vineri, 25 februarie 2011

Sfanta Mucenita FOTINI samarineanca, ceea ce a vorbit cu Mantuitorul la fantana.


Sinaxar:

Intru acesta luna in 26 de zile, biserica ne pune inainte, pomenirea Sfintei Mucenite FOTINIA (LUMINITA) samarineanca, ce a vorbit cu Domnul la fantana si cei imrepuna cu dansa. Dupa multe si infricosatoare munci a murit in inchisoare:

Cele 5 surori:

ANATOLIA(+66, savarsita prin sabie).

FOTA (+66, jupuita de vie si taiata cu sabia).

FOTIDA (+66, legata de 2 copaci si rupta dupa jupuiri).

PARASCHEVI(+66, s-a savarsit prin sabie).

CHIRIACHI(+66 s-a savarsit prin sabie);

2 fii: IOSIE si FOTINOS ( mai inainte s-a numit victor si era generalul Italiei);era fiul mai mare;jupuit de viu;

SEBASTIAN ducele(jupuit), ANATOLIE ostasul (savarsiti prin sabie in Cartagina) si VICTOR, in vremea lui Nero(+66).

Sfantul Mucenic HRISTODUL impreuna cu Sf.M-ta.Fotinia.

Sf.Fotinia cu familia.
Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne mantuieste sufletele noastre.Amin.

"O calatorie care iarasi i-a suparat pe iudei, fiindca Iisus n-a respectat prejudecatile lor , de a nu trece prin Samaria.

Iudeii predaniilor omensti , cand aveau vreo cale din Iudeia in Galileia , ocoleau Samaria , ca sa nu se spurce.


Iisus , Samarineanul milostiv, a facut aceasta calatorie interzisa. Mai mult: intrand pe teritoriul samarinenilor , s-a oprit la Sichar, la fantana lui Iacov si , a stat de vorba cu o femeie, si inca cu o femeie stricata.


Ba i-a mai cerut si apa sa bea.


Inchipuiti-va ce-ar mai fi tremurat de ciuda carturarii si fariseii , vazand ca Iisus asa le calca dispozitiile in picioare- prejudecati care-i tineau intr-o nemaintalnita compliciatate.


Nici ucenicii, pe care-i trimise in Sichar sa cumpere paine , nu erau tocmai dumiriti, vazand ca Invatatorul lor sta de vorba cu o femeie. Inventarul smintelilor omenesti sa-l terminam aici. Aceasta e umbra , care va pune in valoare lumina. Omul cu umbra , Iisus cu lumina. Iata acum lumina Samarineanului misionar. Intai , Iisus n-a tinut seama de prejudecatile, de ingustimile sau de tampeniile care cascau prapastii intre oameni , sau ridicau ziduri absurde. Iisus a trecut ,simplu , peste unele ca acelea, cum ar trece si acum.


Iisus n-a prea ales mediul, n-a asteptat prea mari inzestrati la minte, nu s-a ferit de categorii morale dubioase , fiindca Iisus credea in om. Iar ca sa gaseasca omul ( omul de omenie ascuns si intr-un ticalos ), omul cu care vorbeste Dumnezeu , ne dam seama ca pentru Iisus era lucrul cel mai usor. O dovada despre cat crede Dumnezeu in om ne sta Samarineanca , o femeie , si inca incarcata de pacate. Si cu aceasta a vorbit Dumnezeu. Femeii acesteia , ostracizata societatii, Iisus ii incredinteaza revelatii. Nu era capabila prin fire si purtare de revelatii, dar Iisus a trecut-o si peste neajunsurile firii sale , descoperindu-i ca o cunoaste , ca-i stie pacatele, ca oarecand descoperind lui Natanael taina copilariei sale, pe cand il ascundea smochinul. ( Ioan 1, 48 ).


-" Vad ca esti prooroc vazator de Dumnezeu, deci spune-mi unde-i Dumnezeu , ca sa I ne inchinam Lui : in muntele acesta, sau numai in Ierusalim ? Asa a facut Samarineanca cunostinta cu Dumnezeu. Bucuria aceasta exceptionala a facut-o sa-si uite de pacate , sa uite de apa despre care nu pricepea nimic , sa uite ca trebuie sa se intoarca in cetate. Intr-o asa stare de bucurie tasnesc in sufletul omenesc intrebarile ultime, intrebarile vesniciei, caci vesnicia ai dori-o fericirii tale, cand te intalnesti cu Dumnezeu.


Si aude Samarineana Adevarul graindu-i: Femeie, acum a venit ceasul cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar; caci Duh este Dumnezeu, si cine se inchina Lui, in duh si in adevar I se cade sa se inchine. "( Ioan 4, 23-24 ). Primind Samarineanca o revelatie , care l-ar fi uimit si pe Platon , in faptura ei se starnesc toate nadejdile lui Israel , si-I spune lui Iisus credinta sa in venirea lui Mesia " care ne va spune noua toate ". Iisus ii inlatura si acest de pe urma val de pe suflet , spunandu-i deschis" Eu sunt Acela ". ( Ioan 4,26) . La asa masura nu S-a descoperit Iisus pe Sine dacat numai in doua imprejurari : unui orb din nastere care, dupa tamaduire s-a transformat in misionar al lui Iisus , facand de rusine pe fariseii templului ( Ioan 9) si pentru fapta aceasta a lui , Iisus I S-a descoperit cu proprie graire : Fiul lui Dumnezeu.


Iar a doua descoperire a Sa , pe fata , a fost inainte de patimi, cand a intarit pe ucenici zicand : " Sa stiti : Eu sunt Acela de care au grait proorocii !" Bucuria aceasta a descoperii pe care ti-o face Dumnezeu, nu te lasa unde te-a gasit : te stramuta intr-un misionar . Lasi toate ale tale , ca Petru : corabia, pestii , nevasta si casa ; asa cum a lasat si Samarineanca galeata la fantana , - fara sa bage de seama ca lasa si pe Iisus , dar pe care-L ducea acum in inima ei : faclie de lumina in cetatea Samariei. La asa transformare sufleteasca s-a trezit Samaria. Iisus se bucura cu Duhul pentru trezirea din Samaria. Tocmai ajung si ucenicii cu painea. Dar Iisus le spune ca alta-i mancarea care-I astampara Lui foamea: Bucuria misiunii reusite, bucuria ascultarii de Tatal , a implinii rostului cu care venise tavalug peste prejudecatile si gardurile omenesti, acestea erau pentru Iisus , o devarata odihna , care stingea cu adevarat tanguirea neputintei , numita foame. Cand te saturi sufleteste capata si trupul puteri de supravietuire.


Si aceasta ne invata Iisus. Daca Samarineanca a avut o bucurie care a saltat-o pana la intrebarile vesnicei, bucuria nu L-a lasat nici pe Iisus cu gandul numai in ziua aceea cu soarele in crestetul namezii. Deci Iisus vorbind cu ucenicii , care umanizasera pe Iisus dupa ei, le largeste si lor gandul pana la Secerisul lumii. Dar iata ca vine o delegatie : multi samarineni , care invita pe Iisus sa ramana cu ei. Si a ramas Iisus cu samarinenii doua zile. ( Ioan 4,40)


Poate ca , impresionat de sufletul samarinenilor, pe care ocolindu-i iudeii nu l-au putut strica , Iisus sa-si fi insusit numele sub care s-a ascuns in parabola Samarineanului milostiv. "


Nota :


Fragment extras din cartea intitulata "Cuvinte Vii " a Parintelui Arsenie Boca

Hristos a inviat!

marți, 22 februarie 2011

Un nou luminator, se roage pentru noi.Parintele Petroniu Tanase


Protosinghelul Petroniu Tănase din Sfântul Munte Athos a plecat la cer. Domnul Dumnezeu a chemat la Sine una din cele mai frumoase flori răsărite în veacul trecut pe pământul românesc. Întreaga sa viață a fost o jertfă continuă în duh de rugăciune. De foc i-a fost rugăciunea cât a trăit pe pământ. Nădăjduim că focul rugăciunii pentru noi, cei din lume, va fi și mai intens după plecarea părintelui Petroniu în veșnicie.
Îl plâng călugării din Moldova și din țară, îl plâng părinții atoniți, îl plâng miile de pelerini veniți din Țara Carpaților să se odihnească pentru o clipă în incinta sacră a Schitului Prodromul. Îl plângem cu toții, dar „nu ca cei ce nu au nădejde“. Om al Învierii, părintele Petroniu cel răstignit prin smerenie de-a lungul întregii sale vieți, se odihnește acum în lumina Celui răstignit și înviat. Dumnezeu să-l odihnească în pace și, acolo sus, să aibă grijă, prin rugăciune, de noi răstigniții, îndurerații acestei lumi, doritori ca și el de lumina Învierii. Veșnică să-i fie pomenirea ! În Domnul să-i fie odihna ! Împărăția Cerurilor să-i fie moștenirea ca răsplată pentru viața ce a dus-o pe pământ !

† Teofan,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei



Hristos a inviat!

luni, 21 februarie 2011

Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre-Sf.Luca al Crimeei-Miercurea din saptamana iertarii, a Infricosatoarei Judecati


Cuvânt în miercurea de după Duminica Fiului Risipitor


Despre răbdarea cu blândeţe a jignirilor


Hristos ne-a dat pildă a felului în care trebuie să răbdăm jignirile. Urmăm noi, oare,
pilda lui Hristos? Oare nu facem altfel decât El, oare nu răspundem cu vorbă rea la vorbă rea,
nu ne enervăm şi nu ne mâniem la culme, nu îi acoperim cu înjurături şi blesteme pe cei care
ne spun cuvinte grele şi neplăcute? Puţini, puţini sunt cei care urmează pilda Lui!
Toţi ne ieşim din fire când suntem jigniţi, suntem gata să-l luăm de gât pe cel ce ne-a
jignit: ochii aruncă scântei, faţa ni se schimonoseşte de mânie şi devine respingătoare pentru
toţi cei care ne văd; mişcările devin dizgraţioase, bruşte, mâinile şi picioarele tind să înhaţe,
tind să lovească; limba revarsă neînfrânată hule asupra celui ce ne jigneşte.


Oare aşa Se purta Hristos când îl huleau, când îl vorbeau de rău, când îl jigneau? Nu,
nicidecum; noi nu urmăm pilda lui Hristos, ci ne purtăm cum ne învaţă dracii - dracii iuţimii
(enervării) şi ai mâniei, fiindcă cine dintre noi este slobod de iuţime şi de mânie, cine primeşte
jignirile cu linişte şi seninătate?
Dacă ne-am vedea atunci când ne înviforează mânia, când revărsăm blesteme, cum neam
mai ruşina de noi înşine! Vedeţi, toţi oamenii care sunt martorii enervării şi ai mâniei
noastre, care aud înjurăturile şi blestemele noastre, ne găsesc urâţi şi respingători, dar noi nu
ne dăm seama.


Ei bine, dacă nu putem să ne vedem, măcar atunci când vedem pe cineva care se
mânie, se ceartă, înjură, se bate, în loc să-l osândim, mai bine să ne închipuim că suntem în
locul lui şi să ne gândim: „Nu cumva şi eu arăt la fel de urât când mă mânii, mă cert şi
răspund cu ocări la ocări?” Şi de atunci înainte ne va fi ruşine să ne certăm, să ne mâniem, să
ocăram şi să ne batem.


Dar cum răspundeau la jigniri toţi drepţii şi sfinţii? Când erau ocărâţi şi defăimaţi,
când erau clevetiţi, ei îşi păstrau liniştea. De ce? Fiindcă se simţeau nevinovaţi - iar dacă se
simţeau nevinovaţi, pentru ce să se enerveze?


Dacă cineva, dorind să-l enerveze pe un bogat, l-ar numi sărac, oare bogatul se va
enerva? El va zâmbi şi va spune: „Ce prostie! Cum să fiu sărac, dacă sunt bogat?!” Dacă am fi
bogaţi duhovniceşte, nici un fel de jigniri, nici un fel de atacuri grosolane nu ne-ar mai
enerva: am răspunde la ele cu tot atâta linişte ca cea cu care ar răspunde bogatul de mai sus.
Iar dacă ne umplem de enervare, de mânie şi răutate, dacă năzuim să ne răzbunăm pe
cel care ne-a necăjit, aceasta dă mărturie cu o limpezime neîndoielnică despre faptul că
suntem defăimaţi pe drept. Singuri ne dăm în vileag înaintea oamenilor, singuri recunoaştem
că suntem aşa cum ne zugrăvesc cei care ne vorbesc de rău - căci dacă n-ar fi fost aşa, am fi
fost liniştiţi cu desăvârşire.


Despre aceasta a spus un cuvânt foarte simplu şi foarte scurt Sfântul Efrem Sirul: „Nu
poţi suferi jignirile? Taci”. Atât se cere: taci, şi te vei linişti îndată. Iar înţeleptul Iisus, fiul lui
Sirah, a zis: „Dacă vei sufla în scânteie, ea se va aprinde; dacă vei scuipa, se va stinge”. Dacă
sunteţi jigniţi, prin tăcere şi linişte îl veţi dezarma cu desăvârşire pe cel care vă defăima şi vă
jigneşte: el va amuţi aşa cum se stinge scânteia când scuipi în ea, ceea ce se poate vedea şi din
vieţile multor sfinţi.


Oamenii însă obişnuiesc să se poarte altfel: cel ce s-a auzit jignit se aprinde de mânie
împotriva celui ce îndrăzneşte să-l jignească.
Să ne amintim cuvintele lui Hristos: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu
inima (Mt. 11, 29). O, dacă am fi blânzi, dacă am fi smeriţi cu inima, ar fi cu neputinţă
izbucnirile urâtei mânii, care face plăcere dracilor, şi enervarea pricinuită de jignirile care ni
se aduc! Am fi liniştiţi, am trăi totdeauna în pace adâncă, pacea lui Hristos ar stăpâni în inimile noastre. Iar dacă răspundem prin înjurături la înjurături, prin vorbă rea la vorbă rea,
asta dă mărturie despre faptul că nu e nici o pace în inimile noastre. Iar dacă nu e pace în
inimă, în ea nu locuieşte Duhul Sfânt, ci locuiesc dracii.


În Vieţile Sfinţilor aflăm numeroase pilde de uluitoare răbdare a jignirilor şi chiar a
bătăilor de către oameni cu totul nevinovaţi, în Egipt trăia cuviosul Dula, un tânăr monah
uimitor de smerit şi ascultător. El nu contrazicea niciodată pe nimeni, se supunea tuturor - iar
asta îi scotea din sărite pe cei ce nu aveau asemenea însuşiri sfinte. Au început să îl defaime şi
să îl prigonească, au început să îl clevetească - iar el îndura totul în tăcere. La început i-a fost
greu să se deprindă cu răbdarea şi cu tăcerea când era defăimat, însă Duhul Sfânt, pogorându-
Se în inima lui, l-a învăţat să se liniştească, i-a dat pace adâncă - şi iată ce lucru uimitor s-a
întâmplat cu el. Dula mergea în fiecare zi la biserică, însă odată s-a îmbolnăvit şi a rămas la
chilie, iar în timpul slujbei un frate a furat sfintele vase. Clevetitorii care tot timpul îl vorbeau
de rău pe cuvios au mers la stareţ şi i-au zis: „Bineînţeles că Dula a furat, fiindcă nu era atunci
în biserică”.


Stareţul a adunat soborul mănăstirii şi a făcut judecată. La judecată, Dula şi-a tăgăduit
la început vina, încercând să se îndreptăţească, însă văzând că nu i se dă crezare şi
încredinţându-se de faptul că toţi îl duşmănesc, a tăcut, şi-a plecat capul şi a zis: „Iertaţi-mă,
părinţilor şi fraţilor: am păcătuit”. L-au osândit şi l-au bătut crunt cu toiegele, dar nu s-au
mulţumit cu atât şi l-a dat pe mâna judecăţii lumeşti.


Nici în faţa judecătorului Dula n-a încercat să se dezvinovăţească, ci a zis: „Iertaţi-mă:
am păcătuit”. Judecata a hotărât să i se taie amândouă mâinile. Când adevăratul hoţ a aflat
asta, s-a îngrozit, i s-a făcut milă de Dula, a mers la stareţ şi a recunoscut că el a săvârşit fapta.
Dula a mai trăit trei zile şi s-a săvârşit cu pace, fiind socotit în ceata pătimitorilor lui Hristos.
Apostolul Pavel a zis: Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efes. 4, 26). Dacă
vreodată, prin uneltirile satanei, se va întâmpla ca inima voastră să fie cuprinsă de mânie, de
enervare şi ură împotriva aproapelui, nu zăboviţi în starea de mânie şi vrăjmăşie, nu vă culcaţi
fără să vă împăcaţi cu cel care v-a jignit, fără să fi înăbuşit mânia, fără să fi scuipat în scânteia
care e gata să aprindă şi să pârjolească inima voastră.


Şi luaţi aminte: voi să nu jigniţi pe nimeni. Când sunteţi jigniţi, smeriţi-vă şi răbdaţi în
linişte. Gândiţi-vă că cel ce vă jigneşte are dreptate, fiindcă în multe privinţe suntem păcătoşi
înaintea lui Dumnezeu, am făcut multe lucruri rele, pentru care am şi meritat pedeapsă.
Chiar dacă jignirea nu este pe potriva păcatelor pe care le-am săvârşit, plecaţi-vă capul
şi ziceţi: „Dumnezeule! Păcătos sunt şi vrednic de toate jignirile”. Şi se va linişti inima
voastră, şi se va linişti şi cel ce vă jigneşte. Amin.


23 februarie 1949

<>



Hristos a inviat!

sâmbătă, 19 februarie 2011

La Multi Ani! de Ziua Fiului Risipitor



Ev. Luca 15, 11-32

Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.


Sf.Ioan Maximovici

Şi i-a spus tânărul tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”. În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri.

Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei – într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii.


„Sunt moştenitorul unei mari averi – cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu.” Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească.

Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?

Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu – li se pare lor – fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici – spun ei – ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”. Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”?

Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică. Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi, în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”.

Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde l-a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească. Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea – urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit. Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică!

Hristos a inviat!

miercuri, 16 februarie 2011

Catolicismul si Papalitatea, insusi dracul

Fac acesta postare, deoarece m-i sa atras atentia in mai multe comentarii facute de ,,anonim,, precum ca am gresit facandu-l pe PAPA-DRAC.Rog pe cei care vor si au materiale verosimile, si in conformitate cu postarea ,, Spuneti nu veniri Diavolului in Romania,, sa puneti la comentarii adresa siteu-rilor de unde pot lua articole sau sa scrieti direct la comentarii.Multumesc acelora care ma ajuta sa bag in capul unui crestin acesta afirmatie.Nu incerc sa spun ca PAPA si omul catolic este DRAC ci credinta lor este DRAC, este amageala diavoleasca, este inselare diavoleasca, este batjocorire la adresa Duhului Sfant.Sper ca acel individ , sa inteleaga prin acest clip, unde ne vorbeste mare PARINTE PAPACIOC despre Papa si Papalitatea Schismatica si Ecumenista.

LITURGHIE CATOLICA- ROCK

CATOLICISMUL SI MASONERIA

SPUNETI NU VENIRII DIAVOLULUI IN ROMANIA-de I.P.S.Augustin Kandiotis

si multe alte dovezi prin care pot arata ca Ecumenismul si Papalitatea, Catolici si Papa, sunt DRACI in sensul adevarat al cuvantului.

Hristos a inviat!

Capul Sf.Ap.Andrei, in Bucuresti de hramul Catedralei Patriarhale


Românii vor avea în acest an binecuvântatul prilej de a se închina şi săruta moaştele ocrotitorului ţării noastre, Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, informează TRINITAS TV. Capul Sfântului care i-a încreştinat pe strămoşii noştri va ajunge pentru prima dată la Bucureşti, cu ocazia hramului Catedralei patriarhale din toamnă.

„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei a aprobat la stăruinţa Arhiepiscopului Atenei şi a întregii Elade, Preafericitul Ieronim, ca în anul 2011, Anul Botezului şi al Cununiei, anul botezării noastre de asemenea ca popor creştin, botezare care începe cu Sfântul Apostol Andrei să avem ca binecuvântare deosebită prezenţa capului Sfântului Apostol Andrei cel Întâi chemat care este şi ocrotitorul României. Întrucât noua catedrală are şi hramul Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României, pe lângă Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, ne-am gândit ca să-i dăm un impuls, o încurajare a lucrării de construire a Catedralei Mântuirii Neamului şi prin această prezenţă a Sfântului Apostol Andrei”, a arătat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Capul Sfântului Andrei a ajuns pentru prima în ţara noastră la Iaşi, în anul 1996, tot la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Hristos a inviat!

duminică, 13 februarie 2011

Biserica si '' Valentine's day ''


Ziua de 14 februarie a devenit de ceva vreme, o zi pentru consumatorii de cantitate. Sunt multe persoane care, in aceasta zi, se inghesuie cand aud de un concurs care are la baza sarutul. Nu conteaza ca nu cunosti persoana pe care urmeaza sa o saruti, ca esti lipsit de simtaminte, important e sa castigi premiul. Iar daca o cunosti, sau mai mult, daca o iubesti, ce rost are sa te iei la intrecere cu altii sarutand? Are, devii penibil.

Daca iubirea comerciala dureaza doar o zi, negustorii nu stau cu mainile in san. Impacheteaza tot ce au, in inimioare. Iar oamenii sunt dornici sa adune cat mai multe inimioare de acest gen. Se cer mai mult astea, decat cele care bat.

E uimitor cu cata lejeritate imprumuta romanul pseudo sarbatori. A iubi inseamna a fi intr-o continua sarbatoare. Deci, iubirea nu are termen de garantie, ea nu este valabila doar o zi.

Sunt posibile astfel de zile pentru ca purtam masti. Iar sarbatorile de acest gen, intretin mastile. Cei care nu poarta masti, sunt dezgustati de cum primesc oamenii ziua de 14 februarie. Oamenii firesti, nu se indragostesc doar pentru ca exista o zi de acest gen, iar cei ce iubesc, nu iubesc mai aprins pentru ca s-a ridicat o zi la rangul de „ziua indragostitilor”. Se uita ca nu sarbatoarea provoaca iubirea, ci iubirea naste sarbatoarea, ca bucurie a intalnirii.

Sfantul Valentin, cinstit pe 14 februarie (dupa calendarul apusean) si pe 30 iulie (in calendarul rasaritean), a fost martirizat pentru ca a casatorit tineri, in secret, in timpul imparatului Claudius al II-lea, iar noi, in aceasta zi, vrem casatorii de o zi. Mentionam ca imparatul Claudius eliberase un decret prin care interzicea oficierea casatoriilor soldatilor, pe motiv ca nu putea avea o armata puternica cu soldati casatoriti. Acest sfant, luptand impotriva desfraului impus de imparat, poate fi considerat sfantul casatoriei.

Esti considerat depasit, inactual, demodat, daca nu saruti si imbratisezi in aceasta zi. In ochii celor ce pretuiesc Valentine's day, sarutul si imbratisarea sunt lipsite de valoare in celelalte zile. Acest lucru ne aminteste de serbarile pagane, numite Lupercalia. In cadrul acestor serbari, exista si obiceiul ca numele tinerilor necasatoriti sa fie introduse intr-o urna, din care burlacii trageau cate un bilet. Conform obiceiului, trebuia sa o curteze si sa aiba o relatie trupeasca cu ea, in vederea potrivirii pentru casatorie.

Au fost si poate mai sunt persoane care au spus ca nu e nimic rau in a avea o zi inchinata dragostei. Tinand seama de faptul ca dragostea trebuie traita, nu o putem reduce la o singura zi, pentru ca ea nu poate fi consumata.

Adrian Cocosila

Legenda Sfantului
Valentin



Legenda spune ca Valentin este un preot roman martirizat in
timpul persecutiei lui Claudius al-II-lea ( Claudius cel Crud), in
anii 269-270 d.c.


Claudiu al II-lea era un luptator indarjit si avea multe
razboaie, motiv pentru care isi dorea o armata puternica. Acest
lucru era mai greu de realizat, avand in vedere ca majoritatea
barbatilor romani nu vroiau sa mearga in lupta.


Imparatul s-a gandit ca, in locul luptei, barbatii preferau sa
stea acasa cu sotiile si copiii lor si, in consecinta, Claudiu a
decis ca niciunul dintre soldatii din Roma sa nu se mai poata
casatori.


Valentin, care era un preot crestin, credea ca dreptul oamenilor
de a sa casatori era dat de Dumnezeu, iar Claudiu nu avea dreptul
sa-l interzica.


El a casatorit in secret cupluri, cununiile fiind facute in
locuri secrete, pentru a nu putea fi gasit de imparat.


Sfantul Valentin casatorea, in secret,
cuplurile indragostite


Intr-un final, Claudiu l-a gasit pe Valentin si l-a arestat. Lui
Claudiu i-a placut personalitatea lui Valentin, considerand ca este
un om tanar si intelept.


L-a incurajat sa renunte la crestinism si sa devina un soldat
roman. Cand Valentin a refuzat, a fost intemnitat si condamnat la
moarte. Pana in ziua executiei, el a trimis scrisori de adio catre
prietenii sai si le-a semnat scriind 'Adu-ti aminte de
Valentin al tau.'


In temnita, Valentin s-a ofilit asemenea unei flori, care nu
poate rezista mult timp fara lumina.


Departe de ceea ce era cel mai important pentru el in viata,
Valentin in cele din urma a murit. Prietenii sai devotati l-au
ingropat in biserica Sfantului Praxedes. Acest loc exista in Roma
si in zilele noastre. Toate s-au intamplat in anul 269, pe data de
14 februarie.


In anul 496 e.n. Papa Gelasius a oficializat data de 14
februarie ca ziua Sfantului Valentin, pentru a se renunta la o alta
sarbatoare a iubirii, dar pagana, numita Lupercalia,
care se serba pe 15 februarie.



Cupidon


Lupercalia reprezenta sarbatorirea fertilitatii si era tinuta in
onoarea a doi zei romani, Juno si Pan, obiceiul fiind ca tinerele
necasatorite sa scrie mesaje de dragoste care erau introduse intr-o
urna.


Tinerii alegeau un mesaj si trebuiau sa curteze tanara a carui
mesaj l-au ales, tot timpul anului.


Ziua indragostitilor in
lume



In Romania, sarbatoarea traditionala pentru
iubiti este Dragobete, care este sarbatorit pe 24 februarie. Este
numit dupa un personaj din folclorul romanesc care se presupune ca
ar fi fiul Babei Dochia. Parte din numele lui drag, care poate fi
gasit si in cuvantul dragoste.


Valentine's Day, sarbatoarea
iubirii


Romania a inceput sa sarbatoreasca si Valentine's day, desi deja
avea Dragobetele ca o sarbatoare traditionala.


Aceasta a dus la multe repercursiuni din partea mai multor
grupuri, persoane reputabile si institutii dar si organizatii
nationaliste ca Noua Dreapta, care condamna Ziua indragostitilor ca
fiind o sarbatoare superficiala, comercialista, importata drept un
kitsch occidental Orientul Mijlociu si Africa.


Ziua indragostitilor are traditii regionale in Marea
Britanie. In Norfolk un personaj numit Jack Valentin
ciocane la usile din spatele tututor caselor lasand dulciuri si
cadouri pentru copii.


Multi copii au fost speriati de aceast personaj mitic. In
Tara Galilor multi oameni sarbatoresc DSD pe 25
ianuarie in loc de 14 februarie. Ziua comemoreaza pe Sf. Dwynwen,
sfantul patron al indragostitilor galezi.





In luna februarie oamenii de pretutindeni
isi sarbatoresc dragostea


In Slovenia un proverb spune ca Sfantul
Valentin aduce cheile radacinilor, asa ca pe 14 februarie plantele
si florile incep sa creasca.


Ziua indragostitilor a fost sarbatorita ca ziua in care incep
lucrarile in vii si pe campuri. Este de asemenea spus ca pasarile
se casatoresc in aceasta zi. Cu siguranta, numai de curand este
sarbatorita ca Ziua iubirii.


Ziua
iubirii este traditional 12 martie, ziua Sf Gregor.



Pe 14 februarie plantele si florile incep
sa creasca

In Suedia este numita Ziua tuturor inimilor si
a fost inceputa in 1960 de catre industria florarilor in scopuri
comerciale si datorita influentei culturii americane.


Nu este o sarbatoare oficiala, dar sarbatorirea ei este
recunoscuta si vanzarile de cosmetice si flori pentru aceasta
sarbatoare sunt depasite doar de cele din Ziua Mamei.



O regiune din Rusia a decis 'sa nu autorizeze
petrecerile de Sfantul Valentin si de Holloween in stabilimentele
culturale, educative si alte administratii orasenesti si
departamentale din aceasta regiune'.


Guvernul regiunii Belgorod a anuntat ca se opune celebrarii in
spatii publice a Sfantului Valentin, aceasta fiind 'o sarbatoare
care contravine culturii ruse'.


Traditii de Sfantul
Valentin



Ca orice sarbatoare cu acte in regula, Ziua Indragostitilor
trebuie sa 'beneficieze' si de cateva traditii.


Se spune ca, daca ai gasit o manusa de Valentine's Day, cu
siguranta cel care a pierdut-o iti va fi sot. Conform traditiei,
daca pe deasupra ta zboara o vrabie, te vei casatori cu un barbat
sarac, dar vei fi foarte fericita, iar daca vei vedea un sticlete,
sotul tau va fi bogat.


De asemenea, primul nume de barbat pe care il auzi in ziua de 14
februarie va fi numele viitorului tau sot.





Cuplu indragostit


In ziua de Sfantul Valentin, cei care lucreaza la construirea
unei biserici spun rugaciuni si se spovedesc.


In dimineata acestei zile, se pune agheasma in apa, pentru ca
toate animalele de casa sa bea din ea, iar daca Sfantul Valentin
pica lunea, gospodarii nu pun closca in nicio zi de luni de peste
an.


Cei credinciosi sau superstitiosi aleg sa manance o singura data
in aceasta zi si nu gatesc cu grasime. Mai mult decat atat, daca
porumbeii salbatici se intorc pe 14 februarie, este semn de
primavara.


Autor: Alexandra Ungureanu

Hristos a inviat!

sâmbătă, 12 februarie 2011

Ce se intampla cu sufletul dupa moarte si cum poate fi el ajutat-Monahul Mitrofan


SCURTA LAMURIRE PENTRU CITITORI

Textele care urmeaza sunt estrase din lucrarea Parintelui Mitrofan (calugar rus din secolul trecut), Viata repausatilor nostri si viata noastra dupa moarte (talmacita in romaneste de Mitropolitul Iosif Gheorghian). Parintele Dumitru Staniloae scria despre ea: "Cartea aceasta este socotita de mare folos credinciosilor si Bisericii intregi, pentru intretinerea legaturii dintre cei in viata si cei plecati dintre ei [...]. Intr-o epoca in care gandul la moarte, sub influienta mentalitatii occidentale, este constant reprimat in favoarea unei atentii acordate exclusiv vietii pamantesti, cartea de fata reprezinta o indrumare nepretuita pentru sustinerea in inimile crestinilor ortodocsi a perspectivei pe care ne-a daruit-o Revelatia." (din prefata volumului 1 al editiei integrale, aparut in 1993 la Editura "Anastasia").
Fie ca Dumnezeu sa ne pomeneasca intru imparatia Lui, cu toti cei pe care-i purtam in ganduri si in inimi, vii sau mutati de la noi.


CE SE INTAMPLA CU SUFLETUL DUPA MOARTE

TAINA MORTII.
MOARTEA DREPTULUI
SI MOARTEA PACATOSULUI


Biserica Ortodoxa invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: "Si se va intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7).
Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.
Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-o zi lui Dumnezeu urmatoarea rugaciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii ajung la cea mai adanca batranete?". Si Dumnezeu ii raspunse: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste.".
Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica: viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant.
Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. Dupa faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se descopera noua de catre Iisus Hristos, in parabola bogatului si a lui Lazar, ne invata ca sufletele, dupa ce s-au despartit de trup, intra in aceeasi zi in rai sau in iad. "Adevar zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai." (Lc. 23, 43), a zis Hristos talharului celui bun.
Astfel fiecare suflet despartit de trupul sau va fi in rai sau in iad. Cand? Astazi, a zis Mantuitorul. Ce intelegem prin cuvantul astazi si cum impacam aceasta expresie cu invatatura Bisericii despre vami si despre a treia, a noua si a patruzecea zi dupa moarte?
Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau intunecata. Deci, cuvantul astazi desemneaza timpul de dupa moarte, adica vesnicia. A treia, a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, caci dincolo de mormant imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi. Misterul mortii este poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie.
Noi stim si vedem ce devine trupul; cat despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar stim cu desavarsire ce i se intampla prin marturisirea Sfintei Biserici - stalpul si confirmarea adevarului - care nu a cazut niciodata din invatatura sa si nici nu poate cadea, pentru ca este invatata de Duhul Sfant.
Astfel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup: "Ingerii - buni si rai - se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru dansul. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul intr-o mare bucurie si insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de pasiuni si pacate este condus de demoni in iad unde va suferi vesnic." (Sfantul Teodor Studitul).
Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora asupra imprejurarilor ce au insotit moartea sa si a ucenicilor sai. "Cum pot sa-ti spun, zise ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor? Starea sufletului in timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul flacarilor si s-ar fi facut cenusa. Cand veni ceasul mortii mele, duhurile cele rele ma inconjurara din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare salbatice, altele latrau ca niste caini, insa altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca asupra mea si scrasneau din dinti, privindu-ma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am vazut doi ingeri stand la dreapta patului meu si vederea lor imi dadu indrazneala. Abia atunci demonii se indepartara putin de patul meu. Unul din ingeri intreba cu manie pe demoni: "Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor, pentru a inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau? Voi n-aveti a va bucura aici: mila lui Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o parte din el.". Atunci demonii se tulburara si incepura a arata faptele mele cele rele, savarsite in tineretea mea, si strigau: "Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare lucru si cutare lucru?". In sfarsit veni moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului, insa nu are carne si nu alcatuieste decat din oase omenesti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frica. Sfantii Ingeri au zis catre moarte: "Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet de legaturile trupesti, caci el nu are mare povara de pacata.". Moartea se apropie de mine, lua o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Perdui astfel bratele si picioarele mele, tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma imi taie capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si cum ar fi incetat sa fie al meu. Dupa aceasta, ea pregati o bautura intr-un vas pe care-l apropie de buzele mele si m-a facut sa o beau cu de-a sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu putu sa o suporte, se infiora intr-atat si se arunca afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor.
Cand m-am intors, am vazut trupul meu ce zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-am privit ca unul care ar privi un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele. Ingerii incepura a cauta faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele cele bune, facute in viata mea cu ajutorul lui Dumnezeu, si se pregateau a le pune in cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand deodata se arata Sfantul nostru Parintele Vasile, care zise catre Sfintii Ingeri: "Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu mi l-a dat.". Zicand aceste cuvinte, a scos de la san o punga plina cu aur si a dat-o ingerilor, spunand: "Cand veti trece prin vamile vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau, rascumparati-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si dau aceasta punga sufletului care m-a slujit.". Dupa ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fura inmarmurite; incepura a scoate gemete tanguitoare si se indepartara. Apoi iarasi se arata Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si pretioase. Deschise vasele, unul dupa altul, si varsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de miresme duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul zis catre ingeri: "Cand veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfantul se facu nevazut. Ingerii m-au luat si ne-am indreptat spre Rasarit.".
Oamenilor luminati de Dumnezeu li se incredinteaza ca, la cea de pe urma suflare, faptele lor sunt puse in cumpana si:

Daca partea dreapta e mai ridicata decat cea stanga, sufletul este este primit in rai, in mijlocul ingerilor;
daca cele doua parti ale cumpanei sunt deopotriva, atunci fireste ca mila lui Dumnezeu capata biruinta;
cand cumpana se apleaca spre partea stanga, dar nu cu mult, mila dumnezeiasca inlocuieste lipsa (astfel sunt cele trei judecati ale Domnului: judecata dreapta, judecata omeneasca, si judecata milostiva);
cand faptele cele rele apleaca cumpana prea mult in partea stanga, atunci judecata cea mai dreapta rosteste hotararea in functie de pacate.

Acestea sunt imprejurarile care insotesc moartea omului.

Mantuitorul, vorbind de moartea dreptului si de cea a pacatosului, a formulat cateva linii generale pentru aceeasi idee, spunand ca moartea pacatosului este cumplita, pe cand cea a dreptului este frumoasa. "Nebune, intru aceasta noapte ti se va cere sufletul tau." (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintai, in timp ce al doilea va fi dus de ingeri in sanul lui Avraam. (Lc.16, 22). Asadar, de noi insine si cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atarna felul mortii noastre, noi putand sa o facem frumoasa sau cumplita, dupa cum vom fi indeplinit poruncile lui Hristos: "Fiti gata in tot ceasul de moarte, pocaiti-va si credeti in Evanghelie.". Ca urmare, ocontinua cainta si o credinta vie in Domnul nostru Iisus Hristos ne va inlesni o moarte dulce si pasnica.
Nu numai cei saraci ca Lazar se fac vrednici de un sfarsit fericit, ci si cei bogati, dar smeriti cu duhul. Nu numai cei bogati, ca acel imbelsugat din Evanghelie, merg in iad si mor cumplit, dar si cei saraci, daca nu-si poarta crucea lor cu rabdare si marime de suflet.
Sufletul dreptului, dupa ce s-a despartit de trup, este primit de ingeri, care-l pazesc si-l poarta spre taramuri pline de lumina si fericire. Si este firesc sa fie asa, caci sufletele dreptilor se afla impreuna cu ingerii chiar de pe pamant. Iata ce scrie Sfantul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Dreptii si ascetii se bucura in clipa mortii, avand inaintea ochilor faptele nevointei lor, privegherile, posturile, rugaciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie cand sunt chemate sa iasa din trup si sa reintre in repausul lor vesnic.".
"Moartea pacatosului este cumplita." (Ps. 33, 21) - este insasi marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetati bine la ce vrea sa zica pacatos. Pacatosul este acela ce calca Legea lui Dumnezeu si dispretuieste poruncile Sale. Dupa cum virtutea, reflectandu-se in constiinta, produce in aceasta o bucurie cereasca, tot asa si pacatul face a naste in suflet frica raspunderii. Moartea sufletului pacatos este tragica, pentru ca, in chiar momentul iesirii sale din trup, este luat de ingerii raului, pe care i-a servit fiind pe pamant si cu care, impreuna cu ceilalti pacatosi, el va trebui, din acel moment, sa se uneasca in vesnicie. Iata ce spune Sfantul Macarie Alexandrinul despre moartea pacatosului: "Cand sufletul pacatosului paraseste trupul, se produce un mare mister. O haita de demoni si de puteri intunecate inconjoara sufletul si-l duc in teritoriul lor. Si nu trebuie sa ne miram de aceasta. Daca omul, fiind inca pe pamant, le-a dat ascultare si s-a facut sclavul lor, el cade cand paraseste aceasta lume.

A TREIA ZI SI VAMILE
SEMNIFICATIA ZILELOR A NOUA SI A PATRUZECEA






Unde se afla sufletul imediat dupa despartirea sa de trup? Ce semnifica a treia zi, a noua zi si a patruzecea zi? In ce interval de timp trece sufletul vamile vazduhului si cand are loc judecata particulara?
Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile ingeresti care i s-au facut despre starea sufletelor mortilor in timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte. Cand s-a indeplinit misterul mortii, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a afacut binele; el umbla imprejurul casei unde s-a despartit de trupul sau si chiar ramane cateodata langa sicriul unde zace trupul sau. Apoi, dupa exemplul Mantuitorului, Care a inviat a treia zi dupa moarte, tot sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roaga in acea zi pentru cei morti.
Spatiul nesfarsit ce desparte pamantul si cerurile, spatiu ce desparte Biserica triumfatoare de Biserica luptatoare, se numeste - in limbaj comun, ca de altfel si in Sfintele Scripturi si in scrierile Sfintilor Parinti - aer. Astfel, prin cuvantul aer nu intelegem substanta eterica ce inconjoara pamantul, ci, pur si simplu, spatiul. Acest spatiu este plin de ingeri cazuti, al caror scop consta in a intoarce pe om de la mantuirea sa, facand din el instrumentul rautatii.
Sfantul Ioan, care s-a facut vrednic de a vedea marile taine dumnezeiesti in Apocalipsa, zice ca ingerii cazuti au fost izgoniti din locasul lor ceresc (Apoc. 12, 7-8). Unde au gasit ei refugiu? Dupa Cartea lui Iov, noi vedem limpede ca locuinta lor este in vazduhuri (aer), iar Apostolul Pavel ii numeste "duhurile rautatii raspandite in aer" si pe capetenia lor "domnul puterii vazduhului". Indata dupa caderea primilor oameni si izgonirea lor din rai, paza pomului vietii a fost incredintata unui heruvim; cu toate acestea, un alt inger cazut s-a pus la randul sau in calea spre rai, pentru a impiedica pe om sa intre in el. Portile cerului s-au ferecat si domnul intunericului acestui veac nu lasa sa mai intre in rai nici un suflet despartit de trupul lui; dreptii, afara de Ilie si Enoh, se scoborau in iad ca si pacatosii.
Primul care a strabatut trecerea neumblata a raiului a fost Iisus Hristos, biruitorul mortii, sfaramatorul iadului; din acel moment portile s-au redeschis. Dupa Domnul, talharul cel bun si toti dreptii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad, au trecut acea cale fara piedici. Sfintii fac cu usurinta aceasta calatorie si, chiar daca duhurile rele se straduiesc a-i opri, virtutiile lor le acopera pacatele. Aceste duhuri vor avea cu atat mai mult dreptul de a opri sufletul nostru, dupa ce s-a despartit de trup si se va urca spre Dumnezeu, cu cat noi, deja fiind luminati prin lumina Mantuitorului si avand libertatea de a alege intre bine si rau, ne facem cu toate acestea sclavii si executantii pacatoaselor lor vointe.
Pe pamant sufletul poate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, sa ajunga a se recunoaste si, printr-o sincera cainta, sa capete de la Dumnezeu iertarea pacatelor sale. In schimb, dincolo de mormant, sarcina de a descoperi sufletului starea sa de pacat o au ingerii cei cazuti. Demonii, ca stapani ai raului pe pamant, or sa-i infatiseze acum toate faptele sale cele rele, amintindu-i totodata imprejurarile care au insotit lucrarea raului. Sufletul va recunoaste atunci greselile sale si prin aceasta recunoastere va preveni judecata lui Dumnezeu. Astfel, judecata lui Dumnezeu nu este decat o confirmare a ceea ce sufletul deja a pronuntat asupra lui insusi. Pacatele urmate de cainta nu se mai socotesc si nu se mai amintesc, nici la vami, nici la judecata. La randul lor, ingerii cei buni infatiseaza la vami faptele bune ale sufletului.
Tot spatiul dintre pamant si ceruri este impartit in 20 de parti sau tribunale, iar sufletul, trecand pe acolo, este acuzat de catre demoni de pacatele sale. Fiecare vama, dupa cum le numesc Sfintii Parinti in scrierile lor (duhurile rele se numesc vamesi), corespunde unui anumit grup de pacate. Duhurile rele acuza sufletul nu numai de pacatele de care el e vinovat, ci inca si de acelea pe care nu le-a comis, dupa marturisirea Sfantului Ioan Letsvithnik.
Noi imprumutam din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii in care vamile se succed. Pe calea cerului, mergand spre rasarit, sufletul intalneste intaia vama, unde duhurile rele, dupa ce au oprit sufletul insotit de ingerii cei buni, ii infatiseaza pacatele sale facute prin cuvant (vorbe desarte, flecareala, cuvinte obscene, jigniri, luare in ras a lucrurilor sfinte, cantece patimase, ras s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciuna, calcare de juramant, luarea numelui lui Dumnezeu in desert, calcarea fagaduintelor facute lui Dumnezeu, ascunderea pacatelor inaintea duhovnicului); a treia vama este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rau, umilirea altuia, jignirea, batjocura unita cu uitarea propriilor sale greseli si pacate); a patra vama este a lacomiei (betia, obiceiul de a manca intre mese si in ascuns, uitarea rugaciunii inainte si dupa mese, nepaza postului, imbuibarea, desfatarile, in sfarsit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vama este a leneviei (lenevire la slujbele divine si la rugaciunea fiecaruia, neglijenta la lucru, lene); a sasea vama este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe fapta); a saptea vama este aceea a zgarceniei si a iubirii de arginti; a opta vama este a camatariei; a noua vama este a inselatoriei (judecati strambe, masuri false si alte iselatorii); a zecea vama este a geloziei; a unsprezecea vama e a mandriei (ambitii, mandrie, prea buna parere de sine, lipsa de respect fata de parinti, cler, superiori, in general neascultari); a douasprezecea vama este a maniei; a treisprezecea vama este a razbunarii; a paisprezecea vama este a uciderii; a cincisprezecea vama este aceea a magiei (vraji, amestec de otravuri, farmece, chemarea demonilor); a saisprezecea vama este a necuratiei (tot ce tine de acest pacat: ganduri, pofte si fapte necurate, iubirea trupeasca a persoanelor nelegate prin casatorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a saptesprezecea vama este cea a adulterului (necredinta in casatorie, caderea in pacat a persoanelor harazite lui Dumnezeu); a optsprezecea vama este aceea a pacatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouasprezecea vama este a ereziei (false cugetari asupra religiei, lepadarea de credinta ortodoxa, hula, blasfemia); in fine, ce de pe urma, a douazecea vama este aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi dupa moarte.
Cunoscand starea sufletelor dupa moarte, trecerea vamilor si infatisarea inaintea lui Dumnezeu, care toate au loc in a treia zi, Biserica si rudele, aratandu-si dragostea lor pentru cel mort, roaga pe Domnul a-i ierta pacatele si a-i inlesni trecerea vamilor.
Dupa ce sufletul s-a inchinat Domnului, el e purtat prin felurite locasuri ale sfintilor pentru a privi frumusetile raiului. Aceasta vizitare a locuintelor ceresti dureaza sase zile, in care sufletul admira si slaveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. In aceasta contemplatie el uita cu totul scarbele ce le-a avut fiind in trup; dar, cu toate acestea, daca el este impovarat de pacate, se intristeaza reprosandu-si ca si-a irosit viata in negrija si ca nu L-a slujit pe Dumnezeu dupa poruncile Sale.
Ispravind vizitarea raiului, a noua zi (dupa despartirea sa de trup), sufletul se urca din nou la Dumnezeu, pentru a I se inchina. Pentru aceasta Biserica face rugaciuni pentru morti in ziua a noua.
Dupa a doua inchinare, Domnul porunceste ca sa-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferintele pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnirea dintilor. In timpul a 30 de zile sufletul viziteaza toate cotloanele iadului si tremura de frica sa nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfarsit, intr-a patruzecea zi dupa despartirea sa de trup, se urca pentru a treia oara sa I se inchine Creatorului. Si atunci, Judecatorul etern hotaraste locuinta ce i se cuvine sufletului, dupa faptele sale si dupa viata pamanteasca. Astfel, are loc judecata particulara, in a patruzecea zi dupa moarte; iata pentru ce Biserica se roaga pentru morti in acea zi.
Deci, ziua a patruzecea dupa moarte este ziua decisiva pentru soarta sufletului in viata viitoare. Este judecata particulara a lui Hristos, care hotaraste starea sufletului numai pana in ziua Judecatii de Apoi - Judecata generala. Aceasta stare a sufletului, corespunzand cu viata sa de pe pamant, nu este starea sa definitiva, pentru vesnicie, ci este supusa schimbarii. Iisus Hristos, in a patruzecea zi dupa Invierea Sa, a inaltat natura umana la gloria suprema, asezand-o pe tronul dumnezeirii Sale, la dreapta Parintelui. Asadar, dupa dumnezeiescul Sau exemplu, raposatii, intr-a patruzecea zi dupa moartea lor, intra in starea ce se cuvine valorii lor morale.
Urmand pilda Domnului Care, dupa inaltarea Sa a patruzecea zi, a sezut pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, asteptand pana se vor pune vrajmasii Lui asternut picioarelor Lui (Evr. 10, 12), tot asa si sufletele mortilor, al caror destin a fost stabilit prin judecata particulara a lui Hristos, raman in acea stare (nu insa fara posibilitate de schimbare) pana in ziua Judecatii generale.
Sa punem asadar inima si credinta noastra in iubirea Mantuitorului Care, chiar intru slava Sa, este neincetat preocupat de vesnica noastra mantuire, de mantuirea ta si de aceea a raposatului care iti este scump; roaga-L deci pentru el, ca prin harul Sau sa vindece relele sufletului celui mort, sa indeplineasca ceea ce-i lipseste, sa ierte pacatele, sa-l curete si sa-l aseze in randul fericitilor. Credinta si rugaciunile tale, unite cu rugaciunile Bisericii, vor fi de un mare ajutor pentru raposatul tau in ziua judecatii lui Hristos, asteptand Judecata cea de pe urma.
Prin urmare, vedem ca sufletul, dupa despartirea sa de trup, locuieste inca doua zile pe pamant si se inalta in a treia zi catre Dumnezeu, pentru a I se inchina; apoi petrece in rai urmatoarele sase zile, urmand cele treizeci de zile in iad. In a patruzecea zi afla care va fi starea sa pana la Judecata cea de pe urma cand, numai atunci, sufletele vor primi hotararea definitiva.



CUM POT AJUTA CEI DE PE PAMANT SUFLETELOR
DIN LUMEA DE DINCOLO

RUGACIUNEA





Rugaciunea pentru morti este un act de caritate si contine doua virtuti:
rugaciunea in ea insasi, ca serviciu adus lui Dumnezeu; si
rezultatul rugaciunii, ca bine ce se face raposatului.
Prin urmare, rugaciunea pentru morti este in acelasi timp o fapta de milostenie si o fapta de credinta. Domnul Iisus Hristos, El Insusi, ne invata ca noi n-am putea avea nici o virtute fara ajutorul Sau. A chema mila dumnezeiasca asupra-ne si asupra altora, asupra viilor si asupra mortilor - este o tendinta ce exprima vointa lui Dumnezeu. Rugaciunea, dupa invatatura Apostolului si a Bisericii ecumenice, este o lucrare a Sfantului Duh ce locuieste in noi.
Sfantul Efrem Sirul explica lamurit, printr-o paralela, posibilitatea si influienta salvatoare a rugaciunilor noastre asupra sufletelor raposatilor. In testamentul sau, el zice, intre altele, ca intre raposati si vii, cand acestia se roaga pentru ei, este aceiasi simpatie ce exista in natura intre fructele pamantului. Astfel, cand timpul infloririi a trecut pentru vie, vinul in pivnita incepe a fierbe; cand unele legume plantate in pamant incep a se desfasura, aceleasi legume in case dau ramuri. A purta sarcina unul altuia inseamna a acea un viu interes pentru soarta aproapelui. Insusi Domnul a luat partea cea mai vie la soarta pacatosilor, impovarandu-Se cu toate pacatele noastre si facandu-Se vinovat de toate greselile noastre inaintea Parintelui Sau ceresc; toate aceste greseli le-a spalat cu sangele Sau si le-a sters prin moartea Sa. Asadar, daca Insusi Dumnezeu ia parte la soarta noastra, putem noi sa nu ne interesam de soarta aproapelui nostru, cerand pentru el mantuirea, putem noi sa nu sacrificam tot ce este in puterea noastra?
Domnul nostru Iisus Hristos ne invata si ne-a aratat ca nu sunt morti propriu-zis, ca oamenii vietuiesc dincolo de mormant. Viata crestina este intemeiata pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugandu-se pentru membrii Bisericii lui Hristos si purtand greutatea aproapelui.
Biserica Ortodoxa se roaga pentru tot universul, pentru toti oamenii - vii sau morti - numai daca ei sunt ortodocsi si daca au parasit aceasta viata intru credinta si nadejde. Nu e nevoie decat a crede in Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugaciunilor pentru raposati. De voi uita pe raposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arata ca l-am iubit cand era cu mine pe pamant? Daca intr-adevar l-am iubit viu fiind, as putea inceta sa-l mai iubesc cand va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrara bunului simt. La nevoie se cunosc adevaratele prietenii si putem noi sa ne inchipuim o trebuinta mai mare decat aceea a sufletului nedesavarsit, incarcat de pacate?
Astfel se arata inalta indatorire inaintea lui Dumnezeu si inaintea raposatilor a celui ce se roaga pentru morti. A inmormanta trupul raposatilor este un act de milostenie practicat de intreaga omenire. Insa religia crestina pretinde inca sa se ingroape trupul cu toata onoarea ce se cuvine templului Sfantului Duh. Asadar, inmormantarea trupului este un act de caritate propriu intregii omeniri, in vreme ce rugaciune pentru raposati este rodul acelora ce cunosc pe adevaratul Dumnezeu - izvorul iubirii si al vietii. Nu stim si nu putem sti cine greseste si cine are dreptate inaintea lui Dumnezeu; numai El singur o stie. Noi nu stim decat un singur lucru: ca toti oamenii sunt pacatosi. "Ca nu este drept nici unul", invata Cuvantul lui Dumnezeu (Rom. 3,10). "Nimeni nu e curat de pacate, macar de-ar fi trait o singura zi pe pamant" (Iov 14, 44). Noi stim bine ca suntem zamisliti in pacat, ne nastem, vietuim in pacat si nu suntem curatiti pe deplin de pacat in clipa in care trecem in lumea de dincolo de mormant. Nimic mai important nu le revine celor vii decat a urma aceasta porunca: "A iubi pe toti si a ne ruga pentru toti". Acel ce da viata si iarta pacatele a zis: "Cereti si vi se va da, nu voiesc moartea pacatosului!". El insusi ne-a invatat a ne ruga astfel: "Si ne iarta noua gresalele noastre!". Rugaciunea data de Domnul slujeste drept fundament la toate rugaciunile noastre, prin urmare, si la rugaciunea pentru morti, unde ne rugam pentru mantuirea raposatului si cerem iertarea pacatelor sale.



MIJLOCIREA BISERICII




Daca rugaciunea este expresia vointei, atunci care trebuie sa fie oare puterea rugaciunii intregii Biserici si a tuturor membrilor sai in favoarea unui singur subiect? Noi vedem exemplul eficacitatii rugaciunii in faptele Apostolilor: in urma rugaciunilor Bisericii, un inger l-a scos pe Apostolil Petru, in timpul noptii, din inchisoare, in ajunul condamnarii sale, fara ca nimeni sa fi simtit; fiarele sale au cazut si paznicul ce era langa el nu a vazut nimic si nu a auzit nimic (Fapte 12).
In final, este normal a intrari faptul ca rugaciunea are o influienta benefica asupra sufletelor aflate dincolo de mormant. Intotdeauna Biserica s-a rugat, se roaga si se va ruga pentru morti, pana la A Doua Venire a lui Hristos. La fiecare dintre cele trei servicii dumnezeiesti de pe parcursul zilei, la Utrenie, la Liturghie si la Vecernie, Biserica se roaga deopotriva pentru vii si pentru morti. Scopul Bisericii este de a-l sfinti pe om, de a-l face vrednic sa participe la fericirea vesnica. Ea se ingrijeste de mantuirea tuturor membrilor sai deopotriva, vii sau morti. Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca rugaciunile pentru morti sunt un obicei apostolic si o institutie a Sfantului Duh. Ceea ce este iarasi important este ca aceasta dogma (rugaciunea pentru morti) a Bisericii Ortodoxe este strans legata cu Liturghia Sfantului Vasile cel Mare si a Sfantului Ioan Gura de Aur; in timpul fiecareia dintre ele, Biserica se roaga de trei ori pentru cei raposati. O data se roaga la proscomidie, a doua oara - dupa citirea Evangheliei, anuntand noutatea prea fericita a mantuirii tuturor celor ce cred in Iisus Hristos si iertarea generala a pacatelor prin mijlocirea Mantuitorului. Atunci diaconul sau preotul intoneaza indoita rugaciune cu ecfonis in a doua ectenie in care Biserica se roaga pentru cei raposati in acesti termeni: "Pentru Patriarhii ortodocsi, pentru evlaviosii imparati si evlavioasele imparatese, Domnului sa ne rugam", pentru a marturisi unitatea si comuniunea intregii Biserici. Aceasta ectenie se face in rugaciunea cu ecfonis in timpul Liturghiei, in timp ce la alte servicii divine nu se pomenesc la ectenii decat ctitorii templului pe care Biserica ii numeste cu adevarat fericiti si in adevar demni de o vesnica pomenire, pe toti cei raposati - atat pe cei ingropati in aceste locuri precum si pe toti raposatii ortodocsi in general. Dupa indoita rugaciune cu ecfonis, vine rugaciunea cu ecfonis special pentru raposati. In sfarsit, a treia oara, dupa binecuvantarea Sfintelor Taine, Biserica se roaga inca o data pentru cei raposati. La serviciile de seara si de dimineata (la Vecernie si la Utrenie), Biserica se roaga deopotriva pentru raposati, aceasta rugaciune exprimand unirea, legatura, raportul si comuniunea cu ei.
Rugaciunea comuna se face la biserica, rugaciunea particulara se face la domiciliu; de aceea, rugaciunile pentru morti pot fi rugaciuni comune sau rugaciuni particulare, si trebuie sa ne rugam pentru raposati totdeauna si pretutindenea. Repausatii pacatosi care erau in iad si care, prin rugaciunile Bisericii si ale rudelor care erau in viata, au capatat iertarea pacatelor lor, s-au aratat celor vii pentru a marturisi despre schimbarea starii lor dincolo de mormant si pentru a lua parte la primirea lor in numarul prea fericitilor.
In Biserica crestina, fiecare zi este consacrata memoriei unuia sau mai multor sfinti. In afara de aceasta, fiecare zi a saptamanii este hotarata unei praznuiri speciale, astfel incat sambata este consacrata memoriei tuturor sfintilor si a raposatilor. Rugandu-se in fiecare zi, pentru raposati, la toate serviciile divine, Biserica cere ca membrii sai sa se roage pe cat posibil mai des si cu mai multa putere pentru rudele lor adormite; insa aceste rugaciuni trebuie a fi cu deosebire savarsite sambata, care este o zi speciala, o zi dedicata tuturor sfintilor si raposatilor. Sambata - Sabat - este un cuvant din ebraica, care se talcuieste prin repaus. Biserica Ortodoxa consacra aceasta zi memoriei tuturor celor ce au parasit acest pamant pentru lumea de dincolo de mormant, memoriei raposatilor perfecti (sfinti) si raposatilor imperfecti, a caror soarta nu este desavarsit hotarata. Biserica cere pentru ei repausul vesnic, dupa aceasta viata de suferinta pe pamant.
In aceste zile toata Biserica, adica toti credinciosii, au un interes cu totul special asupra sortii raposatilor.
Aceste zile se numesc sambetele parintilor si se impart in:
sambetele ecumenice generale;
zile de pomenire particulare sau locale.
Sunt cinci sambete ecumenice:
sambata inaintea Sexagesimei;
sambata Sfintei Treimi;
cele trei sambete din a doua, a treia si a patra saptamana Postului Mare, ce sunt instituite de Apostoli.
Slujba divina particulara este aceea ce se indeplineste de catre o singura persoana sau de catre o adunare la domiciliul sau, sau la biserica. Acest serviciu privat cuprinde rugaciunile diminetii si cele de seara, care contin rugaciuni pentru morti, rugaciunile inainte si dupa pranz, rugaciunea cu care incepe si se termina orice fapta buna. Rugaciunile particulare, savarsite cu ajutorul preotului, sunt: slujba mortilor (panachida), rugaciunile de multumire (Te Deum) si sfintirea apei (agheasma).



MILOSTENIA

Dupa rugaciune, al doilea mijloc de a interveni pentru raposati este milostenia pe care noi o facem in amintirea si in numele lor. A face milostenie este a ajuta cu bunuri pamantesti pe cei ce au nevoie de ele, pe saraci, adica pe fratii nostri. Milostenia este de mare ajutor pentru odihna raposatilor pacatosi. Tot ajutorul dat saracilor Iisus Hristos il ia asupra Lui: "Pentru Mine ati facut", zicea El; prin urmare, El nu va vrea sa ramana dator catre aceia de la care a primit binefaceri. Un pahar de apa rece, cei doi bani ai vaduvei - toate vor fi recompensate la timpul lor. Binefacerile facute de cei vii in amintirea raposatilor au aceiasi semnificatie ca si cand aceste fapte ar fi fost facute de raposatii insisi.
Invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur arata toata importanta milosteniei: "Nimic nu e mai puternic pentru a sterge pacatele decat milostenia; castitatea si postul nu fac bine decat celui ce le practica si aceste doua virtuti nu ajuta decat la propria sa mantuire. In timp ce milostenia se raspandeste asupra tuturor si imbratiseaza pe toti membrii trupului lui Hristos.". Astfel, in explicatia sa la Evanghelia Sfantului Toma, Ioan Gura de Aur zicea: "Voiesti sa cinstesti pe raposatul tau? Cinsteste-l prin milostenie si prin fapte de milostenie, caci numai milostenia scapa sufletele din chinurile vesnice.". Vorbind de plansul nestapanit si de inmormantarile pompoase ca de lucruri total nefolositoare raposatilor (ca si viilor, de altfel), el zice: "Milostenia, facuta in numele raposatului, este un mare ajutor pentru mantuirea sa. Ingropaciunile bogate arata nu iubirea pentru cel mort, ci vanitatea. De voiesti sa-l plangem cu adevarat pe raposat, iti voi arata un alt fel de soi de inmormantare si te voi invata sa-l imbraci cu haine ce se vor scula impreuna cu el in ziua Judecatii si-l vor slavi; aceste haine sunt milosteniile ce vor invia odata cu el. Milostenia este o pecete cu care el e pecetluit si cu care va face sa straluceasca hainele sale, cand va auzi cuvintele: "Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc.". Acestea sunt lucrurile care il vor face slavit, care il vor face luminos, care indeparteaza primejdia. Sa ingropam mortii intr-un chip folositor lor si noua, intru slava lui Dumnezeu; sa facem milostenie intru numele lor; sa le dam bune merinde pentru drum.".
Numarul mantuitilor si al osanditilor este format din bogati si saraci, invatati si nestiutori de carte, domni si slujitori. Credinta mantuieste si necredinta pierde pentru totdeauna. Cel ce crede obtine iertarea pacatelor sale pe pamant si dincolo de mormant prin mijlocirea Bisericii si a rudelor; celui ce nu crede nu i se va ierta, dupa cuvintele lui Iisus Hristos, nici in lumea aceasta si nici in cealalta. Noi trebuie sa intelegem prin aceasta nu credinta pe care o au chiar chiar si demonii, ci credinta care se manifesta prin faptele de indurare catre Dumnezeu si catre oameni.
Astfel, cuvintele: "Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele sale.", "Ceea ce omul va fi semanat, va secera.", si alte cuvinte de acest fel, se refera la A Doua Venire a lui Hristos, cand va veni sa judece viii si mortii, caci atunci nici un ajutor nu va mai fi posibil si nici o rugaciune nu va mai fi primita, Cand grozava zi a Judecatii cea de pe urma va sosi, timpul ce era dat omului pentru a lucra la mantuirea sa si la cea a aproapelui va fi consumat. Sfantul Ioan Damaschinul, legand expresiile de acest fel cu sfarsitul lumii, zice ca: "Aceste cuvinte se vor indeplini in adevar pentru sufletele nepasatoare de mantuirea lor. Unde se vor gasi atunci saracii? Unde se va cauta un preot? Nu mai e loc nici pentru rugaciune, nici pentru milostivire. Asadar, pana cand va sosi acea ora, sa ne ajutam unii pe altii si sa aducem jertfa de milostenie Domnului Celui indurat si milostiv.".


Hristos a inviat!

vineri, 11 februarie 2011

Sase ani de, Lumina


BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:

În ziua de 7 februarie 2011 s-au împlinit şase ani de la apariţia primului număr al 'Ziarului Lumina', primul cotidian creştin din România. Prin cele peste 1.800 de apariţii neîntrerupte de până acum, acest cotidian ortodox unic a devenit o voce distinctă în peisajul presei scrise prin „rolul de comunicator al lucrării Bisericii în societate şi de susţinător al comuniunii şi cooperării frăţeşti intereparhiale în Patriarhia Română”, aşa cum sublinia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cuvântul de felicitare adresat redacţiei.

Vineri, 11 februarie 2011, de la orele 12.00, Preasfinţitul Părinte Varlaam, Episcop-vicar patriarhal va oficia un TE-DEUM în Catedrala patriarhală, urmat de un moment aniversar care va avea loc în Sala Europa Christiana din Palatul Patriarhiei. Cu acest prilej, vor fi acordate diplome de onoare unor membri ai colectivului redacţional şi colaboratori ai ediţiilor regionale şi va fi lansat oficial DVD-ul cu arhiva integrală a publicaţiilor „Lumina”.

Cotidianul Ziarul Lumina are o ediţie naţională şi patru ediţii locale - de Moldova, de Transilvania, de Oltenia şi de Banat – cu un tiraj consolidat de 23.000 de exemplare şi o ediţie electronică www.ziarullumina.ro cu ştiri actualizate în timp real.

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu ocazia împlinirii a şase ani de apariţie neîntreruptă a 'Ziarului Lumina':


- 'Ziarul Lumina', la şase ani de la apariţie (2005-2011) -

În data de 7 februarie 2011 se împlinesc şase ani de apariţie neîntreruptă a 'Ziarului Lumina', primul şi singurul cotidian creştin consemnat de istoria presei româneşti. Plămădit şi din dorinţa unor jurnalişti de profesie de a promova informarea misionară, adică de a mediatiza cu prioritate informaţiile care contribuie la edificarea cititorului, acest ziar creştin a semănat, cu fiecare ediţie a sa, lumina Evangheliei iubirii lui Hristos în ogorul presei scrise.

Înfăptuirea unui ziar creştin adecvat realităţilor societăţii româneşti necesită mult curaj misionar şi permanent efort de-a transpune în cotidian mesajul peren al Bisericii. De aceea se pot sesiza, de-a lungul acestor şase ani de apariţie, evoluţii în structura editorială a acestei publicaţii, respectiv o pondere diferită acordată, în timp, unor domenii de interes general. Aceste transformări care însoţesc cele 1.834 de numere publicate până acum de 'Ziarul Lumina' dau astfel mărturie despre dorinţa Bisericii de a-şi înnoi şi adapta continuu forma mesajului al cărui conţinut este neschimbat: 'Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi' (Evrei 13, 8).

Din acest punct de vedere, lucrarea ostenitorilor de la publicaţiile 'Lumina' şi 'Lumina de Duminică' este valoroasă nu doar prin menirea sa directă, de misiune în plan mediatic, ci şi prin efortul, reînnoit de la o zi la alta, de a transmite pe înţelesul tuturor Vestea cea Bună aflată în lucrarea credinţei, de a identifica şi evidenţia cu prioritate faptele luminoase din societatea românească.

Din dorinţa de a reflecta cât mai fidel şi cât mai multe dintre activităţile bogate desfăşurate în eparhiile Bisericii Ortodoxe Române, activităţi care se amplifică şi se diversifică mereu, Patriarhia Română a înfiinţat 4 ediţii locale ale 'Ziarului Lumina': de Moldova, de Transilvania, de Oltenia şi de Banat, conjugând astfel coresponsabilitatea misionară cu bucuria cunoaşterii vieţii Bisericii în diversitatea ei.

Aşadar, publicaţiile 'Lumina' şi-au asumat în cei şase ani de neîntreruptă apariţie atât rolul de comunicator al lucrării Bisericii în societate, cât şi pe cel de susţinător al comuniunii şi cooperării frăţeşti intereparhiale în Patriarhia Română.

Tuturor ostenitorilor, susţinătorilor şi cititorilor acestor publicaţii le împărtăşim multa noastră preţuire pentru bogata lor lucrare misionară pe care o împlinesc spre slava Preasfintei Treimi şi spre binele Bisericii şi al poporului român.

La mulţi ani, pe noi trepte de lumină!

Cu gratitudine şi binecuvântare,

† Daniel

Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române

Hristos a inviat!

marți, 8 februarie 2011

Shitul Prodromu-Athos- are un nou egumen


Ieromonahul Atanasie Floroiu este noul egumen ales al Schitului Prodromu din Sfântul Munte Athos. Alegerile au avut loc duminică, 6 februarie, în urma retragerii din egumenie a părintelui protosinghel Petroniu Tănase, informează 'Ziarul Lumina'.

În urmă cu două săptămâni, părintele protosinghel Petroniu Tănase, din cauza unei suferinţe trupeşti şi a vârstei înaintate de 96 de ani, şi-a anunţat retragerea din ascultarea de egumen al Schitului Prodromu. În urma alegerilor care s-au desfăşurat duminică, cel mai mare număr de voturi l-a obţinut părintele ieromonah Atanasie Floroiu, provenit din obştea Mănăstirii Sihăstria, unde a intrat la 5 decembrie 1975.

'Părintele Atanasie face parte din grupul de călugări care în anul 1977 a plecat în Sfântul Munte, împreună cu părintele Petroniu Tănase, pentru revigorarea vieţii duhovniceşti şi administrative din Schitul românesc Prodromu. S-a remarcat printr-o ascultare desăvârşită, a fost hirotonit ulterior preot, dar s-a ocupat în special de treburile gospodăreşti sau administrative ale comunităţii româneşti de la Muntele Athos. Instalarea lui în ascultarea de egumen va avea loc duminica următoare, 13 februarie, şi va fi săvârşită de către conducerea Mănăstirii Lavra de care aparţine schitul românesc', a declarat părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale şi Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Părintele arhimandrit Timotei Aioanei a vorbit şi despre schimbările care s-au produs în viaţa Schitului românesc Prodromu odată cu venirea monahilor români în anul 1977.

'În a doua jumătate a secolului XX, Schitul Prodromu din Sfântul Munte Athos s-a confruntat cu o profundă criză, cu o perioadă de regres. La insistenţele unor călugări români care doreau ca schitul românesc, precum şi unele chilii din Muntele Athos, să nu se piardă, au insistat pe lângă patriarhul Justinian Marina şi pe lângă autorităţile de atunci ale României, care au încuviinţat ca un grup de monahi români să meargă la Sfântul Munte în anul 1977 şi în anul următor. Printre aceşti călugări care au plecat atunci în Sfântul Munte s-a numărat şi părintele Petroniu Tănase, vestitul egumen al Schitului Prodromu, care împreună cu câţiva părinţi au refăcut în anii următori situaţia de la Prodromu. El a fost numit egumen în anul 1984, iar de atunci şi până acum s-au făcut numeroase lucrări de restaurare, dar şi de reorganizare din punct de vedere duhovnicesc. De la cei câţiva călugări pe care i-a găsit atunci, acum Prodromu are mai mult de 20 de vieţuitori, preoţi şi diaconi, cu o bună rânduială a slujbelor religioase, dar, mai ales, cu o deosebită aşezare din punct de vedere duhovnicesc şi gospodăresc. Când au ajuns acolo călugării români, schitul era în ruină, ploua în biserică, chiliile erau complet deteriorate şi era o lipsă acută a hranei şi a celor necesare unei vieţi obişnuite. Au reparat biserica, au refăcut pictura, catapeteasma, mobilierul, după aceea biblioteca, trapeza, chiliile pentru monahi şi arhondaricul. Paraclisele şi gropniţa au fost restaurate, iar grădinile, gospodăria şi atelierele mănăstirii au fost reorganizate. Astăzi, mănăstirea are un atelier de pictură, un altul de sculptură, iar altul de dulgherie', a spus părintele arhim. Timotei Aioanei.

Intru multi ani de pastorire la schit preacuvioase parinte.

Hristos a inviat!

duminică, 6 februarie 2011

Ortodoxia in Kongo- I Rugaciunile mici


Kwa Jina ya Baba na ya Mwana na ya Roho Mutakatifu. Amina.

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.


Mungu Mtakatifu, Mweza Mtakatifu, Musiye kufa Mtakatifu, utuhurumie, (mara tatu).

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi (de 3 ori).

Utukufu kwa Baba, na kwa Mwana, na kwa Roho Mtakatifu, sasa na siku zote, hata milele na milele, Amina.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.


Utatu Mtakatifu Kamili utuhurumie, Bwana utusamehe zambi zetu, Rabi utuondolee makosa yetu, mtakatifu utukaribie na uponye magonjwa yetu, Bwana hurumia, Bwana hurumia, Bwana hurumia. 

Prea Sfanta Treime, miluieste-ne pe noi; Doamne curateste pacatele noastre; Stapane iarta faradelegile noastre; Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.


Bwana hurumia,Bwana hurumia,Bwana hurumia.

Doamne miluieste, Doamne miluieste,Doamne miluieste.

Utukufu kwa Baba, na kwa Mwana, na kwa Roho Mtakatifu. Sasa na siku zote, hata milele na milele. Amina.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Baba yetu uliye mbinguni, jina lako litukuzwe, ufalme wako uje, mapenzi yako yatimizwe hapa duniani kama mbinguni, utupe  sisi leo chakula chetu cha kila siku, utusamehe ndeni zetu kama sisi vilevile tunawasamehe walio na ndeni zetu, tena usitutie  katika majaribu, lakini utuokoe na yule mwovu.


Tatal nostru, Care esti in cerurui, sfinteasca-se numele Tau,vie imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant.Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi. Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri.Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbazveste de cel rau.

Multumesc foarte mult,parintelui, care a dorit sa ramana anonim, pentru acest minunat dar virtual ,pe care mi l-a oferit, CEASLOVUL CEL MARE complet, din KONGO.Aceasta este chiar cartea de slujba  dupa care se savarsesc Sfintele slujbe in Australia, Kongo. Limba de conversatie este Swahilli.In urmatoarele zile voi posta si urmatoarele rugaciuni:Rugaciunile de dimineata,Rugaciunile de masa,Rugaciunile de seara, ... ,Paraclisul Maicii Domnului s.a..Sa incercam sa invatam aceste rugaciuni, chiar daca DUMNEZEU  ne va asculta ,in orice limba ne-am ruga Lui.

Hristos a inviat!

sâmbătă, 5 februarie 2011

6 februarie Sf.Fotie Patriarhul Constantinopolului - Lucrarile si Slujba




Atunci când vorbim de umanişti creştini înţelegem, de regulă, acel tip de persoane care au făcut mai mult rău decât bine în direcţia vieţii duhovniceşti. Nu întotdeauna lucrurile stau astfel. Înainte de Renaşterea italiană, a existat o Renaştere bizantină, din care cea dintâi a extras anumite principii, unele benefice, altele mai puţin folositoare. Reprezentanţii Renaşterii bizantine au fost preponderent intelectualii, cu o formaţie teologică şi culturală deosebită. Printre aceştia se numără şi patriarhul Fotie al Constantinopolului, pe care îl prăznuim în fiecare an pe data de 6 februarie.


Definirea termenului de „umanist creştin“


Întrebarea esenţială a acestui material este dacă îl putem considera pe Sfântul Fotie unul dintre primii umanişti creştini. Despina Stratoudaki-White, autoare a două cărţi asupra vieţii şi operei Sfântului Fotie, este de părere că da, precizând că ar putea fi considerat chiar primul reprezentant al acestui curent. Trebuie să definim mai întâi noţiunea de umanist creştin. Prin aceasta înţelegem în primul rând o persoană cu solide cunoştinţe culturale şi teologice, dar care, totodată, abordează critic sursele folosite, folosind principii din diverse ştiinţe. Bineînţeles, ni s-ar putea răspunde că Sfântul Vasile cel Mare trebuie considerat primul exemplu în această direcţie, dar sunt anumite diferenţe pe care Sfântul Fotie le dovedeşte, cel puţin în abordarea critică a gândirii teologice. Sfântul Fotie vorbeşte de stil în cadrul scrierilor teologice, se declară rezervat faţă de anumite păreri teologice şi demonstrează clar o influenţă culturală diferită faţă de cea a Sfântului Vasile cel Mare.


Bazele culturii sale


Sfântul Fotie s-a născut în Constantinopol în jurul anului 810, într-o familie nobiliară. Tatăl său, Sergius, îndeplinea funcţia de spatharios în cadrul administraţiei imperiale. Unchiul său, Tarasius, a fost unul dintre cei mai longevivi patriarhi constantinopolitani. Datorită controverselor iconoclaste, tatăl său a fost exilat şi împreună cu el au plecat toţi membrii familiei. În 837 un sinod iconoclast i-a condamnat pe Tarasius şi Fotie, dar aceştia au fost reabilitaţi în scurt timp. Sfântul Fotie a studiat o perioadă îndelungată la Universitatea Imperială din Constantinopol, devenind şi profesor. Niketas, biograful patriarhul Ignatie, contemporan cu Fotie, precizează că „era priceput în gramatică, filosofie, poezie, retorică şi, în general, în orice ştiinţă pe care învăţământul o putea oferi“ (D. Stratoudaki White and Joseph R. Berrigan Jr. The Patriarch and the Prince…, p. 15). Cunoştinţele dobândite de Fotie au fost dintre cele mai diverse. Spiritul său cultural se observă cel mai uşor din lucrarea sa Biblioteca.


Biblioteca - prima colecţie de recenzii din istorie


Biblioteca este principala lucrare a patriarhului Fotie al Constantinopolului. Cuprinde rezumate a 279 de lucrări, dintre care 158 sunt opere teologice, iar 122 reprezintă lucrări din cele mai diverse domenii. Cu toate că scrierile teologice sunt majoritare la număr, spaţiul dedicat lor ocupă doar 43% din întregul corpus, lăsând astfel 57% celorlalte domenii. Care sunt celelalte domenii? Despina Stratoudaki precizează: „Sunt 37 de lucrări istorice, urmate de numeroase scrieri legate de călătorii. Întâlnim de asemenea 16 discursuri filosofice, dintre care trei aparţinând filosofilor evrei, 5 cărţi despre geografie, 6 lucrări asupra papilor şi preoţilor din Apus, 6 din domeniul medicinei, câteva asupra mitologiei şi ştiinţelor matematice“ (D. Stratoudaki White, Patriarch Photios of Constantinople…, p. 50). Interesul patriarhului Fotie asupra lucrărilor istorice, filosofice şi geografice se explică prin două elemente. Primul dintre ele este că iubea enorm călătoriile şi discuţiile cu reprezentanţi ai altor popoare. Cunoaştem foarte clar că, în jurul anului 845, a îndeplinit una sau mai multe misiuni diplomatice în lumea arabă. În medicină era interesat în principal de modul de dezvoltare a bolilor. Nu se sfieşte să acorde şi sfaturi în câteva scrisori cu privire la tratamente corecte. Frapant nu este, în esenţă, faptul că a reuşit să citească enorm pentru perioada în care a trăit. Uimitor este faptul că a reuşit şi o abordare critică.


Atitudinea critică faţă de textele hagiografice


În ciuda faptului că Biblioteca cuprinde recenzii a 280 de cărţi, doar 8 texte sunt rezumate de Vieţi ale Sfinţilor. Ceea ce uimeşte de prima dată este felul în care Sfântul Fotie discută aceste scrieri şi cât accent pune asupra utilizării unui stil corect. Astfel, cu privire la textul Vieţii Sfântului Atanasie cel Mare, spune următoarele: „Lucrarea pe care o prezint acum înclină mai mult spre neglijenţă decât precizie, în mod principal în privinţa aranjării materialului. În multe capitole, povestirea este pură fantezie în comparaţie cu alte lucrări pe aceeaşi temă“ (The Bibliotheca…, p. 243). Nu ne-am aştepta ca un astfel de comentariu să apară asupra unei Vieţi de Sfânt, dar Fotie demonstrează clar că acurateţea şi obiectivitatea trebuie păstrate chiar şi atunci când discutăm despre o lucrare hagiografică. Cu privire la autorul Vieţii patriarhului Gheorghe de Alexandria, notează: „Stilul folosit este simplu şi deseori vulgar, pentru că autorul nu este precis nici măcar în folosirea substantivelor şi verbelor, demonstrându-şi astfel lipsa de educaţie“ (The Bibliotheca…, p. 113). Lucrurile par şi mai complicate atunci când Fotie respinge atribuirea unei lucrări Sfântului Ioan Hrisostom tocmai pentru că stilul era sub orice critică şi nu se putea ca un om atât de cultivat să facă o lucrare atât de slabă. Despre una dintre operele Sfântului Efrem Sirul afirmă că este o adevărată minune că un mesaj atât de puternic poate fi transmis în condiţii aşa grele din punct de vedere stilistic (T. Hägg, „Photius as a Reader of Hagiography: Selection and Criticism“, p. 56).


Stilul epistolar


Nu doar în privinţa textelor hagiografice s-a dovedit Fotie critic, ci şi cu privire la epistole şi modul în care acestea trebuie scrise. A păstrat patru caracteristici esenţiale: concizia, claritatea, simplitatea şi delicateţea. Drept model absolut în această privinţă îl considera pe Sfântul Vasile cel Mare, care ne-a lăsat o bogată colecţie de epistole, scrise într-un stil desăvârşit. Cu privire la epistolele Sfântului Maxim Mărturisitorul, Sfântul Fotie se plânge de obscuritatea textului şi critică formulele de adresare ale acestuia. Atunci când este întrebat de Antonie al Cyzicului care sunt scriitorii care pot fi urmaţi ca modele în privinţa epistolelor, Fotie răspunde cu o lungă listă de autori, dintre care pot fi amintiţi tiranul Phalaris, retorul Libanius, generalul roman Brutus, dar şi Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Isidor de Pelusium. Acrivia patriarhului Fotie în privinţa identificării şi păstrării unor reguli corecte de scris este indubitabilă.


Sfaturi oferite pe măsura înţelegerii


Atunci când decide să îi trimită o scrisoare hanului bulgar Boris, botezat de curând, Sfântul Fotie nu oferă nici un citat direct în cadrul textului. Specialiştii au reconstituit însă sursele folosite, ajungând la concluzia că ponderea citatelor clasice este mai mare decât cea a surselor patristice. Doar Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Hrisostom, împreună cu autorii vechi-testamentari Solomon şi Iisus Sirah se regăsesc în cadrul surselor patristice şi biblice. În rest, lucrarea este înţesată cu argumente din Isocrate, Plutarh, Demostene şi Aristotel. De ce a ales patriarhul Fotie această cale? Tocmai pentru că proaspătul botezat nu era încă în stare să înţeleagă multe aspecte ale vieţii creştine. Îi sunt oferite alături de cuvinte simple ale Sfinţilor Părinţi şi multe axiome ale înţelepciunii antice conforme cu poruncile evanghelice. Scrisoarea este de fapt un mic tratat asemănător cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, abordând principalele aspecte ale vieţii unui monarh creştin şi principiile care trebuie să îi călăuzească activitatea.


Concluzii


Modalităţile prin care Sfântul Fotie încearcă să folosească principii filosofice pentru descoperirea calităţilor stilului constituie variante încercate mai târziu în mod eronat şi de renascentişti în Apus. Cultura deosebită, abordarea critică viguroasă, inclusiv în privinţa lucrărilor patristice, constituie o remarcabilă avangardă nu doar a gândirii renascentiste bizantine, ci şi a discuţiilor moderne cu privire la stilul scrierilor teologice. Toate aceste amănunte îl recomandă pe Sfântul Fotie ca un prim umanist creştin, dar unul de o factură deosebită faţă de cei care i-au urmat. Sfântul Fotie nu a pus niciodată cultura mai presus de teologie, ci a subordonat-o acesteia. De aceea îl putem considera şi unul dintre umaniştii creştini autentici. Mulţi dintre cei care i-au urmat au fost doar umanişti. z


Surse:


Hägg, Tomas, „Photius as a Reader of Hagiography: Selection and Criticism“, Dumbarton Oaks Papers, Vol. 53 (1999), pp. 43-58.

Photius, The Bibliotheca, a selection translated with notes by N. G. Wilson (2nd edn., London: Gerald Duckworth & Co. Ltd., 2002).

Stratoudaki White, Despina, Patriarch Photios of Constantinople: His Life, Scholarly Contributions, and Correspondence Together with a translation of Fifty-two of His Letters (Brookline: Holy Cross Orthodox Press, 1981).

Stratoudaki White, Despina and Berrigan Jr., Joseph R., The Patriarch and the Prince: The Letter of Patriarch Photios of Constantinople to Khan Boris of Bulgaria (Brookline: Holy Cross Orthodox Press, 1982).

LUNA FEBRUARIE

ÎN ACEASTĂ LUNĂ, ZIUA A ŞASEA:



POMENIREA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU
FOTIE CEL MARE,
PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI,
CEL ÎNTOCMAI CU APOSTOLII ŞI MĂRTURISITORUL

LA VECERNIA MICĂ

La Doamne strigat-am …, se pun stihirile Sfântului Fotie pe 4, glasul 2:

Podobie: Când pe lemn…



Din rădăcină slăvită ca un pom de Dumnezeu sădit ai răsărit, Fotie, şi tuturor te-ai arătat plin de înţelepciune şi har; prin care petrecându-ţi viaţa toată, te-ai dovedit a fi rodire a dumnezeiescului Duh.

Când cu sfatul cel de sus, ca un vas al Mângâietorului, ai fost hirotonit mare păstor şi întâistătător luminat al Bisericii lui Hristos, atunci preasfinţite Fotie, ca pe o rădăcină a tuturor relelor ai mustrat adaosul Filioque din Simbolul Credinţei, cu înţeleptele tale cuvântări.

Auzind de cinstită chemarea ta, înţelepte, de a străluci tuturor lumina Ortodoxiei celei neprihănite şi curate, mincinoasa, făţarnica şi inovatoarea învăţătură a papei se înspăimântă şi tremură, iar întreg Răsăritul desăvârşit şi luminat te cinsteşte pe tine, Sfinte Fotie, ca pe cel ce eşti întocmai cu Apostolii.

Fiind izgonit cu silnicie, părinte, şi cu nelegiuită poruncă din Biserica lui Hristos, atunci multe chinuri şi necazuri ai pătimit ca un învederat slujitor al Mântuitorului Hristos, Care te-a încununat după vrednicie cu cununa mărturisirii.


Slavă…, a sfântului, glasul 1:



Împodobit cu râvnă apostolică, Părinte, te-ai arătat al Bisericii apărător, căci cu puternic cuvânt ai călăuzit minţile credincioşilor la cele de sus, iar răzvrătirile feluritelor eresuri le-ai ruşinat, ca un ierarh de Dumnezeu înţelepţit, pururea pomenite Fotie. Ci întru lumina dumnezeieştilor tale învăţături, îndreptează căile noastre, rugându-te cu osârdie lui Hristos pentru sufletele noastre.



Şi acum…, a praznicului, asemenea:



Pe Cel singur Atotsfânt Îl aduce în cele sfinte, Sfânta Fecioară; şi întinzând mâinile sfinţitul Simeon L-a primit bucurându-se şi a strigat: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, Doamne.



LA STIHOAVNĂ

Se pun stihirile praznicului, glasul 2:

Podobie: Casa Eufratului…



Bucură-te mult minunate Fotie, înţeleptule învăţător a toată dumnezeiasca înţelepciune, întărirea şi stâlpul întregii Biserici.

Stih: Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere.

Trâmbiţă duhovnicească te-ai arătat lumii, apărând cu glas puternic dogma Ortodoxiei, prea minunate Fotie.

Stih: Gura dreptului va grăi înţelepciune şi limba lui va rosti judecată.

Ritor cu chip dumnezeiesc al lui Hristos te-ai aflat, întărind şi luminând credincioşilor cugetul Bisericii, Fotie al nostru ierarh preaiubit.



Slavă…, a Treimii, acelaşi:



Numai din Tatăl purcede Duhul şi prin Fiul se dăruieşte tuturor, propovăduieşti lumii, preaînţelepte părinte Fotie.



Şi acum…, a praznicului:



Bucuratu-s-a Simeon, dacă a primit pe Ziditor în braţe, şi a strigat: Acum slobozeşte, Mântuitorule, pe robul Tău că Te-a văzut.



TROPARUL Sfântului Fotie, glasul 5,

Podobie: Pe Cuvântul cel împreună fără de început…



Făcându-te strălucit luminător al înţelepciunii, te-ai arătat de-Dumnezeu-aşezat apărător al Ortodoxiei, frumuseţea Părinţilor, Fotie prea mare; căci tu, dumnezeiască stea a Răsăritului, surpi sprânceana cea semeaţă a cumplitelor eresuri, cel ce eşti strălucirea Bisericii, pe care păzeşte-o neclintită, Părinte.



Slavă…, a Sfântului Vucol, glasul 4:

Îndreptător credinţei…



Şi acum…, al praznicului, glasul 1:



Bucură-te, Cea plină de har, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în braţe pe Izbăvitorul sufletelor noastre, Cel ce ne-a dăruit nouă şi învierea.



Ectenia şi otpustul.





LA VECERNIA MARE

După obişnuitul psalm se cântă Fericit bărbatul…, starea întâi.



La Doamne, strigat-am…, se pun stihirile pe 8 în zi de rând şi pe 10 sâmbătă seară.

Stihirile Sfântului Fotie, glasul 4:

Podobie: Ca un viteaz între mucenici…



Pe trâmbiţa înţelepciunii, pe locaşul harului Sfântului Duh, pe cel cu totul înţelepţit în dogmele cele drepte şi pe dumnezeiescul luminător la Bisericii lui Hristos, pe turnul cel neclintit, pe şuvoiul cel nedeşertat al cereştilor învăţături, după vrednicie să-l lăudăm pe preasfinţitul Fotie.

Pe ritorul cel mult înţelept, ce cu puterea şi cu harul Sfântului Duh a mustrat înnoirea învăţăturilor şi adăugirea apuseană cea din Crez, noi ortodocşii într-un glas să-l fericim pe vrednicul de pomenire Fotie.

Purtând nume vrednic de chemarea ta, preasfinţite, străluceşti lumină marginilor lumii, căci goneşti întunericul tuturor ereziilor ca un drept învăţător. Pentru aceasta Biserica lui Hristos, ca pe un mare păstor te cinsteşte pe tine, înţelepte Fotie.



Alte stihiri, glasul 2:

Podobie: Cu ce cununi…



Cu ce cununi de laudă îl vom încununa pe ierarhul, pe vestitorul cel preaînvederat al dreptelor dogme ale credinţei, pe cel îmbogăţit cu felurita cunoştinţă, pe locaşul Înţelepciunii celei mai presus de toată înţelepciunea, pe biruitorul a toată flecăreala nedreptăţii, ce se trufea împotriva Sfintei Biserici a lui Hristos, pe cunoscutul prieten al Domnului şi prea marele Fotie?

Cu ce melodioase cântări vom lăuda pe ierarhul, pe apărătorul Ortodoxiei şi sabia împotriva ereticilor, pe grădină a toată virtutea, pe stâlpul Bisericii cel în chipul focului, pe cel într-adevăr cu mare şi dumnezeiesc nume, care luminează inimile credincioşilor ortodocşi şi îndepărtează toată pâcla relelor eresuri, pe înţeleptul şi marele Fotie?

Cu ce frumoase cântări vom lăuda pe ierarhul, pe cel ce cu limba-i înfocată a mustrat toate eresurile romane şi ale lor neîntemeiate înnoiri; pe cel ce evangheliceşte cuvântând a călăuzit poporul cel ortodox către cele de sus, pe cel încercat ca aurul în cuptor prin felurite necazuri şi prin pătimiri, pe preaslăvitul Fotie, lauda ortodocşilor?



Slavă…, a Sfântului Fotie, glasul 6:



Astăzi a strălucit Bisericii lui Hristos mai mult decât razele soarelui, pomenirea ierarhului Fotie, răspândind dumnezeiasca lumină cugetelor credincioşilor. Veniţi dar mulţimile ortodocşilor, să prăznuim cu veselie pomenirea ierarhului, strigând cu bucurie: Bucură-te vistierul cel preaplin de multă şi felurită înţelepciune şi grădină preafrumos mirositoare a cereştilor pliniri! Bucură-te, învăţătorule cu chip dumnezeiesc al Predaniei Ortodoxe şi preaputernică armă împotriva înnoirilor papistăşeşti! Bucură-te preaînţeleaptă gură ce propovăduieşti cuvântul harului în nenumărate chipuri! Ci acum întru tot fericite Fotie, stând lângă tronul dumnezeieştii măriri, roagă-te pentru sufletele noastre.



Şi acum…, a praznicului, acelaşi glas:


VOHOD, Lumină lină…,

Prochimenul zilei şi

PAREMIILE

(Caută la 10 februarie, ale Sfântului Haralambie)



LA LITIE

Se pune stihira hramului şi 4 ale Sfântului, glasul 1:



Veseleşte-te în Domnul, Biserică a lui Hristos, pe marele Fotie avându-l tuturor păstor, învăţător şi apărător de Dumnezeu trimis împotriva a tot viclenei uneltiri şi a tuturor eresurilor; căci îmbrăcat fiind cu apostoleşti haruri, a luptat apostoliceşte pentru dreapta învăţătură a Evangheliei păcii şi întocmai dumnezeiescului Pavel, binesăvârşindu-şi drumul, se roagă Domnului să ne întărească pe noi în buna mărturisire şi să mântuiască sufletele noastre.



Glasul 2:

Binelucrând virtuţile, tuturor ai arătat roadele desăvârşitei cunoştinţe, ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu, cu totul minunate Fotie. Şi îmbrăcat fiind cu veşmântul preoţiei, te-ai arătat Bisericii, ierarh cuvios şi fără prihană, plin de dumnezeiască luminare, puternic în cuvânt şi faptă; căci ai păzit dogmele de eretici, iar pe noi nevătămaţi ne călăuzeşti către Hristos cu rugăciunile tale.



Glasul 3:

Drept învăţând cuvântul adevărului ca o gură de Dumnezeu înţelepţită a Ortodoxiei, prea sfinţite Fotie, neclintit ai stat împotriva feluritelor erezii, iar Cap a toată Biserica pe Hristos mărturisindu-L a fi, pe întâistătătorul papă al Romei celei Vechi ce se socotea mai presus de Biserică, cu dreptate l-ai biruit, fericite, cu limba ta cea de foc şi dumnezeiesc grăitoare. Ci ca unul ce eşti de aceeaşi râvnă cu Sfinţii Apostoli şi ierarh îndumnezeit, roagă-te pentru sufletele noastre.



Glasul 4:

Îmbrăcat cu toată armătura Duhului Sfânt, ai propovăduit cu gură ortodoxă în toată Biserica, preaslăvite Fotie, că Duhul purcede numai de la Tatăl, iar prin Fiul se dă credincioşilor, care cu vrednicie se fac părtaşi lucrării Lui, prin care sfinţiţi fiind, ne facem fiii lui Dumnezeu, iar adaosul papistaşilor în Simbolul Credinţei l-ai mustrat cu tărie, vădindu-l a fi glas nelegiuit şi izvor al primejdioaselor eresuri. Pentru aceasta, întărită fiind Biserica lui Hristos prin cuvintele tale, slăvim drept pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă, într-o singură Dumnezeire.



Slavă…, glasul 4:

Pe ierarhul lui Hristos şi pe luminătorul cel atotstrălucitor al Bisericii, pe Fotie cel Mare, ca unii ce de el am fost luminaţi, după datorie să-l lăudăm, căci cu preaînalta sa iubire de înţelepciune s-a curăţit şi s-a arătat strună a înaltei cuvântări de Dumnezeu. Iar taina Ortodoxiei binemărturisind, s-a învrednicit şi apostoleştilor nevoinţe, ca un următor îndeaproape al Apostolilor, împreună cu care se şi roagă pentru sufletele noastre.



Şi acum…, a praznicului, acelaşi glas:

Astăzi, Maica cea sfântă şi mai înaltă decât biserica Legii celei Vechi, în Biserică Îl aduce arătându-L lumii pe al lumii Făcător şi Dătătorul Legii; pe care în braţe primindu-L bătrânul Simeon, bucurându-se striga: Acum slobozeşte pe robul Tău, că Te-am văzut pe Tine, Mântuitor al sufletelor noastre.



Şi rugăciunile obişnuite.



LA STIHOAVNĂ

Se pun stihirile sfântului, glasul 5:

Podobie: Bucură-te cămară…



Bucură-te, luminătorul cel mare şi strălucitor al Bisericii lui Hristos, care lumea toată o luminezi cu strălucirile Ortodoxiei; gura cea preaînţeleaptă, alăuta duhului cea frumos glăsuitoare, canonul împlinirii întregii înţelepciuni şi al dogmelor celor preadrepte ale Bisericii, gură ce picuri nectarul credinţei. Fotie, nume mare şi auzire minunată, pe Hristos înduplecă-L să dăruiască sufletelor noastre mare milă.

Stih: Lăuda-se-vor cuvioşii întru slavă şi se vor bucura întru aşternuturile lor.

Bucură-te frumuseţea ierarhilor, livada bine mirositoare a filosofiei celei înalte, o, Fotie, de Dumnezeu grăitorule, cel ce porţi în cuvintele buzelor tale focul Mângâietorului, cu care ai şi ars nebunia cea stricată şi necurată a lepădatului Nicolae, papa Romei, care izvodea hule împotriva Sfântului Duh-Dumnezeu; iar tu, ca un alt arhanghel, tuturor ai strigat: Să stăm bine! Să stăm toţi pe temelia credinţei, ca să câştigăm de sus mântuire şi mare milă.

Stih: Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi se vor bucura.

Bucură-te, întărirea Ortodoxiei, sabie cu două ascuţişuri împotriva a toată erezia, înţeleptule iconom, căruia ţi s-a încredinţat prin dumnezeiescul har, cuvânt bogat, cu care ai întărit cugetul credincioşilor în frica celor de sus. Pentru aceasta, ca un înalt glăsuitor, bărbăteşte ai pătimit felurite prihane şi te-ai învrednicit slavei celei de sus. Pe Hristos roagă-L, Fotie păstorule, pentru turma ta.



Slavă…, a sfântului, glasul 8:



Lumina Duhului strălucind în inima ta, ai răsărit lumii ca o lumină, o, Fotie mult înţelepte; pentru aceasta spre lumina vieţii tale şi spre măreţia înţelepciunii tale nu au putut să privească toţi vrăjmaşii noştri ca nişte încăpăţânaţi în erezie, căci tu ca un alt apostol propovăduieşti cu mare glas cuvântul Evangheliei şi te rogi pentru sufletele noastre.



Şi acum…, a praznicului.

La binecuvântarea pâinilor, se cântă troparul Sfântului Fotie (de două ori) şi al praznicului (o dată).



(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)




Hristos a inviat!