Prăznuirea Sf.Cuv Antipa Atonitul de la Calapodeşti
Fiind roman de origine, noi ii spunem Sfantul Antipa de la Calapodesti, caci Cuviosul s-a nascut in anul 1816 in satul Calapodesti (comuna Dealul Morii) din jud. Bacau, din parintii dreptcredinciosi Gheorghe si Ecaterina Luchian. Din 1997, in satul sau natal s-a infiintat o manastire spre pomenirea lui. Ca sa ne dam seama de atmosfera din familia in care a copilarit Sfantul, este suficient sa spunem ca tatal sau era diacon in biserica satului, iar mama s-a calugarit mai tarziu, primind numele de Elisabeta.
In Patericul Valaamului gasim scris ca cei doi soti nu au avut copii mult timp, insa, in cele din urma, rugaciunile le-au fost ascultate si Dumnezeu le-a daruit un prunc pe care mama sa l-a nascut fara dureri si care din botez s-a numit Alexandru. Despre copilul Alexandru mai stim ca lua in manutele sale serpi veninosi si, spre mirarea si spaima tuturor, acestia nu-i faceau nici un rau.
La varsta de douazeci de ani, chemat de Dumnezeu, Sfantul s-a indreptat spre Manastirea Neamt, dorind sa se faca monah, insa nu a fost primit, si atunci a intrat in obstea Manastirii Caldarusani de langa Bucuresti. Aici s-a nevoit, ducand o viata plina de lipsuri si de necazuri, vreme de doi ani si tot aici s-a invrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, iar sub povatuirea schimonahului Ghedeon, un pustnic ce petrecea de aproape 30 de ani in apropierea manastirii, a deprins Sfantul rugaciunea mintii.Mai tarziu, la Schitul Brazi, asa cum insusi marturiseste, s-au descoperit, prin minune dumnezeiasca, moastele ctitorului, Mitropolitul Teodosie, care luase cununa muceniciei in anul 1694, fiind omorat de tatari. Despre acest episod Sfantul isi aminteste: “M-am invrednicit eu insumi sa vad si sa sarut aceste moaste, din care iesea un parfum foarte mirositor…” Sfantul Ierarh Teodosie a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe romane in 2003, randuindu-i-se zi de praznuire 22 septembrie.
Spuneam la inceput ca Sf. Antipa este deopotriva cinstit si de greci, mai cu seama de parintii din Sfantul Munte Athos. Ei il numesc cu bucurie Sfantul Antipa Athonitul, caci, avand binecuvantarea staretului de atunci al Schitului Brazi, arhimandritul Dimitrie, el a plecat spre Sfantul Munte Athos.
A vietuit mai intai 4 ani la Manastirea Esfigmenu, avand ascultarea de bucatar. A luat apoi schima mare cu numele Antipa si s-a retras sa vietuiasca intr-o coliba pustniceasca parasita. Nu mica i-a fost mirarea si bucuria cand, in chilia pe jumatate daramata, a gasit intr-un colt o icoana a Maicii Domnului innegrita de fum si de trecerea timpului. Aceasta icoana s-a dovedit a fi facatoare de minuni si sfantul nu s-a mai despartit niciodata de ea. Cu sfatul duhovnicului, Sfantul Antipa a intrat mai apoi in nou formata obste a Schitului romanesc Prodromu, ce se zidea atunci prin grija si osardia parintilor Nifon si Nectarie. Sfantul Antipa, de-acum ieroschimonah, va fi de mare ajutor in ridicarea noului asezamant romanesc de la Athos, fiind trimis in tara ca econom al metocului de la Iasi. De aici el a trimis importante ajutoare la noua ctitorie.
Am mai spus in introducere ca Sfantul Antipa este iubit si venerat si de rusi. Aceasta pentru ca el a mers si in Rusia, strangand si de acolo si trimitand la Athos bogate milostenii, atat de necesare pentru schitul romanesc. A ramas insa in memoria bisericii ruse pentru ca, in 1865, el s-a asezat definitiv la Manastirea Valaam. Astfel rusii il numesc cu drag Sfantul Antipa de la Valaam. Aici a vietuit in post si desavarsita saracie. In chilia lui nu era nici pat, nici scaun. Lunile, miercurile si vinerile de peste an, precum si in cea dintai saptamana a postului Sf. Pasti, nu gusta si nici nu bea nimic, iar in restul zilelor ii era de ajuns mancarea pe care o primea sambata la pranz. Sfantul Antipa si-a cunoscut sfarsitul mai inainte cu trei zile, cand icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului s-a ridicat cu zgomot in aer si, in timp ce restul icoanelor din chilie au cazut, s-a asezat singura pe pieptul Sfantului. Dupa trei zile, in chilia sa de la Valaam, in timp ce ucenicul sau ii citea Acatistul Maicii Domnului, Sfantul Antipa a adormit in pace, in varsta de 66 de ani. Era 10 ianuarie 1882.
Mâna dreapta a Sf.Cuv. Antipa Atonitul se afla la Mănăstirea Suruceni aduse de către IPS Mitropoit Vladimir cu purtarea de grijă şi osteneala Prot. Veaceslav Şpac. Părticele din Moaştele Sfântului se află în Sf. Munte Athos la Mănăstirea românească Prodromu, la Mănăstirea Christiana din Bucureşti, Mănăstirea Calapodeşti, Bacău şi la Mănăstirea Sireţi.
In Patericul Valaamului gasim scris ca cei doi soti nu au avut copii mult timp, insa, in cele din urma, rugaciunile le-au fost ascultate si Dumnezeu le-a daruit un prunc pe care mama sa l-a nascut fara dureri si care din botez s-a numit Alexandru. Despre copilul Alexandru mai stim ca lua in manutele sale serpi veninosi si, spre mirarea si spaima tuturor, acestia nu-i faceau nici un rau.
La varsta de douazeci de ani, chemat de Dumnezeu, Sfantul s-a indreptat spre Manastirea Neamt, dorind sa se faca monah, insa nu a fost primit, si atunci a intrat in obstea Manastirii Caldarusani de langa Bucuresti. Aici s-a nevoit, ducand o viata plina de lipsuri si de necazuri, vreme de doi ani si tot aici s-a invrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, iar sub povatuirea schimonahului Ghedeon, un pustnic ce petrecea de aproape 30 de ani in apropierea manastirii, a deprins Sfantul rugaciunea mintii.Mai tarziu, la Schitul Brazi, asa cum insusi marturiseste, s-au descoperit, prin minune dumnezeiasca, moastele ctitorului, Mitropolitul Teodosie, care luase cununa muceniciei in anul 1694, fiind omorat de tatari. Despre acest episod Sfantul isi aminteste: “M-am invrednicit eu insumi sa vad si sa sarut aceste moaste, din care iesea un parfum foarte mirositor…” Sfantul Ierarh Teodosie a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe romane in 2003, randuindu-i-se zi de praznuire 22 septembrie.
Spuneam la inceput ca Sf. Antipa este deopotriva cinstit si de greci, mai cu seama de parintii din Sfantul Munte Athos. Ei il numesc cu bucurie Sfantul Antipa Athonitul, caci, avand binecuvantarea staretului de atunci al Schitului Brazi, arhimandritul Dimitrie, el a plecat spre Sfantul Munte Athos.
A vietuit mai intai 4 ani la Manastirea Esfigmenu, avand ascultarea de bucatar. A luat apoi schima mare cu numele Antipa si s-a retras sa vietuiasca intr-o coliba pustniceasca parasita. Nu mica i-a fost mirarea si bucuria cand, in chilia pe jumatate daramata, a gasit intr-un colt o icoana a Maicii Domnului innegrita de fum si de trecerea timpului. Aceasta icoana s-a dovedit a fi facatoare de minuni si sfantul nu s-a mai despartit niciodata de ea. Cu sfatul duhovnicului, Sfantul Antipa a intrat mai apoi in nou formata obste a Schitului romanesc Prodromu, ce se zidea atunci prin grija si osardia parintilor Nifon si Nectarie. Sfantul Antipa, de-acum ieroschimonah, va fi de mare ajutor in ridicarea noului asezamant romanesc de la Athos, fiind trimis in tara ca econom al metocului de la Iasi. De aici el a trimis importante ajutoare la noua ctitorie.
Am mai spus in introducere ca Sfantul Antipa este iubit si venerat si de rusi. Aceasta pentru ca el a mers si in Rusia, strangand si de acolo si trimitand la Athos bogate milostenii, atat de necesare pentru schitul romanesc. A ramas insa in memoria bisericii ruse pentru ca, in 1865, el s-a asezat definitiv la Manastirea Valaam. Astfel rusii il numesc cu drag Sfantul Antipa de la Valaam. Aici a vietuit in post si desavarsita saracie. In chilia lui nu era nici pat, nici scaun. Lunile, miercurile si vinerile de peste an, precum si in cea dintai saptamana a postului Sf. Pasti, nu gusta si nici nu bea nimic, iar in restul zilelor ii era de ajuns mancarea pe care o primea sambata la pranz. Sfantul Antipa si-a cunoscut sfarsitul mai inainte cu trei zile, cand icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului s-a ridicat cu zgomot in aer si, in timp ce restul icoanelor din chilie au cazut, s-a asezat singura pe pieptul Sfantului. Dupa trei zile, in chilia sa de la Valaam, in timp ce ucenicul sau ii citea Acatistul Maicii Domnului, Sfantul Antipa a adormit in pace, in varsta de 66 de ani. Era 10 ianuarie 1882.
Mâna dreapta a Sf.Cuv. Antipa Atonitul se afla la Mănăstirea Suruceni aduse de către IPS Mitropoit Vladimir cu purtarea de grijă şi osteneala Prot. Veaceslav Şpac. Părticele din Moaştele Sfântului se află în Sf. Munte Athos la Mănăstirea românească Prodromu, la Mănăstirea Christiana din Bucureşti, Mănăstirea Calapodeşti, Bacău şi la Mănăstirea Sireţi.
Sfantul Cuvios Grigorie, episcop de Nyssa.
Vasile cel Mare, fratele său Grigore de Nyssa și prietenul său, Grigore de Nazianz, formează în cadrul părinților greci ai Bisericii grupul părinților capadocieni. Grigore de Nyssa este cunoscut prin faptul că în rezolvarea diferitelor probleme de filozofie și teologie a căutat să afle răspunsurile ce erau în perfectă armonie cu credința și în același timp răspundeau cerințelor rațiunii umane. Biserica îl amintește la 9 martie.
S-a născut la Cezareea (Capadocia), în anul 335, din părinți creștini. A făcut parte dintr-o familie numeroasă, dar, spre deosebire de ceilalți nouă frați, el s-a dovedit a fi înclinat spre o viață lumească, voioasă, zgomotoasă: prefera vânătoarea, festivitățile, grupurile vesele în locul studiului și exercițiilor de pietate. Fiind sfătuit de fratele său, sfântul Vasile cel Mare, și de sora sa, sfânta Macrina, a renunțat la modul greșit în care și-a trăit viața. După un anumit timp, în care a predat retorica în școli particulare, a părăsit totul și s-a dus alături de fratele său, care împreună cu prietenul lor Grigore de Nazianz se retraseră în singurătate, pentru a se dedica netulburați studiului operelor lui Origene și ale lui Metodiu din Olimp. A scris primul tratat despre desăvârșirea creștinească: "De virginitate" (Despre feciorie). După împărțirea Capadociei în două provincii, decisă de împăratul Valens, sfântul Vasile l-a desemnat pe fratele său Grigore pentru sediul episcopal din Nyssa. Aici a avut parte de ostilitatea furioasă a arianilor. Trimis în exil, în anul 376, după doi ani a fost rechemat și repus în drepturi. A participat în anul 381 la conciliul ecumenic convocat de Teodosiu. Părinții conciliului, admirând pregătirea sa filozofică și teologică, l-au numit "columnă a dreptei credințe". În anul 394 este prezent la un alt sinod ținut la Constantinopol. Sunt celebre predicile sale în care tălmăcește Sfânta Scriptură și discursurile funebre pentru personalitățile mai de vază din timpul său. Se crede că a murit în anul 395.
În ce constă măreția omului? se întreabă Grigore de Nyssa. Nu în asemănarea lui cu lumea creată, ci în faptul că este făcut după chipul naturii care l-a creat, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă chipul este o însușire "naturală", asemănarea este rodul libertății și al efortului voinței. Așadar, asemănarea este orientarea și mișcarea de bază a chipului spre perfecțiunea lui Dumnezeu. Pentru sfântul Grigore, Moise este exemplul cel mai elocvent al voinței de asemănare cu creatorul deoarece nu se oprește deloc în urcușul său, nici nu-și fixează limite în ascensiunea sa către înălțime, ci, o dată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca treptele acesteia și continuă mereu să urce, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna spre o alta. Asemănarea se realizează progresiv prin intermediul stăpânirii și sublimării simțurilor, cunoașterii lui Dumnezeu, ascezei creștine și rugăciunii.
Sfantul Ier. Teofan Zavoratul, ep. de Tambov.
"Persoana episcopului Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viata lor duhovnicească.
Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Insă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale. Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.
In această privinţă se aseamănă marelui lucrător pe ogorul renaşterii duhovniceşti a poporului rus, Sfântul Tihon de Zadonsk, care a scris tot atât de mult, de bine şi de pătrunzător despre mântuirea sufletului omenesc aflat în mijlocul primejdiilor din această lume păcătoasă.
Dincolo de întreaga înţelepciune duhovnicească pe care o aflăm în cărţile sale stă chipul curat al unui mare ascet. Fiecare cuvânt al Episcopului Teofan produce o impresie foarte puternică fiindcă poartă în el amprenta vieţii sale. Când spune:
„Nu vă lăsaţi atraşi de pământ. Toate sunt coruptibile; numai fericirea de dincolo de mormânt este veşnică, neschimbătoare şi adevărată, şi ea depinde de modul în care ne petrecem viaţa aceasta!"
- atunci ca o mărturie vie a acestei perspective corecte asupra lumii şi a destinului sufletului omenesc stă propria sa lepădare de sine, izolarea sa şi dorinţa de a nu cere nimic altceva de la viaţă decât nevoinţa pentru Dumnezeu.
Episcopul Teofan s-a numit în lume Gheorghie Vasilievici Govorov şi s-a născut pe 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului, unde tatăl său era preot. Astfel, de la primii paşi ai copilăriei sale s-a aflat în Biserică. A studiat mai întâi în şcoala pregătitoare teologică din oraşul Livna, iar apoi la seminarul din Orlov. Oricât de dificile şi aspre ni se par condiţiile de viaţă ale şcolii teologice din vremea aceea, cu toate că uneori erau nemiloase, le-a imprimat elevilor săi o disciplină mentală puternică.
Din 1837 până în 1841 şi-a continuat studiile la Academia Teologică din Kiev. Se poate spune că tânărul student mergea adesea la peşterile Lavrei Pecerskaia din Kiev şi în timpul reculegerilor sale ar fi căpătat contur în el hotărârea de a părăsi lumea. Chiar înaintea absolvirii cursurilor s-a călugărit.
După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alţi monahi proaspăt călugăriţi, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul părinte Partenie. Stareţul le-a spus:
„Voi, călugărilor învăţaţi, care vă asumaţi diverse reguli, nu uitaţi că un singur lucru este cel mai de trebuinţă dintre toate: să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea şi inima ta către Dumnezeu".
La absolvirea cursurilor şi obţinerea licenţei ieromonahul Teofan a fost desemnat ca director provizoriu al Şcolii Teologice Sofia din Kiev; mai târziu a fost director al Seminarului Novgorod, profesor şi ajutor de inspector al Academiei Teologice din Petersburg.
Această activitate pur şcolară nu l-a mulţumit şi a solicitat să fie eliberat din serviciul academic. A fost desemnat membru al Misiunii Ruse din Ierusalim; apoi, ridicat la rangul de arhimandrit, a fost numit rector al Seminarului Olonetsky. Curând a fost transferat la Constantinopol ca prim preot al bisericii ambasadei, apoi chemat la Petersburg pentru a fi numit rector al Academiei Teologice şi inspector de religie pentru şcolile laice din capitală.
Pe 9 mai 1859 a fost hirotonit episcop al Tambovului. Aici a înfiinţat o şcoală pentru fete. In timpul şederii la reşedinţa din Tambov, episcopul Teofan a început să îndrăgească izolata sihăstrie din Vâşa. In vara anului 1863 a fost transferat la Vladimir, unde a slujit timp de trei ani. Aici de asemenea a deschis o şcoală eparhială pentru fete. Slujea la biserică adesea, călătorea mult în eparhie, predica în mod constant, a restaurat biserici şi cu toată inima a fost lângă turma sa, împărtăşind cu ea atât bucurii cât şi necazuri.
In anul 1861 episcopul Teofan era prezent la deschiderea moaştelor Sfântului Tihon de Zadonsk. Acest eveniment trebuie să-i fi produs o puternică impresie, fiindcă avea atât de multe în comun cu Sfântul Tihon. Il îndrăgise mult pe Sfântul Tihon încă din copilărie şi se gândea totdeauna la el cu mult entuziasm, încât atunci când a venit vremea canonizării acestui mare îndrumător şi ocrotitor de suflete bucuria episcopului Teofan a fost inexprimabilă.
In anul 1866 episcopul Teofan a făcut o cerere pentru a fi eliberat din funcţia de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vâşa; şi curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar şi de acea îndatorire.
Ce motive l-au determinat pe episcopul Teofan, aflat în deplină putere, să-şi părăsească eparhia şi să se retragă în singurătate? Diferite sunt firile şi înzestrările oamenilor. Lui îi era greu în mijlocul lumii şi al acelor solicitări în faţa cărora omul trebuie să cedeze ca urmare a naturii sale coruptibile. Bunătatea fără margini a inimii sale, o blândeţe ca aceea a unui porumbel, încrederea sa în oameni şi acceptarea lor – toate acestea arată că nu era potrivit pentru el să trăiască în mijlocul unei lumi a certurilor ireconciliabile şi deşarte. Ii era destul de greu să fie conducător, mai cu seamă într-o poziţie importantă precum aceea de episcop. Increderea îi putea fi înşelată; n-ar fi putut să facă mustrările necesare. Pe lângă acestea, a simţit chemarea de a se dărui cu toate puterile sale scrisului duhovnicesc. Îşi dorea să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu, pe Care Il iubea atât de mult. Dorea ca nimic să nu poată întrerupe totala împărtăşire de Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Şi astfel a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu.
Episcopul Teofan a avut un model pe care l-a păstrat permanent înaintea ochilor: Sfântul Tihon, de care s-a lăsat influenţat încă din tinereţe, şi care de asemenea şi-a părăsit eparhia şi a devenit un mare îndrumător duhovnicesc pentru întreaga Rusie.
In retragerea sa de la eparhie, episcopul Teofan s-a gândit mai mult decât la orice altceva la mântuirea sufletului său, printr-o dăruire totală a fiecărui gând şi răsuflare lui Dumnezeu. Iar cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit în el. Fiind în pustie, nevăzut de oameni, a devenit o personalitate publică de o rezonanţă uriaşă. A căutat doar împărăţia lui Dumnezeu şi i s-a adăugat o mare însemnătate înaintea lumii.
Duminică, 2 iulie 1866, episcopul şi-a luat rămas bun de la turma sa. După slujirea Liturghiei a rostit ultima sa predică, într-o linişte înmormântală, în care putea fi auzit din când în când un plânset înăbuşit. Şi astfel au început 28 de ani de viaţă solitară şi plină de neîntrerupte nevoinţe.
In primii şase ani episcopul a mers la toate slujbele şi Liturghiile de dimineaţă. In biserică stătea fără să se mişte, fără să se încline, cu ochii închişi spre a nu i se distrage atenţia. In zilele de sărbătoare de obicei slujea.
Incepând din 1872, a întrerupt toate legăturile cu oamenii, excepţie făcând protopresbiterul şi duhovnicul său. Nu a mai mers la biserica mănăstirii, ci şi-a construit cu propriile mâini în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Timp de zece ani a slujit Liturghia în această bisericuţă în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în următorii unsprezece ani, în fiecare zi. Slujea complet singur, uneori în linişte, iar alteori cântând.
Părea să nu mai fie un simplu om, ci un înger, plin de smerenie şi blândeţe copilărească. Când cineva venea la el cu diverse probleme, spunea ceea ce era de trebuinţă şi se cufunda din nou în rugăciune. Mânca doar atât cât să nu-şi distrugă sănătatea. Tot ceea ce primea trimitea prin poştă celor săraci, păstrând pentru sine doar atât cât să-şi cumpere cărţile necesare. Din propriile sale cărţi tipărite, care se distribuiau cu repeziciune, nu păstra niciuna, sperând ca în felul acesta să poată fi vândute cât mai ieftin cu putinţă. In puţinele momente când nu se mai îndeletnicea cu rugăciunea, cititul sau scrisul, se ocupa cu activitaţi practice. Picta icoane şi era priceput la sculptura în lemn şi lăcătuşărie.
Episcopul Teofan primea în fiecare zi între douăzeci şi patruzeci de scrisori, şi răspundea la toate. Cu o sensibilitate extraordinară pătrundea starea duhovnicească a expeditorului scrisorii şi răspundea cu căldură, cu limpezime şi în amănunt mărturisirii acelui suflet tulburat.
Scrisorile lui, care au fost date tiparului după moartea sa, uimesc prin prospeţime, sensibilitate, simplitatea şi afectivitatea lor, prin profunzimea sentimentelor sale şi prin grija plină de căldură faţă de credincioşii cărora le scria.
Şi astfel vieţuia el, îndrumând din pustie pe credincioşii care veneau la el de departe, însetând după mântuirea lor.
Ar mai trebui spuse câteva cuvinte despre cărţile episcopului Teofan. Vorbea din experienţă şi în mod sistematic, ca unul care parcursese el însuşi fiecare etapă a creşterii duhovniceşti spre care dorea să-i îndrume şi pe ceilalţi. Printre lucrările sale se găsesc:
Scrieri de teologie morală: Scrisori despre viaţa duhovnicească; Scrisori despre viaţa creştină; Scrisori variate despre credinţă şi viaţă; Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te adaptezi la ea; Calea spre mântuire; Despre pocăinţă, Sfânta împărtăşanie şi îndreptarea vieţii; Despre rugăciune şi cumpătare.
Comentarii la Sfânta Scriptură: Comentarii la Epistolele Sfântului Pavel (toate, cu excepţia celei către Evrei); Comentarii la Psalmii 33 şi 118.
Viaţa episcopului Teofan a trecut nevăzută lumii şi moartea l-a aflat tot în singurătate. In ultimii ani vederea a început să-i scadă, dar nu a abandonat munca asiduă, împărţindu-şi în continuare timpul în acelaşi mod ca până atunci. Seara, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru slujirea Liturghiei de a doua zi. După Liturghie episcopul cerea un ceai printr-un ciocănit în perete. La ora unu mânca – în zilele când nu era post – un ou şi un pahar cu lapte. La ora patru lua ceaiul, iar după aceea nu mai mânca nimic.
Incepând din 1 ianuarie 1891 au apărut câteva nereguli în programul lui. Pe 6 ianuarie ora 4,30 după amiază, ajutorul său de chilie, observând starea de neputinţă a episcopului din ultimele zile (cu toate că scrisese după-amiaza) a intrat în camera sa. Episcopul zăcea mort pe pat. Mâna sa stângă era pe piept, iar dreapta era aşezată ca şi cum ar fi fost pregătită pentru o binecuvântare arhierească.
Trupul mort a rămas timp de trei zile în bisericuţa din chilia sa, iar alte trei zile a fost aşezat în catedrală – şi nu a dat semne de stricăciune.
Când a fost îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, faţa îi era luminată de un zâmbet de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 de ani. A fost îngropat în răcoroasa catedrală Kazan.
In chilia episcopului Teofan totul era extrem de simplu şi sărăcăcios. Pereţii erau goi, mobila veche, un dulap în valoare de o rublă, un cufăr de două ruble, o masă veche, un suport de citit vechi, un pat de fier rabatabil, o canapea din lemn de mesteacăn cu şezuturi tari. Avea un set de unelte de strungărie, tâmplărie, legătorie de cărţi; echipament de fotografiat, o masă de lucru cu fierăstrăul şi o masă de tâmplărie. Avea o rasă de bumbac gri, o panaghie de lemn, o cruce de lemn pentru piept, un telescop, un microscop, un atlas anatomic şi unul geografic.
Apoi cărţile – cărţile fără număr, fără sfârşit, în limba rusă, slavonă, greacă, franceză, germană şi engleză. Printre acestea se găseau: colecţia completă a Sfinţilor Părinţi; o enciclopedie teologică în limba franceză în 150 de volume; istoria Rusiei a lui Soloviev; Istoria universală a lui Schlosser; lucrările filosofice ale lui Hegel, Fichte, Jacobi şi alţii; lucrări despre istoria naturii de Humboldt, Darwin, Fichte şi alţii. Ne revin în memorie cuvintele sale: „Este bine sa înţelegem alcătuirea plantelor, animalelor, mai cu seamă a omului şi legile vieţii; în ele se re velează înţelepciunea lui Dumnezeu, care este mare în toate".
Pe lângă acestea era un număr enorm de icoane, un tablou al Sfântului Serafim de Sarov şi multe alte icoane pictate de episcopul însuşi.
Marele ierarh este ascuns de la noi cu trupul, dar sufletul său este viu în lucrările pline de dumnezeiască înţelepciune pe care ni le-a lăsat. In persoana episcopului Teofan, după cum a spus arhiepiscopul Nicandru de Vilna, avem un învăţător creştin universal, cu toate că nu a ţinut cuvântări; o personalitate publică, cu toate că trăia în pustie; un propovăduitor al Bisericii, care era auzit pretutindeni, cu toate că în ultimii săi ani nu a fost văzut în nici o biserică; un misionar-doveditor al greşelilor sectare, cu toate că nu a păşit în câmpul deschis al activităţii misionare; un sfeşnic strălucitor al învăţăturii creştine pentru credincioşii ortodocşi, cu toate că s-a ascuns de privirea oamenilor; abia având bunurile pământeşti necesare, totuşi îi îmbogăţea pe toţi cu avuţia duhovnicească a învăţăturii sale; necăutând slava pământească trecătoare, totuşi este slăvit acum atât de oameni şi de ştiinţa teologică, cât şi de diferite alte instituţii".
Hristos a inviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML