Sf. Nicolae Cabasila-TÂLCUIREA DUMNEZEIEŞTII LITURGHII(XIII-XIV-XV)

CAPITOLUL XIII
Ce înseamna ruga „Doamne miluieste?”63

Sa vedem acum pentru ce preotul (diaconul) ne îndeamna sa ne rugam
pentru multe si felurite lucruri, pe când credinciosii din biserica se roaga numai
sa fie miluiti, înaltând catre Dumnezeu la toate cererile, una si aceeasi
rugaciune: (Doamne Miluieste!) – Mai întâi pentru ca, asa cum am spus64,
aceasta rugaciune cuprinde într-însa o multumire si o marturisire. Al doilea,
fiindca a cere de la Dumnezeu mila, însemneaza a cere împaratia Lui; iar daca o
cerem pe aceasta Hristos a fagaduit ca toate celelalte de care avem trebuinta ni
se vor adauga65. Pentru aceasta e de ajuns cererea de mai sus, ca una ce poate sa
dobândeasca toate dintr-o data66.
Dar de unde se poate vedea ca mila lui Dumnezeu e tot una cu împatatia
Lui? – Din aceea ca Hristos, vorbind despre rasplata cu care El va încununa pe
milostivi, odata spune ca acestia vor fi miluiti, iar altadata ca vor mosteni
împaratia. Astfel, într-un loc zice: „Fericiti cei milostivi, ca aceia vor fi
miluiti”67; iar în alta parte, ca si cum s-ar talmaci pe Sine Însusi si ar lamuri ce
înseamna a fi miluit spune: „Si va zice împaratul celor de-a dreapta Lui (adica
celor milostivi): Veniti, binecuvântatii Tatalui Meu si mosteniti împaratia cea
gatit\ voua de zidirea lumii”68. Asa ca a dobândi mila de la Dumnezeu e tot una
cu a primi mostenirea împaratiei ceresti.
De altfel, daca cineva ar voi sa înteleaga în ce consta mila dumnezeiasca,
prin asemanare cu mila omeneasca, va gasi ca ea nu e nimic altceva decât însasi
împaratia cerurilor. Caci sa vedem ce au facut cei milostivi? – „Flamând am fost

------------------------------------------------------------------------------------------------------
62 Vezi Matei VI, 11 si Luca XI, 3. ~n textul evanghelic se zice: “pâinea cea spre fiin]\”, adic\ de via]\
d\t\toare, cu referire la Sf. Euharistie, Sf. Trup [i Sf. Sânge ale Domnului nostru Iisus Hristos.
63 Cf. cu Sf. Simeon Tes., Despre Sf. Rug\ciune, cap. 321.
64 Vezi cap. precedent.
65 Matei VI, 33 Luca XII, 31.
66 Cf. Sf. Ioan Hrisostom, care referindu-se la exteniile si rugaciunile pentru energumeni pentru penitenti si
pentru credinciosi, le numeste rugaciunea cea plina de mila (euch*n th*n eleon gemousan) fiindca atât
majoritatea cererilor (care formeaza cuprinsul lor cât si invocatia cu care se asociaza la ele poporul (Doamne
miluieste), implora mila lui Dumnezeu (Omilia XVIII, 3 la II Cor. si Omilia 71, 4 la Matei, P.G. 58, 666 si 61,
527, citate la Hansseus, III, 243-45).
67 Matei V, 7.
68 Matei XXV, 34.

si mi-ati dat sa manânc, însetat am fost si mi-ati dat sa beau» le va zice Domnul
69. De aceea si Hristos îi va milui, primindu-i partasi la masa Lui. Si care e acea
masa? – „... Ca sa mâncati si sa beti la masa Mea, întru împaratia Mea”70, zice
Dânsul. Iar ca sa ne dam seama de stralucirea acelei mese, care nu va fi o masa
de robi, ci una împarateasca, sa avem în vedere ca cel ce va sluji la ea va fi
însusi Stapânul a toate: „Caci se va încinge, îi va aseza la masa si, apropriinduse
va sluji lor”71.
Ori, Cel ce e din fire împarat, nu are nimic din ale robului, dupa cum noi,
care suntem robi, nu avem nimic împaratesc din fire. Tot El va îmbraca pe cei
goi, pe care îi va milui. Si prin urmare, nu le va da haina împarateasca pentru ca
de la El si din ale Sale îi va îmbraca. Aceasta este haina de nunta pe care cei ce
vor îmbraca-o trebuie sa fie primiti în aceasta împaratie. Caci împaratul
cercetându-i nu va avea nici o pricina ca sa-i alunge din camara de nunta. Ba
ceva mai mult: le va deschide casa Lui si aducându-i înlauntru, le va da loc de
odihna: „Caci strain eram si M-ati primite la voi”72. Dar cei vrednici de un
asemenea har nu mai sunt robi, ci fii: „Caci robul nu ramâne pururea în casa pe
când fiul ramâne pe veci”, zice Domnul 73. Iar fiii sunt si mostenitori, mostenind
nu numai împaratia, ci si pe Stapânitorul ei: „Caci mostenitorii lui Dumnezeu
sunt împreuna-mostenitorii lui Hristos... ”, zice Scriptura74.
Prin urmare, când cerem de la Hristos mila, înseamna ca ne rugam sa
dobândim de la El împaratia.

CAPITOLUL XIV
Despre îndemnul „...Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!”

Dupa ce s-a rugat pentru toate preotul (diaconul) ne îndeamna sa ne dam
pe noi însine lui Dumnezeu, zicând: „Pe Prea sfânta, Curata, Prea binecuvântata,
slavita Stapâna noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria, cu
toti Sfintii pomenind-o, pe noi însine si unii pe altii si toata viata noastra lui
Hristos Dumnezeu sa o dam!”75

------------------------------------------------------------------------------------------------------
69 Matei XXV, 35.
70 Luca XXII, 30.
71 Luca XII, 37.
72 Matei XXV, 35.
73 Ioan VIII, 35. În textul grec din ed. Migne (col. 397 C-D), al doilea membru al citatului biblic lipseste, dar
el se afla în textul din Ms. gr. 1213 din Bibl. Nat. Paris, fiind de altfel cerut imperios de sensul logic al
contextului (vezi Salaville, tr. fr. p. 108, n. 2).
74 Rom. VIII 17.
75 În liturghierele grecesti si slavonesti, ca si în toate editiile liturghierului românesc dinainte de anul 1902,
formula „Pe Preasfânta...” este unita cu, „Pre noi însine...”, formând amândoua un singur aliniat. Raspunsul
„Prea sfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”, care desparte astazi aceste doua formule,
constituie o particularitate locala a Bisericii p. 25.



Nu este dat oricui sa se încredinteze pe sine însusi lui Dumnezeu. Caci nu
e de ajuns sa o voim noi, ci trebuie sa avem încuviintarea lui Dumnezeu. Pentru
aceasta este însa nevoie de încredere desavârsita, iar încrederea ne-o da cugetul
curat, atunci când inima noastra nu ne osândeste76, când ne îngrijim de cele
dumnezeiesti, chiar uitând pe ale noastre însine; caci atunci ne-am eliberat cu
adevarat de grija de noi însine si am închinat fiinta noastra lui Dumnezeu, cu
toata încrederea, crezând cu tarie ca El primeste si pastreaza acest dar al nostru.
Lucrul acesta cere deci multa virtute si multa nevointa. De aceea chemam întrajutor
spre aceasta pe Prea Sfânta Maica Domnului cu toata ceata Sfintilor: caci
cuvântul „pomenind-o” înseamna a o chema, a o ruga.
Astfel, dupa ce am cerut mai întâi unitatea credintei si împartasirea
Sfântului Duh, ne încredintam lui Dumnezeu pe noi însine si unii pe altii si toata
viata noastra. Dar ce este unitatea credintei? – Zice Scriptura: „Barbatul
îndoielnic este nestatornic în toate caile sale”77, numind „îndoielnic” pe omul
nehotarât, care nu e deloc sigur. Unul ca acesta, sovaind când într-o parte, când
într-alta, nu se hotaraste niciodata pentru un singur lucru. Opusul acestei însusiri
este hotarârea, siguranta, statornicia, care se arata prin unitate. Caci cel ce crede
cu tarie, crede într-un singur fel despre orice lucru: sau ca e, sau ca nu e. Pe când
cel îndoielnic crede când una când alta, ceea ce se vede din însusi cuvântul
„îndoielnic” (care vine de la doi). Iata deci ce e unitatea credintei: o credinta
neclinitita, fara nici un pic de îndoiala.
Iar împartasirea Sfântului Duh înseamna Harul dumnezeiesc. Se numeste
împartasire, pentru ca dupa ce Hristos a surpat prin cruce zidul despartitor al
vrajbei ce era între Dumnezeu si oameni, trebuia ca acei ce odinioara erau straini
si n-aveau nimic comun, de aici înainte sa fie una si sa aiba partasie;78 acest
lucru l-a împlinit pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli. Caci de acolo a
izvorât oamenilor Harul sfântului botez si tot râul dumnezeiestilor daruri, prin
care ajungem partasi dumnezeiestii firi, precum spune Sfântul Apostol Petru79.
Cel ce vrea sa se dea pe sine, dupa cum se cuvine, lui Dumnezeu, are deci
nevoie atât de unitatea credintei cât si de împartasirea Sfântului Duh. Si ne dam
lui Dumnezeu nu numai fiecare pe noi însine, ci si unii pe altii, caci legea iubirii
ne porunceste sa ne îngrijim nu numai de noi însine, ci si de ceilalti.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
76 Cf. I Ioan III, 21.
77 Iacov I, 8.
78 Cf. Efes. II, 14-16 si Colos. I. 20-22.
79 II Petru I, 4.

CAPITOLUL XV

Despre asa numitele „Antifoane” si despre rugaciunile din timpul lor

În timp ce diaconul glasuieste ectenia, iar poporul cucernic se roaga,
preotul se roaga înlauntrul altarului în taina, pentru cei de fata si pentru sfântul
lacas, ca Dumnezeu sa reverse peste ei milele si îndurarile Sale cele bogate. El
adauga explicatia ca cere acestea si ca Dumnezeu daruieste dreptatea Lui nu
pentru ca cei ce se roaga ar fi vrednici de ea sau pentru ca noi am fi îndreptatiti
sa primim, ci pentru ca „Tie se cuvine toata slava, cinstea si închinaciunea”...
Adica: Pentru slava Ta ne rugam Tie. Caci pentru slava Ta ne-ai aratat noua,
nevrednicilor, atâta iubire de oameni. Pentru aceasta se cuvine sa-ti aducem
slava, dupa cuvântul Psalmistului: „Nu noua, Doamne, nu noua, ci numelui Tau
se cuvine slava!”80.
De aceea, sfârsind rugaciunea cea tainica, preotul rosteste cu glas tare, în
auzul tuturor, – acest ecfonis, pentru ca este si o încheiere a rugaciunii si în
acelasi timp pentru ca toti cei de fata sa ia parte la cântare si Dumnezeu sa fie
slavit de toata adunarea. Si în adevar, ascultatorii se asociaza preotului la
cântarea de slava. Caci dupa ce acesta rosteste cu glas tare ecfonisul, toti
credinciosii adauga „amin”; rostind acest cuvânt, ei îsi însusesc astfel toate
spusele lui.
Apoi preotul începe sfintele cântari ale antifoanelor, iar cei de fata
continua81 cântând cuvintele, de Dumnezeu insuflate, ale sfintilor Prooroci:
„Bine este a ne marturisi Domnului si a cânta numele Tau, Prea Înalte!”82.
Aceste cuvinte sunt dintru început foarte potrivite, întrucât ele spun despre
cântarea antifonica ceea ce trebuie sa stim despre orice cântare bisericeasca, în
general: ca este buna; caci „a ne marturisi” înseamna a multumi, a cânta lui

----------------------------------------------------------------------------------------------
80 Psalmul CXIII, 9 (CXV, 1).
81 Cântarea antifoanelor era deci începuta, pe vremea lui Cabasila, de preot însusi. Acest uz este confirmat si
de faptul ca unele din vechile manuscrise cu rânduiala Liturghiei, care de obicei cuprindeau numai rugaciunile
preotului (cu sau fara ectenieile diaconale) înscriau si începutul antifoanelor. Precum explica Pr. Prof.
Vintilescu (Cântarea poporului în biserica, Buc, 1945, p. 10, nota 8) inaugurarea cântarii antifoanelor de catre
preot, era o particica similara celei în uz pâna astazi, când diaconul sau, în lipsa, preotul rosteste invitatia
„Toata suflarea sa laude pe Domnul”, înainte de citirea Evangheliei de la Utrenie, sau „Sfânt este Dumnezeul
nostru”, înainte de svetealna. (n.ed.)
82 Psalmul XCI, 1 – Pe vremea lui Cabasila, la Tesalonic, se întrebuintau înca numai psalmi antifonici în
aceasta parte a Liturghiei: în loc de Slava... Si acum..., Binecuvânteaza suflete al meu pe Domnul... (Ps. CII,
1) asa cum se cânta de obicei astazi la liturghia din Duminici si sarbatori, se cânta Antifonul I, adica Ps. XCI
(Bine este a ne marturisi Domnului...) în întregime, sau un numar oarecare de versete; în loc de Unul Nascut...
se cânta Antifonul II, adica Ps XCII (Domnul a împartit...), iar în loc de tropar sau Ferici se cânta Antifonul
III, adica Ps. XCIV (Veniti sa ne bucuram de Domnul...). Vezi Pr. P. Vintilescu, Liturghiile bizantine privite
istoric în rânduiala si structura lor. Buc. 1943, pp. 51-52. Lucrul acesta trebuie avut în vedere pentru a putea
întelege partile din Erminia lui Cabasila relative la explicarea antifoanelor si anume cap. XV, XVIII-XIX.
Dumnezeu. Dupa ce se cânta acestea si cele ce urmeaza, diaconul îndeamna pe
credinciosi la rugaciune, poruncindu-le sa ceara aceleasi ca si mai înainte.
În timp ce se cânta antifonul iar credinciosii se roaga, preotul se roaga lui
Dumnezeu înlauntrul altarului pentru plinirea Bisericii în general si îndeosebi
pentru cei ce iubesc podoaba sfântului lacas, fiind totdeauna plini de râvna
pentru stralucirea lui; se roaga ca si ei, la rândul lor sa fie slaviti de Dumnezeu,
adaugând si explicarea: „Ca a Ta este stapânirea si a Ta este împaratia...”. Adica
slava si puterea de a înalta pe oricine, sta în mâna împaratilor; iar Tu esti
Împaratul cel vesnic si a Ta este stapânirea si a Ta este împaratia. Rostind acest
ecfonis cu glas tare, în auzul tuturor credinciosilor ca pe un imn de slava, si
luând, ca si mai înainte, partasia poporului la slavirea adusa lui Dumnezeu,
preotul începe îndata al doilea psalm antifonic, pe care credinciosii îl continua.
Apoi credinciosii înalta lui Dumnezeu rugaciunile pe care le conduce
diaconul, dupa cum am spus mai înainte. În acest timp, preotul se roaga iarasi, în
taina, pentru credinciosii ce se roaga împreuna cu el, ca fiecare în parte sa
dobândeasca de la Dumnezeu cele de trebuinta, în veacul de acum, si viata
vesnica în veacul ce va sa fie. Sfârsind, adauga explicatia: „Ca bun si iubitor de
oameni Dumnezeu esti...”, pe care o rosteste în auzul tuturor ca pe o încheiere
începând îndata cântarea antifonului al treilea.
În timpul acestei cântari, se face intrarea cu sfânta Evanghelie, care este
însotita de faclii si de cadelnite, întovarasita de toti slujitorii altarului si purtata
de diacon însusi, sau de preot, daca nu este diacon. Iar preotul înainte de a intra
în altar, oprindu-se la o mica distanta înaintea sfintelor usi pâna sa se termine
cântarea psalmului antifonic, se roaga lui Dumnezeu ca intrarea lui în altar sa fie
însotita de sfintii îngeri, care sa ia parte cu el la sfânta slujba si la slavirea lui
Dumnezeu. Si adauga explicatia: ca Dumnezeu se cuvine sa fie slavit de oameni
si de îngeri. Caci aceasta însemneaza: („Ca tie se cuvine toata slava, cinstea si
închinaciunea...”, din partea tuturor celor care stiu sa slaveasca pe Dumnezeu si
sa i se închine.
Rugându-se astfel, intra în altar si pune Evanghelia pe sfânta Masa.

Hristos este cu noi!