luni, 31 august 2009

Sinaxar 1 Septembrie

În această lună, în ziua întâia, începutul Indictului, adică anul nou bisericesc.

href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiCWvnW_ZoexXpufv0_Qh7Dhwo68BeteI95JU9rEFkJMcfs0gJD7U7yxMoyjixe1mgptqA6h2zHt_DOvMtOJKqpOnB5GQm9BCsHlgzb-1G6GW8EPX_mY1NUua5LmZPEw-jaN1L-fzTn6eE/s1600-h/0109-predica-iisus.jpg">

Trebuie să ştim că Biserica lui Dumnezeu prăznuieşte Indictul ("Indiction" la români însemnă: poruncă şi arătare), luând obicei de la cei batrâni; că era obicei, la români, să se facă începătură anului de la acest Indiction, adică la 1 septembrie.

Şi pentru că în această zi a intrat Domnul nostru Iisus Hristos în Sinagoga iudeilor, şi dându-I-se cartea lui Isaia proorocul, şi deschizând-o a aflat locul unde era scris: "Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, a vindeca pe cei zdrobiti la inimă, a propovădui robilor slobozenie şi orbilor vedere. A slobozi pe cei sfărâmaţi întru usurare, a propovădui anul Domnului cel primit" (Luca 4, 16-22 dupa Isaia 61, 1-2). Apoi dând cartea slugii şi sezând a zis: "Că astăzi s-a plinit Scriptura aceasta în urechile voastre". Cât s-au şi mirat popoarele de cuvintele darului ce ieşeau din gura Lui.

De asemenea, tradiţia spune că şi poporul evreu a intrat in Ţara Făgăduinţei în această lună de Septembrie.

Tot în această zi, se face pomenirea minunii săvârşită de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, la Mânăstirea Miasinilor; şi pomenirea incendiului cel mare de acolo.



Pomenirea Născătoarei de Dumnezeu din Mânăstirea Miasinilor se face pentru sfântă icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu, care a fost aruncată în iezerul Gazurului, la Mânăstirea Miasinilor, de frica luptătorilor împotriva icoanelor. Aceasta după multă vreme cu voia lui Dumnezeu a ieşit nestricată.

Iar pomenirea incendiului se face, căci s-a întâmplat pentru păcatele noastre de s-a facut ardere foarte mare în cetatea împărătească în zilele lui Leon împăratul, şi au ars cea mai multă parte a cetăţii timp de şapte zile.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Simeon Stâlpnicul (sau Stilitul) cel Batrân.



Simeon Stâlpnicul (sau Stilitul) cel bătrân s-a născut într-un sat ce se chema Sisa, în Asia Mica, între Siria şi Cilicia, în zilele împărăţiei lui Leon cel Mare, şi a lui Martirie, patriarhul Antiohiei (către 457). Acesta, călugărindu-se, şi şuindu-se într-un stâlp, şi suferind într-acel stâlp patruzeci şi şapte de ani, şi făcându-se de multe minuni făcător, a adormit în pace.

Acest sfânt este altul decât Sf. Simeon Stâlpnicul de la Muntele Minunat (+ 596), prăznuit pe 24 Mai şi decat Sf. Simeon Stâlpnicul cel tânăr, pomenit la 27 Aprilie.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Marta, maica Cuviosului Simeon Stâlpnicul.



Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Evantia.



Tot în această zi, pomenirea adormirii lui Isus al lui Navi.



Acest Isus a fost al lui Navi, şi următor lui Moise, celui ce a fost dătător de Lege evreilor. Acesta a luat şi cetatea Ierihonului, care era a celor de alt neam. El a văzut pe Arhistrategul Mihail ţinând în mână spada, şi aflând el că acesta este mai-marele Voievod al puterii Domnului, lepadându-si armele, a căzut la picioarele lui. Însă dând el război cu cei de alt neam, şi fiind gata să apună soarele, având el osârdie spre razboi, rugatu-s-a lui Dumnezeu şi a zis să stea soarele. Şi îndată a fost oprit soarele din calea lui să nu apună, până ce a înfrânt Iosua pe cei străini care au fugit, şi i-au biruit cu putere. Apoi povătuind el poporul, şi trecându-i prin pustie şi împărtindu-le pământul făgăduinţei, şi judecând pe popor douăzeci şi şapte de ani, s-a făcut înfricoşător vrăjmaşilor. Şi arătându-şi bărbăţia şi fapta bună în multe războaie, a murit, şi a fost îngropat cu cinste de poporul său.

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor 40 de Muceniţe Fecioare, şi a lui Amun Diaconul, dascălul lor.





Aceste Sfinte Fecioare erau din Adrianopolul Macedoniei. Şi fiind creştine au urmat lui Hristos, având şi dascăl pe Diaconul Amun. Fiind prinse de Vaul, ighemonul Adrianopolului, şi mult fiind chinuite ca să se închine idolilor, s-au rugat lui Dumnezeu, şi fiind spânzurate, în vazduh, chinuindu-se multe ceasuri, căzând jos, au pierit.

Apoi a fost spânzurat Sfântul Amun, şi l-au zgâriat pe coaste, după aceea au pus coif ars pe capul său. Şi izbăvindu-se el a fost trimis împreună cu sfintele fecioare de la Bereia la Iraclia Traciei la Licinie tiranul. Şi din porunca acestuia, zece dintr-însele au fost băgate în foc, iar la opt, împreună cu dascalul lor, li s-au tăiat capetele; Şi alte zece, săbii prin gura şi prin inima suferind, s-au sfârşit; şase au fost tocate cu cuţitele; iar celelalte şase s-au mutat la Domnul, fiind arse.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici şi fraţi buni, Evod, Calista şi Ermoghen.



Aceşti sfinţi mucenici, frati buni fiind, precum erau născuţi dintr-un pântece, aşa s-au născut şi duhovniceşte prin scăldătoarea cea dumnezeiască pe vremea propovăduirii. Şi de vreme ce au fost pârâţi către cel mai mare ce era biruitor atunci, că sunt creştini, şi cunoscându-se bun-neamul şi neîngrozită starea sufletului lor, moarte de sabie asupra lor au rânduit, şi aşa sfârsindu-si calea muceniciei, la Domnul s-au mutat.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Meletie cel Nou, care s-a nevoit în muntele Miupoliei (Myopolis) de lângă Theba, în Capadocia, şi care cu pace s-a săvârşit.



Sfântul Meletie s-a născut în Capadocia (Asia Mica), către anul 1035. Puţin dotat pentru studii, el a cerut şi a primit de Dumnezeu, după rugăciuni fervente, darul cunoaşterii Sfintelor Scripturi, pe care le-a citit şi meditat fără încetare tot restul vieţii sale.

Devenit monah la Constantinopol, el a plecat în plerinaj la Ierusalim, pe atunci ocupat de turci. De acolo a vizitat Roma, unde s-a închinat la mormântul Sfinţilor Apostoli, iar apoi s-a instalat în Grecia, la mânăstirea de pe muntele Miopolis, în vremea domniei împăratului bizantin Alexis Comnenul (1081-1118). Aici a făcut dovada de o ascultare şi de o smerenie exemplare în viaţa comunitară, şi de un zel arzător în lungile privegheri pe care le făcea în fiecare noapte în chilia sa, nedând nicidecum odihnă pleoapelor sale pâna ce nu uda patul sau cu lacrimi (cf. Ps. 131). O asemenea purtare dădătoare de sfinţenie i-a atras desigur ura diavolului, care l-a supus la îngrozitoare ispite şi boli. Dar, încă o dată, Meletie s-a arătat biruitor prin răbdare, şi astfel Dumnezeu i-a dăruit mulţime de harisme - a profeţiei, a inainte-vederii, a discernământului, a vindecării bolilor -, pe care sfântul le-a utilizat spre folosul şi mântuirea ucenicilor săi.

A adormit în pace, şi sufletul lui s-a alipit cetelor îngeresti, la 1 septembrie 1105.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Anghel, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1680, şi care prin sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.Hristos este cu noi!

duminică, 30 august 2009

1 septembrie: începutul Indictionului, adică al noului an bisericesc

Anul comemorativ al Sf.Vasile cel Mare.




Biserica lui Dumnezeu sărbătoreşte la 1 septembrie Indictonul, adică începutul anului nou bisericesc. Această practică vine d în antichitate. La romani, indictionul (de la latinescul indictio) era un fel al lor de a număra anii şi anume era un period de 15 ani, pentru adunarea dărilor către stat.

Sfânta Biserică serbează însă această zi pentru doua pricini: Întâi pentru că luna septembrie este socotită ca începutul anului. Drept aceea, ea mulţumeşte lui Dumnezeu pentru roadele de peste an şi se roagă ca şi anul nou sa fie roditor. Cea de a doua pricină a Bisericii este că ea cinsteşte aceasta zi ca ziua în care Domnul a pus început propovăduirii Sale în lume. Astăzi ea face început, astfel, la anul Domnului cel bine primit, deschide împărtăşirea noastră din cununa bunătăţilor dumnezeieşti, a anului nou ce începe, iar scopul ei este plinirea lui Hristos în noi, adică plinirea noastră după chipul şi asemănarea lui Hristos. În cinstea acestui început al propovăduirii Domnului, Biserica aminteşte astăzi de intrarea Domnului, în sinagoga din Nazaret, unde, dându-I-se cartea Proorocului Isaia, a aflat locul în care Mântuitorul şi lucrarea Lui în lume sunt zugrăvite de Prooroc prin aceste cuvinte: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea: să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul cel plăcut al Domnului. Şi, închizând cartea şi dându-o slujitorului, a şezut, iar ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi asupra Lui. Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre". (Luca,4,18-21). Prăznuim deci, astăzi, anul Domnului cel bine primit, dând mulţumire pentru toate bunătăţile pe care le-am luat din mâinile Domnului, măcar că, pentru ele, şi noi singuri suntem datori să ne sârguim, ca să fim bine primiţi înaintea Lui. Dar prăznuim nu indictionul cel moştenit de la împăraţii romani, ci pe cel aşezat noua de Împăratul slavei, Hristos, iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile lui cele sfinte.

Ca Împăratul nostru Hristos nu căuta de la noi fier şi aramă, argint şi aur. Ci, în loc de fier şi aramă, El caută de la noi bunătatea credinţei celei întemeiate şi tari, în dreapta cinstire de Dumnezeu. Ca, prin credinţa aceasta, ca printr-o aramă de fier şi o păvază de aramă, să biruim pe cei potrivnici, urmând strămoşilor noştri care, "prin credinţă, au biruit împăraţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau, şi s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor în fugă" (Evr.11.33-34). Asemenea, în loc de argint, Împăratul nostru Hristos căuta de la noi bunătatea nădejdii celei neîndoite spre Dumnezeu, nebăgând seama la toate primejdiile şi necazurile ce vin de la lume, de la trup şi de la diavol, care năvălesc asupra noastră. Că, "nădejdea nu ruşinează"(Rom.5,5), dimpotrivă, nădejdea răsplătirii îndeamnă pe ostaşi la luptă şi la nevoinţă, precum şi Sfântul Damasch în zice: "Mucenicii Tai, Doamne, cu credinţă întărindu-se şi cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobândit cununile" (Octoih, glas trei, miercuri, stihoavna vecerniei). Iată de ce "Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clătina în veac cel ce locuieşte în Ierusalim" (Ps. 124, 1). În sfârşit, în loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea scumpă a dragostei către Dumnezeu şi către aproapele, cea nefăţarnică. Că, precum aurul este mai cinstit decât argintul, arama şi fierul, aşa şi dragostea este mai cinstita decât nădejdea şi credinţa, precum stă scris: "Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea" (I Cor. 13, 13). Ca aur ca acesta caută de la noi Hristos, ca să-L iubim nu numai crezând cu inima şi mărturisind cu gura, ci şi fapta, dragostea, arătând-o, adică să punem tot sufletul şi să fim gata de moarte pentru dragostea Lui, precum ne învaţă iubitul Sau ucenic, Ioan, zicând: "Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul" (I Ioan, 3,18).

Acesta este Indictionul creştinesc pe care Biserica îl cere azi de la noi, în locul indictionului cel vechi al păgânilor: "Dezbrăcaţi-vă, zice ea, de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui", şi îmbrăcaţi-vă în omul cel nou, "după Chipul ce L-a zidit" (Col.3,9-10), "ca să umblam şi noi intru înnoirea vieţii"(Rom.6,4). Să prăznuim deci Indictionul, împlinind poruncile Domnului Dumnezeului nostru, din toată inima, precum Domnul Însuşi ne îndeamnă, prin gura lui Moise, în Cartea Leviţilor, zicând: "De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul şi pomii îşi vor da roadele lor. Voi trimite pace pe pământul vostru, veţi alunga pe vrăjmaşii voştri, căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta sufletul meu nu se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, voi fi vouă Dumnezeul vostru, şi voi poporul Meu" (Lev.26, 3-12).Hristos este cu noi!

Sinaxar 31 August

În aceasta luna, în ziua a treizeci si una, pomenirea punerii în sfânta racla a Cinstitului brâu al Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei, în cinstita ei casa, care este în Halcopratia, unde a fost adus de la episcopia Zilas, în zilele împaratului Iustinian; si minunea ce s-a facut prin punerea Cinstitului brâu deasupra împaratesei Zoe, sotia împaratului Leon cel întelept.
Împaratul Arcadie, feciorul lui Teodosie cel Mare, scotând cinstitul brâu al Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei din Ierusalim, caci acolo era pastrat cu cinstita ei haina pâna în acea vreme de o femeie fecioara, l-a adus în Constantinopol, si l-a pus într-un sicriu luminat, pe care l-a numit si sfânta racla. Deci trecând 410 ani, a deschis acea sfânta racla împaratul Leon cel întelept, pentru femeia sa Zoe, care era chinuita de duh necurat, si care vazuse si dumnezeiasca vedenie; ca de s-ar pune peste dânsa cinstitul brâu, s-ar lecui. Si s-a aflat cinstitul brâu stralucind ca si cum ar fi fost tesut atunci nou, având o pecete tiparita în aur; si hârtie Codicel lipita, care arata cu numarul, vremea, indictionul si ziua în care fusese adus sfântul brâu în Constantinopol si cum a fost pus de mâinile împaratului Arcadie în racla, pecetluita fiind de dânsul. Acest brâu sarutându-l împaratul, si întinzându-l peste împarateasa cu mâna patriarhului ce era atunci, o, minune, îndata s-a mântuit de boala împarateasa, si toti slavind pe Mântuitorul Hristos si dând laude de multumire Preacuratei Maicii Lui, l-au pus iarasi în acea racla unde era mai înainte.

Tot în aceasta zi, pomenirea înnoirii bisericii Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei, de la Neoria.

Pe vremea împaratiei binecredinciosilor împarati Mihail si Teodora un oarecare patriciu cu numele Antonie, avea în Constantinopol o casa cinstita în curtea careia era si o biserica a Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei. Din aceasta biserica fusese luata podoaba de împaratii cei mai dinainte luptatori împotriva icoanelor, scotând sfintele icoane si însemnându-se numai cruci în locul lor. Deci patriciul acesta iarasi facând icoanele bisericii acestia cum se cuvenea, a facut si o baie foarte mica dedesubtul bisericii pentru trupeasca sa odihna; iar deasupra acelei bai se facea pururea slujba lui Dumnezeu. Pentru aceasta a umbrit întru dânsul darul Preasfântului Duh, prin Preacurata Maica Domnului nostru Iisus Hristos, si au început a se face multe tamaduiri de multe feluri de boli. Înca oarecare iubitori de Dumnezeu se strânsera si au cerut de la patriciul, sa faca o data pe saptamâna baie pentru fratii cei în Hristos si mai ales bolnavi. Si luând voie faceau aceasta cu credinta si se vindecau.

Dupa aceea, apropiindu-se sa moara patriciul, a lasat baia aceea si biserica pe seama celor ce s-au aflat atunci oameni iubitori de Dumnezeu, pentru a lui sufleteasca mântuire. Însa aceia fiind saraci si neavând nici apa de ajuns, nici alt venit, încet, încet, au parasit grija lucrului si baia a ramas neîngrijita. Si jefuind-o unii si altii de uneltele si podoabele ce avea într-însa, a ramas la stingere desavârsit. Iar sfânta biserica, caci era înalta si vindecatoare celor bolnavi, au lasat-o, facând slujba într-însa, un preot, care din dumnezeiescul dar ce era într-însa, avea din destul cele ce erau spre trebuinta hranei.

Deci fericitul împarat Roman facându-si palate împaratesti si trebuindu-i mult material de lucru, si fiind înstiintat de aceasta casa a Nascatoarei de Dumnezeu ca are mult material, a pus gând ca sa o strice. Iar Nascatoarea de Dumnezeu ce locuia într-însa n-a îngaduit cele ce gândea împaratul. Caci în noaptea aceea s-a aratat celui ce era ispravnic peste lucru si unui tânar ce era ruda cu ispravnicul si le-a zis cu groaza, sa nu cuteze nicidecum a-i strica biserica aceea. Si daca s-a facut ziua, spunând tânarul visul catre maica ispravnicului a înteles si împaratul, care îndata cum auzi, zise cuvântul acesta: "Nu voi sa am judecata cu Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, ci înca voi înnoi casa aceea cu cele ce-i vor trebui". Pentru aceasta, în loc sa strice oamenii cei ce au fost trimisi, au curatit baia cu toata nevointa si au înalbit-o. Dupa aceea gatindu-se toate si facându-se baie mai mare, de avea si scaldatoare si înfierbântând-o, se scaldara împaratii: Roman, Constantin si Hristofor, si bucurându-se întarira baia si cu hrisov de mila sa aiba a lua pe fiecare an si a daruit-o la mânastirea cea numita a ispravnicului pentru ca sa poarte grija de baie si de biserica Nascatoarei de Dumnezeu, monahii mânastirii aceleia. Si câte minuni adica s-au facut mai înainte în mai sus zisa biserica a Nascatoarei de Dumnezeu, le vom lasa, dar aici vom povesti una numai ce s-a facut în vremea noastra.

O femeie oarecare vestita a cazut în boala grea si s-a umflat, si chinuindu-se cu nesuferite dureri, si-a cheltuit toata averea sa la doctori si nimic nu se folosi de la ei. Auzind de minunile ce se faceau la biserica Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, s-a dus si ea acolo; si ramânând acolo câteva zile si nimic folosindu-se, ci bântuita foarte rau de boala, a iesit si s-a dus la biserica Nascatoarei de Dumnezeu cea din Vlaherne si cazând la pamânt se ruga zicând: "Miluieste-ma, Maica lui Dumnezeu, ca fiind lipsita de tot ajutorul omenesc, am nazuit la tine". Deci ramânând acolo noua zile, i s-a aratat în ziua cea de pe urma o femeie de cinste zicându-i: "O, femeie, ce strigi catre mine de ma superi neîncetat?" Iar ea a zis catre dânsa: "O, stapâna, stiu ca pentru pacatele mele ma chinuiesc; dar stiind ca pentru noi pacatosii Fiul tau si Dumnezeul nostru S-a pogorât din ceruri, si nascându-Se din pântecele tau S-a facut om; drept aceea am nazuit la tine, ca sa aflu mila, eu ticaloasa". Iar Nascatoarea de Dumnezeu zise iarasi catre dânsa: "Du-te la locasul meu cel mic de la Neorie si acolo îti vei afla vindecarea". Daca s-a trezit femeia a multumit lui Dumnezeu, si s-a dus degrab la Neorie si cazând cu rugaciune la Maica lui Dumnezeu, zicea:

"Miluieste-ma, Stapâna, si plineste milosârdia ta întru mânie". Si dupa ce a zis acestea a adormit; si a vazut iarasi pe Nascatoarea de Dumnezeu ce i se aratase împreuna cu un barbat frumos, care a zis catre acela: "Iata femeia cea bolnava; spinteca-i pântecele"; si acela îndata lovind-o peste pântece cu varga ce tinea în mâna, se facu nevazut, împreuna cu Nascatoarea de Dumnezeu ce se aratase cu dânsul. Deci trezindu-se femeia simti ca iesea dintr-însa miros greu si nesuferit, si îndata dezbracându-se de îmbracamintele ce purta, intra în baie, si spalându-se a iesit cu femeile ce erau cu dânsa, sanatoasa si vindecata. Si închinându-se acelui sfânt loc, tamâia cu mirodenii, multumind Preasfintei Stapânei de Dumnezeu Nascatoarei, întru slava Celui ce S-a nascut dintr-însa, Hristos Dumnezeul nostru.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Fileort.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Diadoh.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintelor sapte fecioare din Gaza, care de sabie s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici: Mina, Faust, Andrei si Iraclie.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor patru Mucenici din Perga Pamfiliei, care siliti fiind a alerga pe asternut de carbuni aprinsi, s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor trei sute saizeci si sase de Mucenici din Nicomidia, care de sabie s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Aidan episcopul, întemeietorul manastirii din Lindesfarne.
Tropar (Glas 5)
O, sfinte Episcop Aidan, Apostol al Nordului si lumina a Bisericii Celte, maret in smerenie, nobil in nevoie, rivnitor calugar si iubitor misionar, mijloceste pentru noi nevrednicii pentru ca Hristos Dumnezeul nostru sa miluiasca sufletele noastre.

Sfintul Aidan s-a nascut in Irlanda in ultima parte a secolului al VI-lea. A fost tuns calugar la Iona (in Scotia) in comunitatea creata mai devreme de Sf. Columba ca un ostrov sfint si pamint neintinat pentru evanghelizarea Britaniei.

Sfintul Aidan a fost ales sa evanghelizeze Northumbria datorita felului sau daruit si blind de a invata pe altii. A fost hirotonit episcop si trimis in Northumbria. A sosit la Lindesfarne in anul 635, facind din locul acesta un al doilea ostrov sfint pe coasta opusa a Britaniei, care deveni resedinta sa episcopala. A crestinat pe pagînii locului. Uneori intilnea ganguri rivale de tineri gata sa se ia la bataie. Le propovaduia Evanghelia intru Pace si ei isi lasau jos armele, erau botezati si se faceau manastiresti.

Sfintul Aidan tinea la traditiile rasaritene, care erau regula in Irlanda. El invata si practica cele mai stricte rinduieli ale postului, data Pastelui rasaritean si natura colegiala a regulii bisericesti, preferind episcopilor pe stareti.

De multe ori, Regele Oswald avea sa il insoteasca pe Sf. Aidan in peregrinarile sale de evanghelizare a tinuturilor rurale, servindu-i ca interpret. Sfintul Aidan invata, predica si incuraja in permanenta, dar conducea prin exemplu. Era cunoscut pentru asceza si pentru milostenia sa. Regele Oswin ii dadu un cal frumos pentru a-i fi de ajutor. Aidan il dadu cu toata splendoarea harnasamentului sau, unui milog care cerea de pomana. A folosit o parte din ce primea pentru a elibera sclavi din sclavie. Unii dintre acestia devenira discipolii sai.

Sf. Aidan trimise propovaduitori peste tot prin Anglia si pina in Olanda, ridicind manastiri. El a tuns si primul calugar in Northumbria, Hieu. De asemenea a convins-o pe Hilda sa ramina in Anglia si a sprijinit-o in munca ei de ridicare a manastirilor de maici peste tot prin Anglia.

Acest episcop cu frica lui Dumnezeu a infaptuit toate acestea si inca multe altele in numai saisprezece ani. A trecut la odihna intru Domnul in ziua de 31 august 651. A fost imediat salutat ca "Apostolul Northumbriei". A fost inmormintat la Lindesfarne.

In 664, cind manastirea Lindesfarne a cazut sub presiunea Romei si a acceptat Sinodul de la Whitby, Sf. Colman a luat moastele Sf. Aidan si s-a retras la Iona, care a ramas un bastion al Crestinatatii Celte.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.Hristos este cu noi!

Sfantul Serafim Rose (2 sept., in curs de canonizare) - Cautatorul Adevarului pana la capat si cu orice pret


Astazi, 2 septembrie, s-a implinit un sfert de veac de cand s-a mutat la lacasurile vesnice unul dintre cei mai mari si mai importanti Sfinti ai ultimelor vremuri, Cuviosul Seraphim Rose, un Sfant ajuns la masurile cele mai inalte ale vietuirii si ale intelepciunii filocalice… Dar unde? Nu in vreo lavra de mare Traditie, nu intr-un spatiu incarcat de duhul ortodoxiei, ci chiar in pustiul spiritual al Americii! Si cand? Tocmai spre sfarsitul secolului XX!

href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjct-j3BfWv2qMQFKcAJABDuTycPLi5CVlaTzC23JqaJEAx7ryBP6ZTCldANti9Gh38AXUp9ivvr04iLrWvNDUxNeU2MNEt5IsEgXzoI7BIo8RDi_cbzAzINLfOsSnYGAsFDdvyerhSGns/s1600-h/frseraphimincoffin02.jpg">



Cine este parintele Seraphim si de ce il cinstim ca pe un mare sfant al timpului nostru? Pentru ca este un sfant foarte aproape nu doar temporal, dar si sufleteste de inimile noastre! Este in acelasi timp un stralucit apologet al credintei autentice pe care a aparat-o in fata ereziilor si inselarilor contemporane, un misionar al Duhului, care a avut chemarea si ravna sa raspandeasca invatatura Adevarului numai si numai din dragostea sa uriasa pentru semenii sai, un veritabil profet cu darul discernamantului care a stiut sa citeasca si sa desluseasca duhul timpului sau si sa “simta” cele care vor urma, dar si un dascal duhovnicesc autentic, care a stiut sa povatuiasca si sa raspunda in chipul cel mai accesibil si nesofisticat aproape tuturor intrebarilor si nelinistilor existentiale ale omului contemporan.

Cred ca nu este problema de vietuire crestina care sa nu-si gaseasca raspunsul macar intr-una din cartile sale! Cred ca nu este crestin sincer si doritor de traire adevarata care sa nu se regaseasca macar putin in viata si in cautarile sale. CAUTARE SINCERA. Aceasta e sintagma care poate l-a definit cel mai bine. Asa il prezinta in textul de mai jos ucenicul si biograful sau stralucit, Ieromonahul Damaschin: ca facand parte din acea stirpe pe cale de disparitie astazi a autenticilor cautatori de Adevar!



Parintele Seraphim a traversat multe cai si a trecut prin multe experiente ratacite, dar nu s-a oprit nicaieri in drum! A mers pana la capat si cu orice risc, neacceptand nici o consolare, nefacand nicio concesie patimilor sale sau comoditatii psihologice in care prea multi dintre noi se poticnesc si… abandoneaza sau se plafoneaza. Nu si-a ingaduit zabovirea in nicio amagire. Intrand in Biserica, nu s-a multumit cu surogate de crestinism, cu vreo ortodoxie formala, oficiala, exterioara sau cu una simbolica, minimalista, “usoara”, modernista, “caldicica”, concesiva, “de minima rezistenta”, asa cum fac cei mai multi.

A fost mai presus de toate SINCER PANA LA NECRUTAREA ULTIMA cu sine insusi! Din acest motiv mai cu seama el este un model absolut indispensabil pentru noi, daca vrem sa ne mantuim, dar si pentru ca a fost de un desavarsit echilibru duhovnicesc, mergand el insusi si invatandu-ne sa urmam “calea imparateasca”, inteleasa insa nu ca o cale a compromisului sau a relativizarilor (dimpotriva!), ci ca pe o cale a dreptei-socoteli, ferindu-ne deopotriva de ispitele “de-a stanga”, de patimile usuratatii, ale ecumenismului apostat, ale modernismului relativizant si laxist (mascate sub haina ipocrita sau inselata a “iubirii” umaniste) si de desertaciunea placerilor si a slavei lumii, cat si de cele “de-a dreapta”, ale ravnei gresite, “super-corecte”, ale zelotismului ortodoxist, plin de trufie si lipsit de simplitatea inimii si de iubire.

A pledat pentru o ortodoxie a inimii, dar nu pentru o ortodoxie sentimentala, exaltata, romantata, pietista, ci pentru una intemeiata pe durerea inimii, pe care a vazut-o ca fiind cheia trairii neinselate in Duh si in Adevar!

S-a rastignit pe sine intru totul, urmandu-i complet pe Sfintii Parinti in cuget si in traire. Si ne-a invatat ca nu este alta cale nici pentru noi, astazi, decat aceea a urmarii fidele a “cugetului Parintilor” si a Crucii, a rastignirii eului propriu nu doar fata de patimi, ci si fata de lume! (vedeti pe aceasta tema si: Parintele Seraphim Rose: “Nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti” ).

Cuvioase parinte Seraphime, roaga-te lui Dumnezeu si pentru noi, nevrednicii tai cinstitori si invata-ne sa cautam si sa urmam si noi Adevarul pana la capat si cu orice risc!

“În dragostea sa fata de oameni, Dumnezeu a sadit în fiecare persoana o dorinta launtrica dupa adevarul Sau dumnezeiesc. Ca sa i se descopere plinatatea adevarului, acea persoana trebuie sa renunte mai întâi la rautatile acestei lumi, iar launtric sa moara fata de ele. Aceasta renuntare se realizeaza prin suferinta, în care duhul omului este sfâsiat, precum catapeteasma unei biserici, îndepartat de sinele sau trupesc, cazut si condus sa caute iluminarea de sus. Numai atunci Domnul nostru Cel milostiv, daca gaseste o inima iubitoare care poate sluji drept lacas de primire a adevarului Sau, împartaseste o întelegere mai înalta celui ce ajuta.

În zilele noastre putini au cautat adevarul, îndreptându-se catre un scop unic, asa cum a facut-o virtuosul parinte Serafim. El a fost un filozof caruia i se potriveste întelesul originar al termenului: ,,iubitor de întelepciune“. Ca si odinioara Solomon, care a aflat trecere la Dumnezeu dorind întelepciunea mai presus de orice, tot asa parintele Serafim a fost ales sa devina slujitor al Domnului, datorita nazuintei arzatoare si dureroase de a dobândi adevarul cu orice pret.Descoperindu-l în cele din urma, s-a eliberat de toate legaturile pamântesti si a fost pregatit pentru vesnicie, precum spune Scriptura: ,,Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi”(Ioan 8,32). (…)

Astfel, în ultimele si dureroasele sale zile petrecute în spital, parintele Serafim si-a îndeplinit sfânta slujba pe care o începuse când îsi luase asupra sa pentru întâia oara jugul lui Hristos: a dezradacinat ramasitele vointei sale egocentrice, omenesti, pentru a-I putea apartine în întregime lui Dumnezeu, cu Care urma sa-si petreaca vesnicia. Iarasi este scris în Sfânta Întelepciune: ,,Si fiind pedepsiti cu putin, mare rasplata vor primi, caci Dumnezeu i-a pus la încercare si i-a gasit vrednici de El. Ca pe aurul în topitoare, asa i-a lamurit si ca pe o jertfa de ardere întreaga i-a primit” (Întelepciunea lui Solomon 3,5-6). Cu adevarat, aurul duhovnicesc al sufletului parintelui Serafim a fost purificat prin suferinta, fiidca era legat de patul de spital ca un rastignit, bratele si picioarele sale cutremurându-se din pricina durerii ascutite care îi rascolea trupul. Nu putea vorbi din cauza mastii de oxigen pe care doctorii i-o pusesera pe fata. Tot ceea ce putea sa faca era sa se roage, atintindu-si privirea spre cer. Precum a zis împreuna-nevoitorul sau din pustie (parintele Gherman): <>.”

(Din: Parintele Seraphim Rose: “Nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti” )


Hristos este cu noi!

sâmbătă, 29 august 2009

Sinaxar 30 August

In aceasta luna in ziua a treizecea facem pomenirea Sfantului Preacuviosului Parintelui nostru Alexandru de Svir (Svirky)proslavit in Rusia.




Sf. Alexandru din Svir,numit si Proorocul Sfintei Treimi,este unul din marii cuviosi, cinstit si vestit in intreaga Rusie pentru viata sa si minunile pe care le-a savarsit si le savarseste pana in zilele noastre. Pe locul unde Insusi Dumnezeu i s-a aratat, pe malul lacului Roscinsk, in apropierea raului Svir, s-a ridicat mai tarziu Manastirea Sfanta Treime, care acum este cunoscuta ca Lavra Sfantului Alexandru Svirski. Cea mai mare minune sunt insa sfintele sale moaste, caci Dumnezeu a proslavit trupul lui si dupa trecerea din lumea aceasta, spre indreptarea si folosul nostru.Trupul Cuviosului este intreg si neschimbat nici macar la culoare; desi Sfantul a plecat din viata aceasta acum aproape 500 de ani, el pare ca doarme!FaĹŁa s-a pastrat foarte bine, iar partile care putrezesc la omul obisnuit in primul rand tesuturile moi ale buzelor, nasului si urechilor sunt neatinse.La mana dreapta deschisa cu palma in sus se vad clar si firesc, ca la orice om viu, liniile palmei; s-au conservat mainile muncite greu, cu buricele degetelor batucite si unghii intregi! Piciorul intreg si nestafidit, de culoare galbui maronie.Moastele izvorasc mir din abundenta.Este singurul Sfant al Noului Testament caruia Sfanta Treime i S-a aratat in chipul celor trei Ingeri cu sceptru in mana, pe la anul 1506, poruncindu-i sa construiasca o biserica in numele Sau.A trecut la cele vesnice la 30 august 1533 la varsta de 85 ani.
+Tropar+
Placutule ales al lui Hristos si facatorule de minuni, Cuvioase Parinte Alexandre, pe tine, cel ce ca o stea luminoasa a lui Dumnezeu lumea ai luminat si vietuirea ta cu virtutea si cu multimea facerilor de minuni ai impodobit, cu dragoste in cantari duhovnicesti te laudam: iar tu, indrazneala catre Domnul avand, cu rugaciunile tale de toate nenorocirile ne slobozeste, ca sa-ti cantam: Bucura-te, Cuvioase Alexandre, facatorule de minuni al Svirului!

Tot in aceasta zii, pomenirea celor între sfinti Parintii nostri Alexandru, Ioan si Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului.

Sfântul Alexandru, arhiepiscopul Constantinopolului

De origine modesta si lipsit de stiinta cartilor, dar prin virtutile si harismele sale apostolice, sfântul Alexandru s-a aflat demn sa-l slujeasca pe sfântul Mitrofan (cf. 4 iunie), Arhispiscop al Bizantului, in calitate de preot al episcopului, iar mai târziu (314) ca episcop ajutator. Dupa victoria sfântului Constantin asupra lui Licinius, împaratul a organizat o intalnire oratorica intre Alexandru si ritorii pagâni din Bizant, care s-au vazut infrânti nu de discursul sfântului, ci de o minune ce a savârsit-o. Cum sfântul arhiepiscop Mitrofan era prea bolnav si prea batrân ca sa mai poata participa la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (anul 325), l-a trimis pe Alexandru sa prezideze in locul lui. Dupa inchiderea lucrarilor Sinodului, împaratul Constantin a cerut la toti Purtatorii-de-Dumnezeu Parinti ce au stralucit in timpul lucrarilor sa vina la Constantinopol (oras pe care tocmai si l-a ales drept cetate imperiala) ca sa-l binecuvinteze. Un inger al Domnului i-a aparut in acele zile Sfântului Mitrofan, descoperindu-i ca avea sa-si incredintele Domnului sufletul sau in zece zile, si ca sa-l lase pe fericitul Alexandru arhiepiscop in locul lui. Parintii episcopi care se aflau la Constantinopol in acele zile s-au bucurat de aceasta veste si, dupa ce au slujit slujba de inmormântare a Sfântului Mitrofan l-au inscaunat in mod solemn pe sfântul Alexandru ca prim Episcop al noii capitale a Imperiului. In urma Sinodului de la Nicea, Sfantul Alexandru, care avea deja aproape 70 de ani, a continuat sa apare Credinta Ortodoxa in fata intrigilor lui Arie si a acolitilor sai. Unii au spus chiar ca sfântul Alexandru ar fi facut mai multe calatorii apostolice în Tracia, Macedonia, Tesalia si in insulele grecesti pentru a predica credinta Sinodului ortodox de la Niceea.

Convocat la Nicomidia pentru ca sa-si explice credinta, Arie (Arius) a reusit sa-l însele pe împarat semnând o marturisire de credinta în care se multumea sa spuna ca Fiul lui Dumnezeu este nascut înainte de toti vecii. Profitând deci de aceasta marturisire de credita, Arie a cerut atunci reintegrarea sa in Biserica. Sub presiunea lui Eusebiu de Nicomidia, împaratul a primit favorabil cererea sa si a cerut Episcopilor reuniti la sinodul din Tir sa o examineze (335). Acest sinod, compus in principal din partizani de-ai lui Arie, s-a intors cu rautate împotriva Sfântului Atanasie cel Mare (praznuit la 18 ianuarie împreuna cu Sfântul Chiril, amândoi arhiepiscopi ai Alexandriei, si la 2 mai - aducerea moastelor), pe care l-au tratat de vrajitor, de bruta si de semanator de discordie. Luând cunostiinta de toate acestea, sfântul Atanasie s-a îmbarcat în secret pe o corabie cu destinatia Constantinopol, unde a încercat in zadar sa vorbeasca cu împaratul, în timp ce sinodul de la Tir îl condamna la exil în Treves (orasul german Trier de azi). Arius a incercat sa revina la Alexandria, insa la aceasta veste o razmerita a izbucnit în osar contra lui, astfel încat împaratul la chemat la Constantinopol ca sa se împartaseasca cu sfântul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia si ai sai au facut tot felul de presiuni asupra sfântului arhiepiscop ca sa slujeasca o Sfânta Liturghie in care sa se împartaseasca cu Arie ereticul. Atunci sfântul Alexandru s-a retras in biserica Sfânta-Irina si, îngenunchiind în fata sfântului jertfelnic, s-a rugat zi si noapte cu aceste cuvinte: "Doamne, daca Arie trebuie sa fie împacat cu Biserica, atunci slobozeste pe robul tau cu pace. Dar daca ai mila de Biserica Ta si nu vrei ca mostenirea Ta sa se faca de rusine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii sa nu ia erezia drept Adevarata Credinta". Sâmbata, cu o zi inainte de duminica in care ar fi trebuie sa se petreaca aceasta slujba, pe când se gasea în piata lânga coloana de porfira ridicata de Constantin, Arie a fost brusc chemat de nevoile firesti, si pe când era la closet, matele au crapat în el, si acolo a si murit, în locul în care-si fac oamenii nevoile firii, lipsindu-se astfel si de împartasanie si de viata. Când a aflat aceasta veste, Sfântul Alexandru a dat slava lui Dumnezeu, nu pentru moartea aceluia, ci pentru ca Domnul si-a arata înca o data puterea Sa peste dorinta mai-marilor lumii acesteia. Totusi, cu aceasta tulburari nu au luat sfârsit, si sfântul Alexandru a trebuit sa continue sa lupte pentru Ortodoxie. A adormit în pace câteva luni dupa moartea Sfântului Constantin (337), la vârsta de 98 de ani, lasând în scaunul de la Constantinopol pe Sfântul Pavel (praznuit la 6 noiembrie).

Sfântul Ioan, patriarhul Constantinopolului

Desi nu mai stim azi pe care din sfintii patriarhi de Constantinopol cu numele de Ioan praznuim in aceasta zi, se pare ca este vorba de Ioan al VIII-lea Xiphilinos, care a pastorit intre anii 1064 si 1075, când a murit, în vârsta de 65. Originar din Trebizonda, el si-a facut studiile la Constantinopol, unde a fost prieten cu Mihail Pselos (Psellos), dar fara sa impartaseasca cu el pasiunea pentru filosofia neoplatonica ce l-a si condus la erezie. Cum Ioan era foarte invatat in stiintele juridice, i s-a încredintat catedra de drept a Universitatii imperiale pe care Pselos se straduia sa o ridice la înaltimea de altadata. Dar in urma unor intrigi de la curte, Ioan este nevoit sa paraseasca capitala si, dupa ce a luat harna monahala, a trait zece ani intr-o manastire din Muntele Olimp al Bitiniei. La moartea Patriarhulu Constantin Lichoudes, Ioan a fost chemat de împaratul Constantin Doukas (Duca) si sfintit Patriarh Ecumenic, impotriva retinerilor sale. In acele vremuri tulburi, când expansiunea turcilor seleucizi devenea din ce in ce mai amenintatoare, patriarhul Ioan, om al pacii si al impacarii, s-a straduit sa refaca legaturile cu Biserica armeama. A trait toata viata intr-o mare saracie si intr-o desavârsita curatie. Dadea milostenie tot ce avea, facea distributii publice de cele necesare vietii si ajuta la intretinerea si refacerea bisericilor. Slujea zilnic Sfânta Liturghie, în ciuda criticilor unor alti episcopi, mai lumesti, si era stralucitor in interpretarea dogmelor si canoanelor Bisericii.

Sfântul Pavel, patriarhul Constantinopolului

Sfântul Patriarh Pavel al IV-lea zis cel Tânar era originar din Cipru. El a fost mai întâi citet, si, stralucind cu cuvintele si faptele sale virtuoase, a fost ales Patriarh, impotriva vointei sale, in cea dea doua Duminica a Postului Mare din anul 780, dupa o lunga perioada în care tronul de patriarh a fost neocupat, din cauza tulburarilor ereziei iconoclaste. Sub presiunea împaratului persecutor Leon al IV-lea Kazarul, Pavel a trebuit sa semneze un document in care declara ca nu va accepta cultul icoanelor. Dar împaratul a murit la putina vreme dupa hirotonirea lui, asa încât a putut sa retracteze cele semnate cu forta. Totusi, erezia continua sa se raspândeasca, iar el, batrân si bolnav, se vedea neputincios a-i face fata, asa încât a preferat sa renunte la slujirea de Patriarh si sa se retraga la Manastirea lui Flor, fara sa o previna insa pe imparateasa regenta, Sfânta Irina (cf. 7 august ). Decum au aflat, împarateasa si fiul ei Constant al VI-lea s-au dus la sfântul episcop si l-au întrebat de ce a plecat. Fericitul Pavel, în lacrimi, le-a raspuns: "Nu ar fi trebuit sa accept sa fiu in fruntea unei Biserici care se separa de impartasirea cu celelalte scaune patriarhale". Plini de intristare si de amaraciune, suveranii au trimis o ambasada de patricieni si membrii ai Senatului, ca sa încerce sa-l convinga sa revina. Dar el le-a raspuns cu hotarâre: "Daca nu adunati un Sinod Ecumenic care sa corecteze eroarea care este în mijlocul nostru, atunci nu este nicidecum mântuire pentru voi". Si cum ei il intrebau de ce a acceptat sa semneze cu împaratul eretic, Pavel le-a raspuns: "Tocmai din aceasta cauza plâng si ma tânguiesc acum si m-am horarât sa ma pocaiesc, rugându-l pe Dumnezeu sa ma pedepseasca pentru ca nu am predicat adevarul de frica nebuniei voastre". A adormit cu pace doua sau trei luni dupa aceasta (784), aducând mare doliu la palat si printre ortodocsi, caci toti il admirau pentru virtutea si credinta sa. Iar datorita acestei hotarâri si mustrari a lui, împarateasa si patriarhul ce i-a urmat, Sfântu Tarasie (cf. 25 februarie), au inceput pregatirea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor în anul 787.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Fantin, facatorul de minuni.


Acest sfânt Fantin era cu neamul din latura Calabriei, fiul lui Gheorghe si Vrieniei. El din scutece, fiind sfintit lui Dumnezeu, a fost dus la o mânastire, unde lucra toata fapta buna, si facându-se iscusit lucrator poruncilor lui Dumnezeu, s-a învrednicit cu dumnezeiesti descoperiri, iubind a petrece în pustietati si în munti si câte 20 de zile postind. Înca si gol patru ani a rabdat a fi si cu nenumarate întâmplari s-a luptat în vremea navalirii celor de alta credinta, pe care saizeci de ani le-a rabdat. Atunci si-a luat pe ucenicii sai: Vitalie si Nichifor, s-a dus la Pelopones, si zabovind si la Corint multa vreme, pentru multi s-a facut pricina de mântuire. Mai în urma mergând si la Atena si închinându-se sfântului locas al Nascatoarei de Dumnezeu, s-a întors la Larisa, unde multa vreme zabovind lânga mormântul Sfântului Achilie, în urma a venit la Tesalonic, unde din destul desfatându-se de multe minuni ale Marelui Mucenic Dimitrie, si tinându-si canonul obisnuit al înfrânarilor întregi opt ani, întru bune batrâneti, a parasit viata.Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor sase Mucenici cei din Meletina.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Sarmata, din desertul Egiptului.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuvioasei Vriena.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor saisprezece Mucenici Tivei.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Ierarh Evlavie, care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Felix, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Furtinian, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Septimin, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Ianuarie, care de sabie s-a savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.Hristos este cu noi!

Sfantul Ierarh Varlaam al Moldovei


Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei
(30 august)

Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi, Moise Movilă şi Vasile Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeşi, care se numea Moţoc, din Borceşti, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamţ, Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat carte şi limbile slavonă şi greacă. Pe aceeaşi vatră, Vornicul Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să funcţioneze şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara (Leastviţa) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.

Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev şi Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi. Săvârşind aceasta, Varlaam s-a întors în ţară, dar primind vestea morţii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) şi pe cea a înlăturării domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.

În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaş, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veşnice şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ.

Noul Mitropolit unea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învăţatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului şi credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii. Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. Ca un păstor bun şi harnic, Mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele.

Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii locuind de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfinţită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune. În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioşilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva. Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu şi-a uitat patria sa, Moldova.

După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.

Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.

Hristos este cu noi!

vineri, 28 august 2009

Sinaxar 29 August




În aceasta luna în ziua a douazeci si noua, pomenirea taierii cinstitului cap al cinstitului slavitului Prooroc înainte-mergator si Botezator Ioan.
Sfântul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit de la însusi Domnul Hristos marturia ca el era cel mai mare dintre toti oamenii nascuti din femeie si cel dintâi intre Profeti. Pe cind inca se afla in pântecele mamei sale, el a tresarit de bucurie in preajma lui Mesia pe care il purta in ea Prea Sfinta Maica a Domnului. La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednica" (cf Evrei 11:38), se retrase in pustiu, acoperit cu o haina din par de camila si incins cu o curea de piele, aceasta semnificând stapânirea tuturor pornirilor trupesti. Regasind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hranea cu cosasi si cu miere salbatica, si isi tinea in contemplare mintea netulburata de grijile acestei lumi. In anul 15 al domniei lui Tiberiu Cezar (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu in pustie, se duse in regiunea Iordanului, pentru a predica pocainta catre multimile care veneau la el, atrase de viata sa ingereasca. El ii boteza in apele Iordanului in semn de curatire de pacatele lor, si pentru a-i pregati sa il primeasca pe Mântuitorul el ii indruma sa faca mai curând roade vrednice de pocainta, decit sa se laude ca sint fiii lui Avraam. Reluând cuvintele profetului Isaia, el le spunea : "Glasul celui care striga in pustiu. Pregatiti calea Domnului, drepte faceti in loc neumblat cararile Dumnezeului nostru. Toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece; si sa fie cele strambe, drepte, si cele colturoase, cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait". (Is. 40:3-5).
Pentru ca poporul se intreba daca nu era el Mântuitorul asteptat de atitea generatii, Ioan le spuse: "Eu va botez cu apa, dar vine altul mai mare decât mine, El va va boteza cu foc si cu Duh Sfânt". Curatenia sa si dragostea sa pentru feciorie erau intr-atât de mari incât fu considerat vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al carui Inaintemergator fusese pus, ci chiar sa Il boteze in Iordan si sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.

Sfântul Ioan medita fara incetare la Cuvintul lui Dumnezeu si le considera pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative in fata respectarii Legii dumnezeiesti, a carei desavirsita intruchipare era viata sa. De aceea nu se temea sa adreseze reprosuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de rusine si dezmatat care, contrar Legii, se casatorise cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip pe când acesta din urma era inca in viata si avusese cu ea o fata, Salomeea. Facindu-se mijlocitorul constiintei inveterate a pescarului, Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : "Nu iti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau". De aceea Irodiana nutrea in ea o ranchiuna puternica impotriva lui Ioan si voia sa il omoare ; era insa impiedicata de Irod care il proteja, ca barbat drept si sfânt, dar mai ales pentru ca se temea de poporul pe care il cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida isi atinse scopul si facu astfel incit Profetul sa fie dus la inchisoare in fortareata din Macheronte. Cind fu aniversarea zilei de nastere a regelui, in apropierea Pastilor, acesta invita pe notabilii regatului sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept. Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul Sfintului Ioan in inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou, in sala de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Manânca, o, mama, trupul celui care a trait ca unul fara trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu inceta sa ne faca reprosuri va tacea de-acum pentru totdeauna".

Ucenicii Sfântului venira sa ii ia trupul si mersera sa il ingroape in Sevastia apoi se dusera sa il instiinteze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moastele Sfântului Inaintemergator fura regasite in mod miraculor, pentru a raspândi harul asupra credinciosilor care li se inchina.

Acest act sângeros pare sa fi fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca dupa ce a fost Inaintemergatorul lui Hristos pe pamânt, Sfântul Ioan Botezatorul sa fie de asemenea in imparatia mortilor si sa mearga sa instiinteze pe mortii cei drepti de speranta in Mântuire, venirea apropiata a lui Mesia care trebuia sa sparga prin Cruce portile si inchizatorile Iadului.

Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste "caile Domnului" in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).Hristos este cu noi!

Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul si mesajul pentru noi


Pentru marele si durerosul praznic de astazi am ales spre citire Omilia Sf. Ioan Gura de Aur la Taierea cinstitului cap al Sf. Ioan Botezatorul. Predica sa este o analiza a dezlantuirii unui lant de patimi care a condus la aceasta crima oribila - o ucidere multipla in plan duhovnicesc, precum se va vedea - urmata de un alt sacrilegiu nemaiauzit (capul Sfantului a fost aruncat intr-un loc de rusine).

Sfantul Ioan Gura de Aur arata cum impatimirea data de desfranare, de lux, de iubirea de dansuri si de petreceri, dar si de slabiciunea in fata raului, pe de o parte si cum rautatea oarba, pe de alta parte sunt “ingredientele” unui amestec letal pentru suflet, ce devine orb si capabil de cele mai mari faradelegi.

Irod, desi tiran si calcator de lege si prin inchiderea Sf. Ioan Botezatorul, avea un oarecare respect fata de acesta (asemanator cu teama amestecata cu respect pe care o avea Ahab pentru Sf. Ilie). Slabiciunea lui Irod, ca si a lui Ahab, fata de femeia sa, precum si nebunia dezmatului petrecerii, au dus insa la transformarea lui Irod din tiran calcator de lege in ucigas de prooroc. Rautatea si veninul Irodiadei precum altadata rautatea si veninul Izabelei (sotia lui Ahab), pregatesc sfarsitul Sfantului, caci, dupa cum spune Sf. Ioan Gura de Aur (care a fost prigonit tot datorita rautatii unei femei, si ea tot imparateasa, Eudoxia!), femeia desfranata este “mai indrazneata si mai cruda decat orice om”. Si nu se refera aici la femeia care este muncita de ispitele trupesti si se lupta cu ele, ci la cea care, prin hainele si gatelile mestesugite si prin miscarile sale nerusinate, lascive isi gaseste o delectare perversa in a atata si a provoca, cea care isi foloseste farmecul femeiesc si isi cultiva senzualitatea pentru a-si atinge scopurile, starnind pofte, stricand suflete si dand nastere la alte si alte pacate si faradalegi…

Sa luam aminte, caci noua ne vorbeste Sfantul Ioan Gura de Aur, asa cum precizeaza explicit la sfarsitul predicii sale. Noua, pentru a intelege ca nu este nicio diferenta de duh intre chefurile facute cu diferite “ocazii” (pretexte) si dezmatul satanic ce a dus la uciderea Sf. Ioan. Noua, ca sa intelegem ca iubirea fata de placeri, de imbuibare si de lux (ce este un chef, daca nu o ocara si batjocura fata de cei ce nu au ce pune pe masa?) duce la nesimtirea sufletului, la rautate, si face ca uciderea sa se petreaca pe “nestiute”. Noua, pentru a intelege cat de multe si mari rele poate face senzualitatea si patima trupeasca, pentru a intelege ca trebuie sa starpim din noi “duhul desfranarii” ascuns poate si in cele mai negandite cotloane din sufletele si trupurile noastre. Ca acest duh al desfranarii, transformat azi in moda, este unul ucigas de oameni si stricator de case!

Si chiar daca nu sunt omorate sau ranite trupuri, omoram si ne omoram sufletele si ne taiem noua insine “capul”, adica pe Hristos de la carma mintii noastre!

“Ascultati toti citi faceti mai mult decit trebuie gustul femeilor! Ascultati toti citi faceti juraminte pe nestiute, citi faceti pe altii stapini pe gindurile si vointa voastra spre pierderea voastra si va sapati voi insiva groapa!”

Sa ascultam pe Sfantul Ioan si sa intelegem si noi, sa ne cutremuram si sa ne venim in fire. Pentru a fi partasi prin duhul nostru Sfantului Ioan Botezatorul si a scoate de la noi duhul lui Irod, al Irodiadei si al Salomeei…

Totodata Sf. Ioan Gura de Aur mai pune in evidenta si ceea ce este cel mai definitoriu pentru profilul duhovnicesc al Sfantului Ioan Botezatorul: FRICA DE A TACEA, DE A NU SPUNE ADEVARUL, adica gandul/voia lui Dumnezeu (NOTA BENE: nu minciuna “adevarului” vazut prin prisma patimilor mele).

Continuare la: Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul sau despre cum desfranarea, slabiciunea si rautatea se aduna pentru a ucide
Hristos este cu noi!

miercuri, 26 august 2009

Sinaxar 27 August

În aceasta luna, în ziua a douazeci si saptea, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Pimen cel Mare.


Sfântul Pimen era de origine din Egipt. La vârsta de cincisprezece ani se duse sa-i regăsească pe cei sase fraţi ai săi, asceţi in pustiul Sketis (adică "al Schitului"): Avva Anuv era cel mai mare (cf. 6 iunie) iar Paisie cel mai mic (izvoarele nu ne permit sa spunem cu siguranţă ca acest Paisie e sfântul prăznuit la 19 iunie). Pe când era încă tânăr, Pimen se duse să îl cerceteze pe un bătrân (avvă, stareţ) despre trei gânduri, dar în timpul discuţiei uită de unul din ele. Întors la el în chilie şi amintindu-şi-l, plecă pe dată, parcurgând lungul drum ce îl separa de bătrân pentru a-i spune gândul sau. Admirându-i grija de a-şi păstra sufletul curat în faţa lui Dumnezeu, Batrânul îi prezise : "Pimen, numele tău va fi rostit în tot Egiptul iar tu vei deveni cu adevărat 'pastor' [Pimen în greceşte înseamnă 'pastor'] al unei turme mari". Când centrul monastic de la Sketis a fost devastat de către barbarii mazici (407), cei şapte fraţi au reuşit să scape masacrului şi, luând-o pe drumul exploatărilor de nitriu din zonă, se instalară la Terenuthis, în partea superioară a Egiptului, pe malurile Nilului. Pimen deveni aici foarte renumit încât oamenii pioşi îi părăseau pe bătrânii la care se duceau să ceară sfaturi, pentru a veni la el. Când venea cineva la Avva Anuv, el îl trimitea la Pimen, recunoscând că primise harul învăţării celorlalţi, dar Pimen nu lua niciodată cuvântul în prezenta fratelui său mai mare şi refuza să vorbească după un alt bătrân, chiar dacă îi întrecea pe toţi.

Aflând unde se retrăseseră cei şapte fraţi, mama lor încercă să îi întâlnească dar ei refuzară, de aceea se duse în faţa bisericii şi aştepta ca asceţii să vină acolo pentru adunarea lor de fiecare săptămână, sâmbăta (când privegheau împreună până duminică). Văzând-o, fiii ei îşi întoarseră faţa imediat. Ea alergă după ei şi, găsind uşa încuiată, plângea gemând. Pimen îi zise atunci din interior : "Voieşti să ne vezi aici sau pe lumea cealaltă ?". Ea îi răspunse : "Dar nu sunt eu mama voastră ? Nu eu v-am crescut la sân ? Acum când părul mi-a albit, nu pot deci să vă văd ?". El relua : "Dacă tu îţi stăpâneşti dorinţa de a ne vedea pe lumea aceasta, ai să ne vezi veşnic în lumea cealaltă". Şi mama cea evlavioasă plecă atunci plină de bucurie, zicând : "Dacă vă văd cu siguranţă acolo, atunci nu mai doresc să vă văd aici pe pământ".

În primii ani Pimen postea mult, petrecând adesea două sau trei zile la rând fără să mănânce şi îşi supunea trupul la un regim de mare austeritate. Dar cu timpul, câştigă o mare experienţă în ştiinţa spirituală şi, devenit medic, călăuză şi luminător pentru locuitorii pustiului, el învăţa să mănânce moderat în fiecare zi pentru a nu cădea nici în mândrie nici în lăcomie şi să urmeze astfel calea împărătească cea uşoară si fără griji. Când într-o zi un frate îl surprinse spălându-se pe picioare şi a fost smintit, el îi răspunse : "Noi nu am învăţat să ne ucidem trupul, ci patimile". El mai spunea adesea : "Tot ceea ce depăşeşte măsura, de la diavolul vine".

Cumpătat în asceză, era totuşi foarte strict în ceea ce privea relaţiile cu oamenii şi îşi considera chilia ca mormânt al său, în care călugărul, ca un mort, trebuie să rămână străin oricărei legături cu cele pământeşti. Într-o zi, guvernatorul ţinutului, dorind să îl vadă, îl arestă pe băiatul surorii sale, pentru ca Bătrânul să vină să mijlocească în favoarea lui. Dar Pimen rămase insensibil implorărilor surorii sale, spunând : "Pimen nu a născut copil". Şi trimise vorbă guvernatorului să fie judecat după lege dacă făcuse vreo greşeală. Desigur, Bătrânul nu a acţionat ca un fără-de-inimă, ci cu înţelepciunea şi discernământul său a înţeles că guvernatorul se va lăsa păgubaş.

Când un vizitator voia să discute cu el despre lucruri înalte, Bătrânul rămânea tăcut ; dar daca era întrebat despre patimi şi despre modul de a vindeca sufletul, atunci răspundea cu bucurie. Dădea interlocutorilor săi răspunsuri în funcţie de capacitatea lor de înţelegere şi de posibilităţile lor, pentru a-i încuraja să progreseze în virtute. Înainte de toate el îi sfătuia să nu lase loc gândurilor pătimaşe complăcându-se în ele sau încercând să le răspundă ; şi asigura că ele vor dispărea astfel de la sine : "Noi nu le putem împiedica să vină să ne tulbure, dar e în puterea noastră să le rezistăm". El învăţa că a se arunca în pe sine faţa lui Dumnezeu, a nu se măsura pe sine şi a lăsa în urma sa toată voia proprie sunt instrumentele curăţirii sufletului; dar mai ales prin osândirea de sine şi prin trezvie sufletul va putea să se zidească şi să progreseze spre desăvârşire. Când fu întrebat într-o zi dacă se cuvenea să fie atenţionaţi fraţii ce erau văzuţi în vreo greşeală, Pimen răspunse : "În chiar clipa în care noi acoperim greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o acoperă pe a noastră, iar când noi scoatem la iveală greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o vădeşte pe a noastră". Iar când vedea câte un frate adormind la biserica, departe de a-l mustra, Batrânul Sfânt prefera să îi ia capul şi să îl pună în poala sa, lăsându-l să se odihnească. Cât despre trezvia proprie, veghea la ea cu stricteţe în orice clipă, ştiind că începutul tuturor viciilor este împrăştierea ; iar când trebuia să iasă din chilia sa, se aşeza mai înainte câte o oră, punând rânduială în gândurile sale.

El mai spunea că "omul are nevoie de smerenie ca de suflarea ce iese din nările sale" şi că prin osândirea de sine, care ne face să îl considerăm pe fratele nostru mai sus decât noi, putem ajunge la aceasta smerenie care ne aduce odihna în orice împrejurare. El însuşi adusese la o asemenea măsură dispreţuirea de sine încât mărturisea cu sinceritate : "În locul în care Satan e aruncat, eu mă arunc şi mă aşez sub fiinţele iraţionale, căci ele sunt ireproşabile". Când era întrebat cum de era posibil să se considere mai prejos de orice fiinţă creată de Dumnezeu şi chiar de un ucigaş, Bătrânul răspundea : "El nu a făcut decât greşeala aceasta,eu însă păcătuiesc în fiecare zi".

Văzând într-o zi pe o femeie jelindu-se pe mormântul soţului şi al fiului său, Avva Pimen spuse fratelui sau Anuv că nu poate deveni călugăr cel care nu a atins încă o asemenea măsură în plângere sufletului şi o mortificare neîncetată a trupului. Altă dată căzu în extaz în faţa unuia din cei apropiaţi lui, care îl intrebă apoi unde fusese dus. El răspunse : "Gândul meu era acolo unde se găsea Sfânta Maică a Domnului, care plângea pe Crucea Mântuitorului şi aş vrea în toată vremea să plâng şi eu astfel".

Într-o zi vizitatori cunoscuţi veniră din Siria pentru a-i pune întrebări despre curăţia sufletului, dar Bătrânul nu ştia greceşte şi nu aveau interpret. Remarcând jena musafirilor săi, Pimen începu dintr-odată să vorbească greceşte şi le spuse: "Firea apei este moale, cea e pietrei este dură ; dar un burduf din piele agăţat deasupra unei pietre şi care lasă apa să curgă picătură cu picătură, pătrunde piatra. Aşa şi cuvântul lui Dumnezeu este blând iar inima noastră e dură, dar omul care îl aude adesea îşi deschide inima către frica de Dumnezeu".

După ce a strălucit mulţi ani ca un luceafăr în pustiu, învăţând prin propria experienţă şi făcându-se un model viu al tuturor virtuţilor, Avva Pimen a adormit în pace, la câtva timp după Sfântul Arsenie cel Mare (după 449), dar fără să fi revăzut pustiul Schitului.

Cu peste 200 de apoftegme, admirabile prin profunzimea şi înţelepciunea lor, Sfântul Pimen ocupă locul de frunte în diferitele colecţii de Apoftegme ale Părinţilor din Pustiu. Cum el relua adesea cele spuse de Părinţii de mai înainte, se estimează că Sfântului Pimen sau celor ucenicilor lui apropiaţi li se datorează primele culegeri de Apoftegme.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Eutalia.

Aceasta sfânta era din Sicilia, având mama elina, cu curgeri de sânge, care si ea se numea Eutalia, pe care au tamaduit-o Sfintii Mucenici Alfion, Filadelf si Chiprin; caci s-au aratat acesti trei sfinti mucenici în somn Eutaliei si i-au zis: "De crezi în Hristos si de te vei boteza, cu adevarat te vei vindeca si te vei mântui; iar de nu crezi, fugi departe de la noi". Iar Eutalia desteptându-se, s-a plecat cuvintelor Sfintilor Mucenici. Pentru aceasta crezând s-a botezat cu Eutalia fiica sa cea de un nume; avea însa si un fecior anume Sermilian, care a prins-o sa o sugrume, pentru ca crezuse în Hristos. Iar slujnica ei a scapat-o din mâinile lui. Pentru aceasta Eutalia fiica ei a mustrat foarte pe vrajmasul acela, fratele ei, caci a vrut sa omoare pe mama-sa; dar el zise: "Au doara si tu esti crestina?" Iar sfânta a zis: "Adevarat si cu osârdie doresc a muri pentru Hristos". Deci necuratul acela dezbracând-o a batut-o cumplit, apoi a dat-o uneia din slugi ca sa o rusineze; iar ea facând rugaciune a orbit sluga. Atunci fratele ei vazând un lucru ca acesta, i-a taiat capul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru si Marturisitorului Liverie (Liberiu), papa Romei.

Acest sfânt a trait pe vremea împaratiei lui Constantie (337-361), si a fost într-ajutor marelui Atanasie si lui Pavel Marturisitorul ca sa-si ia scaunele lor. Drept aceea împaratul Constantie, dupa moartea fratelui sau a trimis de l-a adus de la Roma, si încercând a-l pleca ca sa se fereasca de împartasire cu Atanasie, si ca sa fie la un gând pentru caterisirea lui. Dar neputând a-l pleca, l-a izgonit în Tracia. Dupa aceea mergând împaratul la Roma si fiind silit de multi, a poruncit sa-si ia fericitul Liverie iarasi scaunul, la care si mergând a raposat în Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Osie, episcopul Cordovei (Cordoba, Spania).

Fericitul acesta, stralucind mai înainte în sihastrie si fiind împodobit cu tot felul de fapte bune, a fost facut episcop al scaunului Cordobei din Spania. Apoi având râvna pentru credinta ortodoxa, a mers si la marele si întâiul Sobor, de la Niceea, mustrând si lepadând tulburarea cea arieneasca. Acesta a strâns si Soborul ce s-a facut la Sardica si exarh a fost, între cei ce se adunasera atunci acolo, pentru ca nu iscalise caterisirea împotriva marelui Atanasie si a altor multi episcopi goniti din scaunele lor de catre Constantie, sau mai bine, pentru ca nu era la o unire cu raul eres al lui Arie, a fost izgonit, si suferind multe scârbe si patimi, a luat sfârsitul într-acel surghiun.

Tot în aceasta zi, pomenirea botezului famenului etiopian, de catre Sfântul Filip.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Antusa cea noua, care cu sac de par fiind îmbracata si cu piatra legata de grumaji si în put aruncata, s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Fanurie.


In timpul lucrarilor pentru scoaterea la iveala a zidurilor fortaretei din Rodos (Rhodos), muncitorii au descoperit ruinele unei frumoase biserici de altadata, sub dalele careia au gasit numeroase icoane. Printre ele, singura care era intacta era o icoana reprezentând un tânar militar, care tinea in mâna sa dreapta o cruce, deasupra careia se gasea o lumânare aprinsa, iar de jur-imprejurul icoanei erau reprezentate doisprezece scene étaient représentées douze scenes ale muceniciei sale. Episcopul locului, Nil (1355-1369), a putut descifra inscriptia: "Sfântul Phanourios" (Fanurie), nume care nu se gasea in vechiile martirologii si sinaxare. Cum guvernatorul insulei refuza sa-i acorde permisiunea de a restaura biserica, piosul Episcop s-a dus la Constantinopol, obtinând de la imparat dreptul de a o face. De atunci, Sfântul Fanurie a savârsit multe minuni, îndeosebi pentru gasirea obiectelor si animalelor disparute.

Dupa o traditie populara raspândita in Creta, mama sfântului ar fi fost o mare pacatoasa si, in ciuda tuturor eforturilor sale, sfântul nu a reusit sa o converteasca. El nu a incetat totusi nici o clipa sa se roage pentru mântuirea ei; iar când pagânii au venit sa-l ucida cu pietre, sfântul ar fi exclamat: "Pentru aceste osteneli, Doamne, ajuta-le tuturor celor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie". De aceea, pâna astazi când credinciosii din Creta pierd vreun obiect, ei au obiceiul sa faca prajituri pe care le dau celor saraci pentru iertarea mamei sfântului Fanurie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Hristos este cu noi!

marți, 25 august 2009

Acatistul si viata Sfintilor Adrian si Natalia



Adrian si Natalia - Sfinti Mucenici !

(26 august)

Dupa obisnuitul inceput se zice:

CONDACUL1

Alesilor slujitori ai lui Dumnezeu si prealaudati mucenici ai lui Hristos, pentru iubirea Lui ati dispretuit desertaciunea lumeasca, punandu-va viata ca o jertfa curata, dorind sa primiti mai degraba chinuri, decat sa va lepadati de Dumnezeul cel adevarat, cu dragoste va laudam sfintilor Adrian si Natalie. Deci, ca cei ce stati langa Tronul cel de har al Domnului desfatandu-va, rugati-va pentru cei ce cu credinta si evlavie va imploram, si cu multumire va cantam asa: Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prelaudati si neinvinsi mucenici ai lui Hristos.

ICOSUL 1

Cu o iubire ingereasca te-ai rugat neincetat Mantuitorului, Natalie preafericita, ca sa-i lumineze mintea intunecata a sotului tau si sa o intoarca spre cunoasterea Facatorului si Stapanului tau, pana cand au fost auzite rugaciunile tale; harul s-a atins de inima lui Adrian, care a crezut si plin de curaj a suferit chinuri si chiar moartea. Admirand ravna si dragostea voastra pentru Hristos, cu evlavie va cantam asa:

Bucurati-va lumini ai dragostei Dumnezeiesti.

Bucurati-va stalpi neclatiti de relele paganesti.

Bucurati-va, ca ati purtat crucea drept si cu rabdare.

Bucurati-va ca cu aceasta ati invins pe demon si vicleniile sale.

Bucurati-va ca de Domnul voi ati fost incununati.

Bucurati-va ca la Tronul ceresc, pentru noi va rugati.

Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prealaudati si neinvinsi mucenici al lui Hristos.

CONDACUL al 2-lea

Vazand Domnul curatia inimii tale, preacinstite Adriane, macar ca era umbrita de politeism, dara gata sa primeasca Adevarul, te-a chemat la Lumina Sa, deschizandu-ti usile imparatiei Sale, pentru rugaciunile sotiei tale; impreuna cu care ai cantat lui Dumnezeu cantare de lauda: Aliluia.

ICOSUL al 2-lea

Intelegerea adevaratei cunostinti de Dumnezeu, ti-a umplut sufletul Adriane, cand, ca notar, scriai numele sfintilor mucenici, osanditi la chinuri si moarte pentru numele Domnului; cand ai intrebat pe servii lui Hristos, ce rasplata au sa primeasca ei de la Domnul in imparatia Sa, pentru martirajul lor, iar ei au raspuns ca, limba nu poate spune si mintea nu poate cuprinde, ce a pregatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. indata ai parasit religia cea paganeasca si din toata inima ai strigat: "Si eu sunt crestin!" Laudand intoarcerea ta catre Soarele Dreptatii, te rugam primeste, impreuna cu sotia ta, sfanta Natalia, de la noi pacatosii laudele acestea:

Bucurati-va ai adevaratului Dumnezeu sfinti slujitori.

Bucurati-va ai voiei Lui sfinte buni implinitori.

Bucurati-va ca in locul frumusetii pe Hristos L-ati iubit.

Bucurati-va ca iubirea conjugala, Lui o ati daruit.

Bucurati-va ca ne ziceti, sa nu ne lipim de cele de jos ci de cele de Sus.

Bucurati-va ca-n neputinte, sa urcam ne ajutati nespus.

Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prealaudati si neinvinsi mucenici al lui Hristos.

CONDACUL al 3-lea

intarit cu putere de Sus ai mers fericite la nevointe si chinuri dorind sa mori pentru Domnul si Mantuitorul tau. Sotia ta, Natalia, cu rugaciuni si indemnuri iti ajuta sa ridici crucea randuita de Domnul si sa primesti cununa nestricaciunii, pregatita tie in ceruri si cu indrazneala sa canti lui Dumnezeu: Aliluia.

ICOSUL al 3-lea

Avand sa te prezinti la nelegiuita judecata a lui Maximian, ai fost inchis in temnita, unde cu ceilalti mucenici, ai petrecut toata noaptea in rugaciuni, cantari si sfatuiri duhovnicesti. Sotia ta, dispretuind iubirea fireasca si neputinta femeiasca, in tot chipul te convingea sa nu parasesti credinta in Hristos, ci sa ramai pana la sfarsit un marturisitor neclintit al numelui Domnului, netemandu-te de moarte. De aceea, ca adevaratilor ostasi ai lui Hristos, cu bucurie sufleteasca va cantam:

Bucurati-va curajosi ravnitori ai credintei celei adevarate.

Bucurati-va neinfricati mustratori ai credintelor desarte.

Bucurati-va ca cu rabdarea ca cu o arma v-ati imbracat.

Bucurati-va ca Crucea ca pe un scut puternic in mani ati luat.

Bucurati-va ca chinuitorii, de curajul vostru s-au minunat.

Bucurati-va ca prin voi numele Domnului e binecuvantat.

Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prealaudati si neinvinsi mucenici ai lui Hristos.

CONDACUL al 4-lea

Viforul indoielii si al fricii de la inima ta ai gonit, slavite Adriane si spre nevointa muceniceasca te-a intarit fericita sotia ta Natalia, toata noaptea vorbind depsre rasplata viitoare ce a pregatit-o Dumnezeu celor ce isi pun viata

pentru El, spunandu-ti astfel: "Fericit esti domnul meu, ca ai aflat comoara cea nepretuita, margaritarul cel preascump - pe Hristos Domnul!" Nu te mai intoarce iar la bezna idoleasca, ci ramai credincios Celui ce te-a iubit pe tine, cantandu-l din toata inima: Aliluia.

ICOSUL al 4-lea

Auzind Natalia, fiind acasa, ca te-ai intors din temnita si gandindu-se ca te-ai infricosat de chinuri si te-ai lepadat de Hristos, plangea amarnic si, intampinandu-te in usa casei, te dojenea ca te-ai lepadat de credinta. Dar tu, bucurandu-te in duh si mai tare intarindu-te in suferinta, cu lacrimi i-ai povestit ei, ca nu numai nu te-ai lepadat de Hristos, ci voiesti mai mult sa suferi pentru Numele Sau sfant.

Mirandu-ne de o asa inalta dragoste crestineasca, cu umilinta va cantam:

Bucurati-va ca chipul adevaratei insotiri crestinesti ne-ati aratat.

Bucurati-va ca iubire cereasca in inimile voastre ati purtat.

Bucurati-va ca cu lepadare de sine pe noi ne insufletiti.

Bucurati-va ca in toate, voia lui Dumnezeu, sa o vedem ne cersiti.

Bucurati-va ca ne-ati invatat sa parasim cele de jos-trecatoare.

Bucurati-va ca ne sfatuiti sa cugetam la cele de Sus-viitoare.

Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prealaudati si neinvinsi mucenici ai lui Hristos.

CONDACUL al 5-lea

Minunata mila si dragoste ai aratat Natalie, cand impreuna cu sotul tau, ati cazut la picioarele celor intemnitati pentru numele lui Hristos, si sfintele lor rane ungandu-le si sarutandu-le, aducandu-le alinare sii usurare, cu inima smerita, inaltand lui Dumnezeu cantare ingereasca: Aliluia.

ICOSUL al 5-lea

Vazand chinuitorul pe sfintii intemnitati impreuna cu tine, ca sant atat de torturati, incat n-ar mai putea sa sufere alte chinuri si mai groznice, a poruncit sa te duca pe tine, Adriane, la judecata si sa te sfatuiasca sa te lepezi de Hristos, ori de nu, sa fii supus si la mai grele chinuri, insa, intarit fiind cu putere de Sus si mangaiat de fericita ta sotie, ai ramas statornic impotriva ispitirilor vrajmasului. De aceea pentru suferinta cea pentru Hristos, va fericim impreuna cu sfanta Natalia si cu bucurie va cantam:

Bucurati-va purtatori de biruinta, ai Celui Preainalt slujitori.

Bucurati-va puternici ai credintei in Hristos marturisitori.

Bucurati-va mustratori indrazneti ai ratacirii idolesti.

Bucurati-va neinfricati propovaduitori ai slavei Dumnezeiesti.

Bucurati-va ca de mania lui Maximian nu v-ati infricosat.

Bucurati-va ca rautatea si cruzimea lui o ati desconsiderat.

Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prealaudati si neinvinsi mucenici al lui Hristos.

CONDACUL al 6-lea

Propovaduitor si retor te-ai aratat Adriane, in fata judecatii imparatesti, marturisind ca Hristos este Dumnezeu adevarat, care a facut cerul si pamantul, iar ratacirea diavoleasca o ai defaimat, si pentru acesta marturisire si defaimare ai suferit groaznice batai si chinuri, cantand Celui Atoatebiruitor: Aliluia.

ICOSUL al 6-lea

Lumina slavei ceresti a stralucit pe fata ta intelepte patimitorule, cand, fiind batut in mod barbar peste pantece,

de iti curgeau maruntaiele, dar nu incetai sa slavesti pe Hristos in fata poporului si sa marturisesti Numele Lui. Iar fericita Natalia, vazand rabdarea si barbatia ta, se ruga ca sa nu slabeasca sufletul tau, ci sa ramai pana la sfarsit slujitor credincios al lui Hristos. Amandurora, noi va cantam asa:

Bucurati-va ca sfinte lacasuri ale Duhului Sfant ati fost.

Bucurati-va vase slavite ale Harului lui Hristos.

Bucurati-va ca-n suflet si trup, v-a patruns Dumnezeiasca Lumina.

Bucurati-va ca Imparatul-Hristos v-a dat intelepciuneadivina.

Bucurati-va ca cu puterea Dumnezeirii Lui ati fost intariti.

Bucurati-va ca fara de frica, ati primit sa fiti munciti.

Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prealaudati si neinvinsi mucenici ai lui Hristos.

CONDACUL al 7-lea

Vrand prigonitorul imparat sa te cheme din nou la judecata, fericite Adriane, te-a inchis in temnita cu ceilalti mucenici, unde a venit Natalia si, fericindu-te, te intarea zicand: "Fericit esti domnul meu, ca te-ai invrednicit de starea sfintilor mucenici ai lui Hristos, si cu dansa bucurandu-te ai cantat lui Dumnezeu: Aliliua.

ICOSUL al 7-lea

Noua tortura a nascocit chinuitorul, poruncind ostasilor sa interzica intrarea femeilor, la cei intemnitati, care veneau sa-i mangaie si sa le usureze chinurile. Atunci si tie, fericita Natalie, ti s-a interzis sa-l vizitezi si sa-l servesti pe sotul tau; dar dispretuind porunca imparateasca, imbracata in haine barbatesti, veneai la inchisoare, ca si mai inainte si pe sotul tau il intareai ca, barbateste sa mearga la chinuri si moarte, pentru Hristos-Domnul. Pentru aceasta cu vrednicie va laudam, cantandu-va acestea: Bucurati-va a slujitorilor lui Hristos, podoaba luminoasa.

Bucurati-va, a marturisitorilor Lui, frumusete aleasa.

Bucurati-va ca ne-ati aratat calea ingusta, pe care voi v-ati pornit.

Bucurati-va ca pe dansa ati ajuns la limanul linistit.

Bucurati-va ca acuma in slava si vesnica fericire va aflati.

Bucurati-va ca cu rugile voastre, de nenorociri ne aparati.

Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prealaudati si neinvinsi mucenici ai lui Hristos.

CONDACUL al 8-lea

Priveliste stranie si strasnica a fost in temnita, unde erai inchis cu ceilalti, Adriane, cand dupa porunca tiranului chinuitor, au vrut sa-ti zdrobeasca fluierele picioarelor. Atunci sotia ta ti-a ridicat picioarele si Ie-a pus,pe nicovala, ca sa fie zdrobite de mainile chinuitorilor, ca mai curand sa te unesti cu Domnul si Mantuitorul tau, caruia il vei canta: Aliluia.

ICOSUL al 8-lea

Arzand in iubirea lui Hristos, mucenice Adriane, ai rabdat pana la fericita adormirea ta, cand curatul tau suflet s-a unit cu Domnul, pentru Care atat de mult ai suferit, incat si mana ti-a fost taiata. Cinstind cu credinta sfarsitul tau mucenicesc, tie si sfintei Natalia, va cantam acestea:

Bucurati-va ca chinuri sufletesti, pentru Hristos ati rabdat.

Bucurati-va ca pe aripile iubirii spre Dumnezeu ati zburat.

Bucurati-va, ca ca vulturii spre Soarele Dreptatii v-ati ridicat.

Bucurati-va ca din valea plangerii, spre Lumina v-ati inaltat.

Bucurati-va ca-n ceata mucenicilor, prin chinuri ati intrat.

Bucurati-va, ca cu toti sfintii, imne lui Dumnezeu ati cantat.

Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prealaudati si neinvinsi mucenici ai lui Hristos.

CONDACUL al 9-lea

Toata mandria chinuitorului tiran a fost rusinata, cand o ploaie puternica a stins flacara focului, si n-a lasat sa arda osemintele mucenicilor lui Hristos, ba inca si cetatea a inundat-o cu apa, si lumea necredincioasa a fost infricosata cu tunete si fulgere, iar fericita Natalia, plina de bucurie, canta lui Hristos, Cel ce toate le iconomiseste: Aliluia.

ICOSUL al 9-lea

Retorica pamanteasca nu-i in stare sa laude indeajuns nevointele voastre sfintilor mucenici Adrian si Natalia, caci unul parasind slava pamanteasca, si-a pus sufletul sau pentru credinta in Hristos, iar cealalta, invingand neputinta fireasca, barbateste s-a luptat, intarindu-si sotul in chinurile lui si bucurandu-se de fericitul lui sfarsit. Faptele bune ale voastre, nestiind cu vrednicie a le pretui, cu dragoste va cantam acestea:

Bucurati-va ca Crucea Domnului, plini de curaj pe umeri ati dus.

Bucurati-va ca greutatea Crucii, nici pe unul nu v-a rapus.

Bucurati-va ca patimile Domnului, voi insiva le-ati imitat.

Bucurati-va, ca patimi si pofte, cu voie le-ati crucificat.

Bucurati-va ca pilda de dragoste si blandete v-ati aratat.

Bucurati-va ca sarcina unul altuia sa purtam ne-ati invatat.

Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prealaudati si neinvinsi mucenici ai lui Hristos.

CONDACUL al 10-lea

Vrand sa izbaveasca trupurile sfintilor mucenici de batjocura si dispret, a venit un oarecare binecredincios barbat cu sotia sa la Natalia si ceilalti frati crestini si i-a rugat sa le dea sfintele moaste ca sa le duca in Bizant, pana cand va trece prigoana lui Maximian-paganul. Crestinii din cetatea Nicomodiei, Ie-a ascultat rugamintea si Ie-a incredintat aceasta comoara de mare pret, cantand lui Dumnezeu: Aliluia.

ICOSUL al 10-lea

Ca si cu un zid, suntem inconjurati cu rugaciunile voastre sfintilor Adrian si Natalie, caci in orice napaste si nenorocire, totdeauna ne ajutati, cu atat mai mult cand cu dragoste va serbam amintirea, slavind, pentru voi, pe Hristos Dumnezeul nostru. Fiind noi paziti de sfintele voastre rugaciuni, va laudam cu acestea:

Bucurati-va ca in dragoste, santeti grabnicii nostri ajutatori.

Bucurati-va bunii nostri mijlocitori si invatatori.

Bucurati-va ca pentru noi la Dumnezeu mereu va rugati.

Bucurati-va, ca sa traim placut lui Dumnezeu ne invatati.

Bucurati-va prieteni ingaduitori, ce-n necaz pilda ne dati.

Bucurati-va ca pe culmile inocentii si curatiei ne ridicati.

Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prealaudati si neinvinsi mucenici ai lui Hristos.

CONDACUL al 11-lea

Cantare lui Dumnezeu din toata inima ai adus, fericita Natalie, cand te-a scapat din mana tribunului, ce voia sa te ia in casatorie. Tu ca o sotie credincioasa sotului tau -mucenicul lui Hristos Adrian, n-ai voit sa te recasatoresti, ci, rugandu-te te-ai dus cu corabia la Bizant, unde a fost dus trupul sfantului sotului tau. Ajungand in cetatea aceea ai cantat cu dragoste lui Dumnezeu: Aliluia.

ICOSUL al 11-lea

Far luminos a devenit corabia cu care ai calatorit pe mare, avand ca un margaritar de pret - mana sotului tau, cu a caruia rugaciuni ai scapat de urmarirea tribunului si ai ajuns cu bine la Biznat, cu sufletul plin de bucurie, sarutand trupul fericitului domnului tau, cu adanca umilinta ti-ai dat duhul in mainile Domnului. Slavind plecarea ta la Domnul, impreuna cu sfantul Adrian, va cantam acestea:

Bucurati-va soti fericiti, in viata si moarte nedespartiti.

Bucurati-va prieteni ai Domnului, ce langa Tronu-I-L slaviti.

Bucurati-va ca de vederea Fetii Lui pururea va indulciti.

Bucurati-va ca fericirea vesnica, pe totdeauna o primiti.

Bucurati-va ca in locasul celor drepti la odihna va aflati.

Bucurati-va ca moastele cele sfinte, spre vindecare ni le lasati.

Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prealaudati si neinvinsi mucenici ai lui Hristos.

CONDACUL al 12-lea

Vase pline cu har s-au aratat cinstitele voastre moaste, daruite noua de Hristos-Domnul, pe dansele cinstindu-le, cu rugaciunile voastre sfintilor mucenici ai lui Hristos, capatam dezlegarea pacatelor, din toata inima cantand lui Dumnezeu: Aliluia.

ICOSUL al 12-lea

Cantand cinstitele voastre patimi si fericita adormire, prin care v-ati urcat la cele de Sus cu toti sfintii din veac bineplacuti lui Dumnezeu, va laudam prealaviti mucenici ai lui Hristos, Adrian si Natalie, si va rugam sarguincios, sa ne pomeniti neincetat la Tronul Slavei, pe cei ce va fericim asa:

Bucurati-va ostasi rabdatori de chinuri si purtatori de biruinta.

Bucurati-va alesi luptatori pentru adevarata credinta.

Bucurati-va luminatori aprinsi ai virtutii crestinesti.

Bucurati-va carbuni aprinsi ai dragostei Dumnezeiesti.

Bucurati-va cuplu, ce intariti legaturile casatoresti.

Bucurati-va ca ati fost incununati cu bunurile cele ceresti.

Bucurati-va sfintilor Adrian si Natalie, prealaudati si neinvinsi mucenici ai lui Hristos.

CONDACUL al 13-lea

O, sfintilor mucenici ai lui Hristos, Adrian si Natalie, fericiti soti si purtatori de chinuri straluciti. Auziti-ne pe noi cei ce ne rugam cu lacrimi, venind la biserica, rugati-L pe Stapanul cel milostiv, Domnul nostru lisus Hristos, sa ne daruiasca noua tuturora: pace in familie, sanatate trupeasca si sufleteasca, mantuirea sufletului, ca intotdeauna sa-l cantam Lui: Aliluia.

(de trei ori)

Apoi Icosul I si Condacul 1.

RUGACIUNE

O, sfintit Cuplu, sfintilor mucenici ai lui Hristos, Adrian si Natalie, fericiti soti si straluciti purtatori de chinuri! Ascultati-ne pe noi ce ne rugam si mijlociti pentru noi, ca sa ni se dea toate cele de folos trupurilor si sufletelor, si rugati pe Hristos Dumnezeu, sa ne miluiasca si sa faca cu noi dupa indurarile Sale, ca sa nu pierim in pacatele noastre. Asa sfintilor mucenici, primiti glasul rugaciunilor noastre si cu mijlocirile voastre, izbaviti-ne de foamete, de ciuma, de cutremur, de potop, foc si grindina, de sabie si de navalirea celor de alt neam, de razboiul cel dintre noi, de moartea cea napraznica si de toate nenorocirile, scarbele si durerile; ca intotdeauna prin mijocirile voastre fiind intariti, sa slavim pe Domnul lisus Hristos, Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, cu Cel Fara de inceput al Sau Parinte si Preasfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.




26 august, Nicomidia, vestul Asiei Mici, începutul sec. IV



Iată una dintre cele mai măreţe povestiri despre o soţie ce-şi îndeamnă soţul să sufere mucenicia. Este o pildă supremă de credinţă neclintită, care ştie că scurta pierdere a soţului aici, pe pământ, pentru Hristos, înseamnă a-l dobândi din nou, de-a pururea, în împărăţia cerurilor.

Născut din neam ales, Adrian avea douăzeci şi opt de ani, fiind în floarea tinereţii, puternic şi chipeş, bine chivernisit în slujba împărătească. Avea o soţie tânără şi frumoasă, numită Natalia, cu care era căsătorit de treisprezece luni.

Într-o zi, în vremea ultimei mari prigoane a creştinilor, sub Împăratul Maximian, douăzeci şi trei de creştini au fost aduşi înaintea Împăratului şi chinuiţi crunt, aproape de moarte. Adrian era unul dintre dregătorii împărăteşti ce priveau suferinţele acelor oameni şi auzeau cu câtă vitejie îşi apărau credinţa în Hristos.

Apoi, pe când mucenicii zdrobiţi în bătaie erau duşi la palatul tribunului spre a li se înscrie numele, Adrian i-a întrebat ce nădăjduiau să dobândească îndurând asemenea suferinţe. Ei i-ai vorbit despre negrăita frumuseţe şi slavă a raiului şi i-au citat din 1 Corinteni 2, 9: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe dânsul.

Auzind aceste vorbe, Adrian s-a dus la cel ce scria şi i-a spus: „Scrie şi numele meu împreună cu cele ale sfinţilor aceştia; şi eu sunt creştin“. Când împăratul a auzit aceasta, l-a întrebat: „Ţi-ai pierdut minţile?“ Adrian a răspuns: „Nu mi le-am pierdut, ci mi le-am aflat!“ Astfel că a fost întemniţat împreună cu ceilalţi.

Când soţia sa Natalia a aflat prima dată de întemniţarea lui, s-a mâhnit. Însă când a aflat că era întemniţat pentru Hristos, s-a bucurat mult, căci în taină era creştină. A îmbrăcat veşminte frumoase şi a dat fuga la temniţă să sărute legăturile soţului ei. L-a binecuvântat pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a sfătuit să rămână tare, îndemnându-i pe cei împreunăprinşi să se roage pentru el. Apoi Adrian a trimis-o înapoi acasă, rugând-o să fie liniştită şi să nu se teamă pentru el.

Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de Hristos şi iubitor al vieţii acesteia. I-a adus aminte de cuvintele Domnului, cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri (Mat. 10, 33). Se numea pe sine nenorocită, căci el o împiedica să se bucure de slava de a fi numită soţie de mucenic. Blagoslovenia pe care se aştepta să o primească, spunea ea, se preschimbase în nenorocire.

Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, de îndată supărarea i s-a schimbat în bucurie, şi l-a sărutat. Iar Adrian a strigat: „Blagoslovită eşti tu, soţia mea! Tu ai ajuns să-L cunoşti pe Dumnezeu, pentru ca soţul tău să se mântuiască. Cu adevărat, soţia mea, tu îţi iubeşti bărbatul! Blagoslovenia îţi va fi deci cunună, căci deşi nu ai îndurat tu însăţi chinurile, ai fost părtaşă la suferinţele mucenicilor prin mila faţă de ei“.

Luând-o de mână, el s-a întors împreună cu ea la temniţă. Pe drum a vorbit cu ea despre ceea ce trebuie să facă cu averea lui. Ea l-a îndemnat să nu se îngrijească de cele pământeşti, ci să cugete la bunătăţile cereşti. Intrând în temniţă, slujitoarea lui Dumnezeu Natalia a căzut înaintea sfinţilor mucenici şi, sărutându-le lanţurile, a văzut că rănile lor erau pline de puroi. Îndată şi-a trimis slujnica acasă să aducă pânză fină şi feşe. Când toate au fost aduse, Natalia a legat rănile mucenicilor cu mâna ei şi, pe cât se putea, le-a alinat suferinţele de neîndurat, slujindu-le în temniţă şapte zile, până când au plecat la judecată.



A venit şi ziua când Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră. Toţi l-au îmbărbătat: „Du-te cu îndrăznire şi ruşinează-l pe tiran!“ Natalia îl îndemna şi ea: „Îndreaptă-ţi mintea, stăpâne, numai către unul Dumnezeu, şi inima ta să nu se teamă de nimic! Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârşit; scurtă este suferinţa, dar slava muceniciei veşnică. Suferă durerea numai puţină vreme şi curând te vei bucura cu îngerii. Dacă slujind pe împăratul cel pământesc, te-ai îngrijit să aduni şi dajdia cea mai mică, necruţându-ţi sănătatea şi fiind gata să mori în luptă, oare nu ţi se cade acum să înduri tot felul de cazne cu încă mai multă vitejie, şi să mori pentru Impăratul ceresc, cu care tu însuţi ai să împărăţeşti?“

Îndurând cu vitejie bătăile şi răspunzând cu linişte şi iscusinţă cuvintelor zeflemitoare ale împăratului, Adrian a primit loviturile călăului cu asemenea seninătate, încât împăratul s-a înfuriat. Când pântecele lui Adrian a plesnit de bătăi, Maximian a pus capăt caznelor şi l-a trimis împreună cu ceilalţi înapoi în temniţă.

Din nou binecuvântata Natalia l-a îmbărbătat şi l-a mângâiat. Îmbrăţişându-l, ea îi spunea:



„Fericit eşti tu, stăpâne, că te-ai învrednicit a fi în rândul sfinţilor mucenici!



Fericit eşti tu, lumina ochilor mei, căci suferi pentru Cel ce a suferit pentru tine. Iată, de acum vei vedea slava Lui şi te vei face părtaşul ei, căci cel ce este părtaş suferinţelor Lui va fi părtaş şi al slavei Lui!“



Pe când vorbeau, Natalia a înmuiat o pânză în sângele lui şi şi-a uns trupul cu el. Peste câteva zile, după ce iarăşi legase rănile mucenicilor, Natalia şedea la picioarele lui Adrian şi zicea:

„Te rog, stăpâne al meu, adu-ţi aminte de legătura nunţii noastre, de şederea mea alături de tine în vremea suferinţelor şi de dorinţa mea ca tu să dobândeşti cununile. Roagă pe Domnul Hristos, Dumnezeul nostru, să mă ia împreună cu tine, astfel ca, aşa cum împreună am trăit în viaţa aceasta plină de păcate, tot aşa să trăim laolaltă nedespărţiţi în viaţa cea fericită. Te rog, stăpâne al meu, când vei sta înaintea Domnului Hristos, cere mai întâi îndurare pentru mine; căci sunt încredinţată că orice vei cere, Domnul îţi va da ţie, căci rugăciunea ta este plăcută înaintea Lui, ca şi stăruinţa ta. Dar tu ştii necredinţa acestor oameni şi lipsirea de Dumnezeu a împăratului şi mă tem că mă vor sili să mă mărit cu altul, cu un om necredincios şi păgân. Atunci se va întina patul meu, şi legătura noastră se va rupe. Cu stăruinţă te rog, ocroteşte-ţi soţia, aşa cum Apostolul ne-a învăţat; dăruieşte-mi, ca răsplată a curăţiei mele, să mor împreună cu tine!“

Curând apoi chinuitorii veniră la temniţă cu o nicovală şi un baros de fier, căci împăratul hotărâse să-i omoare pe toţi cu acele unelte. Natalia i-a rugat pe călăi să-l lovească întâi pe Adrian, căci se temea că va slăbi în hotărârea lui, de va vedea moartea celorlalţi.

Deci s-au dus mai întâi la Adrian. Însăşi soţia lui i-a ridicat picioarele pe nicovală. Cu o lovitură puternică, chinuitorii au sfărâmat fluierele picioarelor mucenicului şi i-au tăiat picioarele. „Rogu-te, stăpâne, robule al lui Hristos, spunea Natalia, cât mai eşti încă viu, întinde braţul ca să ţi-l sfărâme, şi vei fi deopotrivă cu ceilalţi mucenici ce au suferit mai mult decât tine!“

Sfântul Adrian întinse braţul spre ea, iar ea luându-l, îl puse pe nicovală. Călăul, lovind puternic braţul, îl sfărâmă, şi îndată Sfântul Adrian îşi dete sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Natalia a izbutit să ia în taină scumpul lui braţ acasă. Ea l-a uns cu mir scump, l-a învelit într-o pânză de purpură şi l-a aşezat la capul patului. Restul moaştelor lui Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei dimpreună cu el au fost duse în Bizanţul aflat în apropiere, de către câţiva creştini ce fugeau de prigoana lui Maximian.

După o vreme, unul dintre bărbaţii de seamă a dobândit încuviinţarea împăratului să se însoare cu frumoasa văduvă a lui Adrian. Auzind de cugetarea aceluia, Natalia îndată s-a pregătit să fugă la Bizanţ, la locul unde erau păstrate moaştele soţului ei. Ea s-a aşezat la rugăciune, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Pe când se ruga, de multa osteneală şi de mâhnire Natalia a aţipit şi iată că unul dintre sfinţii mucenici i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Pace ţie, Natalia, roaba lui Hristos! Să ştii că Dumnezeu nu te-a trecut cu vederea şi nici noi nu am uitat bunătăţile tale, pe care le-ai făcut îngrijindu-ne în vremea întemniţării noastre. Stând înaintea feţei lui Hristos, stăruim ca să dea ţie să ajungi degrabă la noi“.

Fericita Natalia l-a întrebat: „Spune mie, mucenice sfinte, dacă stăpânul meu Adrian stă împreună cu tine înaintea Domnului Hristos“. Iar mucenicul i-a răspuns: „El şi-a luat locul înaintea Stăpânului chiar mai înainte de noi! Însă tu grăbeşte şi ia fără zăbavă o corabie şi mergi la locul unde sunt trupurile noastre. Acolo Domnul ţi se va arăta şi te va călăuzi la noi“.

Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia îndată a lăsat toate şi, luând cu ea doar braţul Sfântului Adrian, a plecat de acasă. Ajungând la malul mării, a zărit o corabie gata să plece spre Bizanţ, care părea că o aşteaptă pe ea. Urcându-se în corabie, a văzut acolo creştini, bărbaţi şi femei, care fugeau de prigoana răului Maximian, şi a adus mulţumire lui Dumnezeu.

La miezul nopţii, diavolul s-a arătat creştinilor de pe corabia Nataliei. El a luat chipul unuia ce călătorea pe o corabie venind din răsărit, având cu el pe alţii în chip de corăbieri. Diavolul i-a întrebat pe corăbierii creştini, vorbindu-le ca şi cum ar fi fost cârmaci: „De unde sunteţi şi încotro mergeţi?“ Creştinii au răspuns: „Suntem din Nicomidia şi mergem la Bizanţ“. Vrăjmaşul le-a răspuns: „V-aţi abătut din cale; întoarceţi-vă spre port!“ Zicând aceasta, diavolul voia să-i amăgească şi să-i ducă la pierzare. Iar creştinii, crezând mincinosul sfat, prinseră să întoarcă corabia şi să plutească spre port.

Dar deodată li s-a arătat Sfântul Mucenic Adrian, strălucind de lumină, şi a strigat cu glas mare: „Ţineţi calea pe care aţi urmat-o înainte, şi nu luaţi în seamă cuvintele vrăjmaşului, ce negreşit vă găteşte pierzarea!“ Spunând acestea, mucenicul s-a arătat mergând înaintea lor pe apă, iar diavolul a pierit cu corabia.

Fericita Natalia ridicându-se, l-a zărit pe Sfântul Adrian mergând înaintea corabiei şi a strigat: „Este soţul meu – este Adrian care a venit să ne scape!“ Îndată el s-a făcut nevăzut.

Vântul le-a fost prielnic, iar călătorii sosiră la Bizanţ, lângă biserica unde fuseseră îngropate trupurile sfinţilor mucenici, şi toţi au coborât din corabie plini de bucurie. Apropiindu-se de trupurile mucenicilor din biserică, Sfânta Natalia a căzut înaintea lor cu nespusă veselie, sărutându-le şi vărsând lacrimi de bucurie. Aşezând braţul Sfântului Adrian lângă trupul lui, ea a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. Apoi, când a sfârşit, s-a ridicat şi a dat bineţe fraţilor şi surorilor aflaţi acolo, căci mulţi creştini credincioşi se adunaseră în locul acela. Ei au primit-o cu bucurie. Una dintre familii a luat-o în casa lor şi au stăruit să se odihnească, căci vedeau că este istovită de călătorie.

Pe când dormea, Sfântul Adrian i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Bine ai făcut venind aici, roaba lui Hristos şi fiică a mucenicilor. Intră întru odihna cea gătită ţie de Domnul. Vino şi primeşte-ţi răsplata cuvenită!“

Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia a povestit visul creştinilor de acolo şi le-a cerut să se roage pentru ea. Curând apoi a adormit din nou.

După un ceas, credincioşii au venit să o trezească, însă au văzut că răposase, căci sufletul ei cel sfânt plecase la odihna cea veşnică împreună cu Domnul. Cu nespusă bucurie, ei au îngropat-o în biserică, alături de soţul ei.




Condac din Acatistul Sfinţilor Adrian şi Natalia

Aleşilor slujitori ai lui Dumnezeu şi mucenici ai lui Hristos, cei ce toată slava cea deşartă a lumii acesteia pentru dragostea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de nimic o aţi socotit, şi vieţile voastre jertfă curată şi fără de prihană aţi aşezat, dorind chinuri şi moarte mai curând a primi, decât a vă lepăda de Dumnezeu cel adevărat: cu dragoste vă lăudăm pe voi, Sfinţilor Adrian şi Natalia. Înaintea scaunului slavei Domnului cu bucurie stând, şi cu vederea aceleia pururea desfătându-vă, rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii, care cu credinţă şi cu cinstire cădem către voi, ca să strigăm vouă cu mulţumire: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Adrian şi Natalia, prealăudaţilor mucenici ai lui Hristos şi luptători nebiruiţi!




Slavă la Vecernie, glas 6

O, pereche fără prihană şi aleasă Domnului!



O, preadorită domnie şi lui Hristos preaiubită!



O, însoţire preabună şi lui Dumnezeu fericită!



Cine nu se va spăimânta de aceasta, auzind faptele cele mai presus de om? Cum femeia s-a îmbărbătat asupra tiranului celui amar şi pe bărbatul ei l-a întărit a nu slăbi întru cele cumplite, ci să aleagă a muri pentru credinţă mai degrabă decât a trăi.



O, graiuri împletite de Dumnezeu ale înţeleptei Natalia!



O, sfătuiri dumnezeieşti, care au străbătut cerurile şi au făcut pe slăvitul Adrian cunoscut către însuşi scaunul Împăratului celui mare!



Ci, o, însoţire sfântă! Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru noi, care din dragoste săvârşim pomenirea voastră, ca să ne mântuim din ispite şi de tot necazul.



Hristos este cu noi!