Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre-Sf.Luca al Crimeei-Miercurea din saptamana iertarii, a Infricosatoarei Judecati

Cuvânt în miercurea de după Duminica Fiului Risipitor

Despre răbdarea cu blândeţe a jignirilor

Hristos ne-a dat pildă a felului în care trebuie să răbdăm jignirile. Urmăm noi, oare,
pilda lui Hristos? Oare nu facem altfel decât El, oare nu răspundem cu vorbă rea la vorbă rea,
nu ne enervăm şi nu ne mâniem la culme, nu îi acoperim cu înjurături şi blesteme pe cei care
ne spun cuvinte grele şi neplăcute? Puţini, puţini sunt cei care urmează pilda Lui!
Toţi ne ieşim din fire când suntem jigniţi, suntem gata să-l luăm de gât pe cel ce ne-a
jignit: ochii aruncă scântei, faţa ni se schimonoseşte de mânie şi devine respingătoare pentru
toţi cei care ne văd; mişcările devin dizgraţioase, bruşte, mâinile şi picioarele tind să înhaţe,
tind să lovească; limba revarsă neînfrânată hule asupra celui ce ne jigneşte.

Oare aşa Se purta Hristos când îl huleau, când îl vorbeau de rău, când îl jigneau? Nu,
nicidecum; noi nu urmăm pilda lui Hristos, ci ne purtăm cum ne învaţă dracii - dracii iuţimii
(enervării) şi ai mâniei, fiindcă cine dintre noi este slobod de iuţime şi de mânie, cine primeşte
jignirile cu linişte şi seninătate?
Dacă ne-am vedea atunci când ne înviforează mânia, când revărsăm blesteme, cum neam
mai ruşina de noi înşine! Vedeţi, toţi oamenii care sunt martorii enervării şi ai mâniei
noastre, care aud înjurăturile şi blestemele noastre, ne găsesc urâţi şi respingători, dar noi nu
ne dăm seama.

Ei bine, dacă nu putem să ne vedem, măcar atunci când vedem pe cineva care se
mânie, se ceartă, înjură, se bate, în loc să-l osândim, mai bine să ne închipuim că suntem în
locul lui şi să ne gândim: „Nu cumva şi eu arăt la fel de urât când mă mânii, mă cert şi
răspund cu ocări la ocări?” Şi de atunci înainte ne va fi ruşine să ne certăm, să ne mâniem, să
ocăram şi să ne batem.

Dar cum răspundeau la jigniri toţi drepţii şi sfinţii? Când erau ocărâţi şi defăimaţi,
când erau clevetiţi, ei îşi păstrau liniştea. De ce? Fiindcă se simţeau nevinovaţi - iar dacă se
simţeau nevinovaţi, pentru ce să se enerveze?

Dacă cineva, dorind să-l enerveze pe un bogat, l-ar numi sărac, oare bogatul se va
enerva? El va zâmbi şi va spune: „Ce prostie! Cum să fiu sărac, dacă sunt bogat?!” Dacă am fi
bogaţi duhovniceşte, nici un fel de jigniri, nici un fel de atacuri grosolane nu ne-ar mai
enerva: am răspunde la ele cu tot atâta linişte ca cea cu care ar răspunde bogatul de mai sus.
Iar dacă ne umplem de enervare, de mânie şi răutate, dacă năzuim să ne răzbunăm pe
cel care ne-a necăjit, aceasta dă mărturie cu o limpezime neîndoielnică despre faptul că
suntem defăimaţi pe drept. Singuri ne dăm în vileag înaintea oamenilor, singuri recunoaştem
că suntem aşa cum ne zugrăvesc cei care ne vorbesc de rău - căci dacă n-ar fi fost aşa, am fi
fost liniştiţi cu desăvârşire.

Despre aceasta a spus un cuvânt foarte simplu şi foarte scurt Sfântul Efrem Sirul: „Nu
poţi suferi jignirile? Taci”. Atât se cere: taci, şi te vei linişti îndată. Iar înţeleptul Iisus, fiul lui
Sirah, a zis: „Dacă vei sufla în scânteie, ea se va aprinde; dacă vei scuipa, se va stinge”. Dacă
sunteţi jigniţi, prin tăcere şi linişte îl veţi dezarma cu desăvârşire pe cel care vă defăima şi vă
jigneşte: el va amuţi aşa cum se stinge scânteia când scuipi în ea, ceea ce se poate vedea şi din
vieţile multor sfinţi.

Oamenii însă obişnuiesc să se poarte altfel: cel ce s-a auzit jignit se aprinde de mânie
împotriva celui ce îndrăzneşte să-l jignească.
Să ne amintim cuvintele lui Hristos: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu
inima (Mt. 11, 29). O, dacă am fi blânzi, dacă am fi smeriţi cu inima, ar fi cu neputinţă
izbucnirile urâtei mânii, care face plăcere dracilor, şi enervarea pricinuită de jignirile care ni
se aduc! Am fi liniştiţi, am trăi totdeauna în pace adâncă, pacea lui Hristos ar stăpâni în inimile noastre. Iar dacă răspundem prin înjurături la înjurături, prin vorbă rea la vorbă rea,
asta dă mărturie despre faptul că nu e nici o pace în inimile noastre. Iar dacă nu e pace în
inimă, în ea nu locuieşte Duhul Sfânt, ci locuiesc dracii.

În Vieţile Sfinţilor aflăm numeroase pilde de uluitoare răbdare a jignirilor şi chiar a
bătăilor de către oameni cu totul nevinovaţi, în Egipt trăia cuviosul Dula, un tânăr monah
uimitor de smerit şi ascultător. El nu contrazicea niciodată pe nimeni, se supunea tuturor - iar
asta îi scotea din sărite pe cei ce nu aveau asemenea însuşiri sfinte. Au început să îl defaime şi
să îl prigonească, au început să îl clevetească - iar el îndura totul în tăcere. La început i-a fost
greu să se deprindă cu răbdarea şi cu tăcerea când era defăimat, însă Duhul Sfânt, pogorându-
Se în inima lui, l-a învăţat să se liniştească, i-a dat pace adâncă - şi iată ce lucru uimitor s-a
întâmplat cu el. Dula mergea în fiecare zi la biserică, însă odată s-a îmbolnăvit şi a rămas la
chilie, iar în timpul slujbei un frate a furat sfintele vase. Clevetitorii care tot timpul îl vorbeau
de rău pe cuvios au mers la stareţ şi i-au zis: „Bineînţeles că Dula a furat, fiindcă nu era atunci
în biserică”.

Stareţul a adunat soborul mănăstirii şi a făcut judecată. La judecată, Dula şi-a tăgăduit
la început vina, încercând să se îndreptăţească, însă văzând că nu i se dă crezare şi
încredinţându-se de faptul că toţi îl duşmănesc, a tăcut, şi-a plecat capul şi a zis: „Iertaţi-mă,
părinţilor şi fraţilor: am păcătuit”. L-au osândit şi l-au bătut crunt cu toiegele, dar nu s-au
mulţumit cu atât şi l-a dat pe mâna judecăţii lumeşti.

Nici în faţa judecătorului Dula n-a încercat să se dezvinovăţească, ci a zis: „Iertaţi-mă:
am păcătuit”. Judecata a hotărât să i se taie amândouă mâinile. Când adevăratul hoţ a aflat
asta, s-a îngrozit, i s-a făcut milă de Dula, a mers la stareţ şi a recunoscut că el a săvârşit fapta.
Dula a mai trăit trei zile şi s-a săvârşit cu pace, fiind socotit în ceata pătimitorilor lui Hristos.
Apostolul Pavel a zis: Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efes. 4, 26). Dacă
vreodată, prin uneltirile satanei, se va întâmpla ca inima voastră să fie cuprinsă de mânie, de
enervare şi ură împotriva aproapelui, nu zăboviţi în starea de mânie şi vrăjmăşie, nu vă culcaţi
fără să vă împăcaţi cu cel care v-a jignit, fără să fi înăbuşit mânia, fără să fi scuipat în scânteia
care e gata să aprindă şi să pârjolească inima voastră.

Şi luaţi aminte: voi să nu jigniţi pe nimeni. Când sunteţi jigniţi, smeriţi-vă şi răbdaţi în
linişte. Gândiţi-vă că cel ce vă jigneşte are dreptate, fiindcă în multe privinţe suntem păcătoşi
înaintea lui Dumnezeu, am făcut multe lucruri rele, pentru care am şi meritat pedeapsă.
Chiar dacă jignirea nu este pe potriva păcatelor pe care le-am săvârşit, plecaţi-vă capul
şi ziceţi: „Dumnezeule! Păcătos sunt şi vrednic de toate jignirile”. Şi se va linişti inima
voastră, şi se va linişti şi cel ce vă jigneşte. Amin.

23 februarie 1949

<>

Hristos a inviat!