vineri, 30 septembrie 2011

Sfantul NICOLAE VELIMIROVICI, ganduri despre BINE SI RAU I


Sfantul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei s Jicei

01SUFLETUL – MAI DE PREŢ DECÂT TRUPUL


Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale
pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega
cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreuna cu penele
şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!


02DUMNEZEU – ROATA CEA MAI MARE


Roata mare se învârte mai încet, dar ajunge din urmă roata
mică, ce se învârte mai repede. Cu cât roata este mai mare, cu atât
rotirea este mai înceată şi zgomotul mai mic; cu cât roata este mai
mică, cu atât rotirea este mai iute şi zgomotul mai mare. Acest fapt se
potriveşte şi lucrurilor, şi oamenilor. Roata cea mai mare din sufletul
omului este Dumnezeu. Marginile ei nu se pot vedea, nici mersul ei
nu se poate auzit din pricina mulţimii şi a larmei roţilor celor mici.
Însa în clipa în care toate roţile cele mici din sufletul omului se
liniştesc, abia atunci sufletul se oglindeşte în nemăsurata roata
dumnezeiască, în care se cuprinde cerul şi pământul. Şi în faţa
acestei vederi, pe cât de rară, pe atât de neaşteptată, sufletul simte
o bucurie de negrăit.


03NECREDINCIOSUL ÎŞI ESTE SIEŞI CĂLĂU


Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile
duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu,
toate drumurile duc spre prăpastie.
Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela
nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita
lui surpare, şi trupească şi sufletească.
De aceea nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El
însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i
l-ar da lumea întreagă.

04Sufletele tari


Nu ajunge ca omul să aibă numai tăria voinţei, nici numai
tăria simţirii, nici numai tăria cugetării. Nici toate acestea împreună
nu sânt de ajuns, fără un ţel luminat.
La ce-i folosesc atletului iuţeala picioarelor şi tăria plămânilor, dacă
de teama lui toţi îl ocolesc şi nimeni nu-i vrea ajutorul?
Înveşmântate în bezna nopţii, toate stihiile puternice şi învolburate
ale naturii îl umplu pe călător de frică; dar când sânt luminate de
soarele dimineţii, călătorul se împrieteneşte cu ele.
Asemenea sânt şi aşa-zisele suflete tari. Îmbrăcate în întunericul
iubirii de sine şi al deşertăciunii, ele ajung de temut pentru oameni
şi natura din jur. Înveşmântate însă în lumina dumnezeiască, ele se
fac izvor de bucurie pentru toţi cei din jur.
Grindina este mai tare decât ploaia; cu toate acestea, grindina nu
are nici un prieten pe pământ.


05Bunătatea este departe văzătoare


Bunătatea este departe văzătoare, şi desluşeşte pricinile cele
mai îndepărtate. Răutatea este mioapă şi vede pricinile cele mai
apropiate. Răutatea, întocmai ca pasărea, vede că este nevoie de nori
ca să plouă. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să plouă.
Răutatea, întocmai ca măgarul, vede că este nevoie de bălegar ca să
crească porumbul. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca
să crească porumbul.


06Întregul – mai lămurit decât partea


Totdeauna întregul este mai lămurit decât o parte a întregului.
Aceasta, de bună seamă, din pricina noimei şi a unităţii întregului.
Este mai lesne de văzut stejarul decât ghinda din stejar. Este mai
lesne de văzut trăsura decât roata trăsurii. Mai lesne se vede omul,
decât mâna omului. Natura, în întregul ei, se vede mai lesne decât
orice lucru din natură. Dumnezeu este mai lămurit vederii decât
natura şi decât tot ce fiinţează în natură.Dar dacă omul îşi aţinteşte
privirea asupra ghindei din stejar, ghinda se arată mai lesne vederii
decât stejarul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra roţii, roata se vede
mai bine decât trăsura; dacă priveşte mâna, mâna se vede mai
bine decât omul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra oricărui lucru
din natură, lucrul acela se vede mai lesne decât natura; şi dacă îşi
aţinteşte privirea asupra naturii, natura ajunge mai lămurită vederii
decât Dumnezeu. Însă această limpezime a părţii este vremelnică, pe
când limpezimea întregului este dăinuitoare. De aceea Dumnezeu
este cea mai mare şi cea mai dăinuitoare limpezime.

07Tăcere


Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu,
până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până
ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se
luminează de ziuă.


08Omul mare


Nu poţi ajunge om mare, până ce nu te socoteşti mort.
Nu poţi ajunge om mare în nici un loc din lume şi în nici un rang
din societate: în primul rând, câtă vreme te temi de orice este mai
mic decât Dumnezeu; în al doilea rând, câtă vreme iubeşti ceva ce
este mai mic decât Dumnezeu şi, în al treilea rând, câtă vreme nu te
obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca pe ceva ce a fost, nu ca pe ceva
ce urmează să fie.


09Slăbănogul


Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul
este un slăbănog, nu un viteaz.
De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai
slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot
aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este
făcător de rele după putere, ci după slăbiciune.
În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu
se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.


10Himeră strălucitoare


Ochiul nu se satură de privit, nici urechea nu se satură de
auzit. Lumea aceasta este, în întregul ei, asemenea unei himere
strălucitoare, dar în parte este numai mâhnire; vitejie de uriaş,
în întregul ei, şi frică de şoarece, în parte; avânt nebiruit al vieţii,
în întregul ei, şi moarte fără nădejde, în parte. Şi toată această
strălucitoare himeră nu poate îndestula nici un ochi, nici o ureche
şi cu atât mai puţin poate ostoi setea dorinţelor trupeşti. Iar cel mai
puţin poate potoli setea duhovnicească. Căci aşa cum o picătură
de apă cade pe limba arsă a călătorului însetat şi îl adapă, tot aşa şi
acest întreg cosmos – o picătură fierbinte – cade pe sufletul însetat
al omului şi nu numai că nu-l satură, ba chiar această picătură
fierbinte – cosmosul – îl face mai setos şi îi aţâţă setea până la
nebunie. Într’adevăr, lumea e făcută doar să stârnească setea în om,
nu să o şi astâmpere.

Hristos a inviat!

marți, 27 septembrie 2011

Mitropolitul Georgian, ANTIM IVIREANUL, geniul limbii romane

Georgian prin origine, şcolit la Constantinopol, cu o carieră ecleziastică de neegalat în Ţara Românească, Sfântul Antim Ivireanul şi-a înscris cu cinste numele în cartea de aur a istoriei noastre naţionale şi bisericeşti. Brodeur, sculptor, gravor şi xilograf, constructor şi desenator, pictor şi portretist, miniaturist şi caligraf, cunoscător a multe limbi străine şi ilustru predicator, "smeritul" Antim rămâne prin tot ceea ce a lăsat posterităţii un spirit plurivalent, o adevărată vistierie de daruri. Prin opera sa cea mai cunoscută, "Didahiile", lucrare omiletică de referinţă în istoria predicii din ţara noastră, Antim poate fi numit ctitor al limbii literare româneşti.


Sfântul Antim Ivireanul (1650-1716), mitropolit al Ţării Româneşti între anii 1708 şi 1716

Semnătura ierarhului Antim Ivireanul, scrisă cu cerneală de aur.

Medalionul central desenat de Sfântul Antim Ivireanul în fruntea aşezământului său, reprezentând ctitoria sa din Bucureşti cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor“. În fiecare din cercurile care înconjoară ovalul din mijloc se află câte o literă; acestea adunate dau numele mitropolitului georgian

Mitropolitul Antim Ivireanul este întemeietorul elocvenţei sacre româneşti, al oratoriei în dependenţă de cult şi de biserică. Cu Antim, predica se consacră la noi ca gen de mare efect şi audienţă, trecând din pridvor în incinta însăşi a literaturii. S-a afirmat multă vreme că modelul omiletic al Ivireanului ar fi fost Ilie Miniat, acel "Demostene cu anteriu al grecităţii de cădelniţă", cum îl descrie Nicolae Iorga. Dar e cronologic imposibil ca Antim să fi cunoscut predicile Miniatului, care au fost tipărite postum în 1718, la Leipzig, şi traduse la noi abia în 1724 de mitropolitul Neofit. Ierarhul georgian luase contact cu arta marilor predicatori ai Răsăritului ortodox, după cum a cunoscut şi oratoria antică şi medievală, pe lângă Ioan Hrisostom, citise şi pe Sfinţii Grigore de Nazianz sau Vasile cel Mare.


"În seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte…"


De la mitropolitul Antim Ivireanul ne-au rămas peste 30 de predici, intitulate "didahii" sau cuvinte de învăţătură. În afară de "Cazaniile" lui Varlaam, "Didahiile" lui Antim Ivireanul sunt primele predici originale, vii, luate din actualitatea vremii, primele luări de poziţie clare şi curajoase faţă de toate problemele de ordin social, moral, cultural şi teologic, pe care le întâmpinau societatea şi biserica românească a acelor vremuri. N-a rămas nici o categorie socială din timpul lui Constantin Brâncoveanu căreia ierarhul Ţării Româneşti să nu i se fi adresat, cum zice el însuşi în cuvântul de învăţătură la Duminica Vameşului:

"Nimeni să nu socotească din voi, şi să zică în inima lui: ce treabă are vlădica cu noi, nu-şi caută vlădiciia lui, ci să amestecă întru ale noastre? De n-aţi ştiut până acum şi de n-au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi oamenii câţi sunt în Ţara Rumânească, de la mic până la mare şi până la un copil de ţâţă afară din păgâni şi din ceia ce nu sânt de o lege cu noi; căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pe toţi, iar nu de la alţii, până când vă voiu fi păstoriu" (Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit).

Contextul social în care se afla Ţara Românească la începutul secolului al XVIII-lea era unul dificil pentru marea majoritate a populaţiei. În mâna unui mic număr de familii boiereşti, în frunte cu Cantacuzinii şi rudele apropiate, se concentrase cea mai mare parte a pământurilor din ţară. Marea boierime, atotputernică pe latifundiile sale, abuzivă şi rapace, a dus rapid la îngrădirea şi desfiinţarea drepturilor ţăranilor, la aservirea şi ocuparea satelor rămase încă libere. Procesul de vânzare a delniţelor (parte din hotarul moşiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de ţărani ce locuiau în satul respectiv), fie direct, fie printr-o prealabilă zălogire, s-a datorat lipsei de bani pentru plata dărilor şi, nu rar, foametei. Aceste aspecte sociale au fost observate de ierarhul din Iviria, iar nedreptăţile au constituit subiect de critică pentru boierime şi domn în unele din predicile sale. Un exemplu îl constituie cuvântul la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, predică la care a fost de faţă însuşi conducătorul ţării: "Să nu socotească împăraţii şi stăpânii pământului că i-a pus Dumnezeu să şadă pe scaun frumos, numai spre vedere înaintea ochilor omeneşti, împodobiţi cu veşminte scumpe, cu coroana pe cap şi cu sceptrul de aur în mână, căci numai singură dreptatea este care-i face cinstiţi înaintea norodului…, cum zice un filozof, că cel mai bun cuvânt pentru a trăi omul este acela care păzeşte dreptatea pentru toţi".


Ceva din suflarea lui Bossuet


De la Ioan Hrisostomul, care a vorbit astfel înaintea împăratului şi mai ales a împărătesei, la Constantinopol, nimeni nu s-a mai adresat unei societăţi cu atâta asprime, afirma Nicolae Iorga. Este o realitate că, într-o epocă de ploconeli, Ivireanul, cu ardoarea inimii lui şi în obstinaţia eticistă, are o directeţe neobişnuită. Şi tot marele istoric român crede că, în diatribele sale, mitropolitul are "ceva din suflarea lui Bossuet şi a marilor arhierei ai Bisericii apusene, care nu mergeau la curtea lui Ludovic al XIV-lea pentru a-şi da învoirea la orice se petrecea acolo".

Mitropolitul nu cruţa pe nimeni, de orice grad sau stare socială ar fi fost. Chiar lui Brâncoveanu îi atrăgea atenţia adeseori, însă "din datorie, ca un păstor sufletesc, iar nu cu vicleşug".

În mai multe cuvântări, mitropolitul Ţării Româneşti prezintă viaţa grea a celor de jos, ca rezultat al supunerii sub "jugul păgânului", al turcului, dar şi urmare a lăcomiei şi jecmănirii pe care o arată boierii pământeni faţă de ţărani. "Sunt unii dintre noi ce fac jafuri şi fac câte sunt mai rele pe pământ, apoi să duc cu gând ca acela ce dă vreunui popă să-i facă sărindariu ca să i să iarte păcatul şi el tot cu totul stă în tina răutăţii" (Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză).

Ceea ce incriminează ierarhul Antim sunt lăcomia, duplicitatea morală şi făţărnicia boierilor care-i exploatează până la sânge pe cei neavuţi, iar pe de altă parte vor să pară că sunt împlinitori ai rânduielilor creştine. Boierii vizaţi de prelat căutau iertare pentru jafurile lor nu cu hotărârea de a îndrepta relele săvârşite, ci cu gândul de a continua să rămână pe făgaşul vieţii lor de nedreptăţi şi risipă.

Pentru a se pune la adăpost de eventuala neplăcere pe care le-ar produce-o vreun duhovnic mai conştiincios şi mai exigent, boierii îşi căutau doi duhovnici: unul de la sat, "om prost, pentru ca să se teamă de noi şi să-i fie ruşine de feţele noastre şi cele ce vom zice noi aşa să fie, socotind în gândurile noastre că, precum înşălăm pre dânsul, vom înşăla şi pe Dumnezeu. Dară Dumnezeu nu să înşală, ci ne înşălăm noi, spre peirea noastră cea sufletească". Celuilalt duhovnic, de la oraş, "când mergem să ne ispovăduim, nu spunem că mâncăm carnea şi munca fratelui nostru, creştinului, şi-i bem sângele şi sudoarea feţei lui cu lăcomiile şi cu nesaţiul ce avem, ci spunem cum c-am mâncat la masa domnească, miercurea şi vinerea, peşte şi în post raci şi untdelemn şi am băut vin" (Cuvânt de învăţătura la Duminica Floriilor).


"Didahiile", operă permanent actuală


Siliţi să trăiască sub apăsarea unor oameni plini de pizmă, vicleni, pârâtori, plini de păcate vechi şi bine cultivate, pe care mitropolitul nu le putea admite nici ca ierarh şi nici ca om, ţăranii nu se puteau ridica, nu se puteau dezvolta. Excesiva exploatare fiscală, de la care era exceptată marea boierime, apăsa asupra populaţiei sărace şi face pe mitropolitul Antim să exclame suspinând: "Cum dară se va mântui norodul, cum să scuture această ticăloasă de ţară sarcina cea grea a relelor care o supără?" Dar tot el vine cu răspunsul: "Să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătăţile, urâciunea, vrajba, zavistia… Toţi să ne rugăm, toţi să cerem ajutoriu… Nu unul să să roage şi altul nici să gândească; unul să plângă şi altul să râză, unul să să întristeze şi altul să să bucure. Pentru că atunce adevărat, Dumnezeu nu ne ascultă" (Cuvânt de învăţătură la 26 octombrie).

Ctitorul mănăstirii cu hramul "Duminica Tuturor Sfinţilor" din Bucureşti avea multă compasiune pentru cei oropsiţi, cu atât mai mult, cu cât contrastul între penurie şi avuţie, umilinţă şi îngâmfare, suferinţă şi huzur întrecea în acea vreme orice măsură. Luând partea dezmoşteniţilor vieţii, Antim atenţionează că "nu se cuvine cinstea şi lauda numai oamenilor celor mari şi bogaţi, că sunt vrednici acestui dar şi cei mici şi smeriţi. Că măcar că cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preţ şi cei mici n-au cu ce să-şi acopere trupul; cei mari se odihnesc pe aşternuturi moi şi frumoase şi cei mici se culcă pe pământul gol şi pe pae; aceia însoţiţi cu mulţime de slugi, iar aceştia lipsiţi, pustii şi de ajutoriu şi de priiateni; aceia între răsfăţări şi între bogăţii şi acestea între primejdii şi între întristăciuni. Însă, cu toate aceştia măriri despărţite, nu să cuvine celor mai mici mai puţinică cinste şi dragoste decât acei ce să cuvine celor mari şi bogaţi, nici iaste cu dreptate celor mari să li se închine lumea şi pe cei mici să-i batjocorească, de aceia să se ruşineze şi pre aceştia să-i înfrunteze, pentru căci măcar că cei mari cu sila şi cu puterea răsplătesc sudălmile, iar cei mici au îngeri sprijinitori în ceriu de pedepsesc pe cei ce-i obidesc" (Învăţătură la neomvrie 8, în zioa Săborului sfinţilor îngeri).

"Didahiile" sunt şi astăzi o operă actuală prin faptul că autorul lor s-a străduit, în limita puterilor sale, să sprijine, să ajute pe păstoriţi în nevoile lor, în aspiraţiile lor. El nu s-a mulţumit să rostească de la înălţimea amvonului cuvinte de mângâiere către cei asupriţi, ci le-a arătat că el însuşi cunoaşte starea fiecăruia şi este părtaş la ea: "Încăş poate să zică fieştecine din voi în gândul său: dară noi avem nevoi grele asupra noastră şi nu putem să facem aceste ce zici. Ci eu încă zic că iaste aşa şi crez: numai că la greul acela sunt şi eu părtaş şi într-acel jug ce trageţi voi, trag şi eu…" (La Duminica Vameşului, cuvânt de învăţătură).


Aspecte sociale în predicile antimiene


Ierarhul ivirean s-a călăuzit întotdeauna după ideea de a smulge comunitatea păstoriţilor săi din amorţeala deprinderilor rele, din marasmul în care-o îmbrâncise neomenia stăpânitorilor, pentru a-i imprima un impuls spre o viaţă curată, fără patimi: "Viermele ce zace la rădăcina hreanului, de-i va zice cineva să iasă de acolo să meargă la alte rădăcini mai bune şi mai dulci, el zice că mai dulce decât hreanul nu iaste, căci acolo s-au născut şi întru aceia s-au pomenit. Aşa şi voi pomenindu-vă întru aceste fapte şi lucrări şi nefiind cineva să vă înveţe, cu adevărat vă par amare acum vorbele mele, nefiind obicinuiţi cu dânsele…" (Cuvânt de învăţătură la Duminica Lăsatului sec de brânză).

Predica Sfântului Antim, rostită de la înălţimea amvonului mitropoliei şi adresată de la domn până la oamenii din popor, răspundea unei faze în care măsura, bunul-simţ, corectitudinea fuseseră izgonite din sufletele oamenilor de jafurile veroase, de incorectitudinea morală, de intrigile şi calomniile nesfârşite. De aceea, el compătimeşte poporul, ţara, pentru "necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite". Aproape nu este predică în care să nu se vorbească de "scărbele şi nevoile ce ne-au împresurat", "toţi pătimesc, toţi sunt în scârbe, toţi suspină sub jugul cel greu al nevoiei". Strigătul cel mai dureros îl scoate Antim când constată, cutremurat, că însăşi fiinţa întregului neam era în primejdie: "Noi suntem cu toţii, carii pătimim atâtea scârbe nesuferite şi stăm în cumpene să perim de nevoi, de nenorociri".

Ca slujitor al altarului, Antim a fost adânc convins de forţa înnoitoare a învăţăturii Mântuitorului. Dar şi-a dat seama că pentru eliminarea relelor societăţii din timpul lui sunt necesare, pe lângă predică, şi alte mijloace de a schimba starea de lucruri în care se aflau cei mulţi şi apăsaţi. Ca şi în ziua de astăzi, fără o ambianţă socială prielnică dezvoltării sănătoase a credincioşilor, predica nu înseamnă mare lucru şi nu-şi realizează nici pe departe scopul urmărit.

Rostite cu aproape 300 de ani în urmă în Catedrala mitropolitană de atunci (actualmente patriarhală), "Didahiile" Sfântului Antim Ivireanul pot fi citite şi astăzi pentru adâncimea analizei psihologice şi darul observaţiei realiste pe care le vădeşte autorul său, pentru pateticul care mişcă sufletele, pentru măiestria lor artistică.

Hristos a inviat!

marți, 20 septembrie 2011

Botezul prin Apa si prin Duh si Botezul prin Sange

În afara descrierii Botezului Domnului şi a importanţei Tainei pentru misiunea propovăduirii efectuate de Apostoli în lumea întreagă, în Sfintele Evanghelii există o serie de momente care amintesc sau fac referire la diferite aspecte cuprinse în rânduiala liturgică a renaşterii noastre spirituale.


Botezul sângelui (la care se face referire în Marcu 10, 35-40 şi Luca 12, 49-50), precum şi discuţia profundă între Iisus şi Nicodim (în special Ioan 3, 1-8) vor fi temele principale ale materialului de astăzi.

Paharul şi Botezul

Există două mărturii evanghelice care anticipează ceea ce s-a numit botezul sângelui sau martirajul creştin din cursul veacului. Primul text apare în Evanghelia după Marcu: "Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit" (Marcu 10, 35-40). Cel de-al doilea text cuprins în Evanghelia după Luca precizează următoarele. "Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!" (Luca 12, 49-50). O interpretare detaliată a primului text a fost oferită în cursul istoriei creştine de Sfântul Maxim Mărturisitorul (vezi Răspunsuri către Talasie, pp. 116-117, în: Filocalia, vol. III, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, şi articolul nostru publicat în ziar special pe această temă la secţiunea Filocalia pe data de 17 decembrie 2010 şi intitulat Paharul şi Botezul). Însă interpretarea Sfântului Maxim Mărturisitorul vorbeşte mai puţin de botezul sângelui, afirmând doar că ni se cere să punem adevărul mai presus de viaţă. Paharul reprezintă în viziunea sa încercările care vin asupra noastră în cursul vieţii şi Botezul este dorinţa noastră de a lucra propria mântuire prin păstrarea virtuţilor. Cu toate acestea, s-a considerat aproape întotdeauna că Botezul semnifică aici, de fapt, Patimile Domnului, în timp ce paharul face referire mai degrabă la momentul crucial din Grădina Ghetsimani. Adevărul este că ambele interpretări sunt plauzibile şi generoase în conţinut. Cei care întreabă aici sunt Apostolii Iacov şi Ioan. Precum ştim, Iacov a fost ucis de Irod, în timp ce Ioan nu a suferit mucenicia, săvârşindu-se în pace. Considerăm că aici avem parte de două icoane ale Botezului: viaţa virtuoasă care se încheie în pace şi, totodată, curajul vrednic de cinstire care se încununează prin jertfa propriei vieţi. Ambele căi sunt primite de Dumnezeu. Au existat oameni care nu au primit Taina Botezului, dar, mărturisindu-L pe Hristos şi alegând moartea, au primit de fapt un Botez al sângelui. Acest Botez al sângelui transpare mult mai clar din cel de-al doilea text citat la începutul acestei secţiuni. De aici transpare clar că Mântuitorul nu face referire la Taina Botezului aşa cum o înţelegem. El fusese deja botezat şi făcea trimitere prin cuvintele Sale la Patimile pe care urma să le primească ulterior. Deci şi moartea primită cu curaj pentru numele lui Dumnezeu poate fi considerată drept un Botez, însă o eventuală ierarhizare a Tainei Botezului şi a acestui tip special de administrare a sa nu poate fi optimă din punct de vedere creştin. Doar Dumnezeu poate şti dacă o viaţă plină de dureri sau o zi de chinuri încununate de moarte este superioară una alteia şi în ce măsură se întâmplă acest lucru.


Convorbirea lui Iisus cu Nicodim

"Şi era un om dintre farisei care se numea Nicodim şi care era fruntaş al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus şi I-a zis: Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul" (Ioan 3, 1-8). Convorbirea lui Iisus cu Nicodim a fost considerată drept cea mai clară referire din Evanghelii la Taina Botezului, cu excepţia momentului Botezului Domnului. Aici, Iisus îi dezvăluie fruntaşului iudeu că fără renaşterea baptismală este cu neputinţă ca omul să vadă Împărăţia lui Dumnezeu. Iisus menţionează aici două elemente cruciale ale Tainei: harul Duhului Sfânt şi apa. Dacă cel de-al doilea element poate fi înlocuit la nevoie de altele (nisip sau chiar aer conform Tradiţiei creştine), fără primul, orice administrare a Tainei este inutilă. De altfel, Sfinţii Părinţi au condamnat întotdeauna botezul ereticilor din cauza lipsei transmiterii harului Duhului Sfânt, de vreme ce preoţia acestora nu era validă. Însă, deşi afirmaţia Domnului a fost privită drept o mărturie clară a imposibilităţii mântuirii fără primirea Botezului, continuarea textului ne face să credem că lucrul acesta nu este atât de uşor de susţinut. Naşterea din Duhul efectuată prin Taina Botezului ne face să devenim şi duhovniceşti, nu doar trupeşti. Însă Duhul suflă unde vrea. Această precizare din finalul pasajului citat mai sus a fost considerată de teologii ortodocşi moderni (de ex. Georges Florovsky sau Nikolai Affanasiev) drept o mărturie a lucrării Duhului Sfânt şi în afara Bisericii. Duhul Sfânt cheamă la Sine toţi oamenii pentru că, după cuvântul Apostolului, Dumnezeu "voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (1 Timotei 2, 4). Este suficientă această acţiune pentru ca şi cei din afara Bisericii să poată fi mântuiţi fără să li se administreze Taina Botezului? Din punctul nostru de vedere, trebuie ca tainele judecăţii divine să rămână taine. O eventuală explicaţie în acest sens nu ar putea reprezenta decât o palidă încercare a raţiunii umane de a intra acolo unde nu i se permite accesul. Cunoaştem că multe persoane se erijează în judecătoare ale mântuirii universale fără a înţelege că doar Dumnezeu poate decide cui i se acordă mântuirea în final. Împărăţia cerurilor este un loc al comuniunii şi al iubirii, nu al regulilor făurite de mintea umană. Textul de mai sus lasă clar loc de interpretări mult mai profunde decât credem, însă tot ceea ce avem de făcut este să cedăm inimii locul care i se cuvine în faţa tainelor. În definitiv, "inima are raţiunile sale pe care mintea nu le poate înţelege", aşa cum bine a precizat Blaise Pascal. Din punctul nostru de vedere, pentru a pătrunde taina acestei convorbiri, avem nevoie atât de o inimă smerită, cât şi de o "inteligenţă crucificată", după cuvântul extraordinar al părintelui Georges Florovsky.

Hristos a inviat!

luni, 19 septembrie 2011

,,Bogatii au saracit si au flamanzit ... ''

I

Cu multă vreme în urmă a fost un împărat care a mers să-şi cerceteze împărăţia. Mergând el aşa, ajunse la o mănăstire şi intră în biserică. Acolo, la strană, câţiva călugări citeau Psaltirea. Şi tot citind ei, ajunseră la psalmul 33, la versetul 10: "Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele". Împăratului îi plăcu mult mănăstirea, îi plăcu şi rânduiala din biserică, şi slujba, dar aceste cuvinte din Psaltire nu îi plăcură deloc.


Vedeţi voi, el era împărat peste multe bogăţii, moşii, slugi, case, animale şi toţi se temeau de el, căci le era stăpân. Poporul îl lăuda, i se cântau cântece, slujitorii i se supuneau, comandanţii oastei îl slăveau, toţi îl onorau. Avea de toate, mâncăruri scumpe, multe palate, haine pline de podoabe, trăsuri, mulţi cai.

Şi nici nu putea gândi cum ar fi să sărăcească şi să flămânzească cineva ca el. Aşa că, obişnuit fiind să poruncească şi să fie mereu ascultat, zise către cei care îl însoţeau:

- Să nu se mai citească aceste cuvinte niciodată! De ce se citeşte aşa ceva în biserică? Vă poruncesc ca de acum să nu se mai citească în nici o biserică aceste cuvinte, iar cel care va nesocoti porunca mea va fi pedepsit îndată ca un duşman al împăratului.

Şi astfel fu oprită citirea acestui fragment, fiind trimişi soli în toată împărăţia pentru a vesti această poruncă.

Dar să vedeţi cum a rânduit Dumnezeu ca acest împărat să se înţelepţească.

La scurt timp după aceste întâmplări, fiind vară şi foarte cald, împăratul se duse să se scalde la un iaz. Şi a plecat acolo, ca de obicei, cu suita sa, cu muzică, cu multă lume, ca un mare împărat ce era. Ajungând acolo, lepădă hainele cele scumpe şi coroana şi intră în apă. Apoi, dorind să stea şi mai mult, se depărtă de mal şi merse pe o insuliţă, unde mai rămase să stea la soare.

Şi să vedeţi ce s-a întâmplat! În vreme ce împăratul era pe insuliţă şi suita îl aştepta la mal, îngerul Domnului luă chip de împărat şi ieşi la mal, arătându-se celorlalţi. Şi îl îmbrăcară în hainele cele scumpe şi plecară cu toţii, iar împăratul cel adevărat rămase în iaz.

După ceva vreme, împăratul veni la mal, unde ştia că îl aşteaptă suita, dar acolo nu mai era nimeni. Şi nu avea pe el decât hainele de scăldat care erau ude, iar afară se lăsase seara şi, fiind răcoare, i se făcuse frig. Apoi începu să îl răzbească şi foamea. Şi Dumnezeu trimise asupra lui şi nişte ţânţari mari, ca să-l necăjească.

Şi astfel stătea împăratul nostru pe mal, neştiind ce să facă mai întâi: să se mânie că a fost lăsat singur, să se apere de ţânţari sau să caute ceva de mâncare. Însă îi era ruşine să meargă aşa, doar cu hainele de scăldat.

Şi tot chinuindu-se el aşa, trecu pe-acolo un om bătrân, iar el îi ieşi repede în cale. Dar acela, săracul, vru să fugă. Împăratul însă strigă repede:

- Stai, nu fugi, că nu sunt om rău. Nu-ţi fie teamă. Au trecut pe-aici nişte hoţi care mi-au luat hainele şi de aceea sunt aşa. Dă-mi, te rog, o cămaşă, dacă ai, ca să mă pot duce la casa mea. (Va urma)


II

V-aduceţi aminte, dragii mei, începutul poveştii noastre cu împăratul cel trufaş, care interzisese să se cânte în biserică "Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele"? Iar Dumnezeu, prin îngerul Său, a hotărât să-l îndrepte şi să-i arate că greşeşte. Îngerul a luat în faţa celorlalţi chipul împăratului, iar acesta a rămas singur, flămând şi înfrigurat, pe malul apei în care se scălda, nedându-şi seama ce se întâmplă. A trecut însă pe acolo un bătrân, căruia împăratul i-a cerut o cămaşă. Iată ce s-a întâmplat mai departe.

Bătrânul îi dădu o cămaşă, ce-i drept plină de petice, dar tot era mai bună decât nimic. Şi astfel plecă împăratul îmbrăcat ca un cerşetor şi toţi care îl vedeau râdeau de el, neştiind cine este. Unii îl alungau, alţii îl batjocoreau şi numai el ştie cum a ajuns în satul din apropiere, la un boier, unul dintre cei care îl primiseră cu muzică atunci când venise la scăldat.

Dar când încercă să intre în curţile boierului, paznicii şi slugile aceluia începură să îşi bată joc de el:

- Ce cauţi aici? Nu ţi-e ruşine să vii aici îmbrăcat aşa?

- Vreau să vorbesc cu boierul, zise atunci împăratul.

- Cum îndrăzneşti? Nu te uiţi la tine? Şi încă mai vii şi noaptea. Fugi de-aici până nu ne supărăm rău.

Dar împăratul nu se lăsă aşa repede, ci începu să strige tare, ca să-l audă şi boierul. Şi într-adevăr, boierul îl auzi şi recunoscu vocea împăratului, dar nu înţelese ce caută el noaptea acolo, căci doar el îl condusese mai devreme la palat. Aşa că ieşi să vadă ce se întâmplă. Şi tare se mai miră când văzu că cel care-l striga pe nume era un cerşetor. Însă când se apropie mai bine, văzu că era chiar împăratul.

- De ce v-aţi bătut joc de mine? strigă acesta mânios. Cum de m-aţi lăsat în apă şi aţi plecat cu toţii? Să ştiţi că mâine va fi vai şi-amar de voi.

Boierul însă era şi mai uimit. Nu înţelegea ce se întâmplă, mai ales că ştia că îl dusese pe împărat la palat. Dar nici nu era foarte sigur dacă acesta este într-adevăr împăratul sau doar un om care seamănă cu el şi se preface pentru a-l speria. L-ar fi gonit el, dar se temea că este totuşi împăratul, aşa că încercă să afle ce se întâmplase. Îl lăsă pe împărat la curtea boierească, iar el merse în taină la palat şi ceru să vorbească împăratului. Şi ieşi împărăteasa şi îi spuse repede:

- Vreau să vorbesc cu împăratul, e vorba de ceva important.

- Nu se poate, se odihneşte acum.

- Treziţi-l, căci trebuie să îi vorbesc neapărat.

Atunci, împărăteasa se duse să-l trezească, dar, când colo, ce văzu? În pat nu era nimeni, erau doar hainele. Atunci veni în grabă şi spuse:

- Vai, împăratul nu e nicăieri.

Atunci boierul zise:

- Înseamnă că el este cel care a venit la mine, însă cred că şi-a pierdut minţile, căci a venit la mine îmbrăcat ca un cerşetor şi zice că l-am lăsat singur la iaz.

Apoi se duseră cu toţii după împărat şi îl aduseră la palat.

Iar el, fiind obosit, adormi îndată şi în somn i se arătă îngerul Domnului care îi zise:

- De ce ai poruncit să nu se mai citească în biserici cuvântul lui Dumnezeu? Tu nu ştii că prin voia Domnului ai ajuns împărat şi că tot El poate să facă în aşa fel să pierzi împărăţia? Ai văzut ce repede poţi să sărăceşti dacă nu ai ajutorul lui Dumnezeu?

Şi aşa înţelese împăratul cât de mult greşise şi trimise poruncă în toată împărăţia ca, începând de atunci, la Priveghere să se cânte tare de trei ori "Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele".

Vedeţi, dragii mei, cum, în marea Sa iubire de oameni Dumnezeu l-a îndreptat pe împărat? Dar şi împăratul a primit mustrarea şi a înţeles că greşise şi că toate ne sunt date de Dumnezeu cel milostiv şi pot dispărea într-o clipă.

Hristos a inviat!

marți, 13 septembrie 2011

,,Prin inaltarea Cornului la cer, sau zrobit coarnele dracilor ... ''


Nasterea Crucii sau certitudinea Invierii


(14 septembrie)

“Dupa Nasterea Mamei, urmeaza Nasterea Crucii, dupa trecerea Nasterii Maicii Domnului, iata, Inaltarea Sfintei Cruci a sosit. De cele mai multe ori calendarul face, parca, un salt peste tot si peste toate, ducandu-ne la esential. Cand spunem Sfanta Cruce, personalizam intreaga existenta, parca am spune Sfanta Maria, sau Sfanta Ana, sau Sfanta Paraschiva, sau Sfanta Vineri, sau Sfanta Elena, sau, sau, sau…



La 14 septembrie, praznuim Inaltarea Sfintei Cruci. Un an intreg facem ce facem si pierdem Crucea si rascrucea vietuirii, adica sensul si consensul existentei; vine acum o Sfanta Elena, mama de Constantin, Imparat crestin si ne regaseste Sfanta Cruce si o inalta si noi, in loc sa strigam Doamne miluieste-ne, iarasi o pierdem. Pana cand?

Pana cand ne dam seama ca Sfanta Cruce este izvorul sarbatorilor, taina tainelor. In fiecare sarbatoare exista Sfanta Cruce. Fara Cruce n-ar fi existat Inviere, fara Inviere, zadarnica ar fi credinta. In taina mantuirii fiecaruia dintre noi si a lumii intregi, partea cea mai adanca este Sfanta Cruce.

Prin Cruce, desi nascuti pe pamant, suntem inradacinati in cer; prin Cruce, lumea devine o Hora a laudelor pe care Sfantul Apostol Pavel o tine inainte, dand chiot: Sa nu-mi fie a ma lauda decat in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume (Galateni 6, 14). Extraordinar strigat pe care nu-l mai auzim, sau daca-l auzim din an in an, nu-l mai intelegem: Lumea sa fie rastignita pentru tine si tu pentru lume!

Uitand sa reasezam Crucea in inima creatiei, nu mai suntem creatori, devenim niste puncte – puncte care alearga pe o coala alba de hartie catre ultimul punct al disperarii. Or, crucea este cea care ne ajuta, ea inseamna Inaltare, ea este rezumatul mantuirii, forma concisa a vietii.

Este atat de greu sa imbratisam Crucea cand ea, oricum, ne imbratiseaza si, prin Inaltare, omoara ceea ce este mai josnic in noi, adica pacatele si smintelile noastre?!

A ajuns jenant sa purtam o cruciulita la piepturile noastre si o sfanta Cruce in sufletele noastre cand ea, oricum, ne poarta in brate cum o mama iubitoare isi poarta pruncii?!

Prin inteligenta, prin cercetari si descoperiri, putem intelege orice taina (fara a o elucida), doar prin traire ne putem lasa intelesi de taina Crucii. Aceasta, prin toate celelalte, exista si pentru cei ce se mantuiesc si pentru cei ce pier. Pentru ultimii este nebunie, pentru primii este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18).

Sfanta Elena nu doar a cercetat locul si a descoperit Crucea Mantuitorului, dar a si trait-o, inaltand-o. Cu cat suntem mai putin traitori ai Crucii, cu atat mai mult ajungem consumatori de indoieli, amagiri, banuieli. Fara a trai Crucea lui Hristos, ne indoim si indoim pe altii, amagim si ne lasam amagiti, banuim si ne lasam banuiti.

Inaltarea Sintei Cruci sau Nasterea Sfintei Cruci in sufletul fiecarui om inseamna, dincolo de toate, certitudinea Invierii.

Dumnezeu sa ne invredniceasca de o astfel de Nastere!”

Hristos a inviat!

duminică, 11 septembrie 2011

Sfantul Eufrosin bucatarul, poveste pentru cei mici

Aşa-i, dragii mei, că vă întrebaţi cum adică un sfânt bucătar? Este vorba de Sfântul Eufrosin pe care-l prăznuim chiar în această duminică, pe 11 septembrie. Este un sfânt atât de simplu, dar plin de iubire de Dumnezeu, de bunătate faţă de toţi şi de smerenie.


Cuviosul Eufrosin s-a născut într-o familie simplă şi foarte săracă. A fost primit într-o mănăstire încă de tânăr şi la început a slujit monahilor la bucătărie, fiind pus să prepare mâncare. Era tăcut şi smerit şi îşi petrecea timpul în rugăciune şi ascultare. Iar când făcea mâncare fraţilor sau împlinea ceea ce i se cerea, le făcea pe toate ca pentru Dumnezeu. Şi Dumnezeu îl iubea foarte mult pe Eufrosin pentru că niciodată nu se certa cu nimeni. Vrând să-l răsplătească pentru bunătatea sa, Dumnezeu îi făcu lui Eufrosin un dar: să poată pleca în fiecare noapte, pentru o clipă, în orice loc îl ducea gândul. Şi pentru că Eufrosin se gândea în toată vremea la Grădina Raiului, în fiecare noapte se pomenea acolo, încât nu ştia dacă ce i se întâmpla era adevărat sau visa.

În acea mănăstire vieţuia şi un preot iubitor de Dumnezeu, care se ruga ca Dumnezeu să-i arate bunătăţile pe care le vor dobândi cei ce-L iubesc pe El. Şi iată că într-o noapte se pomeni într-o grădină preafrumoasă, plină de pomi, în care cântau păsări minunate. Şi când se uită mai bine, nu-i veni să-şi creadă ochilor. În mijlocul grădinii se afla Eufrosin, blândul bucătar, care se îndulcea de roadele grădinii. Preotul se apropie şi îl întrebă uimit:

- A cui este grădina aceasta şi ce cauţi tu aici?

Cuviosul Eufrosin îi răspunse:

- Aceasta este grădina celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, iar mie mi s-a îngăduit să stau aici şi să mănânc ce voiesc, din multa milostivire a Domnului.

- Oare îmi poţi da şi mie să mănânc ceva din această minunată grădină? întrebă cu smerenie preotul.

- Poţi lua ceea ce voieşti, din darul lui Dumnezeu.

Atunci preotul arătă către nişte mere frumoase, iar Eufrosin îi rupse câteva şi i le puse în rasă.

În acea clipă bătu toaca şi preotul se trezi din vedenie.

La început preotul crezu că totul a fost doar un vis, dar când se uită pe masă, ce să vadă? Trei mere frumoase care răspândeau o mireasmă minunată în chilie.

După ce rămase o vreme nemişcat de uimire, merse spre biserică. Întâlnindu-l pe Eufrosin, îl întrebă:

- Eufrosine, spune-mi, unde ai fost azi-noapte?

- La mine în chilie.

- Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi, te rog, adevărul.

Văzând că preotul ştie totul, Eufrosin nu se mai putu ascunde şi îi mărturisi:

- Am fost acolo unde merg cei ce-L iubesc pe Dumnezeu şi unde te-ai rugat şi Sfinţia Ta să mergi. Şi acolo ţi-am dat merele pe care le ţii ascunse acum.

Minunându-se tare de această întâmplare dumnezeiască, după terminarea rugăciunii, părintele adună toată obştea mănăstirii şi le povesti totul, arătându-le şi darul părintelui Eufrosin. Atunci, toţi doriră să ia binecuvântare de la omul lui Dumnezeu, însă nu îl mai găsiră. Căci el, fiind smerit şi nedorindu-şi laudele oamenilor, fugise la o altă mănăstire, unde nu îl cunoştea nimeni. Acolo continuă să se roage lui Dumnezeu, să fie blând şi smerit cu toţi şi să meargă în fiecare noapte în Grădina Raiului.

Iar din merele cele frumos mirositoare mâncară mulţi bolnavi, tămăduindu-se de bolile lor şi slăvindu-l pe bunul Dumnezeu.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca prin rugăciunile Sfântului Cuvios Eufrosin să ne învrednicească şi pe noi să vedem Grădina Lui preaminunată.

Hristos a inviat!

sâmbătă, 10 septembrie 2011

11 Septembrie: Pomenirea Sfantului Eufrosin bucatarul, ocrotitorul gospodinelor



"Viata Sfantului Cuvios Eufrosin

Cuviosul parintele nostru Eufrosin era nascut din parinti neinvatati, dar i-a intrecut pe cei de bun neam cu lucrarile cele bune. Pentru ca multi cu fala neamului cel bun al lor cad in adancul iadului; fiind fara de lucrari bune, iar cei neinvatati, cu smerenia lor cea imbunatatita, in mijlocul dumnezeiescului rai se inalta. Asa si acest cuvios Eufrosin era vazut in rai. Sa ascultam prin ce fel de viata s-a salasluit in rai.


La inceput, slujea fratilor intr-o manastire, la bucatarie; dar slujea nu ca oamenilor, ci ca lui Dumnezeu, cu mare smerenie si supunere, ostenindu-se in ascultare ziua si noaptea. Rugaciunile si posturile niciodata nu le-a lasat. Rabdarea lui era negraita, pentru ca multe nevoi, defaimari, batjocoriri si dese ocari lua. Focul, acest material aprinzandu-l, se invapaia cu focul cel duhovnicesc al dragostei dumnezeiesti si ardea cu inima catre Domnul. Fierband bucatele fratilor, isi gatea lui masa in imparatia lui Dumnezeu, prin viata sa cea imbunatatita, ca sa se sature impreuna cu aceia pentru care s-a zis: "Fericit este cel ce va pranzi intru imparatia lui Dumnezeu" (Luca 14,15).


Deci, slujea Domnului in taina, ca sa i se faca lui aratare. Si a aratat Domnul rasplatire robului sau in chipul acesta: oarecare preot, vietuind in aceeasi manastire cu dansul, se ruga Domnului mereu, ca sa-i arate lui intr-un chip vazut bunatatile viitoare, cele gatite celor cel ce-l iubesc pe el. Deci, intr-o noapte, a avut o vedenie ca aceasta: i se parea ca sta in rai cu frica si cu bucurie, privind la frumusetile cele negraite ale raiului celui vazut acolo. A vazut intr-insul pe Eufrosin, bucatarul manastirii sale, umbland, si, apropiindu-se de el preotul, l-a intrebat: "Frate, Eufrosine, ce este aceasta? Nu cumva acesta este raiul?" Raspuns-a Eufrosin: "Asa este, parinte, raiul lui Dumnezeu este". Iarasi l-a intrebat preotul: "Dar tu cum te-ai aflat aici?" Raspunse acest bucatar, Eufrosin: "Pentru bunatatea cea mare a lui Dumnezeu sunt salasluit ca sa locuiesc aici, pentru ca locasul alesilor lui Dumnezeu este acesta". Si a zis preotul: "Nu cumva ai vreo stapanire peste frumusetile acestea?" Si a zis Eufrosin: "Pe cat pot, pe atata dau dintr-acestea pe care le vezi". Zis-a lui preotul: "Oare poti sa-mi dai mie ceva dintr-acestea?" Si i-a grait Eufrosin: "Cele ce poftesti, ia-le cu darul Dumnezeului meu". Atunci preotul a aratat cu mana spre mere si luand Eufrosin trei mere, le-a pus in basmaua preotului, zicandu-i: "Primeste cele ce ai cerut si te indulceste". Si indata incepu a toca in toaca bisericii de utrenie, iar preotul, desteptandu-se si in sine venindu-si, socotea ca un vis vedenia aceea. Apoi, intinzandu-si mana la basma, a gasit merele pe care le-a luat de la Eufrosin in vedenie. Si mirosind buna mirosire dintr-insele, a ramas minunandu-se pe pat. Si lasand merele pe pat, a mers in biserica si a aflat pe Eufrosin in sobor, stand la cantarea cea de dimineata. Apropiindu-se de el, l-a jurat ca sa-i arate lui unde a fost in noaptea aceasta, iar el a zis: "Iarta-ma parinte, ca acolo am fost in noaptea aceasta, unde m-ai vazut pe mine". Si i-a zis preotul: "Pentru aceasta cu juramant inainte te-am apucat, spre aratarea dumnezeiestilor mariri, ca sa nu indraznesti a spune adevarul". Atunci, cel smerit la minte, Eufrosin, a zis: "Tu, parinte ai cerut de la Domnul ca sa-ti arate tie in chip vazut rasplatirile alesilor lui. Deci, a vrut Domnul ca sa instiinteze pe cuviosia ta prin mine, neinvatatul si nevrednicul, si m-ai aflat in raiul acela al lui, Dumnezeului meu". Apoi l-a intrebat preotul: "Si ce mi-ai dat mie parinte, in rai, cand am cerut de la tine?" Raspuns-a Eufrosin: "Ti-am dat tie acele trei mere bine mirositoare, pe care le-ai pus in chilia ta pe pat. Insa iarta-ma, parinte, ca eu vierme sunt, iar nu om".


Deci, sfarsindu-se utrenia, a adunat preotul pe frati si le-a aratat lor acele trei mere din rai si le-a spus cu de-amaruntul vedenia aceea. Si se umplura toti din merele acelea de negraita buna mireasma si de dulceata duhovniceasca, si s-au mirat, umilindu-se, de cele spuse de preot. Apoi alergara in bucatarie la Eufrosin, ca sa se inchine robului lui Dumnezeu, si nu l-au aflat pe el, pentru ca el, iesind din biserica, s-a tainuit fugind de slava omeneasca si cu totul nestiut s-a facut. Iar unde s-a dus nu este de nevoie a cauta mult, pentru ca fiindu-i lui raiul deschis, apoi avea unde sa se intoarca. Iar merele acelea le-au impartit fratii intre dansii, si le-au dat spre binecuvintare la multi, dar mai ales spre vindecare. Cati bolnavi au gustat din ele s-au tamaduit de bolile lor si s-au folosit mult toti de o cuviosie ca aceasta a Sfantului Eufrosin. Si scriind aceasta minunata vedenie nu numai pe hartii, ci si pe inimile lor, se intindeau spre nevointele cele mari si placute lui Dumnezeu.


Cu rugaciunile cuviosului Eufrosin, sa ne invredniceasca si pe noi Domnul salasluirii raiului. Amin."

Hristos a inviat!

vineri, 9 septembrie 2011

Anul nou bisericesc si creearea lumii vazute.Anul 7519 de la creare lumii

Două texte paralele din Ieşire 23:16 şi 34:22 vorbesc despre sfârşitul calendarului agricol, cu cele trei sărbători pe care acesta le cuprindea. Puse în legătură cu referatul creaţiei, aceste pericope vor dobândi o deosebită importanţă teologică.


Mai întâi, câteva probleme legate de traducere. În Biblia Sinodală, Ieşire 23:16 a fost tradus în felul următor: "Să ţii apoi sărbătoarea secerişului şi a strângerii celor dintâi roade ale tale, pe care le-ai semănat în ţarina ta, şi sărbătoarea strângerii roadelor toamna, când aduni de pe câmp munca ta". Cele trei sărbători prezentate sunt Sărbătoarea Azimelor (menţionată în versetul precedent), a secerişului şi a strângerii (versetul citat). Pe ultima dintre ele Biblia sinodală o plasează toamna, ceea ce este corect calendaristic, dar incorect ca traducere. În textul Masoretic se spune: "la ieşirea anului" (beţeât haşşana), iar în Septuaginta se calchiază: "la finalul (exodos) anului". Biblia Anania traduce ca şi Sinodala prin "toamna", ceea ce reprezintă o îndepărtare de tradiţia textuală a ambelor versiuni vechi.

Textul paralel din Ieşire 34:22 prezintă şi el cele două sărbători de după sărbătoarea azimelor: "Să ţii şi sărbătoarea săptămânilor, sărbătoarea pârgei, la secerişul grâului, şi sărbătoarea strângerii roadelor, la sfârşitul toamnei". În Textul Masoretic este folosită o sintagmă mai deosebită: "trecerea anului" (tequfat haşşana), ceea ce sugerează aceeaşi perioadă de la finalul calendarului. De data aceasta Septuaginta înţelege greşit termenul, traducând prin "în mijlocul anului". Într-adevăr, ulterior termenul tequfa va însemna chiar "perioadă", iar traducătorul Septuagintei vrea practic să reinterpreteze calendarul vechi prin prisma celui nou, care începea primăvara şi deci plasa sărbătoarea culesului la mijlocul anului.


Calendarul de toamnă

La ce calendar nou mă refer? În perioada biblică au funcţionat două calendare. Cel mai vechi, de origine canaanită şi axat pe sărbători agricole, începea toamna. Una dintre cele mai vechi inscripţii ebraice o reprezintă un calendar descoperit la Ghezer în 1908, datând din sec. 10 îdHr. "Cele două luni ale culesului şmăslinelor şi strugurilorţ, cele două luni ale însămânţării şgrâuluiţ, cele două luni ale însămânţării târzii, luna recoltării inului, luna secerişului orzului, luna secerişului şi a măsurătorii şsau a sărbătoriiţ, cele două luni ale tăierii viei, luna fructelor de vară. şSemnat probabil cu numele scribuluiţ Abia" (trad. P.K. McCarther, în: William W. Hallo (ed.), The Context of Scripture, vol. 2, Brill, Leiden, 2000, p. 222; trad. W.F. Albright, în: ANET, ed. 3, p. 320). Textul demonstrează foarte clar că anul nou cădea toamna, deschizând sezonul culesului, ca şi în textele agricole din Ieşire 23 şi 34.

Revenind la pasajele biblice, comparându-le cu calendarul de la Ghezer, observăm că sărbătorile nu au o dată fixă, ele fiind legate strâns de ciclul natural care poate să varieze de la un an la altul. Chiar şi în textele deuteronomice din sec. 7 îHr. această fluctuaţie se păstrează încă. De exemplu în Deuteronom 16, Paştile se ţine în luna aviv, împreună cu Sărbătoarea Azimelor, dar nu se precizează exact la ce dată.

Deşi de exemplu D.J.A. Clines crede că pasajele din Ieşire 23 şi 34 nu se referă la calendar, ci la anul agricol ("The Evidence for an Autumnal New Year in Pre-Exilic Israel Reconsidered", în: Journal of Biblical Literature 93 (1974), nr. 1, pp. 26-29), totuşi nu cred că se poate face o diferenţă între an calendaristic şi an agricol. Se poate spune că toamna marchează trecerea dintre ani, ceea ce ar sugera că începutul calendarului este plasat în această perioadă.



Noul calendar de primăvară

Către anul 600 îdHr., când Iuda ajunge sub suzeranitate babiloniană, se produce o modificare calendaristică. Elias Auerbach plasează această schimbare a calendarului în 604 îHr. (cf. "Der Wechsel des Jahres-Anfangs in Juda im Lichte der neugefundenen babylonischen Chronik", în: Vetus Testamentum 9 (1959), nr. 2, p. 121). Este vorba de preluarea calendarului babilonian.

În Babilon, anul debuta primăvara, fiind sărbătorit în cadrul festivităţii akitu, când regele era reîntronizat într-un ceremonial foarte interesant în care se citea şi epopeea creării lumii, Enuma eliş. Practic începerea anului era asociată cu repetarea creaţiei cosmice, într-un ciclu al eternelor reîntoarceri caracteristic culturilor arhaice.

Această schimbare calendaristică din perioada babiloniană o remarcăm în sursa sacerdotală, scrisă în jurul anului 550 îHr. probabil în exil sau chiar ulterior, în perioada post-exilică. Când prezintă pentru prima dată sărbătoarea pascală, redactorul sacerdotal precizează în Ieşire 12:2: "Luna aceasta să vă fie începutul lunilor, să vă fie întâia între lunile anului". Până atunci nu Sărbătoarea Azimelor cădea în preajma anului nou, ci dimpotrivă, sărbătoarea culesului de toamnă. Aceasta arată clar că spre diferenţă de calendarul din Ieşire 23 şi 34, în Ieşire 12 avem de-a face cu un sistem nou de împărţire a timpului.

Vechea sărbătoare agricolă a Azimelor, unită încă din textul deuteronomic (Deuteronom 16) cu sărbătoarea Paştelui, de origine pastorală, este în textul preoţesc fixată chiar la mijlocul lunii, funcţionând ca o contrapondere pentru cealaltă sărbătoare importantă, din toamnă, culesul, numită Corturi (Sukkot) şi pusă în legătură cu călătoria prin pustie a israeliţilor după ieşirea din Egipt.

Atât Azimele, cât şi Corturile sunt fixate în mijlocul lunii respective, deci în ziua de 15. Ambele sărbători durează şapte zile. Însă fiecare va primi o zi în plus, pusă înaintea celor şapte primăvara şi după cele şapte toamna. De aceea, în calendarul cultic din sursa sacerdotală, Paştile-Azimele ţin de pe 14 Nisan până pe 21, iar Corturile de pe 15 Tişri până pe 22 (cf. Levitic 23:5-6.34-36).

Tot în această perioadă sunt adoptate şi denumirile babiloniene ale lunilor: Nisan, Tişri etc., dar acestea se folosesc şi în paralel cu vechea modă de numerotare a lunilor. De exemplu în Estera 3:7 se spune: "în luna întâi, adică în luna Nisan". În Neemia 2:1 echivalarea nu mai apare, ci se foloseşte direct noua denumire a lunii: "în luna Nisan, în anul al douăzecilea al regelui Artaxerxe…" etc.



Crearea lumii de Anul Nou

Ceea ce ne interesează însă la nivel teologic este punerea în legătură a începutului calendarului cu crearea lumii, o idee veche, regăsită aşa cum am amintit şi în concepţia babiloniană. În Mişna, tratatul Roş Haşşana (Anul Nou), se precizează că 1 Nisan (primăvara) reprezintă anul nou pentru regi şi sărbători, pe când 1 Tişri (toamna) reprezintă anul nou pentru numărarea anilor, deci potrivit calendarului (Jacob Neusner, The Mishnah. A New Translation, Yale University Press, New Haven / London, 1988, p. 299) Talmudul babilonian, tratatul Roş Haşşana (1:1 VIII:3A-D) precizează că au existat două păreri diferite ale rabinilor cu privire la începutul creaţiei. După rabbi Eliezer, "lumea a fost creată în luna Tişri", pe când după rabbi Iosua, în luna Nisan. Oricum, rabbi Eliezer aduce argumente circumstanţiale. Plecând de la Facere 1:11 ("Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!" Şi a fost aşa"), se întreabă: "Care este perioada din an când pământul produce vegetaţie şi pomii sunt plini de roade?", la care răspunde că evident toamna, luna Tişri. De asemenea, plecând de la Facere 2:6 ("Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului"), conchide că trebuie să fie aceeaşi perioadă, în care plouă şi plantele rodesc.

În tradiţia interpretativă iudaică a fost preferată această opinie, aşa cum o regăsim şi în midraşul Leviticus Rabba 29:1, invocându-se iarăşi figura lui rabbi Eliezer, se spune că lumea a fost creată pe 25 ale lunii Elul, ca şase zile mai târziu, pe 1 Tişri, adică de Anul Nou, să fie creat omul: "În ziua Anului Nou, la ceasul întâi, ideea creării omului s-a ivit în mintea Lui (a lui Dumnezeu), la ceasul al doilea El S-a sfătuit cu îngerii slujitori, la ceasul al treilea El a adunat praful (ţărâna pământului) pentru Adam, în al patrulea l-a frământat, în al cincilea l-a plămădit, în al şaselea l-a format ca un trup lipsit de viaţă, în al şaptelea a suflat în el suflare de viaţă, în al optulea l-a adus în grădina Edenului etc."

Dincolo de unele evidente tente iudaizante (de exemplu sfatul cu îngerii şi nu între Persoanele Sf. Treimi, sau ideea preexistenţei trupului lui Adam faţă de suflet), totuşi tradiţia începutului anului toamna care corespunde cu începutul creaţiei a fost primită şi în tradiţia creştină bisericească.

În sinaxarul din 1 septembrie se arată că pe lângă prăznuirea Indictului (Indictionului), adică a începutului anului, se face şi prăznuirea începutului propovăduirii lui Hristos, când Acesta a citit din Isaia 61:1-2 în sinagoga din Capernaum (cf. Luca 4:16-22), dar şi pomenirea lui Isus al lui Navi sau Iosua, cel care i-a dus pe fiii lui Israel în pământul făgăduinţei.

Tradiţia aşadar pune laolaltă mai multe evenimente, asociindu-le: începutul calendarului, crearea lumii (sau mai precis a omului), intrarea în Pământul Făgăduinţei (chip al Împărăţiei cereşti) şi începutul activităţii publice a lui Hristos (ca început al mântuirii). Înţelese la acest nivel teologic, se poate spune că toate acestea corespund ideii de primenire a cosmosului, re-creare şi înnoire.

Hristos a inviat!

miercuri, 7 septembrie 2011

7 Septembrie: Pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre CASIA (CASIANA) singura femeie imnograf

Dintre sutele de imne bisericeşti pe care Sfinţii Părinţi le-au păstrat pentru a fi cântate la slujbe, câteva din cele mai răscolitoare cântări ce se pot auzi în curgerea unui an aparţin unei femei. Deşi aproape uitată de popor în mulţimea minunată a sfinţilor, Sfânta Cuvioasă Casiana este una din cele mai deosebite maici ale Bisericii.


De la omul necunoscut care şi-a semnat imnul "păcătosul" până la împăratul bizantin Iustinian, care a scris cu cerneală roşie imperială imnul "Unule Născut", ce a fost inclus ulterior în rânduiala Sfintei Liturghii, imnografia Bisericii cunoaşte sute de iluştri bărbaţi imnografi. Însă puţine se ştiu despre vrednicele femei care prin sensibilitatea şi curăţia inimii lor au închinat lui Dumnezeu unele din cele mai frumoase cântări.

Cea mai cunoscută femeie imnograf, şi singura ale cărei cântări s-au păstrat până astăzi în cărţile de cult, este Sfânta Casiana, numită în unele locuri Casia, Casiani sau Icasia, o monahie care a trăit în secolul al IX-lea, prăznuită de Biserica Ortodoxă pe 7 septembrie. Puţini credincioşi au auzit de ea, mai ales că majoritatea calendarelor nu o amintesc. "Unii sfinţi aşa doresc, să trăiască în smerenie, chiar şi după moarte. Există sfinţi mari care nu sunt cunoscuţi!", spune părintele Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Frumoasă la chip şi la suflet

Deşi puţine sunt cărţile care vorbesc despre viaţa minunată a acestei sfinte, cele câteva istorisiri dau mărturia unei vieţi minunate, dedicate în întregime lui Hristos. Sfânta noastră maică Casiana s-a născut în Constantinopol, între anii 805-810, într-o familie de aristocraţi, tatăl ei deţinând o funcţie importantă la curtea imperială. Încă de la o vârstă fragedă, Dumnezeu i-a încredinţat darul de a scrie versuri. Sfântul Teodor Studitul a fost impresionat de dăruirea şi stilul ei literar, pe care le găsea rare în vremea aceea la cineva atât de tânăr. Chipul şi sufletul ei erau de o frumuseţe rară, drept care cronicarii vremii amintesc că a participat la o "înfăţişare a mireselor", unde au fost adunate cele mai frumoase fecioare, pentru ca împăratul Teofil să-şi aleagă dintre ele pe viitoarea împărăteasă. Captivat de frumuseţea Casianei, tânărul împărat s-a apropiat de ea şi i-a zis: "Prin femeie şau intrat în lumeţ cele josnice", făcând aluzie la păcatul Evei. Atunci, preaînţeleapta Casiana, roşind cu sfială, i-a răspuns lui Teofil zicând: "Şi prin femeie şau venit şiţ cele mai alese", referindu-se la nădejdea de mântuire adusă în lume de întruparea lui Hristos prin Fecioara Maria. În faţa marii îndrăzneli şi a înţelepciunii Casianei, el s-a retras de la ea, oferind mărul de aur, simbol al alegerii ca împărăteasă, prudentei Teodora.

Stareţa iubitoare de icoane

Departe de a se simţi lezată din pricina respingerii din partea împăratului Teofil, Casiana nu îşi dorea să devină împărăteasă. Dimpotrivă, ea a văzut în asta pronia lui Dumnezeu, acum fiind liberă să urmeze viaţa monahală şi învăţătura cea duhovnicească în calitate de mireasă a Împăratului împăraţilor. În 843, a întemeiat un aşezământ monahal pe Xerolofos, a şaptea colină a Constantinopolului, unde a fost stareţă. Aici a continuat să scrie şi să compună imne închinate Domnului. Ca o compozitoare cu dar de la Dumnezeu, ea îşi scria singură muzica pentru poemele sale duhovniceşti. Stareţa Casiana a înzestrat slujbele ce se ţineau în mănăstirea sa cu multe cântări noi. Pentru frumuseţea lor deosebită, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au recunoscut darul ei neasemuit şi unele din imnele sale au supravieţuit până azi.

În timpul vieţii ei, Biserica s-a confruntat cu groaznica prigoană a icoanelor, pe care Casiana le-a apărat cum a ştiut mai bine. Nu s-a descurajat, deşi a suferit prigoană şi a fost chiar bătută cu biciul. A stăruit în rezistenţă împotriva iconoclaştilor, vizitând în închisoare pe monahii proscrişi, pe care îi sprijinea şi îi consola cu scrisori şi daruri. Era cunoscută ca o fină observatoare a slăbiciunilor omeneşti; ea îşi exprima părerea despre cei cărora le lipseau curajul şi hotărârea zicând: "Urăsc tăcerea când este timpul de vorbit!" Se crede că a trecut la cele veşnice înainte de anul 865. Pentru darurile şi faptele ei deosebite, Biserica o cinsteşte până azi, fiind zugrăvită în Icoana Duminicii Ortodoxiei purtând în braţe o icoană.

Povestea Cântării Casianei

Monahia Casiana a compus un număr mare de imne liturgice, o parte din ele fiind incluse în cărţile de slujbă ortodoxe, precum Mineiele şi Triodul. Tradiţia şi cercetarea manuscriselor atribuie Sfintei Casiana 49 de imne religioase şi alte 261 versuri profane. Sub numele său apar în cărţile bisericeşti primele şase irmoase ale Canonului Sâmbetei celei Mari şi stihiri din slujba Naşterii Domnului, la sărbătoarea Sfinţilor Mucenici Samona şi Aviv (15 noiembrie), la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, la sărbătoarea Sfinţilor Mucenici Eustratie şi Auxentie (13 decembrie) şi multe altele. Unii cercetători îi atribuie şi textul "Canonului pentru cei morţi".

Însă dintre toate, cea mai cunoscută este cântarea ce îi poartă numele, Cântarea Casianei, unul dintre cele mai frumoase imne din Săptămâna Patimilor, cântat la Denia din Marea Miercuri: "Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă şi tânguindu-se, a adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului, şi întunecată şi fără de lună pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoţi cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune. Ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu. Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în rai în amiazăzi, de frică s-a ascuns. Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorul sufletelor, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă".

Acest imn, considerat o capodoperă a poeziei religioase, poartă în el o poveste inedită. Se spune că maica Casiana se afla într-o după-amiază în grădină compunând acest imn. Înainte de a isprăvi de scris, a auzit că împăratul Teofil, în continuare atras de frumuseţea ei, avea să vină în grădină, aşa că ea a plecat pentru a se ascunde de împărat, lăsând poemul neterminat în urmă. Teofil, intrând în grădină şi găsind această cântare neterminată, a adăugat fraza: "Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în rai în amiazăzi, de frică s-a ascuns". Se pare că ele nu se refereau în mod expres la Eva (care L-a auzit pe Dumnezeu umblând prin grădina raiului "în amiazăzi"), ci mai degrabă la Casiana, care, auzind că împăratul se apropie, a fugit şi s-a ascuns. După ce Teofil a plecat, Casiana a ieşit din ascunzătoare şi a văzut fraza scrisă de mâna lui, dar nu a şters-o, ci a scris mai departe, pentru a încheia poemul. Desigur, femeia despre care este vorba nu este Sfânta Casiana, ci este "femeia păcătoasă" din Evanghelia după Luca, care nu apare pentru întâia dată în imnografia greacă. Şi Sfântul Roman Melodul i-a închinat un condac. "Cuvintele acestea, chiar dacă nu poartă în ele adevărul femeii de atunci, îl cuprind pe al tuturor desfrânatelor din lume şi pe al fiecăreia în parte. De aceea sunt făcute cântările, să spună prin har ceea ce oamenii de rând nu sunt în stare prin fire", spunea mitropolitul Bartolomeu Anania în "Amintirile peregrinului apter", cu referire la această zguduitoare cântare.

Hristos a inviat!

marți, 6 septembrie 2011

Minunile Mai Marelui Cetelor Ingeresti, ale Arhistrategului Bucuriei, MIHAIL


Sfântul Arhanghel Mihail este denumit în cântările Bisericii Ortodoxe "Mare Voievod" sau "Arhistrateg al puterilor cereşti", fiind considerat căpetenia cetelor îngereşti. El este înfăţişat în iconografia bisericească în chip de oştean purtând o sabie vâlvâietoare de foc, semn că el vesteşte dreptatea Lui Dumnezeu şi apără pe credincioşi. Pe 6 septembrie, Biserica face pomenirea minunii înfăptuite de Sfântul Arhanghel în oraşul Colose.


Oraşul Colose, din regiunea Frigia, astăzi în Turcia, a fost locul unei înfloritoare comunităţi creştine, pentru că aici Evanghelia lui Hristos a fost vestită de Sfinţii Apostoli Ioan, Filip şi Bartolomeu. Sfântul Apostol Pavel a scris şi o epistolă colosenilor, rămasă în canonul Sfintei Scripturi. Evanghelia lui Hristos a fost vestită colosenilor "întru adeverirea Duhului şi puterii", adică însoţită de minuni şi semne, spre întărirea credinţei creştinilor. Astfel, Sfântul Ioan Evanghelistul a biruit prin "sabia duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu" pe preoţii păgâni şi a sfărâmat cu puterea numelui lui Hristos statuia zeiţei Artemis. Tot Sfântul Ioan a ucis şi o viperă pe care păgânii o cinsteau, proorocind că peste acest loc se va arăta darul Sfântului Arhanghel Mihail.

Izvorul Arhanghelului vindeca pe oricine venea cu credinţă

După plecarea Apostolului din Colose, aici a răsărit un izvor minunat care tămăduia de boală pe oricine se apropia cu credinţă, prin lucrarea dumnezeiască a Sfântului Arhanghel Mihail. Foarte mulţi păgâni au fost chemaţi de Dumnezeu la credinţă prin lucrarea acestui izvor minunat. Nu numai poporul devenise creştin, dar şi căpeteniile şi dregătorii din Colose se botezau din pricina minunilor ce se făceau la acest izvor. Lângă izvorul Arhanghelului Mihail, un om bogat a ridicat o bisericuţă, spre slava lui Dumnezeu care i-a vindecat fiica. În această biserică şi lângă izvorul tămăduitor a trăit şi Cuviosul Arhip, cel care vorbea cu Dumnezeu şi petrecea o viaţă cu adevărat cerească. Acest sfânt al lui Dumnezeu era ca un far călăuzitor pentru creştini, pentru că se îngrijea cu rugăciunea şi cu sfaturile spre mântuirea credincioşilor. Păgânii din Colose, ştiind de faima cuviosului, au încercat prin multe lupte şi chinuri să-l ucidă pe Arhip. Adeseori îl ocărau, îl batjocoreau trăgându-l de barbă şi de păr, îl tărau călcându-l cu picioarele. Cuviosul Arhip şi mai mult se ruga lui Dumnezeu.

Opreşte năvălirea apelor

Neputând să-l înduplece cu chinurile pe cuvios, păgânii s-au hotărât ca biserica şi întreg locul unde era izvorul Arhanghelului să le piardă. Au pus stăvilar pe două râuri care curgeau aproape de locul unde trăia cuviosul, astfel încât atunci când se va sfărâma barajul, apele învolburate să distrugă biserica şi izvorul Sfântului Arhanghel. Când au dărâmat stăvilarul şi când apele învolburate se îndreptau spre biserică, Sfântul Arhanghel Mihail s-a arătat în chip minunat şi însemnând în semnul Sfintei Cruci a oprit năvălirea apelor, care au rămas ca un zid nemişcat înaintea bisericii. Apoi Arhanghelul a însemnat o piatră şi despicându-se ea s-a făcut ca o adâncime în pământ. Acolo Sfântul Mihail a prăvălit întreg muntele de apă care stătea nemişcat în faţa lui Arhip şi a bisericii, zicând: "Aici să se sfărâme toată puterea cea potrivnică şi să fie izbăvire de toate răutăţile tuturor celor care vor alerga cu credinţă". De când s-a făcut această minune, locul unde se află piatra despicată care a înghiţit apele se numeşte Hones, adică mistuire, pentru că acolo s-au mistuit apele în piatră.

Mihail l-a salvat pe cel aruncat în adâncul mării

Tot astăzi se mai face pomenirea minunii Sfântului Arhanghel Mihail de la Mănăstirea Dochiariu din Sfântul Munte. Minunea a vut loc puţin timp înainte de anul 1092, căci de atunci biserica aşezământului a fost închinată Sfântului Arhanghel. Se povesteşte că un oarecare tânăr, dorind să vină la mănăstire, a călătorit pe uscat spre mănăstirea athonită. În drumul lui a găsit o comoară foarte mare şi ascunzând-o a spus egumenului Mănăstirii Dochiariu. Acesta a trimis trei călugări împreună cu tânărul pentru a o aduce la mănăstire. Când călugării au văzut comoara, s-au învoit între ei să-l ucidă pe tânăr şi să ia comoara pentru ei. Pe drumul de întoarcere i-au legat tânărului o piatră de gât şi l-au aruncat în apele mării. Atunci Sfântul Arhanghel Mihail l-a luat pe cel aruncat în adâncurile mării şi l-a adus viu în biserica Mănăstirii Dochiariu, unde a fost găsit de paracliser. Toată obştea mănăstirii a aflat astfel de salvarea minunată a tânărului, dar şi de fapta urâtă a fraţilor lor. Întorcându-se călugării cu pricina la mănăstire, au zis că tânărul a fost mincinos şi a fugit de ei, dar fiind vădită fapta lor, fiindcă tânărul era acolo, au muţit în momentul acela. Piatra de care a fost legat tânărul şi aruncat în mare se păstrează şi astăzi la Mănăstirea Dochiariu din Sfântul Munte Athos. Numele Sfântului Arhanghel Mihail este pomenit în tradiţia creştină apuseană cu ocazia mai multor minuni pe care le-a făcut. Astfel se spune că i s-a arătat de mai multe ori Sfântului Împărat Constantin cel Mare, spunându-i că el l-a apărat în bătăliile pe care le-a avut cu duşmanii. În timpul Sfântului Grigorie cel Mare, episcopul Romei (590-604), Sfântul Arhanghel a apărut deasupra oraşului şi a pus capăt unei epidemii ce cuprinsese Roma.

"Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!"

Numele Arhanghelului Mihail înseamnă "Cine este ca Dumnezeu!", şi tradiţia spune că el a fost căpetenia îngerească care i-a alungat pe satan şi ceata îngerilor căzuţi din ceruri, rostind cuvintele care se regăsesc şi în Sfânta Liturghie: "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!" În Vechiul Testament, Mihail s-a arătat lui Iosua Navi şi profetului Daniel. Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Sfântul Arhanghel Mihail a mers înaintea evreilor în timpul exodului din Egipt, el i-a păzit pe cei trei tineri evrei aruncaţi în cuptorul de foc pentru că nu au vrut să se închine idolilor şi tot el s-a certat cu diavolul pentru trupul lui Moise. Arhanghelul Mihail, în calitatea sa de conducător al oştilor cereşti, poartă în mâna dreaptă o sabie de foc şi în cealaltă mână poartă adesea un scut, o creangă de curmal, o lance sau un steag alb. De multe ori este înfăţişat călcându-l în picioare pe diavol, reprezentat în chipul unui dragon.

Hristos a inviat!

luni, 5 septembrie 2011

Manastirea CRAZNA, Sinaiul Romanesc.


SFANTA MANASTIRE CRAZNA de PRAHOVA


Sfanta Liturghie din Duminica a XII-a dupa Rusalii la Manastirea Crazna


Biserica veche


Pictura Biserica Paraclisul Sf. Romani

Altarul de vara cu hramul Sf. Proor. Ilie









Biserica noua, Altar




Cimitirul monahal

Pictura altarul de vara



Momente Sfanta Liturghie
















Pr. Ieromonah Nectarie, staretul Man. Crasna





Parintele staret.

Pe soseaua nationala Ploiesti – Brasov prin pasul Bratocea, la o departare de 42 Km de Ploiesti se afla Comuna Izvoarele. Locuitorii acestei comune, ca de altfel toti locuitorii satelor din Tarile Romane, au cunoscut atat crunta exploatare a stapanirii otomane cat si pe aceea a mosierilor care i-a determinat sa-si gaseasca adapost in linistea codrilor.



La inceputul secolului al XIX-lea o parte din locuitorii comunei Izvoarele si-au cautat linistea la poalele muntelui Ursoaia aflat in stapanirea lui Constantin Potlogescu zis si Dinu Potlogescu, alcatuind aici o asezare omeneasca sub numele de Bajenari.






Constantin (Dinu) Potlogescu a fost fiu al preotului Radu Potlogescu din satul Izvorele, s-a nascut in preajma anului 1755. Invatatura de carte si educatia o capata in casa parinteasca, apoi la Scoala de Cateheti de la Episcopia Buzaului.



A fost casatorit cu Ecaterina(Catrina), fiica vatafului de plai Mares. Bunicul Catrinei a fost Ene vataful, cel care a ctitorit biserica de la Homoraciu. In anul 1777 li se naste pruncul Nicolae, care s-a casatorit in anul 1797 cu Maria, fata protopopului din Fundeni. Din nefericire, sotia lui Nicolae a murit dupa 9 ani de la casatorie, fara a avea nici un copil.



Prin urmare, din anul 1807 Dinu intra ca frate la manastirea Cheia si in perioada urmatoare il cunoaste pe monahul Arsenie, venit de la Cernica. Acesta incepe in 1814 sa reconstruiasca manastirea Ghighiu, pe locul unde existase o manastire din veacul al XVI-lea si Dinu ii ofera sprijin material, intra in obstea Ghighiului si aici va fi tuns in monahism (1822).






In anul 1828 la 1 martie „robii lui Dumnezeu, Chesarie schimonahul fiul lui popa Radu Potlogescu din Izvoara si cu fiul meu Nicolae”, dau episcopului un testament prin care doneaza viitorului schit intreaga lor avere mobila si imobila. Donatorii spun ca fiind manati de ravna dumnezeiasca , au hotarat sa cladeasca un sfant schit pe mosia noastra Izvoarele, intru cinstea si lauda Sfintilor Imparati si intocmai cu apostolii Constantin si Elena si al sfintirii izvorului al Prea Sfintei Nascatoarei de Dumnezeu.



La 20 aprilie 1828, episcopul Chesarie poruncea lui Matei, protopopul plaiului Teleajen, sa mearga la locul ales pentru a face molifta de punere a temeliei. Construit la „rosu”, schitul s-a sfintit la 6 decembrie 1829, asadar de Sf. Nicolae, „pe cand era o zapada de nu se vedeau gardurile de sub munte”, de catre episcopul Buzaului, Prea Sfintitul Chesarie (1784-1846), primul staret fiind ieromonahul Silvestru, venit de la manastirea Ghighiu. Dovada a bunei intelegeri crestinesti, la doar un deceniu de la ctitorie, alaturi de munteni, in obstea Crasnei se gaseau si ardeleni, bulgari, sarbi si greci. Lacasul a constituit si locul in care au invatat carte copiii locuitorilor catunului Bajenari, astazi desfiintat, situat cam la 1 km miazanoapte de schit.



In acest amfiteatru natural izolat, cu pavaza muntilor si a padurii, cu o benefica expunere spre miazanoapte, intr-o mica poiana situata la altitudinea de 750 m, pe malul stang al paraului Crasna, in muntele Ursoaia, ctitorii si mesterii vremii au ridicat biserica in forma de trefla, cu o singura turla, cu ziduri groase de peste 1 m, din caramida si piatra, intarita cu traverse de stejar, precum si turnul clopotnitei si un agheasmatar.






Pictura in tehnica fresca a bisericii a fost realizata in 1834 de catre Costache Eladie din Ploiesti si de fiul sau, Toma si ea nu a cunoscut decat o singura restaurare, facuta in 1992 de catre pictorul Ion Chiriac. Deosebit de valoros este iconostasul cu foita de aur, care a fost realizat la Viena (Austria), in 1853, fiind pictat de Anghel Tanase (Atanase) din Ploiesti (1858).



Am putea spune – bazandu-ne pe documente – ca acest locas a fost unul dintre cele mai inzestrate ale epocii. Ctitorii au donat schitului Izvoarele (Crasna) locul pe care a fost cladit, intinse mosii in satul Izvoarele, Valeni, Maneciu, Parepa, mutele Bobu, o vie la Valea Calugareasca si un metoc la Ploiesti, insumand cateva sute de pogoane, vite si felurite acareturi.



A venit insa anul 1864 cu decretul – secularizarii averilor manastiresti – care va diminua foarte mult averea schitului, in special pe cea imobiliara.



De-a lungul vremii, exista documente si marturii, potrivit carora aici s-a constatat imbunatatirea starii de sanatate a unor nevoiasi. Crasna ofera totodata si un exemplu de rezistenta in timpuri potrivnice, oricare ar fi fost acestea. Prin decizia autoritatilor comuniste, in 1960 schitul este desfiintat, devenind biserica izolata monument istoric si pana in 1967 se afla in administrarea parohiei Izvoarele. La vremea respectiva se mai afla un singur vietuitor in schit, si anume fratele Pavel(azi Protos. Pantelimon). Prin staruinta patriarhului Justinian, flacara vietii monahale este reaprinsa de catre calugarii Ghedeon si Nicodim, Crasna intrand acum sub ascultarea Manastirii Sinaia si asa va ramane pana in 2001, cand dobandeste statutul de manastire.






Obstea Crasnei a avut si ea fluctuatii, care reflecta istoria tumultoasa: in anul 1838 avea 56 de vietuitori, in 1890 (9), in 1902 (2), in 1916 (4), in 1940 (10), in 1960 (nici unul), in 1963 (3), in 1982 (12), iar in prezent obstea manastirii numara un numar de 30 de vietuitori.



La 29 februarie 1865 la schit izbucneste un incendiu. Mai tarziu un alt incendiu a mistuit mai multe chilii, precum si arhiva. In 1917 schitului i-au fost luate clopotele de catre ocupantii germani, in 1920 ajunge parasit si este jefuit de ocnasii evadati de la Slanic. Biserica a fost si ea afectata de cutremurele din 1940 si 1977, a mai cunoscut unele mici reparatii in anii 50, fiind resfintita la 9 noiembrie 1958, in vremea staretiei ierom. Damaschin, de catre episcopul Teoctist Botosanenul, viitorul patriarh. De asemenea biserica a fost reparata in 1966-1967, cand, pentru a i se conferi soliditate, i s-au montat tirantii de otel.








Cu ajutorul lui Dumnezeu, printr-o deosebita mobilizare a obstii, in frunte cu Staretii Ghedeon Bunescu, Galaction Stanga (azi episcopul Alexandriei si Teleormanului), Sebastian Pascanu (azi episcopul Slatinei) si Nicodim Dimulescu, prin donatiile credinciosilor si miluitorilor, lacasul a fost infrumusetat, obstea a sporit, iar oamenii au inceput sa-i treaca pragul intr-un numar tot mai mare, ctitoriei adaugandu-se si alte mari realizari: biserica Acoperamantul Maicii Domnului, construita intre 1992 si 1998, tarnosita la 18 octombrie 1998 de catre P.F. Patriah Teoctist, Altarul de Vara cu hramul Sfantul Ilie, sfintit la 17 iulie 2005 si Paraclisul Sfintii Romani, sfintit la 22 iulie 2007, de un sobor de ierarhi.



De mentionat ca pictura bisericii noi, cea a altarului de vara si a paraclisului, este opera pictorilor Ioan si Daniela Moldoveanu din Bucuresti. Specific paraclisului este iconografia reprezentand doar sfinti romani, pe un fond de foita de aur.






Pe langa slujbele religioase deosebit de frumoase care se savarsesc in fiecare zi, credinciosii mai descopera la Crasna o insemnata biblioteca (peste 5000 de volume de carti), o valoroasa colecttie de icone pe lemn din sec. XVIII-XIX, de manuscrise, carti vechi si de obiecte bisericesti.



Obstea manastirii Crasna este alcatuita din 30 de vietuitori, avandu-l ca staret pe Ierom Nectarie Petre.

Hristos a inviat!