duminică, 31 ianuarie 2010

Pătimirea Sfîntului Mucenic Trifon(1 februarie)


(După Sfîntul Simeon Metafrast)

În părţile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a născut Sfîntul Trifon, din părinţi dreptcredincioşi. Încă de cînd era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălăşlui într-însul harul Sfîntului Duh şi a-i hărăzi darul de a face minuni, ca nu numai din gura pruncului aceluia, ci şi din faptele lui cele minunate să se săvîrşească laudă. Tămăduia toate bolile, dar mai ales avea stăpînire asupra diavolilor. Numai cît auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce pătimeau. Deci, spre încredinţarea minunilor lui celor multe pe care le-a săvîrşit, vom descrie una, ca de la început să înţelegeţi toată viaţa lui.
După moartea lui August, Cezarul, în anul 295 a pus stăpînire pe împărăţia Romei Gordian care, deşi era închinător de idoli, nu-i prigonea pe creştini. Acela avea o fiică preafrumoasă, învăţată şi înţeleaptă, anume Gordiana, pe care, fiind la vîrsta căsătoriei, mulţi dintre cei mai mari şi slăviţi boieri doreau să o logodească cu fiii lor, din cauza frumuseţii şi înţelepciunii ei. În acea fecioară însă, prin voia lui Dumnezeu intrînd diavolul, o muncea neîncetat, aruncînd-o în foc şi în apă. Şi nu puţină mîhnire aveau părinţii şi plîngeau amar. Deci aduceau la ea doctori înţelepţi şi nimic nu-i puteau face.
Atunci, singur diavolul, prin voinţa lui Dumnezeu, a strigat, zicînd: "Nimeni nu va putea să mă izgonească de aici, decît numai tînărul Trifon!" Îndată împăratul a trimis în toată lumea ca să-l caute pe Trifon. Au adus mulţi cu acel nume, dar nici unul n-a putut să izgonească pe diavol din fiica împăratului, pînă ce l-au aflat pe Sfîntul Trifon, tînărul, în părţile Frigiei, în satul Campsada, lîngă un izvor, păscînd gîştele. Acesta a fost adus degrabă la Roma, avînd pe atunci numai 17 ani.
Cînd s-a apropiat sfîntul de Roma, a cunoscut diavolul venirea lui şi, muncind cumplit pe fecioară, striga: "Nu pot să locuiesc aici mai mult, că aproape este Trifon, care după trei zile va sosi şi nu pot să rabd mai mult". Aşa strigînd vicleanul duh, a ieşit dintr-însa. A treia zi, sosind în cetate Sfîntul Trifon şi ducîndu-l în palatele împărăteşti, a fost primit cu dragoste de către împărat, pentru că l-a cunoscut împăratul după cuvintele acelea pe care le-a grăit diavolul cînd a ieşit din fiica lui. Dar, ca să ştie mai cu încredinţare cum că Trifon a tămăduit pe fiica lui, l-a rugat să le arate pe diavol, ca să-l vadă cu ochii lor. Atunci sfîntul a petrecut în post şi în rugăciune şase zile şi a primit de sus mai mare şi mai puternică stăpînire peste duhurile cele necurate.
A şaptea zi, răsărind soarele, a mers împăratul la fericitul Trifon cu suita sa, vrînd să vadă pe diavol cu ochii lui. Sfîntul Trifon, plin de Duhul Sfînt şi cu ochii minţii privind pe nevăzutul duh, i-a zis: "Ţie îţi grăiesc, duhule necurat, în numele Domnului meu Iisus Hristos, arată-te înaintea celor ce sînt aici şi le descoperă chipul tău cel neruşinat, apoi, spune-le neputinţa ta". Deci, îndată s-a arătat diavolul înaintea tuturor, în chip de cîine negru, avînd ochii ca de foc şi capul plecat spre pămînt. Atunci îl întrebă sfîntul: "Cine te-a trimis aici, demone, ca să intri în această fecioară? Pentru ce ai îndrăznit a intra în cea creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, singur fiind, fără de chip, neputincios şi plin de toată ruşinea?" Răspuns-a diavolul: "Sînt trimis de tatăl meu, care este începător a toată răutatea. El se numeşte Satana şi locuieşte în iad; el mi-a poruncit să chinuiesc pe fecioara aceasta".
Apoi l-a întrebat sfîntul iarăşi: "Cine v-a dat vouă putere să îndrăzniţi spre făptura lui Dumnezeu?" Diavolul, deşi nu voia, dar fiind silit de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, a spus adevărul în auzul tuturor: "Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu şi care cred în Hristos Fiul, Unul născut, pentru care Petru şi Pavel au murit aici. De aceea noi cu frică fugim afară numai cînd vom avea voie să-i aducem cuiva ispite uşoare. Dar asupra celor ce nu cred în Dumnezeu şi în Fiul Său şi asupra celor ce umblă în toate poftele lor, făcînd lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora luăm stăpînire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sînt acestea: închinarea la idoli, hula, desfrînările, farmecele, zavistia, uciderea şi mîndria. Cu aceste lucruri şi cu cele următoare lor, înfăşurîndu-se oamenii ca în nişte lanţuri, se înstrăinează de Dumnezeu, Ziditorul lor, şi de bunăvoie se fac prieteni nouă şi împreună cu noi vor lua chinurile veşnice".
Auzind acestea, împăratul şi cei ce erau împreună cu el s-au umplut de spaimă şi mulţi, lepădîndu-se de păgînătate, au crezut în Hristos; iar credincioşii s-au întărit în credinţă şi au preamărit pe Dumnezeu. Sfîntul Trifon a poruncit diavolului să se ducă în mijlocul focului din iad; apoi diavolul a pierit. Impăratul, dînd multe daruri sfîntului, l-a liberat cu pace la locaşul lui, însă sfîntul, tot ceea ce a luat de la împărat a dăruit săracilor pe drum şi întorcîndu-se în patria sa singur, se îndeletnicea în lucrurile cele obişnuite lui, tămăduind bolnavii şi plăcînd lui Dumnezeu prin viaţa cea sfîntă şi neprihănită.
După Gordian împăratul, a venit la împărăţie Filip, dar şi acela, neîmpărăţind mult, a fost ucis de ostaşii săi, iar după dînsul a împărăţit Deciu, tiranul. Acesta, prigonindu-i cumplit pe creştini, a ucis mulţi dintre ei prin diferite chinuri, iar pe mulţi fricoşi i-a întors de la Hristos, aducîndu-i la închinarea de idoli poruncind tuturor eparhilor săi şi ighemonilor, care erau prin toată lumea, să verse fără cruţare nevinovatul sînge al creştinilor care nu voiau să se închine idolilor.
În acea vreme era la Răsărit un eparh, anume Acvilin. La acela a fost clevetit Sfîntul Trifon că este creştin şi că ştiind meşteşugul doctoricesc, umblă prin ţări şi tămăduieşte bolnavii şi apoi învaţă pe mulţi şi îi înşeală a crede în Hristos, iar porunca împărătească n-o ascultă şi batjocoreşte pe marii zei. Deci, îndată a trimis ostaşi în părţile Frigiei, ca să caute pe Trifon, pe care degrabă l-au găsit, pentru că nu putea să se ascundă făclia ce ardea cu rîvna cea după Dumnezeu, luminînd pe oameni prin credinţa cea dreaptă şi prin fapte bune. Dar Sfîntul Trifon, auzind de cei ce-l căutau, n-a fugit de ei în pustie, nici nu s-a ascuns în munţi sau în prăpăstiile pămîntului, ci, înarmîndu-se cu rugăciunea şi cu semnul crucii, cu îndrăzneală s-a apropiat de cei ce-l căutau şi, dîndu-se în mîinile lor, mergea cu veselie la Acvilin, eparhul, care atunci era în cetatea Niceei. Cînd Acvilin a stat la judecată cu multă mîndrie, înconjurîndu-l purtătorii de arme, fiind de fată fruntaşii, slugile şi mult popor, atunci Pompian Scriniarie, cel mai mare dregător, a zis către eparh: "Tînărul din cetatea Apamia, cel trimis la măria ta, iată stă înaintea judecăţii tale celei strălucite".
Acvilin, eparhul, a zis: "Cel ce stă de faţă să ne spună numele său, patria, slujba şi norocul său, apoi să-şi mărturisească credinţa". Sfîntul a zis: "Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cîndva; căci credem că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă şi cu negrăita Lui înţelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întîmplare, precum credeţi voi. Sînt liber şi numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credinţa mea, Hristos slava mea şi cununa laudei mele".
Eparhul zise: "Socotesc că pînă acum n-ai auzit de porunca împărătească cum ca tot omul care se numeşte creştin şi nu se închină zeilor să se dea la moarte silnică; deci, înţelepţeşte-te şi întoarce-te de la acea înşelătoare credinţă, ca să nu fii aruncat în foc". Sfîntul Trifon a răspuns: "O! de m-aş învrednici să mă sfîrşesc prin foc şi prin toate muncile, pentru numele lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul meu!". Eparhul a zis: "O! Trifon, te sfătuiesc să jertfeşti zeilor, căci te văd tînăr cu trupul şi desăvîrşit cu înţelepciunea şi nu voiesc să mori aşa rău". Sfîntul Trifon a răspuns: "Desăvîrşită înţelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvîrşită mărturisire şi de voi păzi neschimbată dreapta credinţă în El, ca pe o comoară de mare preţ, şi de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine". Eparhul a zis: "Focului voi da trupul tău, iar sufletul tău cu pedeapsă şi mai cumplită îl voi chinui". Sfîntul a răspuns: "Tu mă îngrozeşti cu focul care se stinge şi al cărui sfîrşit este cenuşa. Eu pe voi necredincioşii vă îngrozesc cu focul cel veşnic şi nestins. Depărtează-te de la înşelăciune şi cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu te căieşti mai pe urmă, cînd vei cădea în focul cel veşnic".
Acvilin, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l bată pe sfîntul, spînzurîndu-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon, îndată şi-a dezbrăcat hainele cu îndrăzneală şi cu osîrdie şi-a dat trupul cel frumos în mîinile prigonitorilor, spre bătăi. Deci, legîndu-i mîinile la spate, l-au spînzurat şi au început să-l bată. Fiind bătut tare, trei ceasuri, a răbdat bărbăteşte, căci n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea, primind nenumărate lovituri. După bătaia aceea, eparhul Acvilin i-a zis: "Pocăieşte-te Trifon, lepădînd nebunia ta; făgăduieşte a te închina zeilor, pentru că nimeni, împotrivindu-se poruncii împărăteşti, n-a putut să scape de moartea cea amară". Sfîntul a răspuns: "Şi eu îţi zic că nimeni, lepădîndu-se de Hristos, cerescul Împărat, nu va putea să moştenească viaţa veşnică, ci va fi trimis în focul cel veşnic, care niciodată nu se stinge".
Zis-a eparhul: "Împărat ceresc nu este altul decît numai Zeus, fiul lui Saturn, acela este tatăl zeilor şi al oamenilor, căruia de nu i se închină cineva, nu poate să fie viu. Aceluia şi tu eşti dator a te închina, ca să te arăţi vrednic de această viaţă dulce".
Sfîntul a răspuns: "Să fie asemenea lui Zeus, zeului tău, toţi cei care se închină lui şi toţi cei ce nădăjduiesc în el şi despre care se povesteşte că era, la început, între vrăjitori şi fermecători, cel mai nelegiuit începător a tot lucrul necurat şi fără de Dumnezeu. După a cărui moarte, oamenii care au urmat faptelor lui cele rele i-au făcut idoli de aur şi de argint şi l-au numit zeul lor, ca astfel să-l aibă sprijinitor la necurăţia şi fărădelegea lor. De vreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de următorii lor şi ceilalţi oameni răi. Deci, voi, urmînd predaniilor celor necurate şi basmelor celor mincinoase, vă închinaţi idolilor celor neînsufleţiţi şi muţi, defăimînd pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pămîntul pe ape, a revărsat văzduhul şi, după ce a dat fiinţă la toată materia cea zidită, a pus stăpîn peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înşelat de zavistnicul şarpe şi căzînd în nenumărate răutăţi, Dumnezeu Cuvîntul s-a milostivit a se întrupa, apoi a murit pe cruce şi s-a îngropat, iar a treia zi, înviind, s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, pînă ce-L va cunoaşte pe El toată zidirea. După aceea, iarăşi va veni din ceruri, cu putere şi cu multă slavă, cînd va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor şi Împăratul împăraţilor, Judecătorul viilor şi al morţilor, iar cei ce vă par vouă că sînt dumnezei, aceia sînt para focului celui veşnic, împreună cu toţi cei ce se închină lor".
După aceasta, eparhul Acvilin mergînd la vînat, a poruncit să ducă după el pe Sfîntul Trifon, legat de un cal. Nu era uşor chinul acela al sfîntului, căci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai că erau goale, fiind atunci ger cumplit, ci şi fiindcă îl călcau picioarele calului, iar tălpile se roşeau. Însă mucenicul, privind către Dumnezeu şi înfierbîntîndu-se de dragostea lui, nu socotea durerea, ci cînta cuvintele lui David: Săvîrşeşte paşii mei în cărările Tale, ca să nu mi se clatine paşii. Şi iarăşi: Îndreaptă Tu paşii mei, Doamne, după cuvîntul Tău şi fă să nu mă stăpînească toată fărădelegea. Apoi rostea adeseori şi cuvintele Sfîntului întîi mucenic Ştefan, zicînd: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!"
Atunci eparhul, întorcîndu-se tîrziu de la vînat, a pus de faţă iarăşi pe mucenic şi i-a zis: "Acum, o! ticălosule, socotit-ai înţelepţeşte a aduce jertfe zeilor sau petreci încă în nebunia ta cea veche?" Sfîntul răspunse: "Tu singur eşti plin de nebunie şi de necunoştinţă, că te-a orbit diavolul, încît nu poţi să cunoşti pe Ziditorul tuturor şi să I te închini Lui, iar eu sînt înţelept, nedepărtîndu-mă de Hristos, Care mă mîntuieşte". Atunci eparhul a poruncit să ducă pe sfîntul în temniţă, iar el s-a dus în hotarele dimprejur şi a zăbovit acolo cîteva zile. Apoi, întorcîndu-se iarăşi în Niceea, a stat la judecată şi, punînd de faţă pe Sfîntul Trifon, i-a zis: "Nu te-a pedepsit de ajuns vremea cea îndelungată, fiind în legături, ca să te supui poruncii împărăteşti şi să te închini la zei?" Sfîntul răspunse: "Domnul şi Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Căruia îi slujesc cu inimă curată, m-a certat şi m-a întărit ca să-mi păzesc credinţa neschimbată şi nemişcată. Deci Lui, unuia, adevăratului împărat şi Dumnezeu mă supun şi către El mă plec; iar mîndria ta şi pe a împăratului tău o defăimez şi mă întorc de la cei ce se cinstesc de voi".
Eparhul a zis către slujitori: "Bateţi-i piroane ascuţite în picioare şi, purtîndu-l prin cetate, bateţi-l mereu". Îndată făcînd slujitorii acestea, purtau pe sfîntul şi îl tîrau prin toată cetatea bătîndu-l, încît pătimea cumplită durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele bătute într-însele, dar şi din pricina gerului cel greu şi a omătului, pentru că atunci era iarnă grea. Însă bunul pătimitor, avînd pe Hristos înaintea sa şi privind la răsplătirile ce au să fie, toate acelea le răbda cu mulţumire. Apoi, aducîndu-l iarăşi înaintea eparhului, se mira de o răbdare ca aceea a sfîntului şi i-a zis: "Pînă cînd, o, Trifon, vei dispreţui chinurile? Pînă cînd nu te va atinge mulţimea durerilor?" Sfîntul răspunse: "Pînă cînd şi tu nu vei cunoaşte puterea lui Hristos care este în mine? Pînă cînd nu încetezi a ispiti pe Duhul Sfînt, o, ticălosule? Oare încă n-ai înţeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos?"
Atunci tiranul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-i lege mîinile la spate şi, spînzurîndu-l iarăşi de lemn, să-l bată cu toiege fără cruţare, apoi cu făclii să-i ardă coastele. Făcînd acestea toţi slujitorii prigonitorului cu mare sîrguinţă, îndată a strălucit o lumină din cer şi o cunună prea frumoasă se pogora pe capul lui şi pe care văzînd-o, prigonitorii au căzut de frică. Sfîntul Trifon, simţind ajutorul care îi venise de sus, s-a umplut de bucurie şi de veselie, încît zicea: "Mulţumesc, Ţie, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu fără ajutor în mîinile vrăjmaşilor mei şi mi-ai umbrit capul în ziua cea de război, mi-ai dat scăpare de mîntuire şi dreapta ta m-a primit. Acum mă rog Ţie, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă şi apărîndu-mă, mă învredniceşte ca, fără de împiedicare, să săvîrşesc această nevoinţă şi să mă învrednicesc să cîştig cununa dreptăţii, cu toţi cei ce au iubit numele Tău cel sfînt, că Tu unul eşti preamărit în veci, amin".
După aceasta, tiranul, chemînd iarăşi înaintea sa pe sfîntul, fiind dezlegat, a început a-l măguli şi a-i zice: "Adu jertfă, Trifone, marelui Zeus, închină-te chipului împăratului şi te voi elibera cu cinste şi cu daruri!". Sfîntul Trifon, zîmbind, a zis: "Dacă pe împăratul singur l-am defăimat şi am nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare să mă închin chipului celui neînsufleţit? Aceasta nu se poate. Cît despre Zeus şi despre ceilalţi zei mincinoşi ai tăi, să întrebi pe cei ce li se pare că sînt înţelepţi între voi: ce fel de basme se născocesc despre dînşii. Căci ei, sîrguindu-se să acopere faptele lor necurate, au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, văzduhul Ira, pămîntul Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai voştri făcători de basme au dat numele zeilor voştri la obiceiurile şi patimile omeneşti, astfel: mînia şi războiul le-au numit Ares, iar patima desfrînării Afrodita; şi aşa, părăsind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebuneşte aţi umplut lumea de idoli şi aţi cinstit mai mult făptura decît pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzînd din înţelegerea cea sănătoasă şi din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet vă surpaţi cu capul în jos, ci şi pe noi vă sîrguiţi a ne trage acolo cu voi, ca să fim părtaşi la aceeaşi prăpastie şi pierzare a voastră. Nimic nu veţi spori, o, înşelătorilor, pentru că nu veţi putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu adevărat spre Dumnezeul cel tare şi viu să-i întoarceţi din calea cea dreaptă şi să-i plecaţi la idolii voştri".
Auzind Acvilin, s-a mirat de nişte cuvinte ca acestea şi, umplîndu-se mai mult de mînie, a poruncit să-l bată mai aspru. Deci bătură pe sfîntul, fără milă, multă vreme. Văzînd tiranul că nu poate să urnească stîlpul cel nemişcat şi să-l întoarcă de la credinţa lui Hristos, a dat împotriva lui această poruncă: lui Trifon cel din Apamia, care s-a împotrivit poruncii împărăteşti şi nevrînd să aducă jertfă zeilor, după multe chinuri ce i-am dat, să i se taie capul. Atunci îndată l-au luat ostaşii şi l-au scos la locul de tăiere. Sfîntul mucenic, stînd spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunînd: "Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor şi Împărate al împăraţilor, mai sfînt decît toţi sfinţii; Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit a săvîrşi nevoinţa aceasta fără poticnire. Acum mă rog ţie, să nu se atingă de mine vicleana mînă a vrăjmaşului celui nevăzut, nici să mă pogoare în adîncul pierzării, ci să mă duci cu sfinţii Tăi îngeri în locaşurile cele iubite şi fă-mă moştenitor al împărăţiei Tale celei dorite. Primeşte în pace sufletul meu şi pe toţi care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, şi întru pomenirea mea Îţi vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălţimea sfinţirii Tale şi caută spre dînşii din sfînt locaşul Tău, dîndu-le lor îndestulate şi nestricăcioase dăruiri, că Însuţi eşti bun şi îndurat dătător în vecii vecilor".
Astfel rugîndu-se sfîntul, mai înainte de a i se tăia capul, Domnul a luat sufletul lui în mîinile Sale, iar cinstitul lui trup a rămas mort la pămînt, pe care fraţii cei ce erau în Niceea învelindu-l cu pînze subţiri şi curate şi ungîndu-l cu arome voiau să-l îngroape la dînşii, pentru apărarea cetăţii lor. Dar sfîntul li s-a arătat şi le-a poruncit să ducă moaştele sale în satul Campsada, unde s-a născut; şi au făcut după porunca lui. Astfel, Sfîntul Trifon, cel din tinereţe plăcut lui Dumnezeu şi sfinţit, aducînd mulţime de oameni la Hristos şi tămăduind nenumărate boli în popor, după multe chinuri - pe care pentru adevăr le-a suferit -, s-a încununat cu cununa nestricăciunii de la Tatăl, de la Fiul şi de la Sfîntul Duh, cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Hristos este cu noi!

joi, 28 ianuarie 2010

2.Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul-Doamne si Stapanul vietii mele...

Partea a 2-a
                                            „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,
                                          al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie
                                                                        robului Tău…”


1. „Duhul curăţiei”: virtute cuprinzătoare


Literatura ascetică, precum şi toată tradiţia patristică în întregime, vorbeşte despre vindecare, despre pocăinţă şi despre nădejde. Acest optimism nu înseamnă superficialitatea şi neatenţia celor care păcătuiesc, ci pocăinţă adevărată şi nevoinţă pentru a câştiga timpul pierdut. Omul trebuie să înţeleagă că trâmbiţa deşteptătoare a Evangheliei şi a Părinţilor Bisericii i se adresează pentru a-i revela cunoaşterea şi a-i întări sinele, şi nu pentru a-l obosi, pentru a aşeza o greutate insuprotabilă pe umerii lui. Toate în Biserică adveresc îndemul evanghelic al iubirii. Mesajul Părinţilor este acela de a comunica şi canaliza transformarea măslinului sălbatic în măslin bun, cu caracteristicile personale ale fiecăruia. Locul şi timpul nu sunt obstacolele principale în calea transformării, ci voinţa personală.

De aceea, vom explica imediat cum, într-adevăr, numai virtuţile au puterea să dea omului pacea şi cum lupta pentru obţinerea virtuţilor dumnezeieşti este plăcută, binecuvântată şi acoperită de Dumnezeu, dar şi grea, lungă şi cu trudă. Este „robie cinstită”, „povară uşoară”, „cale îngustă şi anevoioasă” sau „scară care urcă la cer”, „penthos al veseliei”, „crucea biruinţei”, de unde va veni bucuria învierii din patimi şi adevărata plăcere a oamenilor lui Dumnezeu, „uşă tainică a Cerului”, prin care noi ne facem vrednici de vederea şi contemplarea lui Dumnezeu în Treime.
Ca ajutor în adâncirea, analiza şi înţelegerea temei noastre ne-am gândit să folosim partea aceasta a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău”.

Sfântul Efrem Sirul este, prin excelenţă, unul din principalii Părinţi asceţi ai Bisericii noastre, care îi încurajează pe cititorii şi auditorii lucrărilor sale vestite să obţină virtutea. Este dascălul acela care, cu toată puterea, îi invită şi îi provoacă puternic pe credincioşi să intre în adâncimile odăilor sufletului lor pentru a descoperi puterile pe care Dumnezeu le-a dăruit pentru un dialog sincer cu El. Numai când omul neputincios se va atinge de dorinţa unei iubiri puternice, numai când un om slab Îl va iubi pe Dumnezeu, se va putea mântui.

Cu toate că a trăit acum 1600 de ani, Sfântul Efrem comunică perfect cu credinciosul contemporan, deoarece cuvântul său este de la Dumnezeu. Dar el este şi firesc şi adevărat, adică uman, viaţa lui fiind prinosul unei tradiţii vii. Se împărtăşeşte din ea şi poartă cu el această tradiţie vie. Poartă cu el experienţa Duhului Bisericii, care ne ajută şi ne sprijină. Sfântul Efrem a slujit cu promptitudine încă de tânăr Biserica, a lucrat ca misionar, a predicat desăvârşit, a scris minunat, a predat strălucit.

Credinţa lui dreaptă, încrederea sa extremă în voinţa lui Dumnezeu, marea lui dragoste către El şi aproapele, curăţenia sa, har de la Dumnezeu, lacrimile lui harismatice, smerenia lui, lipsa de avere îl fac un misionar ideal. Vorbeşte despre ceea ce trăieşte, filosofează prin viaţa şi exemplul lui personal. Are încredere în Dumnezeu, este aspru cu el însuşi şi îngăduitor cu ceilalţi, aspru cu ereticii şi nepocăiţii. Se spune că se oprea din rugăciune numai pentru a predica şi a scrie. Dar probabil îşi continua şi atunci rugăciunea, ca atunci când spunea: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele… Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău”.

Curăţenia este o virtute cuprinzătoare şi are legătură cu puritatea, înfrânarea, înţelepciunea şi prudenţa. Deci este o virtute de temei şi de aceea Sfântul o aşează prima între virtuţi, fiind o armă dinamică împotriva patimilor.



Este cunoscuta teză patristică conform căreia tăierea patimilor este urmată întotdeauna de personal-centrismul virtuţilor. Conform înţelepţilor din Grecia Antică, „cumpătarea păstrează virtutea” (Menandre). Fără cumpătare, nici o altă virtute nu este folositoare (Xenofon). Cumpătarea este o virtute mare (Heraclit). Să se cunoască cineva pe sine însuşi este cumpătare (Platon). Este bine ca cineva să devină prudent la tristeţe (Eschyl). Vedeţi ce virtute cu multe dimensiuni este cumpatarea şi cât de repede au identificat-o marii înţelepţi ai Antichităţii?!
Părinţii Bisericii sunt mai precişi şi concreţi în a obţine această virtute şi în a dobândi pacea. Clement Romanul spune că „tare mă întristez pentru acei care sunt cumpătaţi în afara Bisericii, deoarece sunt cumpătaţi fără nădejdea cea bună, lenevind în a fi atraşi către botez”.

Filosoful şi martirul Iustin consideră cumpătarea platonică fiind falsă. El crede şi urmează numai înţelepciunea dumnezeiască, adică cea învăţată de la Hristos.
Teofil din Antiohia consideră cumpătarea ca fiind bijuteria creştinilor, şi acolo unde ea există se practică înfrânarea, se respectă monogamia, se păzeşte puritatea sufletească, se alungă nedreptatea, se dezrădăcinează păcatul, se învaţă dreptatea, se respectă legea, se împlineşte cucernicia, este mărturisit Dumnezeu, se judecă adevărul, se păstrează harul, iar pacea acoperă toate.

Clement din Alexandria spune că evlavia este caracterizată, în special, de răbdare, smerenie şi înfrânare. Vasile cel Mare observă învăţătura şi atitudinea Domnului în legătură cu subiectul nostru. Hristos a spus: „cine priveşte la o femeie cu gând necurat, deja a făcut un adulter în inima lui”. Astfel, Iisus i-a surprins pe ucenicii Săi, atunci când aceştia L-au văzut stând de vorbă cu samariteanca. Sfântul Vasile scrie, în continuare: „cuvântul profund şi aspru al Mântuitorului constituie pentru noi un ajutor mare în a şti ce este curăţenia. Cu această învăţătură, Mântuitorul doreşte să privim în adâncul minţii noastre şi să tăiem dorinţele pătimaşe”.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că înţelepciunea şi curăţenia ne doresc să fim desăvârşiţi, adică să vorbim paşnic, cu blândeţe, şi să fim copii la răutate. În altă parte, Sfântul continuă spunând că curăţenia nu se dobândeşte prin abţinere de la pacatele trupeşti, dar că bunătatea şi blândeţea se obţin prin abţinere de la supărare şi furie.

Sfântul Vasile cel Mare identifică curăţenia cu smerenia. Prin curăţenia omului, spune el, se slăveşte Dumnezeu. În continuare, Sfântul Vasile spune: „curăţenia ne învaţă ce să facem şi ce să evităm”. Preocupării noastre de a nu păcătui trebuie să-i corespundă preocuparea de a ne smeri în tot ceasul. Dumnezeu vrea să ne asemănăm Lui în toate. Să ne asemănăm în Iubirea Lui. Iar dragosea lui Dumnezeu e o dragoste smerită şi smeritoare. Vom împlini toate poruncile lui Dumnezeu dacă vom dobândi curăţenia şi smerenia, iar harul lui Dumnezeu va veni şi va sălăşlui în fiinţa noastră, împărtăşindu-ne simţuri duhovniceşti pline de lumină şi bucurie.

Să trăim viaţa noastră pentru a fi vrednici de a primi harul Duhului Sfânt. Noi nu putem şti momentul vredniciei noastre sau, mai corect, când El ni se împărtăşeşte. De aceea, calea cea mai sigură a vieţii este să vieţuim toată viaţa noastră ca şi cum acum o începem, ca şi cum astăzi punem începutul ei, ca şi când harul de abia acum îl primim, într-o implorare smerită şi fără timp.

În acest sens, trebuie să fim atenţi la falsa curăţenie. Sfântul Grigorie Teologul ne îndeamnă, în epigramele sale, să ne îndepărtăm de la falsa curăţenie, deoarece şi aceasta există pentru că, din păcate, ipocrizia, minciuna şi înşelăciunea reuşesc să încolţească şi printre florile cu miros plăcut ale virtuţilor. Cunoaşterea falsei curăţenii, ca de altfel a oricărei false virtuţi, este însă o harismă, fără de care nu putem cunoaşte când păcătuim sau nu. Numai harul Duhului Sfânt ne-o face cunoscută.

Toţi Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este cel mai bun ajutor pentru concentrarea minţii, pentru a o reţine de la peregrinări zadarnice, pentru a obţine curăţenia sufletească. Mintea curată este mintea omului cumpătat, şi acolo domneşte pacea. Omul curat este, în special, acela paşnic, cumpătat, liniştit. Tulburarea, violenţa, fanatismul, înjurătura, blasfemia, erezia, rătăcirea, controversa sunt valurile agitate, spumegătoare ale unei unei mări negre zbuciumate.


2. „Duhul gândului smerit”: înfrumuseţarea omului

Practica în interiorul duhului ortodox are rolul de a linişti aceste vânturi ale tulburării sufleteşti, care îl denaturează şi îl schimbă pe om dintr-o clipă în alta. Trândavul, senzualul, indolentul, vânătorul confortului şi luxului nestăpânit este singur şi neprotejat în faţa oceanului periculos. Cel care nu doreşte să facă greşeli mari in viaţa sa, trebuie să fie sever şi neînduplecat şi la greşelile mici. Având tovarăşi rugăciunea, practica şi umilinţa puternică, vom străbate mai uşor marea vieţii prezente şi vom ajunge în portul frumos al Împărăţiei de Sus.

Lumea de astăzi este preocupată de problemele multiple ale vieţii materiale şi, treptat, pierde din vedere sfinţenia persoanei umane şi nevoile sufletului. Omul de astăzi suferă în singurătatea lui, e trist şi melancolic, fără putere de viaţă şi creaţie; îi lipseşte rugăciunea, care este hrană şi izvor al mântuirii. Nu iubeşte blândeţea şi atunci nu se poate bucura. Cel care dobândeşte blândeţea se poate bucură de fiecare dată. Cel care nu este liniştit, nu este smerit. Cel liniştit nu poate fi decât bucuros. Liniştea aduce întotdeauna bucuria.

Este adevărat că o virtute dă mâna celeilalte şi o verigă în interiorul celeilalte alcatuiesc lanţul de aur care ne uneşte cu Cerul. De asemenea, este adevărat că Sfinţii Părinţi elogiază şi laudă fiecare virtute în parte, de parcă ar fi cea mai mare. Şi este firesc, deoarece, dacă se rupe un inel al lanţului, celelalte inele sunt inutile, oricât de puternice ar fi.

Aşadar, Sfântul Efrem aşează smerenia după curăţenie. Fără smerenie, viaţa duhovnicească se va înrăutăţi. Smerenia adevărată înfrumuseţează omul şi-l face fără frică şi imperturbabil, îl face să se aşeze şi la margine şi la mijloc, şi în frunte şi pe ultimul loc, cu aceeaşi dispoziţie. Smeritul nu se linguşeşte uşor, nu este urât numai de către cei mândri, care îl văd ca opozant şi luptător contra lor, în timp ce el nu poartă vreo armă şi nici nu duce o luptă după capul celor mândri.

Cel smerit nu cere nimic şi de la nimeni ceva. Smerenia şi sfinţirea consimt în permanenţă, muţumitor. Formează o pereche sfântă, nedespărţită în cer şi pe pământ. Harismele în mâinele smeritului sunt daruri ale lui Dumnezeu spre bucuria fraţilor lui. Nu simte şi nu vede darurile că ar fi ale lui, ca dobândite prin vrednicia lui şi, prin urmare, le împarte cu dragoste de oameni pentru slava lui Dumnezeu. Smeritul, când dă şi împărtăşeşte, se bucură şi se îmbogăţeşte tot mai mult.
Dar în concordanţă cu cele ce am spus şi cu cele cu care vom conchide, să ne reamintim cateva lucruri pe care le vom împrumuta din Sfânta Scriptură şi de la exegeţii ei, Sfinţii Părinţi.

În minunata Psaltire a marelui Proroc David întâlnim stihuri deosebite: smerenia şi practica sunt capabile să şteargă toate păcatele (Ps 24, 18). Domnul este împreună cu cei care au inima şi mintea curată cu smerenie (Ps 33, 19). Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps 50, 19). Marele păcătos David, pocăit şi umil, vesteşte fără ezitări cu însufleţire, cu siguranţă şi absolut, fără să vorbească despre altcineva, ci doar despre cunoscutul său sine: „Smeriţi-vă şi vă veţi mântui!” Acestea sunt spuse de prietenul lui Dumnezeu, David, atunci când avem o parte din adevărul dezvăluit.

În perioada precreştină a Greciei Antice nu avem maxime chiar aşa de celebre despre smerenie din partea multor înţelepţi şi filosofi, care, probabil, considerau smerenia un eşec. Cleobul spune undeva cu nobleţe: „Să nu îl umileşti pe sărac”. Dar Hristos ne spune în Predica de pe Munte: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împarăţia Cerurilor” (Mt 5, 3). Binecuvântaţii, fericiţii, cei demni de a fi urmaşii Împărăţiei Cerului sunt în special smeriţi, cei buni, săracii, dispreţuiţii, nedreptăţiţii şi hăituiţii.

Pe bună dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur consideră smerenia ca fiind temelia fiecarei virtuţi şi spune, cu harul său caracteristic: „Şi dacă ai post, şi dacă ai rugăciune, şi dacă ai miluire, şi dacă ai cumpătare şi orice alt bun aduni, fără smerenie se irosesc şi se pierd”. O curăţenie mândră este neroditoare, iar o smerenie murdară, exterioară, formală este o capcană periculoasă, care mai devreme sau mai târziu va înfăţişa şi condamna pe regizorul ei viclean.

După acelaşi sfânt, smeritul Ioan Gura de Aur: „Să crezi smerit, nu din necesitate, ci din proprie iniţiativă”. De aceea se numeşte smerit, pentru că crede smerit. Prin aceasta doreşte să ne spună, cum de altfel accentuează şi în altă parte, că smerenia formală este opusul smereniei curate, care, bineînţeles, nu are nici o legătură cu lipsa de demnitate, slugărnicia şi josnicia. Smerenia nu lasă niciodată să se ofilească florile virtuţilor. După Sfântul Macarie Egipteanul, chiar dacă smeritul face toate faptele bune, nu şi le va atribui lui însuşi, ci lui Dumnezeu.

Chiar dacă omul reuşeşte să fie smerit şi să se adune în inima sa, este chemat să fie într-o trezvie continuă şi prudentă, deoarece diavolul pândeşte continuu momentul potrivit pentru a-l dezorienta, prin mijloace diferite. Şi iar Ioan Gură de Aur spune: „Ai grijă să nu te mândreşti cu smerenia”. Nu râdeţi de ceea ce auziţi, adică de faptul că smerenia poate să creeze mândria. Nu vă miraţi! Da, mândrie, atunci când nu este adevărată, atunci când există pentru lauda omenească, iar nu pentru Dumnezeu, şi aceasta este o uneltire diabolică.

Împreună cu Dumnezeul cel adevărat, Care este iubire, există întotdeauna în viaţa noastră şi diavolul, care este ură, defăimează pe Creator, falsifică creaţia. Are „teologia” lui proprie, care îndeamnă pe oameni să devină dumnezeii, ascultând de el. Astfel, există întotdeauna, alături de adevăraţii Părinţi şi îndrumătorii statornici, şi falşii profeţi, care se înfăţişează ca luminaţi şi făcători de minuni, în timp ce ei sunt, de fapt, bolnavi, lucrând dintr-un duh de rătăcire.

Dezichilibrul lor sufletesc şi sciziunea lor interioară le transmit ca boală mortală şi chin interior. În viaţa creştinismului nu există creştini vechi şi noi, ci există numai creştini adevăraţi şi falşi, mincinoşi. Un sfânt, un sfânt adevărat este veşnic, are veşnic viaţă, indiferent dacă este vechi sau contemporan cu noi, indiferent dacă este citit sau cultivat. Importanţă are faptul veşniciei sfântului. Puterea adevărului şi a vieţii Duhului desfiinţează dimensiunile timpului şi diferenţele „educării” (scopul vieţii creştine nu este obţinerea de diplome teologice, ci sfinţenia. Sfinţenia trebuie să fie criteriul pastoral al Bisericii, al hirotoniei, al promovării în ierarhie. Pe teolog, pe duhovnic sau pe episcop nu îi fac diploma de doctor ceea ce sunt, ci sfinţenia vieţii. Suntem adevăraţi atâta timp cât nu ne minţim pe noi înşine, atâta timp cât ştim unde ne aflăm pe scara despătimirii. Suntem ai lui Hristos cel Răstignit dacă ne aflăm pe crucile noastre.

De aceea nimeni în faţa lui Hristos cel Răstignit să nu se mândrească, să nu se mărturisească pe sine. Lauda şi mărturisirea noastră trebuie să fie Hristos cel Răstignit, slăvit şi euharistic. Când vom depăşi starea noastră firească, vocaţia slujirii şi a credinţei vii, atunci vom fi impostorii propriei noastre chemări. Nici înţelepciunea umană nu ne salvează, nici chiar virtutea noastră. Ne salvează Hristos cel Răstignit, iubirea cea răstignită, care este pentru toţi Dumnezeul puterii şi Dumnezeul înţelepciunii).

Sfântul Atanasie cel Mare accentuează: „Smerenia este un medicament mare pentru mântuirea noastră… Mândria este a diavolului, iar smerenia e a lui Hristos”.
Iubiţii mei, dacă cel curat are pacea gândurilor, smeritul este domnul sinelui său, liber cu adevărat, fericit paşnic şi creştin perfect consecvent.



Avva Dorotei spune că smerenia nu trebuie să fie numai cu cuvântul şi cu forma, ci trebuie să existe o dimensiune specială, smerită în interiorul inimii. Cu adevărat, smerenia nefericită şi de formă ascunde de multe ori mândria. Dumnezeu S-a smerit şi a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu. Demonul s-a mândrit şi din înger luminos a devenit întunecat. Omul este liber să aleagă. Când nu ascultă de Dumnezeu, rămâne nesmerit, adică nebinecuvântat. Smeritul este iubit mult de Dumnezeu, Care odihneşte Duhul Lui în el, iar în viaţa viitoare Dumnezeu îl va odihni în adâncul îmbrăţişării Lui părinteşti. Sfântul Siluan spunea că „harul trăieşte în cei mici, iar nu în cei mari”. În societatea noastră, mândră şi tiranizată, valoarea smereniei rămâne nefolosită din cauza tulburării.

Întreaga viaţă duhovnicească are drept scop dobândirea unei dispoziţii diferite faţă de semeni, care se realizează prin dobândirea unei păci reale şi prin dăruirea iubirii. Avva Pimen îndeamnă: „fă voinţa aproapelui tău şi te vei odihni”. Numai un smerit poate să găsească odihnă în voinţa celuilalt. Această faptă a smereniei va da pace dacă realmente există ca mişcare firească şi nu ca o poruncă a îndatoririlor morale. Smerenia nu poate fi înţeleasă din punct de vedere al imperativului moral, ci numai din perspectiva unei mişcări fireşti a sinelui către celălalt. Această direcţionare continuă spre celălalt, loveşte ego-ul şi vădeşte adevărata smerenie.
Cazul celor aleşi sau „nebuni”, puţini la număr, care în afara curentului galopant al schimbării, progresului, evoluţiei, ascensiunii, continuă să se ocupe cu greutăţile virtuţilor, este considerat anacronic. Omul mândru al societăţii secularizate consideră virtutea chestiune istorică depăşită.

Dar Smeritul din dragoste, Dumnezeu, Smerenia extremă, Prieten sincer şi Tată, respectând promisiunile, dă poruncă fiecăruia dintre noi şi ne spune ca dacă dorim să ne înălţăm, să ajungem la desăvârşire, trebuie mai întâi să ne smerim; iar dacă dorim să fim primii, să fim cu fapte bune. Ni se va da tot ce dorim, dacă dorim, însă trebuie, pentru aceasta, să devenim ucenici supuşi, ascultători generoşi, slujitori binevoitori ai tuturor. Deci creştinismul nu este împotriva progresului, a avansării, a faptului de a fi pe primul loc, ci împotriva dominării ilegale, oprimării altora şi a practicii nelegiuite.

Hristos, Maica Domnului şi toţi Sfinţii au păşit pe acest drum al smereniei, ni l-au facut uşor de străbătut. „Deplinătatea smereniei premerge deplinătăţii desăvârşirii.”
Aşadar, să îl parcurgem cu rabdare şi discreţie, dacă dorim ca pacea sa fie însoţitoarea vieţii noastre.


3. „Duhul răbdării”: împlinirea tuturor virtuţilor


Omul contemporan, căruia îi place numai să vorbească şi nu să asculte atent, va urma cu mare dificultate kerygma părinţilor neptici despre smerenie, despre ascultarea de un părinte duhovnic cu experienţă. Libertatea ascultării şi urmarea voinţei lui Dumnezeu e o faptă neapărat jertfitoare, însă necunoscută la cei care nu vor să se sfinţească. Lăsarea sau tăgăduirea voinţei noastre lasă pe Dumnezeu să intre în suflet şi să-l binecuvinteze.

Ascultarea de bună voie nu este şi nici nu poate fi o practică înrobitoare, fără de sens, ci libertate şi demnitate. Ea poate dărui adevăratul spaţiu de manifestare al voinţei. Duhovnicul nu porunceşte niciodată şi nu dă ordine, ci el îndeamnă, invită, inspiră şi mângâie. Cel care ascultă câştigă din fiecare sfat, iar cel care nu ascultă, dimpotrivă, sporeşte neputinţa sufletului şi a egoismului lui. Cine ascultă, iubeşte libertatea sufletului şi, în acest mod, renunţă la voinţa egoistă şi aşteaptă pacea care va veni. Când ascult nu pierd nimic, ci numai câştig şi, în special, mă bucur de smerenia fericită. Rămân în bucurie şi nu mă amăgesc şi nici nu-mi dezamăgesc duhovnicul, nu am ură şi nici un fel de dispreţ; dobândesc adevărata libertate şi fug de orice fel de compromis.

Vergiliu spunea că orice nenorocire se supune rabdarii. Şi prin viaţa fiecărui om, câte necazuri nu trec! Astel, răbdătorul este cel încercat, cel înţelept. Răbdătorul valorează mai mult decât generosul. Răbdarea este cheia pentru toate lacătele. Ca să fii cu adevarat răbdător, mai întâi trebuie să fii smerit, deoarece un nerăbdător este mândru şi stresat. Răbdătorul nădăjduieşte, nu se teme, este paşnic întotdeauna, poate sa fie şi cumpătat (curat), deoarece crede în Dumnezeu şi în cuvântul Său. Exemplul clasic de rabdare extraordinară este cel al dreptului Iov. El nu se istoveşte şi nu cade sub toate necazurile sale succesive. Îşi pierde copiii, toată averea, şi continuă să mulţumească, să se roage şi să binecuvânteze. Credinţa şi perseverenţa sa, rezistenţa şi curajul, nădejdea şi puterea lui au fost puternic încercate şi au devenit predică vie peste veacuri.

Locul său de pe bălegar, unde îşi plângea neputinţa, a devenit tronul răbdării şi amvon cu gură de aur. Sfântul Grigorie Sinaitul aşează la baza vieţii duhovniceşti smerenia şi răbdarea. Sfântul Teodor Studitul ne roagă pe noi toţi, spunând: „Fericit cel care fuge, de trei ori fericit cel care rabdă, şi cu totul fericit cel care a aprins focul dorinţei iubirii lui Dumnezeu!”

În orice caz, Clement din Alexandria insistă că nici credinţa, nici dragostea, nici perseverenţa unei zile, „ci răbdătorul până la sfârşit se va mântui”.

Fraţii mei, viaţa noastră, mai ales în ziua de azi, are mare nevoie de răbdare. Sunt atât de multe nevoile, sunt atât de dese încercările şi atât de grele necazurile! Toţi se grăbesc şi aleargă, sunt nerăbdători, şi doresc, conform expresiei epocii noastre, „aici şi acum”, satisfacerea tuturor dorinţelor. Cu aceste lozinci, cu acest mod de viaţă şi metode de educaţie se creează o lume întreagă, dar mai ales un tineret numai cu drepturi, şi fără datorii.

Aşadar, răbdarea cere bărbăţie şi aceasta lipseşte în zilele nostre. Dar bărbăţia, la rândul ei, cunoaşte numai o limbă, cea a sincerităţii. Dar vinovăţia celor mulţi nu îi permite să se exprime liber. Astfel, cuvântul contemporan a fost confundat periculos cu ipocrizia, imprecizia, sofistica, viclenia şi falsificarea.

Răbdarea vitejească nu îl va lăsa pe credincios să fie antrenat de rele, să se îndoaie sub presiunea mâhnirii şi necazurilor, să se predea fricii şi extenuării, aşa-numitei rutine şi suspinului obositor. Dar trebuie spus imediat că sursa de viaţă a răbdării este Dumnezeu Însuşi, sursa oricărui bine. Poate că cineva va replica că cere şi nu primeşte. Fără a analiza calitatea rugăciunilor noastre şi fără a căuta căldura şi rezistenţa lor, putem spune uşor că întârzierea îndeplinirii cerinţelor chiar ne foloseşte, ne încearcă rezistenţa sentimentelor, ne învaţă răbdarea şi perseverenţa paşnică. Să nu ne obosim să cerem.

La stăruinţa noastră, Dumnezeul cel bun şi iubitor de oameni ne dă în dar răbdarea, bucuria, nădejdea, dragostea răbdării, uitarea grabei care, de obicei, arată un om imatur, seriozitatea, cumpătarea şi smerenia. Dumnezeu cel mult milostiv şi compătimitorul tuturor va da răbdare săracului, bolnavului, suferindului, păcătosului. Vom răbda numai atunci când vom învăţa să iubim. Nu iubim, şi de aceea suntem nerăbdători, deoarece iubim greşit şi pătimaş, adică iubim numai persoana noastră şi suntem exagerat de egoişti, cocheţi şi mândri.

Cu jerfa de sine pentru alţii, omul îşi luminează existenţa, împrăştie din fiinţa sa norul întunecat şi conştiinţa se sensibilizează. Răbdarea şi îngăduinţa faţă de ceilalţi arde patimile noastre întocmai ca o flacără materială. Cel smerit îi rabdă pe toţi, chiar şi pe cei mai dificili. Răbdarea lui face cunoscute simplitatea şi nobleţea lui sufletească, ce, la rândul lor, se însoţesc cu mărinimia şi dărnicia. Dacă răbdarea înlătură deznădejdea într-un mod minunat, fără îndoială că nerăbdarea nu se ţine la distanţă de deznădejde. Dar răbdarea mântuitoare nu este o faptă pasivă, ci o jertfă lucrătoare şi o lăsare voită din preaplinul sinelui egoist. Răbdarea e tăierea voinţei iubitoare de sine. Cine este creştin pune crucea ca temelie a vieţii lui, pune crucea în inima lui.



4. „Duhul dragostei”: crucea creştinului

Care este caracterul şi etosul Părinţilor celor smeriţi, răbdători şi harismatici? Pe care drum te conduc? Ce adeveresc şi ce câştigă? O viaţă dulce, cu mângâiere şi cu bucurie. Un har al libertăţii, care înghite neliniştea, durerea, ura, împietrirea, moartea. În locul tuturor acestora, toate se umplu de viaţă. Libertatea izvorăşte din smerenie, iar cei smeriţi locuiesc în libertate şi strălucesc ca o lumină neînserată. Şi, prin aceasta, ei îngroapă moartea. Calcă pe moarte, pe condiţia de muritor. Pentru că toate vor fugi! Numai adevărul va rămâne, numai adevărul va rămâne veşnic.

Cei smeriţi şi răbdători îţi vorbesc prin prezenţa lor, printr-o simplă mişcare sau gest. Îţi vorbesc prin crucea vieţii lor, prin prezenţa lor în Biserică. Sunt răstigniţi, sunt înbisericiţi, sunt transfiguraţi în Hristos. Viaţa lor este o candelă aprinsă a credinţei. Rostesc numele Preacuratei Fecioare Maria şi a lui Hristos, după ce mai întâi respiră cu numele Lor. Respiraţia vieţii s-a făcut aceeaşi cu numele lui Hristos. Îl poartă în ei înşişi fără timp şi loc. Îl roagă, Îl văd, Îl contemplă. Chipul acestor oameni în Hristos sunt aidoma unor fresce de sfinţi, care te bucură, te fascinează, te cheamă să priveşti veşnicia, să o atingi. Cine stă lângă un sfânt, lângă care Hristos este prezent, primeşte o altă educaţie.

O aromă nemaiîntâlnită adie, o respiraţie nemaiauzită iese de la un cineva total, desăvârşit. Trebuie să rămâi nemişcat, să nu faci zgomot, să respriri încet, profund şi atent pentru a te putea ruga, pentru a asculta şi vedea ceea ce îţi spune liniştea sfinţeniei. Îţi împărtăşesc liniştea cea de pe urmă, liniştea Împărăţiei, viaţa cea veşnică, binecuvântarea fericirilor lui Dumnezeu. Însă ei ne împărtăşesc şi o viaţă cu toate Patimile, cu Crucea şi cu Învierea Domnului, cu toate binecuvântările care adeveresc că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Dragostea lui Dumnezeu pentru om este nelimitată. Dumnezeu suferă pentru mântuirea păcătosului şi inventează continuu moduri de a-l stimula, de a-l apropia.

Bineînţeles că nu ne este cunoscut planul lui Dumnezeu şi ne este imposibil să cercetăm tainele. Dragostea lui Dumenzeu este o taină, una tăcută, după cum putem vedea din rezultatele ei. Dumnezeu iubeşte fiecare om cu iubirea cu care iubeşte întreaga lume. Iubeşte pe fiecare dintre noi ca şi cum fiecare dintre noi ar fi unic (singur) în lume.

Cel curat, smeritul şi răbdătorul sunt pregătiţi să o accepte şi să o păzească, pentru că ei sunt răstigniţi tainic, real şi continuu. Când se gândesc la Vinerea cea Mare, se transformă în privighere de noapte, care aşteaptă în zori de zi lumina Învierii. Şi când se gândesc la moarte, inima lor se înflăcărează de bucurie (Avva Isaac). În rugăciune, ei descoperă orbitor strălucirea iubirii suprafiinţiale a lui Dumnezeu pentru fiecare om în parte şi pentru umanitate, în general. Trebuie să învăţăm să ne liniştim şi să tăcem în privinţa tulburărilor şi grijilor faptelor zadarnice, pentru a ne bucura de darurile lui Dumnezeu.

Atunci când frica este înlocuită de iubire, omul ajunge la desăvârşire, la marea dragoste pentru Dumnezeu. Frica nu mai are loc, se îndepărtează. Vine familiaritatea, prietenia, curajul, conversaţia, care este întotdeauna însoţită de fiori de emoţie, pietate, respect de nedescris. Singura frică ce există este aceea de a nu pierde harul, de a nu-L necaji pe Dumnezeu cu ceva străin iubirii Sale. Frica este acolo unde se aşteaptă pedeapsa. Cel căruia îi este frică nu îndrăzneşte şi nu luptă; acela nu se desăvârşeşte în iubire. Creştinii Îl iubesc pe Hristos, pe El, Cel Care i-a iubit înainte ca ei să-L iubească (In 1, 4; 18-19).

Sfântul Grigorie Teologul menţionează că înţelepciunea depăşeşte frica şi ne înalţă spre iubire, ne face prietenii şi copii ai lui Dumnezeu, şi nu robii Săi. Exact aşa cum părinţii se interesează de hrana copiilor lor, aşa şi Dumnezeu Se interesează de noi toţi, precum zice Sfântul Grigorie de Nissa, numai că felurile de mâncare ale vieţii de Sus sunt altele. Hrana celui bun este curăţenia, pâinea lui înţelepciunea, mâncarea dreptatea. Cunoscuta şi măreaţa dragoste a lui Dumnezeu către oameni ne stimulează să răspundem cu dragostea noastră către El şi către fraţii noştri.

Dragostea lui Dumnezeu ne judecă. Dragostea noastră şi practica ei determină distanţa noastră faţă de Dumnezeul nostru. Toată Evanghelia se rezumă la dragostea către Dumnezeu şi om. Această dragoste dublă compune crucea creştinismului.

Narcisismul, iubirea pentru propria persoană sunt necunoscute pentru creştinism, care se sprijină pe comuniunea de persoane. Omul constituie breviarul grijii afectuoase a lui Dumnezeu, zenitul creaţiei. Din păcate, omul cade într-o dezbinare a dragostei. Credinciosul crede că Îl iubeşte numai pe Dumnezeu şi aceasta îi este de ajuns. Umanistul, filantropul spune că îl iubeşte numai pe om şi atât. Corpul uman formează crucea, atunci când mâinile sunt la distanţă. Deschis către Cer şi către oameni.


Dragostea adevărată, creştină este dublă. Dragoste numai pentru Dumnezeu nu există. Iubirea numai către om cândva se va denatura şi se va transforma în invidie. Oricare dintre noi aude şi vede zilnic în jurul lui fapte care demonstrează rezultatele unei iubiri lipsite de sfinţenie, a unei iubiri defecte şi bolnave. Dragoste înseamnă dăruire, deschidere, dezinteres. Dar omul de azi este interesat şi nu se bucură de relaţiile interpersonale. Dragostea este o faptă continuă, de golire, de sacrificiu, de crucificare a voinţei.

Sfânta Scriptură ne prezintă un Dumnezeu-Tată Care nu Se impune, nu închide gura cuiva, nu presează şi nu convinge cu forţa. Aşteaptă cu perseverenţă, dându-i creaţiei Sale şanse multiple şi discrete pentru a se deschide şi înălţa către Cer. Dragostea este cea mai mare putere a lui Dumnezeu, a omului, a lumii. Putere invincibilă, inepuizabilă, capabilă să învingă chiar şi moartea! Dragostea este cerească, revendică veşnicia, este nemuritoare. Cineva, iubind, se aseamănă cu Dumnezeu, gustă viitorul veşnic, împacă, se linişteşte, se bucură. Devine copil adevărat şi ascultător al lui Dumnezeu.

Căutarea lui Dumnezeu se face din dragoste şi devine obişnuinţă bună. Cine nu a învăţat să Îl iubească pe Dumnezeu şi pe om este tragic de bolnav, izolat, fără familie şi prieteni. Este un om nesmerit, nerăbdător, murdar. Cea mai mare tragedie a omului este eşecul lui în iubire. Cel mai nefericit om este acela care nu a învăţat să iubească. Este tragic ca omul să nu încerce să îşi întreacă slăbiciunea. Logica slăbeşte dragostea. Omul doreşte să devină fericit fără să plătească nimic. Nu vrea să îşi recunoască greşelile. Nu vrea să mărturisească cum fiecare păcat este o neşansă, o auto-pedeapsă. Samariteanca, dupa ce a vorbit cu Hristos, a redevenit ceea ce a fost, un om adevărat. Păcatul este o stare nenaturală, străină, absurdă, este o îndepărtare de la iubire, de la însoţirea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, de la comuniunea Bisericii.

Sfântul Efrem Sirul, citând virtuţile, încununează iubirea ca fiind acoperiş şi protecţie a edificiului pe care îl vrea zidit cu înţelepciune şi materiale curate, cu smerenie, răbdare şi dragoste mare. Aceste virtuţi vor izbuti după ce devin cerinţe insistente, prin rugăciuni fierbinţi. Harul lui Dumnezeu va răspunde implorărilor smerite şi va încununa luptele sincere. Omul, dragii mei, este chipul lui Dumnezeu; chiar dacă vrea sau nu vrea să recunoască, omul este o fiinţă teologică. Printr-o luptă cinstită, va îndrepta şi reîncălzi relaţiile sale tulburate cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu alţii. Dacă într-adevăr vrea pacea lui, este invitat să se preocupe mai mult de Dumnezeu şi de om.

În esenţă, numai Dumnezeu poate să îl ajute pe omul înstrăinat, fără pace. Suntem invitaţi să ne ocupam mai mult de Dumnezeu şi de om. De Dumnezeul cel personal, Care Se comunică, şi nu de cel teoretic, abstract, al învăţăturilor şi atributelor, precum şi de omul concret, de sine, de soţie, de copil. Grijă mai multă pentru persoana clară şi mai puţină pentru societatea neclară. Tradiţia ortodoxă are o experienţă bogată şi roditoare. Vorbeşte despre vecin, preot, erou, sfânt. Comunismul şi socialismul se neliniştesc cumplit în faţa persoanei umane sfinte, unice şi irepetabile. Antropologia marxismului este sociologică, se adresează masei, numerelor, generalului, dimensiunilor. Creează şanse pentru ocupaţie continuă în muncă, urmărind ordinele materiale. Doreşte să cucerească natura, să creeze un om progresist, creator, să devină o fiinţă socială şi, la sfârşit, generală. Este negreşit o subestimare a persoanei umane.
Şi păcatul este mare atunci când mesajul creştin primeşte asemenea influenţe periculoase. Pentru creştinism, persoana umană este cea mai de preţ. Dragostea creştină este prin excelenţă comuniunea persoanelor. Această comuniune este neforţată, liberă şi spontană. Sfinţii noştri ne cultivă aptitudinea de a iubi dezinteresat. Am spus-o şi o repetăm, deoarece este foarte important: cine doreşte o pace netulburată, libertate interioară, să se lupte ca să iubească, să îndure, să se smerească, să fie ponderat şi echilibrat.

Sfântul Efrem ştie foarte bine ce spune. Să îl ascultăm. Mi-e imposibil să vă conving. La această concluzie trebuie să ajungeţi voi singuri şi să iubiţi alegerea de a trăi vrednic de Dumnezeu. Să nu vă îndoiţi. Sunteţi liberi. Să nu deveniţi delapidatori ai libertăţii voastre. Nu vă nedreptăţiţi sufletul vostru, nu vă nedreptăţiţi pe voi înşine. Nu Îl necăjiţi pe Dumnezeu! Circulă mulţi oameni liberi care, însă, sunt sclavii ideilor şi patimilor lor. Ei cred că sunt liberi. Liber este omul împăcat, vesel. Liber este omul virtuos. Liber este nu păzitorul Legii, ci împlinitorii ei (Sf. Simeon Noul Teolog). Dar libertatea celor care nu cunosc pe Dumnezeu nu are aceste date adevărate. Cel care este liber este responsabil şi sincer. Dacă omul nu se va elibera de patimile lui, să nu aştepte uşor zile însorite. Şi la lumină va fi întunecat, şi la bucurie trist, şi la sărbători nesărbătorit, şi la ieşiri închis, şi în companii singur.

Curăţenia, umilinţa, răbdarea şi iubirea sunt cele patru picioare ale mesei la care stăm pentru a învăţa să gustăm pacea dumnezeiască. Dumnezeu nu ne-a creat pentru a suferi. Patimile sunt legături de robie. Păcatul este drumul greşit, iar eşecul conduce spre impasuri amare. Dumnezeu ne-a creat pentru îndumnezeire, iar noi ne necăjim cu josnicii.
Să nu se creadă că atunci când vorbim despre obţinerea păcii prin virtuţi înţelegem o situaţie ideală pentru cei puţini aleşi, care şi-au făcut datoria şi acum se bucură fericiţi de răsplata trudei lor.

Numai printr-o luptă neîntreruptă se poate păstra pacea. Pacea e greu de dobândit, dar mult mai greu de păstrat. Şi a lupta înseamnă să respectăm Evanghelia cu precizie, până în cele mai mici amănunte.

Dar există şi pace rea şi luptă bună. O rezolvare falsă a problemelor noastre, politeţea exterioară, atitudinea afirmativă faţă de toţi nu ne dă pacea lui Dumnezeu cea mult dorită. Deseori, pacea vine după o luptă înţeleaptă şi abilă împotriva duşmanilor Adevărului, credinţei, patimilor şi voilor rele.

Cândva, un frate a vizitat chilia unui monah şi, văzând-o îngrijită, pusă la punct, curată, a spus: „Aşa cum este inima fratelui, aşa este şi chilia lui”. După aceea a vizitat un alt frate şi a găsit chilia dezordonată, nepusă la punct, cu păianjeni, şi a spus: „Fratele se ocupă numai cu cele duhovniceşti, şi nu cu cele materiale.” Era bun şi le vedea pe toate bune. Omul duhovnicesc, purificat de patimi şi renăscut prin intermediul virtuţilor împacă întotdeauna şi nu este tulburat de diferite pretexte, pozitive sau negative; gândurile frumoase nu îi sunt denaturate, nu îi permit să observe, să judece, să invidieze. Aceasta nu înseamnă că dacă vede răul nu îl va cunoaşte, însă va face aceasta într-un mod foarte bun. Oricum, este uşor ca cineva să îl înţeleagă pe omul virtuos, pe omul păcii, pe omul lui Dumnezeu. Atitudinea şi modul său de a fi, interesele şi discuţiile sale arată imediat calitatea, punctualitatea şi frumuseţea lumii lui interioare. Cel care este pătimaş, tulburat şi viclean, îi bănuieşte pe toţi, îi bârfeşte, îi calomniază. Omul cu adevărat bun le găseşte şi celor răi punctele bune, le aminteşte principiile lor bune, îi pune pe gânduri, îi încurajează să îşi ajute sinele lor bun.

Un monah care a ieşit în lume şi a văzut femei îmbrăcate indecent, s-a ruşinat şi a spus: „Ce aş fi putut să spun dacă ar fi fost surorile mele?” Un alt ascet aghioritic a ieşit în lume pentru o mare problemă. Când s-a intors, părinţii l-au întrebat cum a văzut lumea. El a răspuns: „Toţi aleargă pentru mântuirea lor, în afară de mine”. Acesta este caracterul ortodox. Numai un monah, numai un creştin adevărat poate spune aceasta cu atâta simplitate şi sinceritate!
Facem metanii spunând rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Îndoim genunchii sufletului şi ai trupului în faţa Tatălui nostru Ceresc, recunoscând datoriile noastre, alunecările noastre, căderile noastre cu dispoziţie de pocăinţă, înălţare, transformare. Acestea se fac responsabil, spontan şi adevărat.

Virtuţile ne înalţă. Patimile ne coboară foarte jos. Virtuţile ne dau aripi. Patimile ne fac să ne târâm. Virtuţile eliberează, împacă, înveselesc, îmbogăţesc. Patimile ne înfurie, ne sărăcesc, ne robesc cumplit. Părintele dătător de pace Efrem Sirul ne conduce la scara cerurilor şi ne duce la Dumnezeu, Pacea cea mare. Să îl urmăm! Să îl bucurăm! Vom obosi un pic, dar ne vom bucura de multe şi în veacul prezent şi în cel viitor. Trebuie să ştim bine că dacă nu vrem să îl auzim şi să îl urmăm, frica, nesiguranţa şi singurătatea vor continua să domine în viaţa noastră. Frica pentru viitor şi pentru alţii. Nesiguranţa pentru sănătatea personală, avere, relaţiile cu oamenii şi pentru evenimentele timpului. Singurătate din cauza unei izolări nesilite, combinată cu nesiguranţă şi frică.

Rezultatul tuturor acestora, dupa ce omul este cuprins de sufocare şi de leşin spiritual, sunt marile probleme psihologice, alternativele neplăcute oferite de psiho-medicamente şi dependenţele pentru diferitele droguri. Astfel, omul nefericit se întemniţează pe sine, se pedepseşte pe sine şi, într-un fel, încet-încet se sinucide, plătind cu preţ mare convingerea nesmeritului, rebeliunea faţă de Dumnezeu, adoraţia de sine şi adoraţia patologică, consecinţele prosperării nestăpânite şi ale „libertăţii”.

Cu curăţenie, smerenie, răbdare şi iubire să umblăm în harul tainic al Bisericii, în studiul Evangheliei şi al vieţilor sfinţilor! Să fim siguri că dacă înaintăm cu acest duh ni se vor deschide toate porţile şi ne vom bucura de pacea nesfârşită care ia naştere din virtuţile evangelice.
Înainte de a încheia, am să vă transmit vorbele de duh ale unui duhovnic aghiorit contemporan, care trăieşte prin atitudinea sa de zi şi de noapte această pace, pe care o transmite şi ascultătorilor săi binevoitori:

Când cineva lucrează cu generozitate, poate vedea că a devenit mai rău, dar în interiorul său simte o siguranţă, o mângâiere. Atunci merge bine. Progresul duhovnicesc există acolo unde există sentimentul că totul este într-un hal fără de hal, deoarece înseamnă că există microscop şi pentru amănunte. Când cineva se luptă cu generozitate, simte siguranţă şi nădăjduieşte. Atunci progresează duhovniceşte! În schimb, atunci când disperă, nu îi merge bine, pentru că disperarea vine de la diavol. Se poate ca cineva să se lupte din când în când cu generozitate, dar să nu progreseze mult, deoarece nu este smerit. În schimb, alţii se luptă mai puţin, au mai puţină practică şi mai puţin post, dar progresează mult mai mult pentru că sunt smeriţi, şi smerenia suplineşte toate acestea. Luptă, generozitate, practică, miluire şi nădejde. Oxigen duhovnicesc, consolare şi siguranţă. Acestea ne dau siguranţa drumului, şi nu nenorocirile, ascultarea forţată sau rugăciunea cu sila! Nu lacrimile şi deprimările de la diavol! Să plâng pentru păcatele mele, nădăjduind la dragostea lui Dumnezeu, asta da! Dar să plâng pentru că vrea diavolul, nu pot să înţeleg… Să trăim simplu cu inima şi mintea, întocmai ca un copil în mâinile tatălui său. Credinţa în Dumnezeu este o rugăciune continuă, cu rezultate pozitive.

Cu aceste cuvinte simple, dar zemoase, ca o rugăciune şi o binecuvântare, mă rog fierbinte să continuaţi şi în restul zilelor voastre să repetaţi rugăciunea efremică, plină de cucernicie:
„Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău…” Amin.

Hristos este cu noi!

miercuri, 27 ianuarie 2010

1.Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul-Doamne si Stapanul vietii mele...

                     
Partea-1-
                      „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
                                              al grijii de multe, al iubirii de stăpânire
                                                  şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie…”


1. „Duhul trândăviei”: opusul creşterii duhovniceşti

Sfinţii Bisericii menţionează că plăcerea absurdă are drept consecinţă firească a ei durerea, şi vorbesc despre cum o durere nouă duce iarăşi la o nouă placere. O analiză scurtă a celor pfrem Sirulatru patimi, care se evidenţiază în rugăciunea Sfântului Efrem, ne va ajuta să înţelegem cât este de dureroasă, într-adevăr, plăcerea pe care patimile o dau fiecărui adorator şi cât este de plăcută agonia luptei fiecărui pătimitor.

Deoarece Dumnezeu Însuşi îi încununează şi îi umple cu har pe luptătorii şi învingătorii păcatului, dându-le ca cunună a biruinţei multă binecuvântare şi sfinţenie. Iubirea noastră faţă de Dumnezeu este adevărată, există şi se judecă în funcţie de lupta noastră împotriva patimilor. Aşa ne luminăm interior şi pătimim cele dumnezeieşti, devenim înfăţişări ale teofanei, adică oameni teofori cu adevărat, şi Hristos ia chip în noi.

Marele Sfânt ştie bine de ce pune trândăvia pe prima treaptă a patimilor. Trândăvia este un nor greu, care acoperă sufletul şi nu îl lasă să respire. Estompează mintea şi nu îi permite să vadă lucrurile clar, pierzându-şi darul de mare preţ al discernământului, care este harisma teologiei dogmatice şi a vieţii duhovniceşti ortodoxe. Leneşul este în continuă îmbolnăvire din cauza disperării. Inima trândavului devine un coş de gunoi ce adună lucruri rău mirositoare.

De asemenea, toţi înţelepţii lumii i-au facut o caracterizare rea. Seneca spune că trândăvia este hrana nulităţii, că este mormântul trândavului viu şi că îl epuizează pe om mai mult decât îl uzează munca. Ovidiu menţionează trândăvia ca fiind întreţinătoarea imoralităţii. Pittakos şi Isocrates o caracterizează în cel mai bun caz ca ceva plictisitor. Şi Theocrites, ironizându-i pe trândavi, îi menţionează ca fiind tot timpul în sărbătoare.

Părinţii Bisericii o biciuiesc vehement ca fiind mama multor rele. Sfântul Vasile cel Mare o prezintă caracteristic ca fiind cauza oricarei nelegiuiri, iar Sfântul Ioan Gură de Aur ca fiind izvorul tuturor pacatelor. Urmaşii acelui înţelept sunt Solanos Atenianul – căruia îi aparţine cunoscuta maximă: „Trândăvia este mama tuturor răutăţilor” – şi Sirah, cu: „Trândăvia a învăţat multă răutate” (Înţelepciunea lui Isus Sirah). Trândavul se identifică cu leneşul, puturosul, nepăsătorul, nemulţumitorul. El este cel care trăieşte ca un parazit pe spinarea celorlalţi. Nu numai leneşul este trândav, dar şi muncitorul care lucrează cu de-a sila, fara poftă, neatent, repede şi confuz. Conform scrierilor înţelepte, trândavul este în special neglijentul, indiferentul, studiosul deloc studios, cel care se roagă şi nu se roagă, cel care merge la biserică şi nu merge la biserică, teologul fără gândire teologică, creştinul după mărturia buzelor, dar corigent la morală.

Vedeţi cât de chinuit este omul cu această patimă? Cât este de vrednic de compătimire şi câtă luptă personală, responsabilă, serioasă şi continuă îi trebuie? De cât ajutor, de câtă rugăciune, înţelegere şi milă are nevoie? Are nevoie de prieteni, de rude, de duhovnici, de sfinţi, de îngerii lui Dumnezeu şi de îndurarea Celui de Sus ca să se elibereze de această patimă îngrozitoare, care îl ţine legat de sine, de trup, de propriul egoism îngust, de ideile lui şi de presupusa relaxare.


Dar să vedem mai bine cum arată omul cu această patimă, în care se cuibăresc şi clocesc şi alte patimi. Omul care îşi lasă membrele nemişcate pentru mult timp, va anchiloza. Dacă desconsiderăm sau dispreţuim constiinţa, ea încetineşte şi „se stinge”. Dacă sufletul încetează să se roage, va rămâne un teren nearabil şi îi va trebui multă străduinţă să îşi regăsească vlaga, pentru că rugăciunea este sănătatea sufletului.

Trândăvia este terenul propice ca să se dezvolte ţepii gândurilor murdare, ai fanteziilor imorale, ai faptelor absurde şi ai amintirilor ispititoare. În această situaţie, omul îşi pierde seriozitatea, demnitatea şi nobleţea sa, nu se mai recunoaşte pe sine. Se plictiseşte, se enervează, se stresează, suferă de melancolie şi de singurătate chinuitoare sau este condus către stări opuse acestora, către distracţie, hoinăreală, clevetire, haz şi ironie.

Munca ne ajută şi ne susţine în efortul de a ne elibera de boala trândăviei. Dar şi ea trebuie făcută în aşa fel şi cu măsură, astfel încât să nu ne conducă spre alte impasuri şi, în special, spre aviditate. Chiar şi în deşert, asceţii nu s-au oprit să are pământul, să lucreze manual şi să mănânce pâinea obţinută cu sudoarea lor, pentru a nu deveni povara celorlalţi şi pentru ca trândăvia să nu robească puterile sufletului.

Omul cu duh trebuie să se roage şi să spună: „Doamne, să nu îmi dai ca zilele vieţii mele, cele puţine şi scurte, să se scurgă după zădărnicia şi deşertăciunea convingerilor lumeşti şi în nepăsare. Să nu mă laşi să îngrop talanţii pe care mi i-a încredinţat iubirea Ta, pe pământul uitării şi al lenei…”

Pe omul lui Dumnezeu îl caracterizează generozitatea, dăruirea, pacea şi bucuria. Trândavul obosit, trist şi descurajat, este supus unui spirit contrar Evangheliei lui Hristos. O înnorare întunecată şi prelungită a acoperit inima omului, o ceaţă întinsă şi oarbă a cuprins mintea lui. De obicei însă, această situaţie este voită.
Este o normă fără condiţii în oricare situaţie a mea, ce devine un mod de viaţă inert, fără nici o intenţie şi încercare de a face o schimbare. Şi cu cât această situaţie durează mai mult, cu atât se agravează boala. În acest mod, sufletul poate ajunge uşor la ofilire şi disperare. Din păcate, nu este mic numărul sufletelor care, din cauza diferitelor puncte de plecare, pretextelor şi motivelor, nu mai opun nicio rezistenţă interioară, astfel încât lăcomia şi nesaturaţia lor i-a stăpânit condamnabil, iar singurătatea, plictiseala, neplăcerea, tristeţea au devenit prietenele şi însoţitoarele inimii lor.

Duhul deznădejdii, care se naşte din duhul lenei, ne împiedică să urmăm calea duhovnicească. Noi credem că atunci când menţionează trândăvia dăunătoare, Sfântul Efrem se referă la neîmplinirea poruncilor lui Dumnezeu. Omul are menirea şi vocaţia să devină sfânt. Faptul că nu toţi ajung la sfinţenie se datorează trândăviei, care este direct opusă creşterii şi desăvârşirii duhovniceşti a omului, fiind negaţia creşterii personale, ofilirea în stagnare şi împietrire.

În final, se observă că lumea se desfăşoară pe doi curenţi opuşi, pe doua căi paralele. Pe o cale hoinăresc trândavii, bârfind, batjocorind totul în jurul lor, fiind nepăsători, cu sfârşitul obişnuit evoluţiei lor: plângeri multe, pentru cât se simt de prost şi cât sunt de obosiţi. Totul în jurul lor îi dezgustă; chiar sunt dezgustaţi de propria lor viaţă anostă.

Pe cealaltă cale umblă şi călătoresc fără destinaţie, într-un ritm mai rapid, chiar dacă sunt împovăraţi cu atâtea greutăţi, treburi, preocupări şi munci, cei care sunt striviţi zilnic de atâtea eforturi, scurtându-se în acest mod durata vieţii lor, viaţă pentru care, spun ei, se luptă. În final, şi trândavii, şi cei foarte ocupaţi şi preocupaţi sunt cumplit de robiţi şi acesta este şi punctul lor comun.

Sfântul Nicodim Aghioritul, în lucrarea sa preţioasă, Experienţe duhovniceşti, devine analitic şi foarte descriptiv. Menţionează cum a deschis diavolul în această lume o şcoală de ispite. Văzând că el nu mai apucă să dea lecţii despre fărădelegi, a pus în locul său ca învăţător trândăvia, astfel că şi cei mai răi au devenit cei mai buni elevi ai săi. Elevii se pricopsesc prin a deveni duşmanii străduinţelor şi prietenii plăcerilor. Însă nu rămân în urmă nici elevii aceleiaşi şcoli care învaţă înrobirea în treburi şi griji inutile. Să nu creadă cineva că toate acestea se întâmplă numai celor care sunt în afara Bisericii.Duhul trândăviei şi al lenii, când ocupă sufletul credinciosului, invocă boli pentru a nu ţine post, a nu merge la biserică, a nu se ruga şi, în general, pentru a nu se înfrâna.


2. „Duhul grijii de multe”: scop pentru scop

Şi cei foarte ocupaţi găsesc aceleaşi pretexte şi, închişi în capcana faptelor zadarnice, nu găsesc timp să meargă la biserică şi să făptuiască ceva în folosul sufletului. Dacă le rămâne un pic timp, îl dedică relaxării, hobby-ului. Hobby-ul devine o epidemie a omului nesatisfăcut. Dacă reuşesc vreodată să se strecoare de la toate problemele acestea care îi preocupă şi se găsesc în biserică, la studiu sau la rugăciune, mintea lor fuge în altă parte, acolo unde se află inima lor.

Diferitele scopuri în viaţa noastră se binecuvintează atâta timp cât împlinesc nevoile necesare. Când cineva depăşeşte aceste limite, atunci începe tulburarea patimilor, care strică sufletul prin exagerarea grijlor lumeşti. Abundenţa şi excesul bunurilor materiale, odihna şi confortul material exagerat, în sfârşit, toate facilităţile vieţii consumiste şi excesive de acum încurcă şi mai mult viaţa aceluia care doreşte sincer o creştere şi o înnoire duhovnicească. Lăcomia şi dorinţele nesfârşite umflă ego-ul şi creează tulburare în suflet.

În această situaţie, sufletul uită că Dumnezeu este Unicul Care poate să dăruiască. Pe măsură ce omul renunţă la odihna lui subiectivă, egoistă şi se dăruie lui Dumnezeu, pe măsură ce dăruieşte o parte din bunurile materiale şi celorlalţi, pe atât îşi diminuează mândria şi înălţimea ego-ului, suficienţa propriei lui vieţi private.

Dumnezeu binecuvintează adevăratul scop al vieţii noastre cu daruri minunate. El iubeşte truda cultivării continue a acestui scop. Nu e de mirare că asceţii Bisericii se odihnesc în osteneală, pentru că ea ajută la întărirea duhovnicească. Scopul vieţii noastre, viaţa „în Hristos”, este şi mijloc pentru îndeplinirea scopului. Ne străduim şi trăim pentru ceva anume (desăvârşirea noastră) şi acest scop ne însufleţează puterile sufleteşti.

Omul de astăzi a pierdut scopul vieţii lui ca viaţă în şi cu Hristos. Scopul lui se delimitează numai la lumea şi la lucrurile acestei lumii, iar viaţa lui se transformă într-un scop pentru scop, ce sfârşeşte în eşec amar, în prostie, care, din nefericire, se poate observa foarte des astăzi. Agonia neliniştită a iubirii de bani, care-l conduce la idolatria iubirii de arginţi, îl duc pe om la situaţii extreme, la fapte josnice şi ridicole.

Înăuntrul acestei ameţeli, omul îşi pierde caracterul sfânt al persoanei, originea şi vocaţia lui „împărătească” şi începe să creadă că banii pot să-i înfrumuseţeze viaţa. În locul scopului adevărat şi folositor al vieţii, desăvârşirea lui personală, se aşează acea uşurătate, în favoarea plăcerii şi limitării sale, uitând de faptele răbdării ce înfrumuseţează, de adevărata cultură a valorilor, a oamenilor smeriţi.

Astfel, conştiinţa lui personală se schimbă, relaţiile şi viaţa se mişcă într-o perspectivă a sticăciunii. În acest fel, creştinul, care a avut ochii aţintiţi întotdeauna spre cele duhovniceşti, acum îi coboară spre bani şi spre timpul unei vieţi biologice şi material-consumiste. El nu poate atunci să simtă activitatea ca creaţie şi ca dăruire în timp, ca „prieten” însoţitor spre eshaton, ci o vede ca un coşmar şi duh rău şi, prin urmare, trăieşte cu frică şi cu tristeţe nemângâiată.
Lumina Evangheliei este singura care poate să lumineze toate colţurile inimii şi ale minţii, să cureţe petele vieţii imorale, să traseze limitele patimilor, să răspundă la întrebări privind adevărata natură a măsurii, singura care poate să conducă paşii spre mântuire. Lumina dumnezeiască îl va îmbărbăta şi îl va face pe om să renască. Harul dumnezeiesc îl va înălţa la porţile Cerului pe cel căzut în temniţele iadului. Dar trebuie să cerem harul prin cuvinte, fapte şi implorare fierbinte.

Ca şi ascetul aghiorit, marele Sfânt Grigorie Palama, să strigăm din adâncul sufletului nostru: „Doamne, luminează-mi întunericul!”



Etosul ortodox este un etos al păcii, al linştii, al bucuriei şi al luminii. E un etos dinamic, etosul veacului ce va veni. Părinţii Bisericii, în timp ce laudă pe Dumnezel-om, suferă pentru omul durerii şi al problematizării. Ei ne îndeamnă să ne descoperim adâncurile sufletului nostru prin conştiinţa de sine, luminată de harul Evangheliei. Ne oferă un mod de viaţă liniştit, curat şi autentic, un mod de viaţă inspirat de Dumnezeu, în care harul libertăţii Lui ne vindecă de bolile păcatului şi ne desăvârşeşte.

Numai lângă Libertate ne putem vindeca rănile falsei noastre libertăţi. Părinţii Bisericii, pentru că au văzut lumina Adevărului, au dobândit sănătate duhovnicească, s-au eliberat pe ei înşişi, s-au bucurat de libertatea veacului ce va veni, fiind plini de har şi de încedere în iubirea lui Dumnezeu. Ei au văzut unde ajung toate, de aceea pot să spună conştient: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei au văzut mântuirea Ta!…” (Lc 2, 29-30). De aceea Sfinţi Părinţi pot să dea o educaţie corectă omului. Lângă ei te simţi liber, deschis. Nu te subestimează, nu profită de tine, nu te înşală şi nu îţi spun minciuni. Pentru că nu au nici o problemă a lor să o acopere.

Mulţi înţelepţi ai lumii condamnă cu precizie grija de cele multe şi nefolositoare. De ce un om care este curios nu poate fi şi discret? (Terentiu) De ce cine se ocupă cu lucrurile străine se îmbolnăveşte din cauza curiozităţii lui? (Euclid) Sfântul Casian Romanul menţionează, în meditaţia a 6-a (din cele 8 reflecţii despre răutate scrise de el), cum din trândăvie se naşte grija de multe, din grija de multe dezordinea şi din dezordine se nasc toate răutăţile. Deci grija de multe este legată de trândăvie şi o urmează credinciosă.

Conform Sfântului Ioan Scărarul, care este extraordinar în comparaţii, grija de multe este cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. Este adevărat că trândavul şi curiosul doresc să se ocupe cu ceva uşor pentru a-şi justifica existenţa şi prezenţa. Ei nu îndeplinesc de cele 10 porunci ale lui Dumnezeu şi de alte porunci evanghelice; ei caută şi găsesc o preocupare înşelătoare în ceilalţi şi în lucruri, idolatrizând universul vieţii în care trăiesc. Consideră ca fiind un întreg grija şi întrebările pentru cele multe, fiindu-le frică şi evitând sistematic cele dureroase. Conform Părinţilor Bisericii, chinuitorul patimilor se caracterizează prin grija de multe şi lene.

Opusul său, iubitorul de Dumnezeu şi de Legea Lui, este întotdeauna preocupat cum să placă Domnului, şi aceasta este grija lui principală. Strădania lui este să fie vrednic de darurile lui Hristos, de viaţa după Hristos.

De asemenea, grija de multe dezvăluie egoismul exagerat al omului şi mândria sa. Curiozitatea îi loveşte şi pe cei consideraţi inteligenţi, şi pe cei cu imaginaţie bogată, deoarece ei sunt mai uşor de predispus spre flecăreală şi aroganţă. Plăcerea de a folosi cuvinte excentrice, a jocului de cuvinte, a beţiei de cuvinte, a demonstrării cunoştinţelor sunt semnele curioşilor care se ocupă mult cu ceilalţi, doresc să placă celorlalţi, doresc să domine în discuţii. Astfel, aceştia ajung să se ocupe tot timpul de ceilalţi şi să nu se ocupe deloc de ei înşişi, să nu accepte sfaturi şi păreri, pe care doar ei să sunt gata să le dea cu uşurinţă. Preocuparea lor este imaginea ideatică despre sine proiectată în ceilalţi.

Avva Dorotei s-a ocupat de un caz foarte rar de curiozitate. El menţionează că uneori se întâmplă ca cineva să bănuiască ceva, iar, după aceea, faptele să demonstreze că a avut dreptate. Şi de aceea susţine faptul că, deoarece doreşte să îşi corecteze sinele, se mişcă întotdeauna suspicios şi curios, gândind în felul urmator: „Dacă vorbeşte cineva şi eu îl aud, am să înţeleg greşeala pentru care mă condamnă şi mă voi corecta”. Marele duhovnic condamnă imediat persoana care gândeşte astfel şi chiar o consideră mişcată de diavol. Dacă, într-adevăr, acea persoană doreşte să se corecteze, să se căiască atunci când i se prezintă greşeala, să agraveze şi să scuze în acest mod curiozitatea sa.

Cunoştinţele şi studiul sunt bune şi necesare. Dar cu cât sunt mai rele neştiinţa şi ignoranţa, cu atât mai mult trebuie acordată atenţie acestei curiozităţi continue, din care rezultă deşertăciunea şi dorinţa de a fi prins în multe treburi. Gândurile multe, zadarnice, obraznice şi dăunatoare întunecă mintea şi nu o lasă să înţeleagă nici ceea ce trebuie. Ar fi bine ca omul să se concentreze la el însuşi şi să se ocupe de cele necesare. Ar trebui să se cunoască pe sine însuşi şi să caute cunoştinţe care îi sunt de folos. Oricât am dori, nu putem să le cuprindem pe toate: ştirile de zi cu zi, noutăţile cele multe, sterile, schimbările lumii.

Cu înţelepciune să ne concentram la cele folositoare şi într-adevăr utile. Să devenim ca acei oameni de ştiinţă şi înţelepţi care reuşesc cele mari, ocupându-se cu cele mici. Să dobândim cele mari desăvârşind pe cele mici. Să dobândim pocăinţa plângând toate păcatele, chiar şi pe cele considerate de noi mici, dar poate mari în ochii lui Dumnezeu.



3. „Duhul iubirii de stăpânire”: opusul dragostei

Să ne specializăm în a cunoaşte adâncul inimii noastre, lipsurile noastre sau, de fapt, ceea ce suntem în realitate. Aşa cum zice marele înţelept, Nicodim Aghioritul: „Hai să fii un îndrăgostit preocupat în a înţelege cele duhovniceşti şi cereşti… Şi, bineînţeles, tare îl vei mulţumi pe Dumnezeu, Care are printre aleşii şi iubiţii Săi pe aceia care Îl iubesc şi învaţă să facă voia Sa”.

Dorinţa cumplită de stăpânire şi posesie este legată de grija de multe. Dacă omul se îngrijeşte numai de partea materială, pe ea doreşte să o stăpânească. Dacă această dorinţă de stăpânire te va cuceri, nu te va lasa în pace uşor. Te va chinui aşa de mult, până te va epuiza şi ridiculiza, până te va secătui de vlagă şi de putere de viaţă. Este cumplit de iritabilă, de răzbunătoare şi oribilă această dorinţă! Ea e însoţită de puterea de dominaţie, atât de întâlnită astăzi, chiar şi în „comunităţile creştine”.

Aceasta a alungat din cer pe îngeri, a îndepărtat cu răutate din Paradis pe locuitorii acestuia, pe înţelepţi i-a făcut neînţelepţi; chiar şi pe cei mici îi păcăleşte, zicându-le că îi va face mari. Toţi pot fi corupţi de săgeţile acestei patimi catastrofale. Chiar şi locuitorii pustiului, care au lăsat totul pentru El, se pot încăiera pentru 2 lei sau pentru primele locuri în viaţa călugărească. Şi totuşi, uitaţi ca o lume întreagă, societatea, părinţii şi dascălii, de mici ne iau de mână pentru a ne conduce spre culmile fericirii, creaţiei şi desăvârşirii.

Siguranţa pentru viitor, pentru carieră, asigurarea unui confort presupun să fii mare, primul şi cu renume. Ceea ce nu a putut deveni tatăl, trebuie să devină copilul, chiar dacă poate fiul său nu poate. Ceea ce a lipsit părinţilor, trebuie să prisosească copiilor: graba mare pentru studii, învăţătură, titluri şi pergamente sau diplome. Aceasta însă e doar o grabă pentru diplome şi nu pentru formarea persoanei. Crescând însă copiii, în acest mod (educaţi pentru a obţine premiul întâi şi a stăpâni), cresc ei normal? Nu cumva aşa, cu invidia, infectăm sfinţenia inimii lor şi îi facem mărturisitori tragici ai stăpânirii? Copiii sunt nepregătiţi pentru orice insucces în viaţă. Şi oare este posibil ca el să nu vină?
Un aghiorit duhovnic cu experienţă spunea: „Nu trebuie să ne surprindă eşecul, ci doar succesul!” Să ne gândim puţin la aceasta şi vom vedea cât este de greşită pedagogia noastră.

Este posibil să fim în viaţă tot timpul primii? Într-un autobuz pot sta toţi în primele locuri? În biserică toţi vor să fie primii? Toţi vor să li se slujească şi nu să slujească? Nu acesta este duhul trupului lui Hristos!

Omul căruia îi place să domine şi să stăpânească este mânios, bolnav, periculos, nesocotit şi nerăbdător. Îi vede încontinuu pe alţii ca fiindu-i obstacole în drumul său, ca adversari uneltitori împotriva evoluţiei şi creşterii sale. Prieteniile lui sunt ipocrite, iar acolo unde le va promova, cuvintele sale sunt complezenţe. Iar cu ceilalţi se poartă grosolan şi cu aroganţă. Când este şi om lipsit de calităţi şi capacitate, devine absolut ridicol şi vrednic de plâns, mai ales când stă în frunte.
Stăpânirea defineşte comportamentul nostru faţă de aproapele. O vedem ca pe o treaptă pe care să călcăm şi să urcăm (cât de mult astăzi ascultarea a ajuns să fie pentru unii un impuls de dominaţie!). Deci o transformăm într-un lucru sau într-un instrument, pentru a o folosi după necesităţile noastre. Dar adevărata relaţie între oameni nu există în exploatare, înşelare şi manipulare, ci ea există în sfinţenia darului şi a slujirii.



Creştinul, bineînţeles, se luptă pentru câştig şi împlinirea sa, dar cu rabdare şi smerenie, fără să îşi înlăture fraţii, în special atunci când sunt şi harismatici. Se bucură să fie şi al doilea, prin vrednicia sa, cu conştiinţa curată, neexistând ceva mai preţios. Niciodată nu îşi va permite să uneltească, să înşele, să fie viclean pentru a ajunge pe locul întâi, înlăturând pe fratele lui, mădular al trupului lui Hristos. În inima credinciosului nu are loc dezamăgirea pentru insucces. Prietenul lui Hristos va găsi un motiv pentru smerenie şi rugăciune mai fierbinte în această aparentă neşansă. Nu se va descuraja, nu se va extenua, va reveni daca va trebui, dar nu se va plânge ca un nemângâiat.

Să nu ne comparăm niciodată cu nimeni (II Cor 10, 12-14), oricât de mic sau mare am fi înaintea lui Dumnezeu fiecare dintre noi. Dumnezeu se îngrijeşte de fiecare om în parte, comunicându-Se şi împărtăşindu-Se inimii acestuia. Preocuparea noastră de o viaţă este cum să fim curăţiţi prin pocăinţă. Făcând aşa, Hristos Se va arăta omului acum, în Biserică, şi apoi în Împărăţia Sfintei Treimi. Trebuie să conştientizăm că Dumnezeu cunoaşte inima noastră şi vede faptele noastre.

Acest lucru ne va aduce multă smerenie şi păzirea de a ne închipui că suntem şi noi cineva, care Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Liberi de orice închipuire de sine, ne vom osteni şi, ce va vrea Dumnezeu, El va săvârşi fără noi, prin noi, pentru noi. Calea noastră este întotdeauna a smereniei, iar a ridica şi preaslăvi aparţin numai lui Dumnezeu.

Creştinul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca să îl conducă spre înălţimi. Bineînţeles că şi creştinul trebuie să fie pregătit, dar fără grabă şi impertinenţă. Credinciosul pregătit ştie să aştepte cu răbdare, fără să îl tulbure întârzierile sau nedreptăţile, amânările sau încercările. Trebuie să mai spunem că nu este necesar ca cineva sa fie pe primul loc al oricarei ierarhii ca să îşi exercite generos şi productiv talanţii pe care i-a dat Dumnezeu. Oriunde ai fi, trebuie să ai o lucrare, fără ea nu eşti departe de impostura chemării şi vocaţiei.

Şi la fabrică, în agricultură sau la facultate poţi să dobândeşti cunoştinţe şi experienţă. În oricare poziţie ne vom găsi, vom fi mulţumiţi dacă avem o poziţie interioară corectă şi adevărată. În special, primele locuri cer sacrificii mai mari, trudă şi luptă. În faţa lor, să stăm mai mult cu frică, decât cu dorinţă subiectivă arzătoare. O altă dorinţă neîncetată să ocupe locul întâi în inima noastră. Aceea de a sălăşlui Hristos în ea, de a fi împreună cu Hristos, de a trăi pentru Hristos, de a lua Hristos chip în noi.

De ce pentru aceasta viaţă dorim primele şi cele mai bune locuri, iar pentru cealaltă viaţă ne mulţumim cu un colţişor? De ce în această viaţă vrem să fim numărul unu în toate, iar la judecată să trecem chiar ultimul în Împărăţia Slavei?
Să folosim toată ambiţia şi dorinţa noastră de stăpânire, pentru a găsi un mod de a ne afla în braţele lui Hristos, de a ne odihni la pieptul Său cel sfânt, ca si ucenicul Său iubit, Ioan Teologul. Acest lucru să îl spunem copiilor noştri, rudelor şi prietenilor noştri, dar mai ales nouă înşine. Nouă, oamenilor, ne dăunează setea de a stăpâni peste ceilalţi, şi de aceea Biserica face rugăciune pentru ca Domnul să ne elibereze de acest duh al stăpânirii. Este un duh rău, demonic care locuieşte şi stăpâneşte, mai mult sau mai puţin, în toţi.

Fiecare dintre noi doreşte să controleze şi să stăpânească pe alţii. Şi când duhul stăpânirii locuieşte în suflet, omul trăieşte pentru acest duh şi nu pentru sine. Şi unde exista duhul stăpânirii, de acolo fuge duhul curăţiei, al smereniei Domnului, al dăruirii şi al dragostei adevărate a lui Dumnezeu.


4. „Duhul grăirii în deşert”: uciderea duhovnicească a fratelui meu 
Dacă Dumnezeu nu este „Domnul şi Stăpânul vieţii mele”, atunci eu-l meu devine domnul şi stăpânul meu, centrul absolut al lumii, şi încep să evaluez totul conform nevoilor mele, ideilor mele, dorinţelor mele şi părerilor mele. Această stare nu este altceva decât o formă de idolatrie, care este păcatul cel mai mare, pentru că el duce la pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Şi schimb prin aceasta întreaga ierarhie a valorilor şi nu mai iau aminte la providenţa lui Dumnezeu cu mine şi cu semeni. De fapt, ignor providenţa lui Dumnezeu, pentru că ignor prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea şi în lume.

Daca trândăvia şi grija de multe mă conduc spre catastrofa mea duhovnicească, duhul iubirii de stăpânire şi grăirea în deşert întregesc dezastrul prin uciderea duhovnicească a fraţilor mei. Trândăvia te imobilizează, grija de multe te pune în mişcare, duhul iubirii de stăpânire te tulbură şi grăirea în deşert te zguduie aşa cum marea furtunoasă iţi produce rău de mare. Marea este bogată în bunuri şi ce mult te linişteşte o călătorie pe apele ei liniştite! Cuvântul omenesc este ca marea. Te oboseşte sau te odihneşte, te sufocă sau te înviorează.

Într-adevăr, cuvântul omului este un dar nepreţuit, şi preţuieşte atât cât să ni se ceară în Ziua Judecăţii socoteală pentru folosirea sa. Cuvântul este sceptrul dominaţiei omului pe pământ. Este păcat să folosim nechibzuit acest sceptru, al cinstei şi originii dumnezeieşti. Acest inel de aur de legătură între oameni, limba, să îl ferim cu dexteritate de defecţiunile voite, de falsificările meşteşugite, de tehnicile ademenitoare şi îndrăzneţe.

Orice cuvânt rămâne întotdeauna în memoria oamenilor. Este prelucrat în orele de linişte pentru a întrista sau bucura omul. Cât trebuie să fim de atenţi atunci când ne exprimam, în special în caracterizări şi păreri! Nu este permis să vorbim cu aşa mare uşurinţă. Vorbăreţul este acceptat, dar foarte rar respectat. Niciodată nimeni nu l-a condamnat pe omul precaut şi tăcut. În final, vorbăreţul îi respinge pe ceilalţi şi este prieten cu cei de seama lui. Dar, deseori, nici el însuşi nu întârzie să se obosească din cauza acestui gol continuu, al abundenţei sale. Lucrurile pe care le comentează, le critică şi condamnă, foarte repede i se vor întâmpla şi lui.



Obsesia de a căuta tot timpul scandalul, calomnia blamabilă şi acuzarea aşa de mult neplăcută lui Dumnezeu începe întotdeauna de la flecăreala grăirii în deşert. Aceste patimi iau naştere în sufletele care le poseda, chiar dacă acestea le condamnă sau, cel puţin, le doresc. Sfântul Ioan Scărarul caracterizează clevetirea ca fiind tronul zădărniciei, semnul neştiinţei, începutul judecăţii, conducător spre absurditate, cauza minciunii, pierderea bucuriei duhovniceşti şi a rugăciunii. În schimb, vorbeşte foarte frumos despre tăcerea distinsă şi în plină cunoştinţă de cauză. Şi o numeşte mama rugăciunii, meditaţie la robia patimilor, supraveghetorul gândurilor, păzitorul care observă duşmanii, cauza tristeţii şi neliniştii bune, duşman al curajului indiscret, ascensiune duhovnicească tainică.

Sfântul Nicodim Aghioritul continuă pe acelaşi ton, considerând grăirea în deşert ca fiind caz de neştiinţă şi de nerozie, poarta bârfei răutăcioase, sluga minciunilor şi a indiferenţei faţă de evlavia râvnitore şi fierbinte. Admirând tăcerea, o menţionează ca fiind nădejdea biruinţei, iubită de acela care nu are nădejde în sine, un ajutor minunat pentru practicarea virtuţilor şi semn al cuminţeniei.
Avva Dorotei face o observaţie remarcabilă, spunând: „De multe ori discutăm dintr-o dispoziţie pentru vorbărie. Vom spune ceva, poate fără să vrem, ne va scăpa şi îl vom întrista pe fratele nostru. În schimb, atunci când cineva vorbeşte cu măsură, spre folosul celuilalt, Dumnezeu nu va permite ca celălalt să se tulbure din cauza cuvintelor noastre”. În altă parte, Avva continuă: „Exact aşa cum ţinem post de la mâncare, aşa să postească şi limba noastră şi să fie departe de bârfa răutăcioasă, de minciună, vorbărie, dezaprobarea aproapelui, de mânie, şi, în general, de orice păcat care se face cu limba.

Avva Sisoie a repetat 30 de ani în rugăciunea sa: „Doamne, Iisuse Hristoase, acoperă-mă de la cadavrele limbii mele!” Vedeţi un acord minunat al tezelor Părinţilor din pustiu privind atitudinea şi relaţiile oamenilor din societate? Deci nu vom regreta dacă învăţăm, chiar dacă nu imediat, să tăcem şi să fugim de cuvintele pline de răceală şi indiscreţie. Sau măcar, în general, să spunem mai puţin. Cuvântul nostru să posede acest mare cadou pe care Dumnezeu i l-a dat numai omului: măsura, respectul şi sfinţenia. Cuvântul ne-a fost dat pentru doxologia şi mulţumirea lui Dumnezeu, pentru a ne exprima dragostea noastră pentru oameni şi a ne uni cu ei, şi nu pentru a ne despărţi şi izola de Dumnezeu şi de oameni.

Kerygma cea mai răsunătoare a Muntelui Athos este tăcerea lui. Părinţii din Pateric învaţă prin tăcerea lor, prin prezenţa lor chenotică. Tăcerea voită şi îndepărtarea cu bună ştiinţă a monahilor de discuţii dobândeşte o valoare numai prin convorbirea cu Dumnezeu. Acest dialog cu Dumnezeu este un dialog mistic şi de mărturisire, este un dialog al cunoaşterii şi al pedagogiei sufleteşti. Prin păstrarea tăcerii se încearcă (probează) puterea voinţei şi se eliberează ascetul de multe capcane nedorite: curiozităţi, îndrăzneli, judecăţi şi altele. Polifonia, limbuţia şi pălăvrăgeala lumii de astăzi au multe de învăţat de la această tăcere teocentrică.

Omul contemporan este chemat întotdeauna să se împărtăşească din mesajul tăcerii mistice a Părinţilor deşertului. Este nevoie pentru timpurile de astăzi de o coborâre a tonurilor, tensiunilor, încordărilor şi exaltărilor. E nevoie de o diminuare a verbiajului, a pălăvrăgelii exuberante, a flecăreli obositoare, pentru ca fiecare om să se retragă în chilia lui proprie pentru a discuta în taină cu sine însuşi, pentru a se cunoaşte pe sine însuşi şi pentru a auzi vocea reală în profunzime. Acolo şi numai acolo va vedea adevărata realitate şi nu cea imaginară, ideatică, despre sine. Acolo va cunoaşte adevărata lui icoană duhovnicească, reală, şi va constata sau nu dacă Hristos a luat chip în el şi dacă Îl poartă pe Hristos în sine.



5. Crucea şi învierea personală

Aceste 4 duhuri rele, pe care le-am menţionat, sunt ca un vehicol cu patru roţi, care cu viteză mărită ne conduc spre prăpastie. Sufletul, sub povara acestor patimi, nu poate să nu fie grav bolnav. Şi uitaţi de ce.

Trândăvia omoară conştiinţa de Dumnezeu, grija de multe omoră conştiinţa de lucruri, pe care le folosim pentru distrugerea şi nu pentru mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care desconsideră omul, omoară conştiinţa falsă de aproapele, iar grăirea în deşert omoară conştiinţa de noi înşine, prin risipa cuvântului dumnezeiesc. Uitaţi de ce, din cele trei sute de patimi, pe care le menţionează Sfântul Petru Damaschin în Filocalie, Sfântul Efrem le-a ales doar pe acestea patru! Deoarece au aşa mare putere, încât uşor pot omorî sufletul, fără să ne dăm seama.
Fiecare dintre noi cade în aceste patimi, mai mult sau mai puţin. Să ne rugăm fierbinte Domnului pentru a ne elibera de acestea şi să ne amintim istoria acelui monah care, de nouă ani de zile, se chinuia mult cu războiul gândurilor viclene. Disperat, şi-a spus lui însuşi: „Cu gândurile acestea pe care le am, îmi pierd sufletul şi nu am nădejde de mântuire. Deci, hai să merg în lume”. Şi s-a dus. Pe drum, a auzit o voce din Cer, care îi spunea: „Cei nouă ani în care te-ai chinuit cu gândurile cu care te luptai sunt toţi cununele tale şi slava ta, numai întoarce-te cu pace şi te vei uşura de gânduri”. Călugărul s-a întors şi s-a odihnit în pace.
Fraţii mei, lumea îi păcăleşte pe oameni prin a le oferi o bucurie şi dulceaţă superficiale şi trecătoare. Această plăcere aparentă dă naştere la durere, robie, tristeţe şi lipsă de sens. Tăcerea crucificată ne dă într-adevăr plăcere, bucurie irevocabilă, frumuseţea dulce a coexistenţei continue cu Hristos.

Această coexistenţă oferă viaţii omului o bucurie invincibilă. Lumea este întunecată pentru omul care nu cunoaşte decât nivelul inferior al vieţii. Omul de azi este stresat deoarece nivelul modului lui de viaţă este submediu. Omul se va umple cu bucurie adevărată când îşi va răstigni patimile şi dorinţele sale. Iar în interiorul acestei răstigniri va veni bucuria cea mare a libertăţii, confortului şi odihnei.
Părinţii Bisericii ne învaţă bunacuviinţă a simplităţii, frumuseţea cuvintelor neafectate, harul sobrietăţii şi înnoirea prin trezvie. Cum poate omul de astăzi, în dificultăţile ştiute de noi toţi, să vină acasă şi să se simtă împăcat, firesc, liniştit, iubind pe ai săi, fără calcule, analize, evaluări şi incertitudini? Numai dacă va exista în viaţa lui o renaştere duhovnicească! Cum poate cetăţeanul de astăzi să se dezlege de lucruri şi condiţii? Numai dacă e liber sufleteşte, în interiorul lui!

Unui ascet din Sfantul Munte i s-a daruit ceva, iar el, după puţin timp, a dăruit acel ceva unui vizitator al sau, spunându-i simplu: „M-am smerit că l-am primit, m-am bucurat mai mult ca l-am dat!” Aici este crucea si invierea! Crucea exterioară a golirii, smereniei, sărăciei; învierea interioară a bucuriei, iubirii, dăruirii, diaconiei, harului.

Relaţia monahului cu fratele său seamănă cu relaţia lui Dumnezeu cu umanitatea. Lumea este un dar de la Dumnezeu. Darul se oferă de către cineva pentru a câştiga dragostea, pentru a realiza un dialog de iubire între el şi cel căruia îi dăruieşte darul. Dar când acela se alătură în întregime darului şi îl uită pe dăruitor, atunci nu răspunde dragostei lui, iar dialogul de dragoste dintre ei nu se realizează. Avem datoria să uităm şi să sărim peste dar prin orice mijloc, pentru a-l vedea pe Dumnezeu, Dăruitorul. Deci toţi cei care s-au lăsat în desfătarea darurilor, l-au uitat pe Dăruitor şi s-au rănit mortal din cauza durerii, plăcerilor şi tulburării.
Dragii mei fraţi, omul duhovnicesc este omul luptător. Sfântul Ioan Carpatinul menţionează într-unul din cele 100 de capete mângâietoare: duşmanii demoni luptă cu caracterul şi amabilitatea, lovind sufletul cu ispite variate şi de nedescris. Din tristeţile cele multe şi de nedescris se împleteşte cununa ta, la slabiciuni se vede perfect puterea lui Hristos, iar harul Sfântului Duh obişnuieşte să înflorească în cele mai sumbre situaţii.

Cine urăşte păcatul, iubeşte viaţa. Cine ignoră păcatul, trăieşte o viaţă superficială. Cine iubeşte păcatul, dispreţuieşte darul vieţii şi al mântuirii. Când biruim păcatele şi patimile noastre trăim Învierea, atunci simţim bucuria biruinţei: Hristos a biruit lumea (In 6, 33) şi a înviat din morţi (Mt 28, 7). Împreună cu „Hristos a Înviat”, prăznuim şi Învierea noastră din mormântul păcatului, cât şi Învierea noastră de obşte: „Histos a înviat şi nici un mort în morminte” (Utrenia Paştilor).

Cei care s-au depărtat de Hristos şi care se află sub stăpânirea păcatului şi a morţii nu pot să aibă această aşteptare întru nădejdea bucuriei, pentru că ei nu cred în Învierea lui Hristos. Prin patimi, oamenii se îndepărtează de Hristos şi de adevărata cunoaştere ontologică sau duhovnicească despre om. Prin ce se deosebeşte viaţa creştină autentică de viaţa lumească? Prin faptul că creştinii resping plăcerea şi îndulcirea patimilor, pentru a fi în comuniune cu Dumnezeul sfinţeniei, bucuriei şi al veşniciei. Civilizaţia contemporană tace foarte discret în privinţa nevoilor duhovniceşti ale omului. Sfânta noastră Biserică, cu experienţa acumulată de-a lungul veacurilor, are să ne dea sfaturi preţioase pentru lupta noastră împotriva patimilor şi a păcatului.

Păcatul este respingerea lui Dumnezeu şi despărţirea de El, pierderea comuniunii iubitoare cu El. Omul care nu se îngrijeşte de sufletul său şi se ocupă cu lucruri inferioare, îşi pierde sufletul.

Conform Sfinţilor noştri Părinţi, există trei feluri de morţi.
Prima este atunci când omul este mort pentru păcat şi trăieşte pentru Dumnezeu.
A doua este moartea naturală, adică atunci când sufletul se desparte de trup.
Şi a treia moarte este moartea duhovnicească, care este înaintea celei fizice, moartea sufletului, atunci când omul, trăind în păcat, este lipsit de împărtăşirea harului dumnezeiesc.

Morţii duhovniceşte circulă zilnic printre noi, ca necredincioşi sau atei, eretici sau nepocăiţi, avizi şi hrăpăreţi, dar şi în interiorul grădinii Bisericii, ca trândavi, curioşi, vorbăreţi, cuprinşi de duhul iubirii de stăpânire. Păcatul îl face pe om să fie fricos şi stresat, împietrit şi închis.
Rădăcina păcatului este, în primul rând, mândria cu ramuri multe şi ciudate. Deci, aceasta încearcă să îl facă pe om să se asigure, sa aibe baze solide pe pământ. Omul păcătos se îmbogăţeşte, este hrăpăreţ, trăieşte şi se mişcă cu uşurinţă în slava prosperităţii şi crede că, trăind în acest mod, va evita moartea şi va deveni astfel nemuritor.

În camera de oaspeţi a unei mănăstiri de la Sfântul Munte, pelerinii citesc un epigraf care creează comentarii variate. Epigraful spune: „Dacă mori înainte de a muri, nu vei muri atunci cand vei muri!” şi se referă la prima moarte pe care am menţionat-o.



Pentru Părinţii Bisericii noastre, Împărăţia lui Dumnezeu nu este viaţa de după moarte, ci o realitate prezentă. Daca cineva trăieşte pentru Dumnezeu şi şi-a omorât ego-ul păcătos, atunci nu îi este frică de moartea fizică, deoarece aceasta va fi continuarea vieţii prezente şi fericite pe care o trăieşte împreună cu Hristos. Pe de o parte, omul, cu cât este mai mort duhovniceşte, cu atât îi este mai frică de moartea fizică, deoarece a cunoscut numai existenţa efemeră şi perisabilă. Iar când o pierde pe aceasta, simte că pierde totul şi simte o vinovăţie şi un control interior.

Moartea şi frica sunt sursele păcatului. Conform Apostolului Pavel, Hristos a venit pentru a-l elibera pe om din robia demonului şi de frica morţii. Plăcerea gustului din fructul interzis al Paradisului a adus durerea căderii.
Atunci Adam a murit pentru prima dată. Din „persoană”, a devenit „individ”, prin autonomie. Şi-a pierdut facultatea de a se referi la Dumnezeu. Dupa ce s-a înstrăinat de Dumnezeu, a devenit egocentric, mort. Sfântul Grigorie Palama spune exact acest lucru, în lucrarea sa legată de comuniunea cu Dumnezeu: moartea sufletului este înstrăinarea vieţii omului de Dumnezeu.

Regenerarea sau schimbarea omului se împlineşte prin tainele Bisericii şi prin practicarea virtuţilor. Iubirea lui Dumnezeu către om şi iubirea omului către Dumnezeu îl fac pe om învingătorul firii, reînnoit, sfânt. Cu cât omul Îl doreşte mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult Îl cunoaşte şi iubeşte. Pentru a ajunge la această consacrare întreagă, la extaz şi comuniune dumnezeiască, omul este chemat să renunţe la voia lui egoistă şi la individualitatea sa, să răstignească patimile şi să obţină simţuri duhovnicesti.

În această lume, credinciosul are datoria să trăiască în duh ascetic şi nu într-un duh pragmatic. Să se mulţumească cu cele puţine şi necesare. Să-şi poarte crucea cu mulţumire pentru pâinea cea de toate zilele, pentru ziua de azi, pentru binecuvântarea păcii şi libertăţii, pentru că trăieşte. Să nu ajungă un super consumator, un vânător de utilizări. În acest duh şi cu această atitudine, creştinul trăieşte bucuria prezentului şi mulţumeşte din inimă Autorului acestei dăruiri.
Asceza nu constituie o practică dură, nu e o privare, nu e o izolare, nu e şi nici nu poate fi o tipizare sau formalizare, ci prin excelenţă ea este ajutor spre cunoaştere; dacă nu ne jertfim, nu vom dobândi o viaţă autentică. Ascetul alege, în locul capcanelor egoismului, bucuria smereniei, a slujirii şi a dăruirii, care reprezintă, în sine, „cioplirea” continuă a ego-ului şi jertfă plină de sens şi cu folos.

Perioada Marelui Post este mai ales o perioada de durere şi lacrimi. Şi cu toate că omul de azi nu doreşte deloc să sufere şi să fie îndoliat, este cel mai necăjit şi mohorât. Pocăinţa învie; nepocăinţa întristează şi chinuie. Această perioadă, chiar acest lucru doreşte să ne ofere: adevărata bucurie a vieţii în Hristos şi libertatea vieţii nemuritoare, trecerea noastră, Paştele nostru, care, însă, va veni prin autoînvinuire, meditaţie, inimă zdrobită, cumpătare şi credinţă.

Duhul Marelui Post nu este numai înfrânarea de la câteva mârşăvii. De această neînţelegere doreşte să ne scape sfânta imnologie a acestei perioade, atunci când ne cheamă să începem bucuroşi înfrânarea mult lăudabilă. Când ne doreşte să angajăm iubirii strălucirea, rugăciunii fulgerul, bărbăţiei puterea, puritatea sufletească
De asemenea, să avem grijă de faptul că, postind numai de la mâncare, nu ne curăţim sufletul de patimi şi, deci, ne bucurăm în zadar de postul mâncării. Perioada aceasta este, mai ales, un îndemn pentru trândavi, iscoditori şi vicleni, pentru cei însetaţi de stăpânire şi vorbăreţi, dar şi pentru indolenţi, pătimaşi şi pentru toţi acei care au părăsit nevoinţa vieţii ascetice. Este un imbold pentru trezirea duhovnicească generală, pentru revitalizarea sufletului, care va îndrepta greşelile trecutului şi va reconstrui puterile sufletului.

Deci, fraţilor, să răstignim membrele prin înfrânare, să ne purificăm prin rugăciune, pentru a ne curăţa simţurile şi a aspira la lumina inaccesibilă a Învierii. Luminarea existenţei noastre se sprijină pe întoarcerea noastră la Dumnezeu, Care ne aşteaptă pe toţi cu braţele deschise. Cel care se aproprie, Îl vede pe Dumnezeu că binecuvintează şi răspândeşte pace chiar şi vieţii acelora care corespunde mai puţin cu adevărul.

Dumnezeu poate să vadă şi să recunoască toată jertfa noastră de despătimire ca participare la suferinţele lui (I Pentru 4, 13; II Cor 1, 5). Însă noi trebuie să fim smeriţi, trăind cu conştiinţa nevredniciei de a-L numi pe Dumnezeu Tată, dând slavă Sfintei Treimi pentru binefacerile iconomiei Sale pentru noi. Să avem pururea în sufletul nostru momentul şi icoana răscumpărării noastre prin Patimile şi Învierea Domnului şi, totodată, să conştientizăm păcatele noastre.
Pentru unii, Învierea e un timp de încercări şi trăiesc încă un gol în sufletul lor. Se cântă „Hristos a Înviat!” şi încă se simt stăpâniţi de duhul tristeţii. Chiar dacă nu ne-am despătimit şi încă trăim în umbra morţii, trebuie să ne amintim că nu există nimic în lume decât numai Învierea lui Hristos şi în ea să nădăjduim fiecare dintre noi.

Ne aflăm în situaţia în care un gând ne vine şi începem să vedem propria noastră icoană spirituală, spunând: „Uite, suflete, Paştile Învierii, luminii şi bucuriei se prăznuiesc şi eu tot în tristeţea, întunericul, tulburarea şi chinul paimilor zac şi bolesc! E Praznic al bucuriei şi eu bolesc de mâhnirea şi tulburarea păcatelor mele! E Praznic al curăţeniei şi luminii şi eu, suflete, tot nu pot să scap de un păcat sau altul! Nu de puţine ori sau chiar contiuu cad în aceleaşi păcate, mă întorc la urâţeniile rău mirositoare ale păcatelor”. Nu trebuie să primim şi să dialogăm cu acest gând ispititor, înşelător, ci trebuie să credem şi să nădăjduim că şi noi, ultimii păcătoşi, vom învia. Dar nu numai să nădăjduim că acest lucuru se va întâmpla, ci să şi aşteptăm prin pocăinţa noastră, care ne învie din păcate prin puterile harului lui Dumnezeu: „Eu nu numai că mărturisec Învierea morţilor!, ci eu, personal, practic şi cu adevărat, aştept această Înviere!”

AGNOS

Hristos este cu noi!