa-i fie casa de jaf si sa i se ia averile".

Deci nu te mâhni, frate Chiriac. Eu, când ma izgoneau din Constantinopol, nu ma îngrijeam de mine, ci ziceam în inima mea: De-i este voia împaratesei sa ma izgoneasca, izgoneasca-ma, ca "al Domnului este pamântul si plinirea Lui". De va vrea sa ma ferastruiasca, ferastruiasca-ma, ca am pilda pe Isaia. De va vrea sa ma arunce în mare, îmi voi aduce aminte de proorocul Iona. De-i este voia sa ma bage în groapa, am pilda pe Daniil care a fost aruncat în groapa leilor. De va vrea sa ma ucida cu pietre, am pe Stefan, întâiul mucenic, care a patimit uciderea cu pietre. De va vrea sa-mi ia capul, am pe Ioan Botezatorul. De va vrea sa-mi ia averea, de va gasi ca am, sa mi-o ia; caci "gol am iesit din pântecele maicii mele si gol ma voi si duce".

Pe mine ma învata si apostolul când zice: "Dumnezeu nu cauta la fata omului". Si înca: "De as fi placut oamenilor, n-as fi sluga lui Hristos". Ma înarmeaza si David când zice: "Grait-am întru marturiile Tale înaintea împaratilor si nu m-am rusinat". "Multe au mestesugit asupra mea cei ce m-au urât, ci toate le-au facut din pizma". Stiu bine ca te întristezi, frate Chriac, pentru ca cei ce ne-au izgonit merg cu cinste prin târg si multi îi petrec cu alai. Dar nu-ti aduci aminte de bogatul si de Lazar? Care din ei era amarât în aceasta lume, si care petrecea din plin? Ce i-a stricat lui Lazar saracia? Au nu l-a dus în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz si biruitor? Si ce i-a folosit bogatia bogatului cel îmbracat în porfira si în vison? Nimic. Caci unde îi sunt purtatorii de toiege? Unde-i sunt lancierii? Unde-i sunt caii cu trasurile de aur? Unde îi sunt prietenii care se hraneau la masa lui? Unde este masa cea împarateasca? Au nu-l duceau legat, ca pe un tâlhar, la mormânt, purtându-si sufletul gol din lumea aceasta si strigând cu glas sec: "Parinte Avraame, miluieste-ma si trimite pe Lazar sa-si ude vârful degetului în apa, sa-mi raceasca limba, ca amar ma prajesc în vapaia aceasta? Bogatule ticalos, de ce chemi tata pe Avraam, caruia nu i-ai urmat viata? Acela pe tot omul a ospatat în casa lui, iar tu n-ai purtat grija de nici un sarac. Nu este de plâns si de jelit, ca acela care avea atâta bogatie, nu s-a învrednicit de o picatura de apa? Pentru ca nu a dat nici farâmiturile de la masa saracului, nu primeste acum nici o picatura de apa. În iarna vietii acesteia el n-a semanat milostenie; a venit vara si n-a secerat. Rânduiala Stapânului este aceasta: El a pus fata în fata chinurile nelegiuitilor si odihna dreptilor, ca sa se vada unii pe altii si sa se cunoasca; fiecare mucenic îsi va cunoaste atunci pe tiranul care l-a chinuit. Si ca ceea ce spun nu sunt numai cuvintele mele, asculta ce graieste întelepciunea: "Atunci cu multa îndrazneala va sta dreptul în fata celor ce l-au necajit. Ca un calator ce umbla pe zaduf si este ars de sete si nimereste la o fântâna buna, sau ca un flamând care ar sta la o masa plina de toate mâncarile, dar este oprit de cineva mai puternic sa se atinga de bucatele de pe masa. Mare mâhnire si chin este pe cel însetat ca nu poate sa-si stinga setea si pe cel flamând ca este împiedicat sa se îndulceasca din bucate. Tot asa si la ziua Judecatii: pacatosii vor vedea pe sfinti bucurându-se. Ca si pe Adam vrând Dumnezeu sa-l amarasca, l-a facut sa lucreze pamântul în preajma raiului, ca privind locul cel dorit, de unde iesise, sa aiba pururea durere în suflet. Si daca, frate Chiriac, nu ne vom mai întâlni aici, în viata aceasta, ca sa vorbim unul cu altul, dincolo în viata cealalta nu va fi nimeni care sa ne împiedice întâlnirea. Atunci vom vedea si pe izgonitorii nostri, tot asa precum Lazar vedea pe cel bogat si mucenicii vad pe chinuitorii lor.

Deci dar nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ti aminte de proorocul Isaia care zice: "De batjocorirea lor nu te teme si de ocara lor nu te lasa biruit, ca dupa cum lâna este mâncata de molii, asa vor fi si ei mâncati". Gândeste-te la Domnul Hristos, cum în scutece fiind. a fost izgonit si în pamântul egiptenilor lepadat, Cel ce tine lumea cu mâna Sa. Si pentru ce? ca sa se faca chip si pilda noua, sa nu ne mâhnim întru napaste. Si-ti mai adu aminte de patima Mântuitorului, si de câte ocari a suferit pentru noi Stapânul a toate. Ca unii dintre iudei Îl numeau samaritean si bautor de vin; altii îndracit si prooroc mincinos, zicând:

"Iata om mâncator si bautor de vin", si ca "scoate demoni cu domnul demonilor". Si ca sa mai spun si altele: cum L-au dus atunci sa-L arunce în râpa? O, minune mare! Si-L scuipau în obraz si-i dadeau palme? Dar ca L-au adapat cu fiere si I-au batut capul cu trestie, si cu hlamida împarateasca îmbracându-L, cu cununa de spini L-au încununat; si-i cadeau înainte batjocorindu-L si tot felul de batjocoriri facându-I?

Dar când L-au dus acei bautori de sânge, si L-au tras gol la patima? Cum L-au lasat toti ucenicii Lui? Ca unul s-a lepadat de Dânsul, iar altul L-a vândut si ceilalti au fugit; si sta singur, gol, în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce praznicul Pastilor îi adunase pe toti. Si L-au rastignit ca pe un om rau, în mijlocul facatorilor de rele si ar fi zacut neîngropat. Ca nici nu L-au pogorât de pe cruce, pâna nu L-au cerut unii, ca sa-L îngroape. Si cum au scornit minciuna asupra Lui, cum ca ucenicii Sai L-au furat si ca n-a înviat. Si adu-ti aminte înca de Apostoli, ca de peste tot erau urmariti si ca se ascundeau prin cetati: Pavel s-a ascuns la o femeie vânzatoare de matasuri si Petru la un curelar, ca nu îndrazneau sa intre la cei bogati; dar mai târziu, toate le-au mers usor. Asa ca nici tu frate, nu-ti face inima rea.

Auzit-am de bârfitorul acela Arsachie, pe care împarateasa l-a pus patriarh în scaunul meu, ca a necajit pe fratii si fecioarele care n-au vrut sa se împartaseasca cu el, si ca multi dintr-însii au murit prin temnite, pentru dragostea mea. Acest lup în chip de oaie, care are numai haina de episcop, este într-adevar un adulter. Ca precum femeia careia îi traieste barbatul, daca merge dupa altul se numeste adultera, tot asa si acesta este un adulter nu trupeste ci sufleteste, pentru ca, fiind eu viu, mi-a rapit scaunul.

Frate Chiriac, îti scriu aceasta din Cucus, unde m-au izgonit din porunca împaratesei. Multe necazuri am întâmpinat pe cale, dar nu le-am luat în seama. Ca, pe când am ajuns în tara capadocienilor si în Tavrochilichia ne-au întâmpinat cete, cete, de sfinti parinti si multime de monahii fecioare, care întristate si plângând cu jale mare, caci ma vedeau dus în surghiun, ziceau întru sine: "Mai de folos ar fi fost sa se ascunda soarele decât sa taca gura lui Ioan". Aceste cuvinte m-au tulburat mult si m-au întristat si mai mult, când îi vedeam pe toti plângând pentru mine. Iar toate celelalte câte mi s-au întâmplat nu le-am luat în seama. Foarte bine ne-a primit episcopul cetatii acesteia, si multa dragoste ne-a aratat ca daca ar fi fost cu putinta si n-am fi pazit hotarârea, ne-ar fi dat chiar si scaunul sau. Te rog, dar, si te poftesc din toata inima, goneste plânsul amaraciunii tale. Adu-ti aminte de mine, în rugaciunile tale si mângâie-ma cu raspunsul tau".

Hristos a inviat!

marți, 24 ianuarie 2012

24 ianuarie Baragan - Contributia Ialomitenilor la unirea principatelor romane

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Asemenea multora din elita românească din vremea sa familia lui Cuza avea și rădăcini grecești.

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.


Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, București - d. 8 iunie S.N. 20 iunie 1862, București) a fost un jurnalist și politician român. A fost prim ministru al României în 1862 până când a fost asasinat pe 20 iunie al aceluiași an. Asasinul său prezumtiv se pare că era Gheorghe Bogati.

A fost lider al partidei conservatoare și strălucit orator. Era fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Țiței (Stanca) Văcărescu (fiica banului Barbu Văcărescu). Între anii 1825 și 1834 a trăit în străinătate, cu precădere în Franța. A urmat studii de litere, drept, istorie, filosofie și economie politică la Paris. Revenit în țară (1834), a frecventat cercurile Societății Filarmonice, alături de Ion Câmpineanu, Ion Heliade Rădulescu etc.

A fost membru în Obșteasca Adunare (din 1837) a Țării Românești. Director (din decembrie 1842) la Departamentul Dreptății (Justiției), la 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer; a fost apoi suplinitor la Sfatul Vistieriei (din 2 decembrie 1848). Adversar al măsurilor violente, a refuzat să se implice în evenimentele revoluționare de la 1848, preferând să facă o călătorie de documentare în Austria, Franța, Regatul Unit și în alte țări din Occident interesându-se de viața civilă și de stat.

În satul Maia în mijlocul Bărăganului, lângă vechiul drum al poștei de la București spre Moldova se află moșia lui Barbu Catargiu, încă de la 1800. Barbu Catargiu, întâiul prim-ministru al României Unite, a marcat viața celor din Maia.

Aici a avut mai întâi conac și apoi a făcut un castel. Pe vârful dealului din marginea satului, a ridicat un castel cu 52 de camere, cu lampadare din argint masiv, cu podele de lemn ca o tablă de șah. Aici opreau boierii să pună la cale treburi politice și tot aici se întâlneau la baluri ce țineau până în zori. Erau șiruri nesfârșite de trăsuri și rochii strălucitoare, parfumuri frantuzești se ridicau în aerul încins al câmpiei. Pe-atunci, Bărăganul nu era ceea ce vedem astăzi. Era locul de promenadă al marilor boieri din Muntenia, grădina lor. Castelul de la Maia nu era înconjurat de câmp gol. Celebrul arhitect peisagist Wilhelm Mayer, cel care a făcut și Parcul Cișmigiu din București, ridicase în jurul lui o grădină englezească fabuloasă. Cu fântâni și alei, cu plante și flori exotice, cu păuni ce călcau trufaș. Castelul era legat de drumul principal cu o alee lungă de aproape un kilometru, ce avea de-o parte și de alta, pe toată lungimea sa, arbori exotici. Astăzi, au mai supraviețuit numai doi. Se află în curtea bisericii. Sunt singurii arbori Sofora din România și sunt declarați monumente ale naturii. 


Evanghelie Zappa (n. 1800, Labovë e Madhe, atunci în Grecia, acum în Albania - d. 19 iunie 1865), cunoscut și sub numele de Vanghelie Zappa, Evanghele Zappa, Evangelos Zappas sau Evangelis Zappas, a fost una dintre personalitățile balcanice ce au contribuit la reînvirea Jocurilor Olimpice.

S-a născut în 1800, în satul Labovë e Madhe, în Epirul de Nord, în nord-vestul Greciei, la acea vreme teritoriu aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman, acum parte a districtului Gjirokastër din Albania. Evanghelie Zappa a deținut numeroase moșii în jurul capitalei București și în Bărăgan.

A devenit celebru la vremea lui prin strădaniile de reînviere a Jocurilor Olimpice. Astăzi, această etapă a istoriei lor este denumită preolimpică. În 1850, când problema de a relansa ceremonii antice și concursuri a fost discutat în Grecia, Evangelis Zappas a început să ia în considerare modul în care aceste jocuri ar putea fi reînviate și chiar a propus ca acestea să fie numite "Olimpice". Zappa a redactat un memorandum în care propune ca noua instituție să stabilească faptul că ar ajuta Grecia să țină pasul cu revoluția industrială. Memorandumul a fost trimis la începutul anului 1856 în care se propunea ca jocurile să fie organizate la Atena, la 25 martie 1857.

Zappa s-a angajat să suporte costul acestui eveniment, precum și de a construi o clădire olimpic la casa o expoziție de mostre de artă grecești și industrie. Clădirea va funcționa, de asemenea, ca un muzeu de antichități. Pentru a accelera acest plan, el a trimis imediat 2000 de florini austrieci în primul rând pentru a acoperi costurile de Olympia, care a fost numit prima Olimpiada Zappeiană.


A finantat construcția Zappeionului în Atena, un complex de clădiri, cu stadion, amfiteatru de conferințe și cu săli de gimnastică.

Desigur, latifundiarul a acordat și alte ajutoare materiale. În România sunt cunoscute fondurile oferite pentru înființarea Academiei Române și pentru reclădirea capitalei București, pârjolite de un mare incendiu. Mai multe școli, biserici și spitale îi menționează numele și astăzi în regiunea Ialomiței. Alte donații au fost trimise de el către instituțiile locurilor sale de naștere sau în alte părți din fostul Imperiu Otoman.

Jocurile Olimpice

În anul 1859, Evanghelie Zappa din România a organizat pe străzile Atenei alergări și alte genuri de competiții sportive.

Conferinta-dezbatere
,, Contributia ialomitenilor la Unirea Principatelor Romane''

Organizatori:
Consiliul Judetean Ialomita;
Muzeul Judetean Ialomita;
Centrul Cultural UNESCO ,, Ionel Perlea'' Ialomita;
 Primaria municipiului Slobozia - Directia Municipala pentru Cultura, Sport si Tineret Slobozia.

Invitati de onoare:

Dl. Prof. Vitalie Buzu.
Dl. Prof. Gheorghe Valentin.
Dl. Prof. Ioan Man.
D-na. Dr. Georgeta Filitti

Vizita de documentare - Brosteni (ruinele conacului Zappa, biserica ctitorie si mormintele funerare) si Maia ( Asezamantul de Arta si Cultura Religioasa Maia-Catargi- biserica, cavoul familiei si sectie muzeala Barbu Catargi )

Centrul Cultural UNESCO ,, Ionel Perlea'' Ialomita, unde s-a desfasurat conferinta.




 Brosteni - Biserica ctitorie, mormintele si ruinele conacului lui Evanghelie Zappa





 Maia - Desfasurarea actiunilor si spiciurilor organizatorilor, sectia muzeala religioasa ,, Barbu Catargi '', biserica ctitorie si mormintele familiei Catargi.







 Hora Unirii in fata museului si a bisericii ,, Barbu Catargiu'' - MAIA



Hristos a inviat!

miercuri, 18 ianuarie 2012

19 ianuarie. Pomenirea Sfantului Cuvios MACARIE EGIPTEANUL si cei impreuna cu dansul

In aceasta luna, in ziua a nouasprezecea pomenirea
Cuviosului Parintelui Nostru
MACARIE EGIPTEANUL 



Macarie cel Mare, sau Macarie Egipteanul, este unul dintre marii Sfinti Parinti ai pustiei. Contemporan cu Sfantul Cuvios Antonie cel Mare, Macarie era de origine egiptean, dintr-un sat numit Ptinapar, provenind dintr-o familie crestina foarte evlavioasa. Parintii lui l-au silit sa se insoare, insa, el a fugit de viata lumeasca si dupa moartea parintilor sai, a ales sa traiasca viata pustniceasca.

Foarte de curand, Macarie a inceput sa fie puternic ispitit de diavol prin felurite incercari, dar prin staruinta sa si dragostea cea mare pentru Hristos, fericitul a biruit si s-a facut pilda a viata ingeresti in trup.

Multe sunt pildele si minunile savarsite de Sfantul Macarie in lunga sa vietuire duhovniceasca in pustie. Prin unele dintre ele s-a aratat ca Sfantul capatase de la Hristos putere si asupra mortii, astfel incat fericitul Macarie s-a invrednicit a savarsi invieri.

Astfel, intrucat intr-o eparhie un episcop eretic incepuse a raspandi o erezie care sustinea ca Hristos a avut doar un trup aparent, episcopul dreptcredincios al locului l-a chemat pe Macarie pentru a stinge aceasta ratacire. Desi Sfantul Macarie i-a aratat episcopului eretic, prin cuvintele Simbolului credintei ca se afla in inselare, necredinta acestuia a persistat, fortandu-l pe Cuvios sa rusineze ratacirea aceluia printr-o minune dumnezeiasca.

Dupa o ora de staruinta in rugaciune, Macarie a inviat un om dintr-un mormant si nu vreunul mort de curand, ci unul mort de foarte mult timp. Cel inviat neauzind de Hristos pana la moartea sa, Macarie l-a botezat si l-a luat pe langa el ca ucenic. Ucenicul sau inviat a mai trait trei ani inainte de a trece la Domnul, aratandu-se intru aceasta slava cea mare cu care Hristos ii binecuvanteaza pe alesii Sai.

In multe randuri Macarie s-a luptat fatis cu puterile necurate, dar cel mai bine vedem desavarsirea acestui minunat sfant in relatarea sfarsitului sau, in care se arata nesfarsita sa smerenie:

“Fericitul Macarie sarutand pe toti cei ce erau langa dansul si pentru dansii rugandu-se, si-a ridicat ochii si mainile in sus, zicand cel mai de pe urma cuvant: In mainile Tale, Doamne, imi dau duhul meu. Si astfel si-a dat fericitul sau suflet, lasand multa plangere ucenicilor. Apoi, adauga Serapion si aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: ca acel sfant suflet, fiind ridicat de heruvimi si spre cer suindu-se, unii din parinti priveau cu ochii sufletesti spre diavolii cei din vazduh cum stau departe si strigau: "O! de ce slava te-ai invrednicit, Macarie".

Iar Sfantul le raspundea: "Nu, caci inca ma tem, pentru ca nu ma stiu de am facut vreun lucru bun". Apoi vrajmasii cei ce erau in vazduh, strigau: "Cu adevarat ai scapat de noi, Macarie". Iar el le zicea: "Ba nu, caci imi mai trebuie ceva ca sa scap". Si fiind acum inauntrul portilor ceresti, diavolii plangand, strigau: "A scapat de noi, a scapat!". Iar el cu mare glas le-a raspuns: "Cu adevarat am scapat de mestesugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind ingradit". Astfel a fost viata, sfarsitul si mergerea la vesnica viata a Cuviosului parintelui nostru Macarie.”



Tot in aceasta zii pomenirea:

Sfantului Cuvios MACARIE ALEXANDRINUL, preot din Chilii ( Egipt, +394 sau 395). [1]

Sfantului Cuvios MACARIE Postitorul de la Pecerska, ( sec. XII ).

Sfantului Cuvios MACARIE, diaconul din Kiev ( Pecerska, sec. XIII - XIV). [2]

Sfantului Cuvios MACARIE Romanul din Novgorod ( + 1550). [3]

Sfantului Maritului Ierarh MARCU EVGHENICUL, Mitropolitul Efesului si singurul Marturisitor al Ortodoxiei in fata papei pe care l-a calcat si in picioare in Italia. [4]

Sfintei Mucenite EUFRASIA din Nicomidia, savarsita prin sabie (+303). [5]

Sfantul Cuvios MELETIE Valisiatul marturisitorul din Muntele Gales ( 1203 - + 1286).

si altii impreuna cu ei pomeniti astazi.
[1]
[2]
[3]
[4]
[5]

Hristos a inviat!

marți, 17 ianuarie 2012

18 ianuarie. Pomenirea Sfantului MAXIM Brancovici, Mitropolitul Tarii Romanesti


Tropar, glasul al 4-lea:

Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-a aratat pe tine turmei tale adevarul lucrurilor. Pentru aceasta ai castigat cu smerenia cele inalte, cu saracia cele bogate. Parinte ierarhe Maxim, roaga pe Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.

 
Pomenirea sfantului ierarh Maxim al Tarii Romanesti.

Sfântul Maxim (Brancovici) păstoreşte episcopia Râmnicului în prima jumate a secolului al XVI-lea, retras ulterior la mănăstirea Crusedol, din Serbia, ctitoria sa. Trece la Domnul la 1516 şi trecut de Biserica sârbă în rândul sfintilor.

Tot in aceasta zi pomenim si pe cei între sfinţi părinţii noştri Atanasie şi Chiril, patriarhi ai Alexandriei.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Hristos a inviat!

joi, 12 ianuarie 2012

12 ianuarie. Praznuirea Icoanei Maicii Domnului ALAPTATOAREA.













Icoana Maicii Domnului Alaptatoarea a fost initial aflata in Lavra Sf. Sava cel Sfintit de langa Ierusalim. Inainte de moartea sa, fondatorul,  Sf. Sava a proorocit ca dupa moartea sa, lavra va fi vizitata de un pelerin regal care-l va chema la fel ca si pe el, Sava. Sfantul le-a spus fratilor manastirii sa dea acelui pelerin icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului ,, Alaptatoarea”.

In secolul al XIII-lea, Sf. Sava al Serbiei a vizitat marea Lavra. Dupa ce s-a apropiat de racla unde erau moastele Sfantului Sava cel Sfintit, acesta a cazut la picioarele lui plangand. Fratii sau interesat de numele lui si au aflat ca acesta a fost Arhiepiscopul Sava al Serbiei. Ascultand de invatatura data de staretul lor a dat acestui pelerin, Sava,  doua icoane: ,, Alaptatoarea “  si ,, Triherusa “ (12 Iulie; 28 ianuarie).

Arhiepiscopul Sfant a luat icoana la Manastirea Hilandar  din Sfantul Munte si a pus-o in iconostasul din dreapta in biserica Sfantului Sava, la Kellion din Karies, care se anexeaza la Hilandar. Icoana a fost numita mai tarziu Tipikonissa, deoarece acolo sa pastrat Tipicul cel Mare al Sfantului Sava.


Cel ce pentru noi si pentru a noastra mantuirea Te-ai aratat la Iordan si ai primit a te boteza de la Ioan, Hristose Dumnezeul nostru, pentru rugaciunile preacuratei Maicii Tale de Dumnezeu Nascatoarei si pururea fecioarei Maria, cu harul cinstitului ei acoperamant si cu puterea sfintei sale icoane Alaptatoarea, cu rugaciunile Sfantului Nicolae al Mirelor Lichie facatorul de minuni, cu puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci, pentru rugaciunile Sfantului intrutot laudatului Apostol Andrei ocrotitorul Romaniei, ale Sfintei Marii Mucenite Tatiana diaconita, de al Craiova si ale celor impreuna cu dansii astazi pomeniti, cu rugaciunile Sfantilor Ierahi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gura de Aur, Varlaam Mitropolitul Moldovei, Luca Arhiep. Crimeii, Teofan Zavoratul, Leontie de la Radauti, Nicolae al Mirelor Lichiei, Andrei Criteanul si Sofronie Patr. C-nopolului ale Sfantului Sfintitului Mucenic Teodosie de la Brazi mitrop. Moldovei, ale Sfintilor Cuviosi, Serafim de Sarov, Irodion de la Laici, Ioan Hozevitul si ale celorlati Sfintii necunoscuti din pustia Hozevei ale Sf. Teodosie de la Kiev, Sofronie Aghiopavlitul, Paisie Velicikovski de la Neamt, Simeon cel din Mt. Minunat, Andrei Rubliov, Stelian Paflagonul, Cosma Protosul Sfantului Munte si ale Sfantului Daniil de la Rarau, ale Sfintilor Marilor Mucenici si Cuviosi ucisi in Manastirea Sf. Teodosie si cei ucisi in Sinai si Rait, ale Sfintilor Marilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel, Epictet si Astion, Dasie si Emilian, Sabina de la Roma, Alexandru Romanul, Andrei Printul de Smolensk, Pantelimon doctorul fara de arginti, Fanurie si Mina, Gheorghe Purtatorul de biruinta si Ciprian vrajitorul ale Sfintilor Maritirii si Marturisitorii din temnitele comuniste, ale sfintilor, dumnezeiestilor parintilor nostrii Ioachim si Ana si ale Sfantului Iosif Logodnicul si pentru ale tuturor Sfintilor, Multimilostive Hristoase, tamaduieste boala robului tau, stinge durerile lui, dai lui pace si prin mila Ta, daruieste-i Harul Tau cel Sfant, iar noua celor ce ne rugam Tie fi milostive auzine si de grab ne miluieste. Ca Milostiv, Bun si Iubitor de oamenii Dumnezeu Esti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Duhului Tau cel Sfant, acum si pururea si in veci vecilor. Amin. 


Hristos a inviat!

miercuri, 11 ianuarie 2012

12 ianuarie. Sfanta Mare Mucenita TATIANA, diaconita, de la Craiova

Sfânta Muceniţă Tatiana s-a născut în Roma veche, din părinţi de neam mare, care au cunoscut şi au păzit în taină credinţa creştină. Datorită curăţiei în care îşi ducea viaţa, Sfânta Muceniţă Tatiana a fost aşezată de biserica din Roma în rândul diaconiţelor. A suferit martiriul, prin decapitare, în timpul împăratului roman Alexandru Sever (223-235), pentru că a refuzat să jertfească idolilor. Capul Sfintei Muceniţe a fost adus de boierii Craioveşti, de la Constantinopol, la Mănăstirea Bistriţa (1453), iar de aici a fost mutat de către domnitorul Neagoe Basarab la biserica domnească din Curtea de Argeş. După reorganizarea Mitropoliei Olteniei (1950-1955), capul Sfintei a fost depus mai întâi la Episcopia Râmnicului şi apoi adus la Catedrala mitropolitană „Sfântul Dimitrie” din Craiova, unde se găseşte şi astăzi. De numele ei se leagă numeroase biserici şi mănăstiri din Rusia, Ucraina şi chiar Basarabia.


Sfânta Muceniţă Tatiana, diaconiţa, pe care Biserica noastră o pomeneşte astăzi, s-a născut în Roma veche, într-o familie nobilă, dar care cunoscuse credinţa creştină şi o păstra în taină din cauza persecuţiilor împăratului roman Antonim Eliogabal (218-222), renumit pentru fărădelegile sale. Tatăl Sfintei Tatiana fusese de trei ori consul, însă era creştin binecredincios şi temător de Dumnezeu, păzind în taină credinţa cea dreaptă, pe care a împărtăşit-o şi fiicei sale. După moartea persecutorului Antonim, pe tronul Romei a urcat tânărul împărat Alexandru Sever (223-235). Avea doar 16 ani când a ajuns la domnie. Mama sa era creştină, Mammea, de la ea învăţând să-L cinstească pe Hristos, însă nu cu dreaptă credinţă, acceptând şi cultul zeilor, în palatul său găsindu-se, pe lângă chipul lui Hristos, şi statuile zeilor Apolo şi Orfeu, dar şi imaginea lui Avraam, cel din legea veche. Alexandru, deşi nu-i prigonea pe creştini, ca cel născut din maică creştină, era amăgit de antipaţii săi, care făceau mult rău celor ce-L cinsteau pe Hristos.

Pentru râvna cu care slujea Biserica, Sfânta Muceniţă Tatiana a suferit martiriul în timpul acestui împărat, refuzând să jertfească idolilor.


Cutremur în templu, în urma rugăciunii ei


Ajungând la vârsta majoratului, sfânta muceniţă nu a voit să se mărite, ci a ales să trăiască în curăţie şi în dragoste faţă de Hristos, rugându-se ziua şi noaptea, ajutându-i pe cei bolnavi şi nevoiaşi. Părinţii sfintei nu s-au împotrivit acestei hotărâri, aşa că sfânta a mers mai departe, punându-se cu totul în slujirea bisericii. Datorită curăţiei în care îşi ducea viaţa, Sfânta Muceniţă Tatiana a fost aşezată de Biserica din Roma în rândul diaconiţelor.

Deşi împăratul nu era cel care-i prigonea pe creştini, primejdia venea din partea dregătorilor mai mari sau mai mici, care căutau cu tot dinadinsul să dezrădăcineze credinţa în Hristos. Aşa se face că s-a dezlănţuit o mare prigoană, iar sfânta muceniţă care l-a mărturisit fără frică pe Hristos înaintea acestora a fost prinsă şi supusă la chinuri groaznice.

Mai întâi a fost dusă în templul zeului Apolo, pentru a-l cinsti şi a-i aduce jertfe. Ea însă s-a rugat lui Hristos, şi îndată s-a făcut cutremur, iar statuile zeului au fost distruse împreună cu o parte a templului. Foarte mulţi persecutori şi idolatri au murit atunci, iar diavolii care-şi făcuseră locaş între zidurile templului aceluia au fugit, tânguindu-se în întuneric.


S-a rugat pentru chinuitorii ei, iar unii dintre aceştia s-au întors la Hristos


Multe chinuri şi bătai a suferit sfânta de la cei necredincioşi. Astfel, pe când era chinuită de ighemoni, îngerii din ceruri au venit în ajutorul ei, stând nevăzuţi lângă dânsa şi lovindu-i pe cei ce o chinuiau, iar aceştia, nesuportând chinuirea nevăzută, îl rugau pe judecător să le poruncească să înceteze chinul muceniţei, pentru că se simţeau mai munciţi decât ea.

În aceste momente de durere, Sfânta Tatiana se ruga pentru chinuitorii ei, ca şi aceştia să cunoască adevărul. Nu a durat mult şi rugăciunea ei a fost auzită, iar ighemonilor li s-a arătat o lumină cerească, care deschizându-le ochii sufletelor au putut vedea pe cei patru îngeri care stăteau în ajutorul sfintei, şi căzând cu faţa la pământ au zis: „Iartă-ne, slujitoarea adevăratului Dumnezeu, iartă-ne de cele ce ţi-am făcut fără de voie.”

Toţi aceştia, opt la număr, au devenit într-o clipă, din persecutori, martiri prin mărturisirea lui Hristos, botezându-se în sângele lor după ce li s-au tăiat capetele.


Aruncată în foc şi dusă la fiare


În altă zi, muceniţa a fost dusă de judecător la templul zeiţei Artemis, pentru a aduce jertfă acesteia. Fecioara s-a arătat ca şi cum s-ar fi învoit acestui compromis şi, ajungând ea în apropierea templului, diavolul care locuia aici s-a cutremurat de venirea ei, şi a zis: „Vai mie, vai mie!, unde voi fugi de la Duhul Tău, Dumnezeule al cerului, pentru că foc din cele patru unghiuri ale templului mă izgonesc?”.

În momentul în care sfânta s-a apropiat de templul acesta, fulgere au coborât la rugăciunea ei din cer, arzând templul şi tot ce era în el. Altă dată, chinuitorii au aruncat-o în foc, dar focul nu o ardea potolindu-şi puterea şi cinstind pe roaba lui Hristos.

După multe chinuri care nu au făcut-o să-i cinstească pe idoli, ighemonii au aruncat-o la un leu, crezând că acesta, flămând fiind, o va sfâşia. Leul, simţind sfinţenia muceniţei, s-a aşezat la picioarele ei. După ce a fost luat de lângă dânsa, leul a atacat pe unul dintre ighemoni, omorându-l.


I-au tuns părul, crezând că aşa o vor birui


După foarte multe încercări de a o face pe sfântă să renunţe la credinţa creştină, ighemonii i-au tuns părul capului, crezând că aşa o vor birui. După ce au tuns-o, au închis-o în templul zeului Die, pentru că li se părea că de acum nu mai putea face nici un rău idolului lor, de vreme ce, o dată cu părul, s-au luat de la dânsa şi vrăjile. După două zile, ighemonii au venit la templu pentru a aduce jertfă zeului Die, dar când au intrat au găsit idolul sfărâmat şi pe sfânta luminată în rugăciune; toate rănile muncilor pe care le suferise parcă nu existaseră niciodată.

După mai multe pedepse (bătăi, scoaterea ochilor, flagelarea cu biciul, aruncarea în temniţă, tăierea sânilor, aruncarea la fiare, aruncarea în foc), care nu au avut nici un rezultat, judecătorul a hotărât moartea sfintei prin tăierea capului.

Scos din dregătoria sa, lângă dânsa a suferit martiriul, prin decapitare, şi tatăl ei.


Muceniţa care a poposit în cetatea Băniei


Moaştele sfintei au ajuns pentru prima dată în ţara noastră în anul 1204, atunci când renumita familie a Asăneştilor îi aduce capul la Târnovo şi apoi la Bucovăţ, lângă Craiova. În anul 1393, capul sfintei este dus de la Roma la Niceea, şi apoi la biserica „Sfinţii Apostoli” din Constantinopol.

După ce Constantinopolul cade sub turci (1453), în timpul domniei lui Neagoe Basarab boierii Craioveşti aduc capul sfintei muceniţe Tatiana, împreună cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, la Mănăstirea Bistriţa, în judeţul Vâlcea.

Cu prilejul sfinţirii bisericii domneşti din Curtea de Argeş, au fost aduse moaştele Sfintei muceniţe Tatiana (capul) de la Mănăstirea Bistriţa, alături de cele ale sfinţilor Serghie şi Vah.

După reorganizarea Mitropoliei Olteniei (1950-1955), capul sfintei a fost depus mai întâi la Episcopia Râmnicului şi apoi adus la Catedrala mitropolitană „Sfântul Dimitrie” din Craiova, unde se găseşte şi astăzi. Capul sfintei muceniţe a venit la Craiova, alături de moaştele Sfântului Nifon şi de cele ale sfinţilor Serghie şi Vah, prin stăruinţele mitropolitul Olteniei din aceea vreme, Firmilian. Astfel, prin hotărârea Sfântului Sinod şi prin rânduiala lui Dumnezeu, capul sfintei se găseşte şi astăzi la Catedrala mitropolitană din Craiova.



Nume cu rezonanţă latină şi de cinstire slavă



Numele muceniţei este de origine latină şi derivă din numele bărbătesc Tatius, nume purtat şi de un rege al Sabelilor. Cu toate acestea, este un nume foarte des folosit în spaţiul slavon, sfânta găsindu-se la mare cinste în bisericile Rusă, Ucraineană şi chiar Basarabeană.


În cinstea sfintei muceniţe s-au construit în Rusia numeroase mănăstiri şi biserici.








Hristos a inviat!

marți, 10 ianuarie 2012

11 ianuarie. Praznuirea Icoanei Maicii Domnului ELETSKAYA



Icoana Maicii Domnului ,,ELETSKAYA,, a aparut in anul 1060. Aceasta a primit acest nume, deoarece a aparut intr-o biserica, aceasta fiind catedrala cu hramul Icoana Maicii Domnului din Smolensk, din orasul Elets, provincia Orlov. Praznuirea acestei icoane facandu-se la 11 ianuarie.

Cel ce pentru noi si pentru a noastra mantuirea Te-ai aratat la Iordan si ai primit a te boteza de la Ioan, Hristose Dumnezeul nostru, pentru rugaciunile preacuratei Maicii Tale de Dumnezeu Nascatoarei si pururea fecioarei Maria, cu harul cinstitului ei acoperamant si cu puterea sfintei sale icoane Eletskaya, cu puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci, pentru rugaciunile Sfantului intrutot laudatului Apostol Andrei ocrotitorul Romaniei, ale Sfantului Cuvios Teodosie cel Mare si ale celor impreuna cu dansii astazi pomeniti, cu rugaciunile Sfantilor Ierahi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gura de Aur, Varlaam Mitropolitul Moldovei, Luca Arhiep. Crimeii, Teofan Zavoratul, Leontie de la Radauti, Nicolae al Mirelor Lichiei, Andrei Criteanul si Sofronie Patr. C-nopolului ale Sfantului Sfintitului Mucenic Teodosie de la Brazi mitrop. Moldovei, ale Sfintilor Cuviosi, Serafim de Sarov, Irodion de la Laici, Ioan Hozevitul si ale celorlati Sfintii necunoscuti din pustia Hozevei ale Sf. Teodosie  de la Kiev, Sofronie Aghiopavlitul, Paisie Velicikovski de la Neamt, Simeon cel din Mt. Minunat, Andrei Rubliov, Stelian Paflagonul, Cosma Protosul Sfantului Munte si ale Sfantului Daniil de la Rarau, ale Sfintilor Marilor Mucenici si Cuviosi ucisi in Manastirea Sf. Teodosie si cei ucisi in Sinai si Rait, ale Sfintilor Marilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel, Epictet si Astion, Dasie si Emilian, Sabina de la Roma, Alexandru Romanul, Andrei Printul de Smolensk, Pantelimon doctorul fara de arginti, Fanurie si Mina, Gheorghe Purtatorul de biruinta si Ciprian vrajitorul ale Sfintilor Maritirii si Marturisitorii din temnitele comuniste, ale sfintilor, dumnezeiestilor parintilor nostrii Ioachim si Ana si ale Sfantului Iosif Logodnicul si pentru ale tuturor Sfintilor, Multimilostive Hristoase, tamaduieste boala robului tau, stinge durerile lui, dai lui pace si prin mila Ta, daruieste-i Harul Tau cel Sfant, iar noua celor ce ne rugam Tie fi milostive auzine si de grab ne miluieste. Ca Milostiv, Bun si Iubitor de oamenii Dumnezeu Esti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Duhului Tau cel Sfant, acum si pururea si in veci vecilor. Amin. 

Catedrala din Elets, in prezent. (2006)


Hristos a inviat!

luni, 9 ianuarie 2012

10 ianuarie. Trei faclii aprinse ale BISERICII, Cuviosul Antipa, Cuviosul Grigorie de Nyssa si Ierarhul Teofan Zavoratul

Prăznuirea Sf.Cuv Antipa Atonitul de la Calapodeşti


Fiind roman de origine, noi ii spunem Sfantul Antipa de la Calapodesti, caci Cuviosul s-a nascut in anul 1816 in satul Calapodesti (comuna Dealul Morii) din jud. Bacau, din parintii dreptcredinciosi Gheorghe si Ecaterina Luchian. Din 1997, in satul sau natal s-a infiintat o manastire spre pomenirea lui. Ca sa ne dam seama de atmosfera din familia in care a copilarit Sfantul, este suficient sa spunem ca tatal sau era diacon in biserica satului, iar mama s-a calugarit mai tarziu, primind numele de Elisabeta.

In Patericul Valaamului gasim scris ca cei doi soti nu au avut copii mult timp, insa, in cele din urma, rugaciunile le-au fost ascultate si Dumnezeu le-a daruit un prunc pe care mama sa l-a nascut fara dureri si care din botez s-a numit Alexandru. Despre copilul Alexandru mai stim ca lua in manutele sale serpi veninosi si, spre mirarea si spaima tuturor, acestia nu-i faceau nici un rau.

La varsta de douazeci de ani, chemat de Dumnezeu, Sfantul s-a indreptat spre Manastirea Neamt, dorind sa se faca monah, insa nu a fost primit, si atunci a intrat in obstea Manastirii Caldarusani de langa Bucuresti. Aici s-a nevoit, ducand o viata plina de lipsuri si de necazuri, vreme de doi ani si tot aici s-a invrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, iar sub povatuirea schimonahului Ghedeon, un pustnic ce petrecea de aproape 30 de ani in apropierea manastirii, a deprins Sfantul rugaciunea mintii.Mai tarziu, la Schitul Brazi, asa cum insusi marturiseste, s-au descoperit, prin minune dumnezeiasca, moastele ctitorului, Mitropolitul Teodosie, care luase cununa muceniciei in anul 1694, fiind omorat de tatari. Despre acest episod Sfantul isi aminteste: “M-am invrednicit eu insumi sa vad si sa sarut aceste moaste, din care iesea un parfum foarte mirositor…” Sfantul Ierarh Teodosie a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe romane in 2003, randuindu-i-se zi de praznuire 22 septembrie.

Spuneam la inceput ca Sf. Antipa este deopotriva cinstit si de greci, mai cu seama de parintii din Sfantul Munte Athos. Ei il numesc cu bucurie Sfantul Antipa Athonitul, caci, avand binecuvantarea staretului de atunci al Schitului Brazi, arhimandritul Dimitrie, el a plecat spre Sfantul Munte Athos.

A vietuit mai intai 4 ani la Manastirea Esfigmenu, avand ascultarea de bucatar. A luat apoi schima mare cu numele Antipa si s-a retras sa vietuiasca intr-o coliba pustniceasca parasita. Nu mica i-a fost mirarea si bucuria cand, in chilia pe jumatate daramata, a gasit intr-un colt o icoana a Maicii Domnului innegrita de fum si de trecerea timpului. Aceasta icoana s-a dovedit a fi facatoare de minuni si sfantul nu s-a mai despartit niciodata de ea. Cu sfatul duhovnicului, Sfantul Antipa a intrat mai apoi in nou formata obste a Schitului romanesc Prodromu, ce se zidea atunci prin grija si osardia parintilor Nifon si Nectarie. Sfantul Antipa, de-acum ieroschimonah, va fi de mare ajutor in ridicarea noului asezamant romanesc de la Athos, fiind trimis in tara ca econom al metocului de la Iasi. De aici el a trimis importante ajutoare la noua ctitorie.

Am mai spus in introducere ca Sfantul Antipa este iubit si venerat si de rusi. Aceasta pentru ca el a mers si in Rusia, strangand si de acolo si trimitand la Athos bogate milostenii, atat de necesare pentru schitul romanesc. A ramas insa in memoria bisericii ruse pentru ca, in 1865, el s-a asezat definitiv la Manastirea Valaam. Astfel rusii il numesc cu drag Sfantul Antipa de la Valaam. Aici a vietuit in post si desavarsita saracie. In chilia lui nu era nici pat, nici scaun. Lunile, miercurile si vinerile de peste an, precum si in cea dintai saptamana a postului Sf. Pasti, nu gusta si nici nu bea nimic, iar in restul zilelor ii era de ajuns mancarea pe care o primea sambata la pranz. Sfantul Antipa si-a cunoscut sfarsitul mai inainte cu trei zile, cand icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului s-a ridicat cu zgomot in aer si, in timp ce restul icoanelor din chilie au cazut, s-a asezat singura pe pieptul Sfantului. Dupa trei zile, in chilia sa de la Valaam, in timp ce ucenicul sau ii citea Acatistul Maicii Domnului, Sfantul Antipa a adormit in pace, in varsta de 66 de ani. Era 10 ianuarie 1882.

Mâna dreapta a Sf.Cuv. Antipa Atonitul se afla la Mănăstirea Suruceni aduse de către IPS Mitropoit Vladimir cu purtarea de grijă şi osteneala Prot. Veaceslav Şpac. Părticele din Moaştele Sfântului se află în Sf. Munte Athos la Mănăstirea românească Prodromu, la Mănăstirea Christiana din Bucureşti, Mănăstirea Calapodeşti, Bacău şi la Mănăstirea Sireţi.



Sfantul Cuvios Grigorie, episcop de Nyssa.



Vasile cel Mare, fratele său Grigore de Nyssa și prietenul său, Grigore de Nazianz, formează în cadrul părinților greci ai Bisericii grupul părinților capadocieni. Grigore de Nyssa este cunoscut prin faptul că în rezolvarea diferitelor probleme de filozofie și teologie a căutat să afle răspunsurile ce erau în perfectă armonie cu credința și în același timp răspundeau cerințelor rațiunii umane. Biserica îl amintește la 9 martie.

S-a născut la Cezareea (Capadocia), în anul 335, din părinți creștini. A făcut parte dintr-o familie numeroasă, dar, spre deosebire de ceilalți nouă frați, el s-a dovedit a fi înclinat spre o viață lumească, voioasă, zgomotoasă: prefera vânătoarea, festivitățile, grupurile vesele în locul studiului și exercițiilor de pietate. Fiind sfătuit de fratele său, sfântul Vasile cel Mare, și de sora sa, sfânta Macrina, a renunțat la modul greșit în care și-a trăit viața. După un anumit timp, în care a predat retorica în școli particulare, a părăsit totul și s-a dus alături de fratele său, care împreună cu prietenul lor Grigore de Nazianz se retraseră în singurătate, pentru a se dedica netulburați studiului operelor lui Origene și ale lui Metodiu din Olimp. A scris primul tratat despre desăvârșirea creștinească: "De virginitate" (Despre feciorie). După împărțirea Capadociei în două provincii, decisă de împăratul Valens, sfântul Vasile l-a desemnat pe fratele său Grigore pentru sediul episcopal din Nyssa. Aici a avut parte de ostilitatea furioasă a arianilor. Trimis în exil, în anul 376, după doi ani a fost rechemat și repus în drepturi. A participat în anul 381 la conciliul ecumenic convocat de Teodosiu. Părinții conciliului, admirând pregătirea sa filozofică și teologică, l-au numit "columnă a dreptei credințe". În anul 394 este prezent la un alt sinod ținut la Constantinopol. Sunt celebre predicile sale în care tălmăcește Sfânta Scriptură și discursurile funebre pentru personalitățile mai de vază din timpul său. Se crede că a murit în anul 395.

În ce constă măreția omului? se întreabă Grigore de Nyssa. Nu în asemănarea lui cu lumea creată, ci în faptul că este făcut după chipul naturii care l-a creat, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă chipul este o însușire "naturală", asemănarea este rodul libertății și al efortului voinței. Așadar, asemănarea este orientarea și mișcarea de bază a chipului spre perfecțiunea lui Dumnezeu. Pentru sfântul Grigore, Moise este exemplul cel mai elocvent al voinței de asemănare cu creatorul deoarece nu se oprește deloc în urcușul său, nici nu-și fixează limite în ascensiunea sa către înălțime, ci, o dată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca treptele acesteia și continuă mereu să urce, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna spre o alta. Asemănarea se realizează progresiv prin intermediul stăpânirii și sublimării simțurilor, cunoașterii lui Dumnezeu, ascezei creștine și rugăciunii.



Sfantul Ier. Teofan Zavoratul, ep. de Tambov.




"Persoana episcopului Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viata lor duhovnicească.

Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Insă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale. Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.

In această privinţă se aseamănă marelui lucrător pe ogorul renaşterii duhovniceşti a poporului rus, Sfântul Tihon de Zadonsk, care a scris tot atât de mult, de bine şi de pătrunzător despre mântuirea sufletului omenesc aflat în mijlocul primejdiilor din această lume păcătoasă.

Dincolo de întreaga înţelepciune duhovnicească pe care o aflăm în cărţile sale stă chipul curat al unui mare ascet. Fiecare cuvânt al Episcopului Teofan produce o impresie foarte puternică fiindcă poartă în el amprenta vieţii sale. Când spune:

„Nu vă lăsaţi atraşi de pământ. Toate sunt coruptibile; numai fericirea de dincolo de mormânt este veşnică, neschimbătoare şi adevărată, şi ea depinde de modul în care ne petrecem viaţa aceasta!"

- atunci ca o mărturie vie a acestei perspective corecte asupra lumii şi a destinului sufletului omenesc stă propria sa lepădare de sine, izolarea sa şi dorinţa de a nu cere nimic altceva de la viaţă decât nevoinţa pentru Dumnezeu.
Episcopul Teofan s-a numit în lume Gheorghie Vasilievici Govorov şi s-a născut pe 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului, unde tatăl său era preot. Astfel, de la primii paşi ai copilăriei sale s-a aflat în Biserică. A studiat mai întâi în şcoala pregătitoare teologică din oraşul Livna, iar apoi la seminarul din Orlov. Oricât de dificile şi aspre ni se par condiţiile de viaţă ale şcolii teologice din vremea aceea, cu toate că uneori erau nemiloase, le-a imprimat elevilor săi o disciplină mentală puternică.

Din 1837 până în 1841 şi-a continuat studiile la Academia Teologică din Kiev. Se poate spune că tânărul student mergea adesea la peşterile Lavrei Pecerskaia din Kiev şi în timpul reculegerilor sale ar fi căpătat contur în el hotărârea de a părăsi lumea. Chiar înaintea absolvirii cursurilor s-a călugărit.

După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alţi monahi proaspăt călugăriţi, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul părinte Partenie. Stareţul le-a spus:

„Voi, călugărilor învăţaţi, care vă asumaţi diverse reguli, nu uitaţi că un singur lucru este cel mai de trebuinţă dintre toate: să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea şi inima ta către Dumnezeu".

La absolvirea cursurilor şi obţinerea licenţei ieromonahul Teofan a fost desemnat ca director provizoriu al Şcolii Teologice Sofia din Kiev; mai târziu a fost director al Seminarului Novgorod, profesor şi ajutor de inspector al Academiei Teologice din Petersburg.

Această activitate pur şcolară nu l-a mulţumit şi a solicitat să fie eliberat din serviciul academic. A fost desemnat membru al Misiunii Ruse din Ierusalim; apoi, ridicat la rangul de arhimandrit, a fost numit rector al Seminarului Olonetsky. Curând a fost transferat la Constantinopol ca prim preot al bisericii ambasadei, apoi chemat la Petersburg pentru a fi numit rector al Academiei Teologice şi inspector de religie pentru şcolile laice din capitală.

Pe 9 mai 1859 a fost hirotonit episcop al Tambovului. Aici a înfiinţat o şcoală pentru fete. In timpul şederii la reşedinţa din Tambov, episcopul Teofan a început să îndrăgească izolata sihăstrie din Vâşa. In vara anului 1863 a fost transferat la Vladimir, unde a slujit timp de trei ani. Aici de asemenea a deschis o şcoală eparhială pentru fete. Slujea la biserică adesea, călătorea mult în eparhie, predica în mod constant, a restaurat biserici şi cu toată inima a fost lângă turma sa, împărtăşind cu ea atât bucurii cât şi necazuri.
In anul 1861 episcopul Teofan era prezent la deschiderea moaştelor Sfântului Tihon de Zadonsk. Acest eveniment trebuie să-i fi produs o puternică impresie, fiindcă avea atât de multe în comun cu Sfântul Tihon. Il îndrăgise mult pe Sfântul Tihon încă din copilărie şi se gândea totdeauna la el cu mult entuziasm, încât atunci când a venit vremea canonizării acestui mare îndrumător şi ocrotitor de suflete bucuria episcopului Teofan a fost inexprimabilă.

In anul 1866 episcopul Teofan a făcut o cerere pentru a fi eliberat din funcţia de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vâşa; şi curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar şi de acea îndatorire.

Ce motive l-au determinat pe episcopul Teofan, aflat în deplină putere, să-şi părăsească eparhia şi să se retragă în singurătate? Diferite sunt firile şi înzestrările oamenilor. Lui îi era greu în mijlocul lumii şi al acelor solicitări în faţa cărora omul trebuie să cedeze ca urmare a naturii sale coruptibile. Bunătatea fără margini a inimii sale, o blândeţe ca aceea a unui porumbel, încrederea sa în oameni şi acceptarea lor – toate acestea arată că nu era potrivit pentru el să trăiască în mijlocul unei lumi a certurilor ireconciliabile şi deşarte. Ii era destul de greu să fie conducător, mai cu seamă într-o poziţie importantă precum aceea de episcop. Increderea îi putea fi înşelată; n-ar fi putut să facă mustrările necesare. Pe lângă acestea, a simţit chemarea de a se dărui cu toate puterile sale scrisului duhovnicesc. Îşi dorea să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu, pe Care Il iubea atât de mult. Dorea ca nimic să nu poată întrerupe totala împărtăşire de Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Şi astfel a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu.

Episcopul Teofan a avut un model pe care l-a păstrat permanent înaintea ochilor: Sfântul Tihon, de care s-a lăsat influenţat încă din tinereţe, şi care de asemenea şi-a părăsit eparhia şi a devenit un mare îndrumător duhovnicesc pentru întreaga Rusie.

In retragerea sa de la eparhie, episcopul Teofan s-a gândit mai mult decât la orice altceva la mântuirea sufletului său, printr-o dăruire totală a fiecărui gând şi răsuflare lui Dumnezeu. Iar cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit în el. Fiind în pustie, nevăzut de oameni, a devenit o personalitate publică de o rezonanţă uriaşă. A căutat doar împărăţia lui Dumnezeu şi i s-a adăugat o mare însemnătate înaintea lumii.

Duminică, 2 iulie 1866, episcopul şi-a luat rămas bun de la turma sa. După slujirea Liturghiei a rostit ultima sa predică, într-o linişte înmormântală, în care putea fi auzit din când în când un plânset înăbuşit. Şi astfel au început 28 de ani de viaţă solitară şi plină de neîntrerupte nevoinţe.

In primii şase ani episcopul a mers la toate slujbele şi Liturghiile de dimineaţă. In biserică stătea fără să se mişte, fără să se încline, cu ochii închişi spre a nu i se distrage atenţia. In zilele de sărbătoare de obicei slujea.

Incepând din 1872, a întrerupt toate legăturile cu oamenii, excepţie făcând protopresbiterul şi duhovnicul său. Nu a mai mers la biserica mănăstirii, ci şi-a construit cu propriile mâini în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Timp de zece ani a slujit Liturghia în această bisericuţă în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în următorii unsprezece ani, în fiecare zi. Slujea complet singur, uneori în linişte, iar alteori cântând.

Părea să nu mai fie un simplu om, ci un înger, plin de smerenie şi blândeţe copilărească. Când cineva venea la el cu diverse probleme, spunea ceea ce era de trebuinţă şi se cufunda din nou în rugăciune. Mânca doar atât cât să nu-şi distrugă sănătatea. Tot ceea ce primea trimitea prin poştă celor săraci, păstrând pentru sine doar atât cât să-şi cumpere cărţile necesare. Din propriile sale cărţi tipărite, care se distribuiau cu repeziciune, nu păstra niciuna, sperând ca în felul acesta să poată fi vândute cât mai ieftin cu putinţă. In puţinele momente când nu se mai îndeletnicea cu rugăciunea, cititul sau scrisul, se ocupa cu activitaţi practice. Picta icoane şi era priceput la sculptura în lemn şi lăcătuşărie.

Episcopul Teofan primea în fiecare zi între douăzeci şi patruzeci de scrisori, şi răspundea la toate. Cu o sensibilitate extraordinară pătrundea starea duhovnicească a expeditorului scrisorii şi răspundea cu căldură, cu limpezime şi în amănunt mărturisirii acelui suflet tulburat.

Scrisorile lui, care au fost date tiparului după moartea sa, uimesc prin prospeţime, sensibilitate, simplitatea şi afectivitatea lor, prin profunzimea sentimentelor sale şi prin grija plină de căldură faţă de credincioşii cărora le scria.

Şi astfel vieţuia el, îndrumând din pustie pe credincioşii care veneau la el de departe, însetând după mântuirea lor.

Ar mai trebui spuse câteva cuvinte despre cărţile episcopului Teofan. Vorbea din experienţă şi în mod sistematic, ca unul care parcursese el însuşi fiecare etapă a creşterii duhovniceşti spre care dorea să-i îndrume şi pe ceilalţi. Printre lucrările sale se găsesc:

Scrieri de teologie morală: Scrisori despre viaţa duhovnicească; Scrisori despre viaţa creştină; Scrisori variate despre credinţă şi viaţă; Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te adaptezi la ea; Calea spre mântuire; Despre pocăinţă, Sfânta împărtăşanie şi îndreptarea vieţii; Despre rugăciune şi cumpătare.

Comentarii la Sfânta Scriptură: Comentarii la Epistolele Sfântului Pavel (toate, cu excepţia celei către Evrei); Comentarii la Psalmii 33 şi 118.

Viaţa episcopului Teofan a trecut nevăzută lumii şi moartea l-a aflat tot în singurătate. In ultimii ani vederea a început să-i scadă, dar nu a abandonat munca asiduă, împărţindu-şi în continuare timpul în acelaşi mod ca până atunci. Seara, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru slujirea Liturghiei de a doua zi. După Liturghie episcopul cerea un ceai printr-un ciocănit în perete. La ora unu mânca – în zilele când nu era post – un ou şi un pahar cu lapte. La ora patru lua ceaiul, iar după aceea nu mai mânca nimic.

Incepând din 1 ianuarie 1891 au apărut câteva nereguli în programul lui. Pe 6 ianuarie ora 4,30 după amiază, ajutorul său de chilie, observând starea de neputinţă a episcopului din ultimele zile (cu toate că scrisese după-amiaza) a intrat în camera sa. Episcopul zăcea mort pe pat. Mâna sa stângă era pe piept, iar dreapta era aşezată ca şi cum ar fi fost pregătită pentru o binecuvântare arhierească.

Trupul mort a rămas timp de trei zile în bisericuţa din chilia sa, iar alte trei zile a fost aşezat în catedrală – şi nu a dat semne de stricăciune.

Când a fost îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, faţa îi era luminată de un zâmbet de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 de ani. A fost îngropat în răcoroasa catedrală Kazan.

In chilia episcopului Teofan totul era extrem de simplu şi sărăcăcios. Pereţii erau goi, mobila veche, un dulap în valoare de o rublă, un cufăr de două ruble, o masă veche, un suport de citit vechi, un pat de fier rabatabil, o canapea din lemn de mesteacăn cu şezuturi tari. Avea un set de unelte de strungărie, tâmplărie, legătorie de cărţi; echipament de fotografiat, o masă de lucru cu fierăstrăul şi o masă de tâmplărie. Avea o rasă de bumbac gri, o panaghie de lemn, o cruce de lemn pentru piept, un telescop, un microscop, un atlas anatomic şi unul geografic.

Apoi cărţile – cărţile fără număr, fără sfârşit, în limba rusă, slavonă, greacă, franceză, germană şi engleză. Printre acestea se găseau: colecţia completă a Sfinţilor Părinţi; o enciclopedie teologică în limba franceză în 150 de volume; istoria Rusiei a lui Soloviev; Istoria universală a lui Schlosser; lucrările filosofice ale lui Hegel, Fichte, Jacobi şi alţii; lucrări despre istoria naturii de Humboldt, Darwin, Fichte şi alţii. Ne revin în memorie cuvintele sale: „Este bine sa înţelegem alcătuirea plantelor, animalelor, mai cu seamă a omului şi legile vieţii; în ele se re velează înţelepciunea lui Dumnezeu, care este mare în toate".

Pe lângă acestea era un număr enorm de icoane, un tablou al Sfântului Serafim de Sarov şi multe alte icoane pictate de episcopul însuşi.

Marele ierarh este ascuns de la noi cu trupul, dar sufletul său este viu în lucrările pline de dumnezeiască înţelepciune pe care ni le-a lăsat. In persoana episcopului Teofan, după cum a spus arhiepiscopul Nicandru de Vilna, avem un învăţător creştin universal, cu toate că nu a ţinut cuvântări; o personalitate publică, cu toate că trăia în pustie; un propovăduitor al Bisericii, care era auzit pretutindeni, cu toate că în ultimii săi ani nu a fost văzut în nici o biserică; un misionar-doveditor al greşelilor sectare, cu toate că nu a păşit în câmpul deschis al activităţii misionare; un sfeşnic strălucitor al învăţăturii creştine pentru credincioşii ortodocşi, cu toate că s-a ascuns de privirea oamenilor; abia având bunurile pământeşti necesare, totuşi îi îmbogăţea pe toţi cu avuţia duhovnicească a învăţăturii sale; necăutând slava pământească trecătoare, totuşi este slăvit acum atât de oameni şi de ştiinţa teologică, cât şi de diferite alte instituţii".





Hristos a inviat!