„Experienţe ascetice”, vol. 4
Editura Sophia
2001
Editura Sophia
2001
Tâlcuire de taină a Psalmului 99
Strigaţi lui Dumnezeu tot pământul (Ps. XCIX, 1). „Pământ” este numit aici omul. Această numire a fost dată omului de către însuşi Făcătorul lui, de Dumnezeu. Dumnezeu i-a zis lui Adam: Pământ eşti (Fac. III, 19). Chiar dacă sunt însufleţit, totuşi sunt pământ: sunt însufleţit cu suflet mort. Sufletul mort e îngropat pe timpul vieţii pământeşti în pământ, adică e închis în trupul pătimaş ca într-o temniţă, ca în nişte obezi, şi înrobit lui: după despărţirea de trup, el se pogoară în şanurile pământului. Pentru mântuire este neapărat trebuincioasă învierea lui.
Ca pământul să prindă viaţă şi să strige lui Dumnezeu este nevoie ca mai înainte să fie nimicită în el dezbinarea pricinuită într-însul de cădere, este nevoie ca el să fie unit în sine şi cu sine. A striga lui Dumnezeu poate doar tot pământul: doar fiinţa omenească întreagă, reunită cu sine şi în sine, îndrumată de minte, nerăpită şi neclătinată în rugăciune de gândurile străine, poate năzui cu toate puterile sale spre Dumnezeu; doar toate oasele pot grăi către Dumnezeu prin cuvântul cel viu al rugăciunii adevărate; toate oasele sunt numite în Scriptură toate părţile alcătuitoare ale omului, adunate şi rezidite de Domnul, unite între ele într-un tot, unite într-un tot cu Domnul (Ps. XXXIV, 9). Atunci va pricepe omul, din cercarea lăuntrică ce s-a săvârşit în sufletul lui, că a înviat duhovniceşte, că până atunci se afla în robie, în obezi, în moarte. Din această fericită cercare grăia Preacuviosul Efrem: „înmulţitu-s-a asupra mea, Doamne, harul Tău, potolit-a foamea mea şi setea mea, luminat-a mintea mea cea întunecată, adunat-a gândurile mele cele împrăştiate, umplut-a inima mea. Acum mă închin, cad, mă rog şi mă cuceresc Ţie, mărturisind neputinţa mea: pentru iubirea Ta de oameni, slăbeşte întru mine valurile harului Tău, şi păstrează-mi-1 ca să mi-1 dai din nou în ziua cea înfricoşată (a celei de-a doua veniri a Ta sau în ziua morţii mele). Nu te mânia pe mine, Iubitorule de oameni! Nu sufăr să fiu lipsit de el, şi drept aceea, lepădând toata îndoiala, către Tine grăiesc prin rugăciune. Peste măsură înmulţitu-s-a întru mine harul Tău, şi limba mea s-a făcut neputincioasă, neavând cum să-1 povestească; mintea mea a venit întru nedumerire, nesuferind mulţimea valurilor lui. Chip şi Strălucire a Binecuvântatului Părinte! Potoleşte acum în mine valurile lui, fiindcă arde mădularele mele şi inima; potoleşte-1, ca să mi-1 dai acolo iarăşi. Mântuieşte-mă pe mine, Stăpâne, şi fă-mă vrednic de împărăţia Ta! Nu pomeni fărădelegile mele, nici nu te mânia pe îndrăzneala rugăciunii mele. Dăruieşte-mi ce-Ţi cer şi Te sălăşluieşte întru mine ca într-un locaş (In. XIV, 23), dimpreună cu Binecuvântatul Tău Părinte, în ziua arătării Tale (In. XIV, 21). Hristoase! Dăruieşte-mi ce Te rog eu, că Tu eşti Singurul Dătător de viaţă. Ascunde fărădelegile mele de prietenii mei! Primeşte aceste lacrimi ale mele! Să stea plângerea mea înaintea Ta!”[1]. Aceste graiuri sunt graiurile unui om beat duhovniceşte de mila lui Dumnezeu: ele sunt strigare.
Slujiţi Domnului întru veselie, intraţi înaintea Lui cu bucurie (Ps. XCIX, 1). Câtă vreme rugăciunea e răpită de gânduri străine, nevoinţa rugăciunii se săvârşeşte cu osteneală şi cu silire de sine, şi cel care se roagă nu e îngăduit înaintea feţei lui Dumnezeu; iar când rugăciunea începe a fi rostită din toată fiinţa, atunci nevoinţa ei se umple cu prisosinţă de plăcere duhovnicească. Această plăcere îl trage pe nevoitor la nevoinţa, îl îmbărbătează, îl întăreşte, îl ţine în nevoinţa: nevoinţa rugăciunii se face nevoinţa cea mai însemnată, neîncetată, singura nevoinţa a nevoitorului. întru nespusă bucurie intră cu duhul lucrătorii rugăciunii neîncetate înaintea nevăzutei feţe a lui Dumnezeu, şi stau înaintea feţei lui Dumnezeu. Ei stau înaintea acestei Feţe, fiindcă gândurile şi visările străine, care alcătuiau o perdea de nepătruns, au fost înlăturate. Nu este nici o piedică înaintea vederii! Dar Dumnezeu, privit de curăţia inimii în chip netâlcuit, rămâne nevăzut: pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (In. I, 18; cf. Mt. V, 8 ) datorită nesfârşitei subţirimi, duhovnicii a fiinţei Lui. Desăvârşirea fiinţei lui Dumnezeu este pricină a neapropierii (1 Tim. VI, 16)[2] Lui nu numai de făpturile văzute, ci şi de înţelegere: ea este negura de sub picioarele Lui; ea este întunericul cel pus spre acea ascundere ce îl acoperă pe Dumnezeu. A plecat cerurile şi S-a pogorât Dumnezeu, şi S-a suit peste heruvimi şi a zburat: zburat-a pe aripile vânturilor (Ps. XVII, 10-12). „Plecare a cerurilor” şi „pogorâre” din ele este numită aici micşorarea de către Dumnezeu a măreţiei Sale, potrivirea Sa la însuşirile făpturilor, potrivit atotputerniciei Sale şi negrăitei Sale bunătăţi. El parcă S-ar micşora, S-ar pogorî din înălţimea desăvârşirii Sale pentru a face simţită atotsfânta Sa lucrare heruvimilor si acelor oameni ce se arată, asemenea heruvimilor, în stare a-L purta pe Dumnezeu. Lucrarea Duhului Dumnezeiesc este asemănată mişcării vântului sau mişcării pe aripile vântului, spre a se arăta că această lucrare este nematerială, pe de-a-ntregul duhovnicească.
Bucuria şi veselia sunt proprii sufletului ce a simţit învierea, ce a simţit izbăvirea din robia în care îl ţineau păcatul şi duhurile căzute, care a simţit adumbrirea Harului Dumnezeiesc, care a simţit prin lucrarea acestui har că a fost înfăţişat feţei lui Dumnezeu, înălţat la slujirea lui Dumnezeu cea neprihănită şi fericită. Bucuria şi veselia sunt atât de puternice încât Sfântul Duh cheamă pe cel ce le-a simţit la strigare. Cum să nu strige de bucurie cel ce a fost slobozit, înviat, înaripat, înălţat de pe pământ la cer? Strigarea ţine de sufletul omenesc. Ea e puternică, însă duhovnicească: trupul şi sângele nu au şi nu pot avea parte în ea. Lucrarea lor samavolnică este înlăturată: ele intră în supunere faţă de harul care lucrează al lui Dumnezeu, slujesc drept arme în nevoinţa adevărată, şi nu îl mai atrag pe om în stări şi lucrări rătăcite.
Cunoaşteţi că Domnul, Acesta este Dumnezeul nostru: El ne-a făcut pe noi, şi nu noi; iar noi suntem norodul Lui şi oile păşunii Lui (Ps. XCLX, 2). Cel ce se roagă cu rugăciune prihănită are înţelegere moartă despre Dumnezeu, ca despre un Dumnezeu necunoscut şi nevăzut; însă atunci când, slobozindu-se de răpirea şi robirea de către gânduri, este îngăduit înaintea nevăzutei feţe a lui Dumnezeu, atunci Il cunoaşte pe Dumnezeu cu o cunoaştere vie, din cercare. El îl cunoaşte pe Dumnezeu ca atare[3]. Atunci omul, întorcându-şi privirile minţii către sine, se vede pe sine ca fiind zidire, iar nu fiinţă de sine stătătoare, precum au înşelătoare părere oamenii despre ei înşişi, aflându-se în întunecare şi amăgire de sine; atunci el se pune faţă de Dumnezeu în aşezarea în care se cuvine să fie faţă de El zidirea Lui, recunoscându-se pe sine ca fiind dator a se supune cu evlavie voii lui Dumnezeu a o plini cu toată râvna. Păşunea lui Dumnezeu este voia Lui, descoperită oilor Lui în Sfânta Scriptură şi arătată în nepătrunsele Sale judecăţi.
Intraţi în porţile Lui întru mărturisire, în curţile Lui întru cântări, mărturisiţi-vă Lui, lăudaţi numele Lui (Ps. XCIX, 3-4). Mijlocul de a primi intrare înaintea feţei lui Dumnezeu este smerenia. Smerenia alcătuieşte porţile lui Dumnezeu, porţile curţii lui Dumnezeu, ale nefăcutei de mână cămări şi biserici a lui Dumnezeu, ale bisericii inimii, în care S-a sălăşluit Dumnezeu prin mijlocirea Tainei Botezului. Porţile lui Dumnezeu sunt doar ale lui Dumnezeu. Ele sunt porţile Lui; ele sunt deschise numai de degetul lui Dumnezeu, înaintea deschiderii lor este dăruită mărturisirea, mărturisirea inimii, mărturisirea din tot sufletul. Mărturisirea este lucrare a smereniei. Mărturisirea este vădirea de către om înaintea lui Dumnezeu a înţelegerii de către el a unor lucruri. Această înţelegere apare când ochii noştri se deschid în ce ne priveşte ca urmare a atingerii harului de ochii sufletului, când mintea leapădă orbirea ce până atunci o întuneca şi îi răpea putinţa de a se vedea pe sine în chip drept şi plăcut lui Dumnezeu. Mărturisim – mărturisim din preaplinul încredinţării, din acel preaplin al încredinţării cu care se rosteşte şi se mărturiseşte Simbolul de Credinţă – că suntem fiinţe căzute, împovărate şi de acea păcătoşenie ce este a întregului neam omenesc şi de acea care este a fiecăruia dintre noi în parte. Dăm slavă dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care a aruncat din rai pe pământ neamul nostru cel călcător de lege, care a logodit întreaga omenire cu osteneala şi reaua pătimire, care pedepseşte pe fiecare om cu pedepse aparte pentru păcatele lui aparte. în urma mărturisirii se arată rugăciunea fără împrăştiere. Ea este dar al lui Dumnezeu. Dreapta acestui dar îl ia pe cel care se roagă din mijlocul răspândirii ce îl înconjura şi îl robea, îl înfăţişează, afară de orice împrăştiere, feţei lui Dumnezeu în biserica Lui cea nefăcută de mână. Din desăvârşita smerenie şi din desăvârşita supunere faţă de voia lui Dumnezeu se naşte rugăciunea preacurată, sfântă. Ea nu se poate naşte altminteri şi din alte lucrări, precum strugurele nu poate creşte decât pe viţă, iar nu pe vreun alt pom. Rugăciunea aceasta e numită cântare, fiindcă rugăciunea duhului este cântare sfântă, de taină, prin care este lăudat Dumnezeu. Marele Pavel a grăit: Umpleţi-vă de Duhul, vorbind întru voi în psalmi şi laude şi cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând în inimile voastre Domnului (Ef. V, 18-19).
„Luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, şi să înţeleg poruncile Tale, şi să fac voia Ta, şi să îţi cânt întru mărturisirea inimii, şi să laud preasfânt numele Tău!”[4].
Că este bun Domnul, în veac este mila Lui, şi până în neam şi în neam adevărul Lui (Ps. XCIX, 4). După cunoaşterea şi mărturisirea dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, după ce dă dreptate judecăţilor Dumnezeieşti (Ps. XVIII, 10: Judecăţile Domnului adevărate, îndreptate împreună), nevoitorul intră întru cunoaşterea nemărginitei bunătăţi a lui Dumnezeu, care este nedespărţită de dreapta Lui judecată. Intru unirea bunătăţii lui Dumnezeu cu dreapta Lui judecată se arată adevărului Lui atotsfânt: mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat (Ps. LXXXIV, 11). În rugăciunea celui ce se roagă cu rugăciune curată se varsă din simţirea bunătăţii lui Dumnezeu desfătare duhovnicească, care cufundă duhul omenesc în adâncul smereniei şi totodată îl înalţă de pe pământ la cer. Un asemenea rugător e, totodată, si sihastru prea însingurat. Acest sihastru petrece neîncetat cu Dumnezeu prin lucrarea Dumnezeu în el, petrece afară de lume, afară de gândurile cele trecătoare, afara de împreuna-simţire faţă de cele trecătoare. Inima, odată înviată cu simţirea sa pentru Dumnezeu şi pentru tot ce este dumnezeiesc, moare faţă de lume, moare faţa de tot ce e vrăjmaş lui Dumnezeu şi străin de Dumnezeu în aceasta moarte este viaţa şi în această pieire e mântuirea. Amin
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Cuvântul 58, potrivit traducerii slavone. La aceste cuvinte ale Preacuviosului Efrem Sirul face trimitere Ioan Scărarul în Scara sa: „Cine s-a învrednicit, înainte de învierea viitoare, de atâta nepătimire ca Sirul cel vestit? Căci slăvitul între proroci David grăieşte Domnului: Slabeşte-mă ca să mă odihnesc (Ps. XXXVIII, 18), iar acest nevoitor al lui Dumnezeu: Slăbeşte întru mine valurile harului Tău”. într-o stare asemănătoare celei descrise aici a ajuns tânărul monah Zaharia, căruia pentru smerenia lui i-a fost dăruit un har aparte, simţit, al Sfântului Duh (vezi Patericul egiptean). Sfântul Ioan Scărarul spune: „Focul, pogorându-se în inimă, înnoieşte rugăciunea; iar când ea se va ridica şi se va înălţa la cer, atunci se săvârşeşte pogorârea focului în cuptorul sufletului”. Cu privire la căldura duhovnicească vezi Cuvântul despre rugăciunea lui Iisus (Experienţe ascetice, IV). Această căldură e într-un fel la începutul ei şi într-alt fel întru nepătrunsa ei plinătate.
[2] Care locuieşte întru lumină neapropiată – vezi tâlcuirea lui Ioan Gură de Aur (care spune că această expresie arată neputinţa zidirilor de a pătrunde taina Firii Dumnezeieşti – n. tr.).
[3] Rugăciunea de dimineaţă ce vine după „Doamne miluieşte” de 12 ori.
[4] Preacuviosul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 13-14.
SURSA:,,Psaltirea,,
Strigaţi lui Dumnezeu tot pământul (Ps. XCIX, 1). „Pământ” este numit aici omul. Această numire a fost dată omului de către însuşi Făcătorul lui, de Dumnezeu. Dumnezeu i-a zis lui Adam: Pământ eşti (Fac. III, 19). Chiar dacă sunt însufleţit, totuşi sunt pământ: sunt însufleţit cu suflet mort. Sufletul mort e îngropat pe timpul vieţii pământeşti în pământ, adică e închis în trupul pătimaş ca într-o temniţă, ca în nişte obezi, şi înrobit lui: după despărţirea de trup, el se pogoară în şanurile pământului. Pentru mântuire este neapărat trebuincioasă învierea lui.Ca pământul să prindă viaţă şi să strige lui Dumnezeu este nevoie ca mai înainte să fie nimicită în el dezbinarea pricinuită într-însul de cădere, este nevoie ca el să fie unit în sine şi cu sine. A striga lui Dumnezeu poate doar tot pământul: doar fiinţa omenească întreagă, reunită cu sine şi în sine, îndrumată de minte, nerăpită şi neclătinată în rugăciune de gândurile străine, poate năzui cu toate puterile sale spre Dumnezeu; doar toate oasele pot grăi către Dumnezeu prin cuvântul cel viu al rugăciunii adevărate; toate oasele sunt numite în Scriptură toate părţile alcătuitoare ale omului, adunate şi rezidite de Domnul, unite între ele într-un tot, unite într-un tot cu Domnul (Ps. XXXIV, 9). Atunci va pricepe omul, din cercarea lăuntrică ce s-a săvârşit în sufletul lui, că a înviat duhovniceşte, că până atunci se afla în robie, în obezi, în moarte. Din această fericită cercare grăia Preacuviosul Efrem: „înmulţitu-s-a asupra mea, Doamne, harul Tău, potolit-a foamea mea şi setea mea, luminat-a mintea mea cea întunecată, adunat-a gândurile mele cele împrăştiate, umplut-a inima mea. Acum mă închin, cad, mă rog şi mă cuceresc Ţie, mărturisind neputinţa mea: pentru iubirea Ta de oameni, slăbeşte întru mine valurile harului Tău, şi păstrează-mi-1 ca să mi-1 dai din nou în ziua cea înfricoşată (a celei de-a doua veniri a Ta sau în ziua morţii mele). Nu te mânia pe mine, Iubitorule de oameni! Nu sufăr să fiu lipsit de el, şi drept aceea, lepădând toata îndoiala, către Tine grăiesc prin rugăciune. Peste măsură înmulţitu-s-a întru mine harul Tău, şi limba mea s-a făcut neputincioasă, neavând cum să-1 povestească; mintea mea a venit întru nedumerire, nesuferind mulţimea valurilor lui. Chip şi Strălucire a Binecuvântatului Părinte! Potoleşte acum în mine valurile lui, fiindcă arde mădularele mele şi inima; potoleşte-1, ca să mi-1 dai acolo iarăşi. Mântuieşte-mă pe mine, Stăpâne, şi fă-mă vrednic de împărăţia Ta! Nu pomeni fărădelegile mele, nici nu te mânia pe îndrăzneala rugăciunii mele. Dăruieşte-mi ce-Ţi cer şi Te sălăşluieşte întru mine ca într-un locaş (In. XIV, 23), dimpreună cu Binecuvântatul Tău Părinte, în ziua arătării Tale (In. XIV, 21). Hristoase! Dăruieşte-mi ce Te rog eu, că Tu eşti Singurul Dătător de viaţă. Ascunde fărădelegile mele de prietenii mei! Primeşte aceste lacrimi ale mele! Să stea plângerea mea înaintea Ta!”[1]. Aceste graiuri sunt graiurile unui om beat duhovniceşte de mila lui Dumnezeu: ele sunt strigare.
Slujiţi Domnului întru veselie, intraţi înaintea Lui cu bucurie (Ps. XCIX, 1). Câtă vreme rugăciunea e răpită de gânduri străine, nevoinţa rugăciunii se săvârşeşte cu osteneală şi cu silire de sine, şi cel care se roagă nu e îngăduit înaintea feţei lui Dumnezeu; iar când rugăciunea începe a fi rostită din toată fiinţa, atunci nevoinţa ei se umple cu prisosinţă de plăcere duhovnicească. Această plăcere îl trage pe nevoitor la nevoinţa, îl îmbărbătează, îl întăreşte, îl ţine în nevoinţa: nevoinţa rugăciunii se face nevoinţa cea mai însemnată, neîncetată, singura nevoinţa a nevoitorului. întru nespusă bucurie intră cu duhul lucrătorii rugăciunii neîncetate înaintea nevăzutei feţe a lui Dumnezeu, şi stau înaintea feţei lui Dumnezeu. Ei stau înaintea acestei Feţe, fiindcă gândurile şi visările străine, care alcătuiau o perdea de nepătruns, au fost înlăturate. Nu este nici o piedică înaintea vederii! Dar Dumnezeu, privit de curăţia inimii în chip netâlcuit, rămâne nevăzut: pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (In. I, 18; cf. Mt. V, 8 ) datorită nesfârşitei subţirimi, duhovnicii a fiinţei Lui. Desăvârşirea fiinţei lui Dumnezeu este pricină a neapropierii (1 Tim. VI, 16)[2] Lui nu numai de făpturile văzute, ci şi de înţelegere: ea este negura de sub picioarele Lui; ea este întunericul cel pus spre acea ascundere ce îl acoperă pe Dumnezeu. A plecat cerurile şi S-a pogorât Dumnezeu, şi S-a suit peste heruvimi şi a zburat: zburat-a pe aripile vânturilor (Ps. XVII, 10-12). „Plecare a cerurilor” şi „pogorâre” din ele este numită aici micşorarea de către Dumnezeu a măreţiei Sale, potrivirea Sa la însuşirile făpturilor, potrivit atotputerniciei Sale şi negrăitei Sale bunătăţi. El parcă S-ar micşora, S-ar pogorî din înălţimea desăvârşirii Sale pentru a face simţită atotsfânta Sa lucrare heruvimilor si acelor oameni ce se arată, asemenea heruvimilor, în stare a-L purta pe Dumnezeu. Lucrarea Duhului Dumnezeiesc este asemănată mişcării vântului sau mişcării pe aripile vântului, spre a se arăta că această lucrare este nematerială, pe de-a-ntregul duhovnicească.
Bucuria şi veselia sunt proprii sufletului ce a simţit învierea, ce a simţit izbăvirea din robia în care îl ţineau păcatul şi duhurile căzute, care a simţit adumbrirea Harului Dumnezeiesc, care a simţit prin lucrarea acestui har că a fost înfăţişat feţei lui Dumnezeu, înălţat la slujirea lui Dumnezeu cea neprihănită şi fericită. Bucuria şi veselia sunt atât de puternice încât Sfântul Duh cheamă pe cel ce le-a simţit la strigare. Cum să nu strige de bucurie cel ce a fost slobozit, înviat, înaripat, înălţat de pe pământ la cer? Strigarea ţine de sufletul omenesc. Ea e puternică, însă duhovnicească: trupul şi sângele nu au şi nu pot avea parte în ea. Lucrarea lor samavolnică este înlăturată: ele intră în supunere faţă de harul care lucrează al lui Dumnezeu, slujesc drept arme în nevoinţa adevărată, şi nu îl mai atrag pe om în stări şi lucrări rătăcite.
Cunoaşteţi că Domnul, Acesta este Dumnezeul nostru: El ne-a făcut pe noi, şi nu noi; iar noi suntem norodul Lui şi oile păşunii Lui (Ps. XCLX, 2). Cel ce se roagă cu rugăciune prihănită are înţelegere moartă despre Dumnezeu, ca despre un Dumnezeu necunoscut şi nevăzut; însă atunci când, slobozindu-se de răpirea şi robirea de către gânduri, este îngăduit înaintea nevăzutei feţe a lui Dumnezeu, atunci Il cunoaşte pe Dumnezeu cu o cunoaştere vie, din cercare. El îl cunoaşte pe Dumnezeu ca atare[3]. Atunci omul, întorcându-şi privirile minţii către sine, se vede pe sine ca fiind zidire, iar nu fiinţă de sine stătătoare, precum au înşelătoare părere oamenii despre ei înşişi, aflându-se în întunecare şi amăgire de sine; atunci el se pune faţă de Dumnezeu în aşezarea în care se cuvine să fie faţă de El zidirea Lui, recunoscându-se pe sine ca fiind dator a se supune cu evlavie voii lui Dumnezeu a o plini cu toată râvna. Păşunea lui Dumnezeu este voia Lui, descoperită oilor Lui în Sfânta Scriptură şi arătată în nepătrunsele Sale judecăţi.
Intraţi în porţile Lui întru mărturisire, în curţile Lui întru cântări, mărturisiţi-vă Lui, lăudaţi numele Lui (Ps. XCIX, 3-4). Mijlocul de a primi intrare înaintea feţei lui Dumnezeu este smerenia. Smerenia alcătuieşte porţile lui Dumnezeu, porţile curţii lui Dumnezeu, ale nefăcutei de mână cămări şi biserici a lui Dumnezeu, ale bisericii inimii, în care S-a sălăşluit Dumnezeu prin mijlocirea Tainei Botezului. Porţile lui Dumnezeu sunt doar ale lui Dumnezeu. Ele sunt porţile Lui; ele sunt deschise numai de degetul lui Dumnezeu, înaintea deschiderii lor este dăruită mărturisirea, mărturisirea inimii, mărturisirea din tot sufletul. Mărturisirea este lucrare a smereniei. Mărturisirea este vădirea de către om înaintea lui Dumnezeu a înţelegerii de către el a unor lucruri. Această înţelegere apare când ochii noştri se deschid în ce ne priveşte ca urmare a atingerii harului de ochii sufletului, când mintea leapădă orbirea ce până atunci o întuneca şi îi răpea putinţa de a se vedea pe sine în chip drept şi plăcut lui Dumnezeu. Mărturisim – mărturisim din preaplinul încredinţării, din acel preaplin al încredinţării cu care se rosteşte şi se mărturiseşte Simbolul de Credinţă – că suntem fiinţe căzute, împovărate şi de acea păcătoşenie ce este a întregului neam omenesc şi de acea care este a fiecăruia dintre noi în parte. Dăm slavă dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care a aruncat din rai pe pământ neamul nostru cel călcător de lege, care a logodit întreaga omenire cu osteneala şi reaua pătimire, care pedepseşte pe fiecare om cu pedepse aparte pentru păcatele lui aparte. în urma mărturisirii se arată rugăciunea fără împrăştiere. Ea este dar al lui Dumnezeu. Dreapta acestui dar îl ia pe cel care se roagă din mijlocul răspândirii ce îl înconjura şi îl robea, îl înfăţişează, afară de orice împrăştiere, feţei lui Dumnezeu în biserica Lui cea nefăcută de mână. Din desăvârşita smerenie şi din desăvârşita supunere faţă de voia lui Dumnezeu se naşte rugăciunea preacurată, sfântă. Ea nu se poate naşte altminteri şi din alte lucrări, precum strugurele nu poate creşte decât pe viţă, iar nu pe vreun alt pom. Rugăciunea aceasta e numită cântare, fiindcă rugăciunea duhului este cântare sfântă, de taină, prin care este lăudat Dumnezeu. Marele Pavel a grăit: Umpleţi-vă de Duhul, vorbind întru voi în psalmi şi laude şi cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând în inimile voastre Domnului (Ef. V, 18-19).
„Luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, şi să înţeleg poruncile Tale, şi să fac voia Ta, şi să îţi cânt întru mărturisirea inimii, şi să laud preasfânt numele Tău!”[4].Că este bun Domnul, în veac este mila Lui, şi până în neam şi în neam adevărul Lui (Ps. XCIX, 4). După cunoaşterea şi mărturisirea dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, după ce dă dreptate judecăţilor Dumnezeieşti (Ps. XVIII, 10: Judecăţile Domnului adevărate, îndreptate împreună), nevoitorul intră întru cunoaşterea nemărginitei bunătăţi a lui Dumnezeu, care este nedespărţită de dreapta Lui judecată. Intru unirea bunătăţii lui Dumnezeu cu dreapta Lui judecată se arată adevărului Lui atotsfânt: mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat (Ps. LXXXIV, 11). În rugăciunea celui ce se roagă cu rugăciune curată se varsă din simţirea bunătăţii lui Dumnezeu desfătare duhovnicească, care cufundă duhul omenesc în adâncul smereniei şi totodată îl înalţă de pe pământ la cer. Un asemenea rugător e, totodată, si sihastru prea însingurat. Acest sihastru petrece neîncetat cu Dumnezeu prin lucrarea Dumnezeu în el, petrece afară de lume, afară de gândurile cele trecătoare, afara de împreuna-simţire faţă de cele trecătoare. Inima, odată înviată cu simţirea sa pentru Dumnezeu şi pentru tot ce este dumnezeiesc, moare faţă de lume, moare faţa de tot ce e vrăjmaş lui Dumnezeu şi străin de Dumnezeu în aceasta moarte este viaţa şi în această pieire e mântuirea. Amin
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Cuvântul 58, potrivit traducerii slavone. La aceste cuvinte ale Preacuviosului Efrem Sirul face trimitere Ioan Scărarul în Scara sa: „Cine s-a învrednicit, înainte de învierea viitoare, de atâta nepătimire ca Sirul cel vestit? Căci slăvitul între proroci David grăieşte Domnului: Slabeşte-mă ca să mă odihnesc (Ps. XXXVIII, 18), iar acest nevoitor al lui Dumnezeu: Slăbeşte întru mine valurile harului Tău”. într-o stare asemănătoare celei descrise aici a ajuns tânărul monah Zaharia, căruia pentru smerenia lui i-a fost dăruit un har aparte, simţit, al Sfântului Duh (vezi Patericul egiptean). Sfântul Ioan Scărarul spune: „Focul, pogorându-se în inimă, înnoieşte rugăciunea; iar când ea se va ridica şi se va înălţa la cer, atunci se săvârşeşte pogorârea focului în cuptorul sufletului”. Cu privire la căldura duhovnicească vezi Cuvântul despre rugăciunea lui Iisus (Experienţe ascetice, IV). Această căldură e într-un fel la începutul ei şi într-alt fel întru nepătrunsa ei plinătate.
[2] Care locuieşte întru lumină neapropiată – vezi tâlcuirea lui Ioan Gură de Aur (care spune că această expresie arată neputinţa zidirilor de a pătrunde taina Firii Dumnezeieşti – n. tr.).
[3] Rugăciunea de dimineaţă ce vine după „Doamne miluieşte” de 12 ori.
[4] Preacuviosul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 13-14.
SURSA:,,Psaltirea,,
Hristos este cu noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML