În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.Fraţi creştini, de nenumărate ori s-a spus că în fiecare Duminică a Marelui Post sunt şi alte prăznuiri pe lângă aceea a Învierii. Astfel, în această zi, Biserica îl cinsteşte pe Sfântul Ioan Scărarul, unul dintre cei mai mari asceţi, pe care Biserica, vorbind despre ei, îi numeşte „îngeri pământeşti şi oameni cereşti”.
Aceşti mari asceţi au fost oameni nemaipomeniţi. Ei au supus toate lucrurile; fiarele sălbatice li s-au supus de bunăvoie şi degrabă. Pentru ei, nu existau boli cărora să nu le găsească leacul. Au mers pe ape ca pe pământ uscat; toate elementele telurice li s-au supus, pentru că ei au trăit în credinţa lui Dumnezeu şi au avut puterea harică de a birui legile naturii pământeşti. Un astfel de ascet a fost Sfântul Ioan Scărarul.
El a fost supranumit „al Scării” (Climacus) pentru că a scris o lucrare nemuritoare, „Scara dumnezeiescului urcuş”. În această lucrare, vedem cum, cu ajutorul a 30 de trepte, creştinul se ridică treptat de jos către înălţimile desăvârşirii spirituale absolute. Vedem cum o virtute duce către alta, pe măsură ce omul se înalţă din ce în ce mai sus şi în final ajunge la acea înălţime unde sălăşluieşte cununa virtuţilor, care este numită „iubirea creştină”.
Sfântul Ioan Scărarul a scris această operă nepieritoare în special pentru monahi, dar în trecut „Scara” sa a fost întotdeauna o lectură preferată în Rusia de către orice râvnitor al vieţii cucernice, chiar dacă nu era monah. În carte, Sfântul arată desluşit cum se trece de la un pas la următorul.
Ţine minte, suflete creştin, că acest dumnezeiesc urcuş îi este neapărat necesar oricui doreşte să îşi izbăvească sufletul în viaţa de veci.
Când aruncăm în sus o piatră, ea urcă până în momentul când forţa ce a propulsat-o încetează să mai acţioneze. Atât timp cât forţa acţionează, piatra se deplasează din ce în ce mai sus în ascensiunea sa, depăşind forţa gravitaţională. Dar când această forţă se consumă şi încetează să acţioneze, atunci, după cum ştiţi, piatra nu rămâne suspendată în aer. Imediat, ea începe să cadă, şi cu cât înaintează, cu atât se măreşte viteza căderii sale. Aceasta, numai dacă ne gândim numai la legile fizice ale gravitaţiei.
La fel este şi în viaţa spirituală. Pe măsură ce creştinul înaintează succesiv, forţa lucrărilor duhovniceşti şi ascetice îl înalţă. Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă” (Luca 13, 24). Aceasta înseamnă că creştinul trebuie să fie un ascet. Nu numai călugării, ci fiecare creştin. Fiecare creştin trebuie să îndure suferinţe pentru sufletul şi viaţa sa. Trebuie să îşi îndrepte viaţa pe calea creştină, şi să îşi cureţe sufletul de toată mizeria şi toate gunoaiele.
Acum, dacă creştinul ce urcă această scară a desăvârşirii spirituale prin luptele şi nevoinţele sale ascetice, încetează această lucrare şi osteneală ascetică, sufletul său nu va rămâne în starea cea dintâi; ci, precum piatra, se va prăbuşi la pământ. Va cădea din ce în ce mai repede până când, într-un final, dacă omul nu îşi vine în simţiri, se va prăvăli în străfundurile iadului.
Este necesar să ne amintim acest lucru. Oamenii uită că drumul creştinătăţii este cu adevărat o lucrare ascetică. Duminica trecută, am auzit cum Domnul a spus: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34). Domnul a accentuat acest lucru spre a ne atrage atenţia. De aceea, creştinul trebuie să fie cel ce îşi ia crucea, iar viaţa lui, în acelaşi chip, trebuie să fie o nevoinţă ascetică de purtare a crucii. Oricare ar fi împrejurările vieţii sale, fie că este călugăr sau mirean, nu are importanţă. Şi într-un caz şi în altul, dacă nu se străduieşte să se înalţe, atunci, cu siguranţă, se va scoborî din ce în ce mai jos.
Şi în această privinţă, vai, oamenii au gânduri încâlcite. De pildă, un cleric se nimereşte să vină într-o casă în timpul unui post. Atente şi binevoitoare, gazdele îi oferă mâncare de post şi spun: “Pentru dumneavoastră, mâncare de post, desigur!”. La aceasta, unul dintre ierarhii noştri răspunde de obicei: “Da, sunt ortodox. Dar cine ţi-a dat voie să nu ţii postul?”. Toate posturile Bisericii, toate rânduielile, sunt obligatorii pentru fiecare creştin ortodox. Vorbind despre monahi, asceţi ca Sfântul Ioan Scărarul şi cei ca el au postit mult mai sever decât prevede Biserica; dar aceasta a fost o chestiune legată de osârdia lor spirituală, un exemplu al nevoinţelor ascetice personale. Aceasta Biserica nu o cere de la toată lumea, pentru că nu se potriveşte cu puterea fiecăruia. Dar Biserica pretinde cu adevărat fiecărui ortodox ţinerea posturilor pe care le-a rânduit.
De multe ori am amintit cuvintele Sfântului Serafim, şi încă o dată le voi arăta. Odată a venit la dânsul o mamă ce era îngrijorată cum ar putea aranja cea mai bună cu putinţă căsătorie pentru tânara ei fiică. Atunci când a venit la Sfântul Serafim pentru sfătuire, el i-a spus: „Înainte de orice, asigură-te că acela pe care fiica ta îl va alege ca tovarăş de viaţă respectă posturile. Dacă nu le ţine, atunci nu este creştin, indiferent ce se socoteşte el a fi.” Vedeţi cum cel mai mare sfânt al bisericii ruse, Sfântul Serafim de Sarov, un om care, mai bine ca noi, a ştiut ce este Ortodoxia, a vorbit despre posturi?
Să reţinem acest lucru. Sfântul Ioan Scărarul a descris scara dumnezeiescului urcuş; atunci să nu uităm că fiecare creştin trebuie să o urce. Marii asceţi au înaintat precum vulturii zburători întru cele înalte, noi de-abia ne mişcăm. Să nu uităm că, de nu ne vom osteni să ne îndreptăm pe noi înşine şi vieţile noastre, atunci vom conteni suirea noastră şi, mai mult ca sigur, vom începe să cădem. Amin.
Mitrop.Filaret (Voznesensky) de New York (1903-1985) , ierarh al ROCOR
din St.John Climacus, “The Ladder of Divine Ascent”, Boston, Holy Transfiguration Monastery, 1978, pp.xxxi-xxxiii
Hristos este cu noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML