CAPITOLUL XI
Pentru ce se acopera darurile si despre cele ce se rostesc atunci
Pentru ce se acopera darurile si despre cele ce se rostesc atunci
Cele rostite si savârsite pâna acum în pâine (Agnet), prin care se închipuie
moartea Domnului, au numai valoarea de figuri si de simboluri; pâinea a ramas
tot pâine, însa a primit însusirea de a fi consfintita ca dar lui Dumnezeu si prin
aceasta ea poarta chipul trupului Domnului în prima Sa vârsta, Trup care dintru
început era harazit ca dar, dupa cum am spus mai înainte40. De aceea preotul
istoriseste si arata în chip intuitiv peste pâine, minunile întâmplate cu acel Trup
când era de curând nascut si asezat înca în iesle. Asezând deasupra pâinii asanumitul
asterisc (steluta), zice: „Si iata, venind steaua, a statut deasupra unde se
afla Pruncul”41.
----------------------------------------------------------------------------
40 Vazi cap. VI.
41 Matei II, 9.
Apoi rosteste si cele ce spusesera cu mult mai înainte Proorocii despre
Prunc ca despre un Dumnezeu, pentru ca nu cumva, din pricina întruparii si a
înfatisarii omenesti, oamenii sa-si închipuie lucruri mici si nevrednice de
dumnezeirea Sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întarit...”42; „Domnul a
împartit, întru podoaba S-a îmbracat...”;43 „Bunatatea Lui a acoperit cerurile si
de întelepciunea Lui 44 este plin tot pamântul”45. Zicând acestea, preotul acopera
darurile, adica pune sfintele acoperaminte peste disc si potir si tamâiaza peste
tot; caci acoperita (necunoscuta) era atunci si puterea lui Dumnezeu întrupat,
pâna la vremea minunilor si a marturiei celei din cer46. Dar cei ce stiau ca El este
acela despre Care s-a zis: „Domnul a împaratit, întru podoaba S-a îmbracat”47 si
ca despre El vorbeau toate proorociile dumnezeiesti de mai sus Îl cunosteau si Îl
cinsteau ca pe Dumnezeu, cautând la Dânsul acoperamântul. La acestea se
gândeste preotul când zice peste darurile acoperite: „Acopere-ne pre noi cu
acoperamântul aripilor Tale”: 48 si tamâiaza peste tot.
Astfel, rostind si savârsind acestea si dupa care s-a rugat pentru împlinirea
scopului sfintei slujbe, vine la sfânta Masa si stând înaintea ei, începe Sfânta
Liturghie.
40 Vazi cap. VI.
41 Matei II, 9.
Apoi rosteste si cele ce spusesera cu mult mai înainte Proorocii despre
Prunc ca despre un Dumnezeu, pentru ca nu cumva, din pricina întruparii si a
înfatisarii omenesti, oamenii sa-si închipuie lucruri mici si nevrednice de
dumnezeirea Sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întarit...”42; „Domnul a
împartit, întru podoaba S-a îmbracat...”;43 „Bunatatea Lui a acoperit cerurile si
de întelepciunea Lui 44 este plin tot pamântul”45. Zicând acestea, preotul acopera
darurile, adica pune sfintele acoperaminte peste disc si potir si tamâiaza peste
tot; caci acoperita (necunoscuta) era atunci si puterea lui Dumnezeu întrupat,
pâna la vremea minunilor si a marturiei celei din cer46. Dar cei ce stiau ca El este
acela despre Care s-a zis: „Domnul a împaratit, întru podoaba S-a îmbracat”47 si
ca despre El vorbeau toate proorociile dumnezeiesti de mai sus Îl cunosteau si Îl
cinsteau ca pe Dumnezeu, cautând la Dânsul acoperamântul. La acestea se
gândeste preotul când zice peste darurile acoperite: „Acopere-ne pre noi cu
acoperamântul aripilor Tale”: 48 si tamâiaza peste tot.
Astfel, rostind si savârsind acestea si dupa care s-a rugat pentru împlinirea
scopului sfintei slujbe, vine la sfânta Masa si stând înaintea ei, începe Sfânta
Liturghie.
CAPITOLUL XII
Despre slavirea lui Dumnezeu
de la începutul Liturghiei (si ectenia cea mare)
Ca orice slujba sfânta, Liturghia începe cu slavirea lui Dumnezeu:
„Binecuvântata este împaratia Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh...”
Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: multumire, slavire, marturisire sau
cerere. Între acestea, locul cel dintâi îl ocupa slavirea (doxologia). Asa se cuvine
unor casnici întelepti, când se înfatiseaza înaintea stapânului lor; sa nu vorbeasca
mai întâi despre cele ce-i intereseaza pe ei însisi, ci despre cele ale stapânului.
Asa facem când slavim pe Dumnezeu. Caci cel ce cere, cere ca sa-si înmulteasca
sau sa-si îmbunatateasca propria avutie; cel ce se marturiseste, pe sine însusi se
vadeste, cautând sa scape de rele, iar cel ce multumeste, multumeste pentru
42 Ps. XXXIII, 6 (nu se mai întrebuinteaza azi la rânduiala proscomidiei)
43 Ps. XCII, 1 sq.
Ca orice slujba sfânta, Liturghia începe cu slavirea lui Dumnezeu:
„Binecuvântata este împaratia Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh...”
Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: multumire, slavire, marturisire sau
cerere. Între acestea, locul cel dintâi îl ocupa slavirea (doxologia). Asa se cuvine
unor casnici întelepti, când se înfatiseaza înaintea stapânului lor; sa nu vorbeasca
mai întâi despre cele ce-i intereseaza pe ei însisi, ci despre cele ale stapânului.
Asa facem când slavim pe Dumnezeu. Caci cel ce cere, cere ca sa-si înmulteasca
sau sa-si îmbunatateasca propria avutie; cel ce se marturiseste, pe sine însusi se
vadeste, cautând sa scape de rele, iar cel ce multumeste, multumeste pentru
42 Ps. XXXIII, 6 (nu se mai întrebuinteaza azi la rânduiala proscomidiei)
43 Ps. XCII, 1 sq.
-----------------------------------------------------------------------------------------------
44 În textul grecesc din ed. Migne (col. 389 D) – suneseos (întelepciune ca si la Simeon al Tesalonicului,
Despre Sf. liturghie, c. 96 (tr. rom. p. 101). Majoritatea manuscriselor Diataxelor liturgice ale patriarhului
Filotei al Constantinopolului /sec. XIV) au însa în acest loc termenul ainesews (de lauda) varianta pe care au
adoptat-o si traducatorii liturghierului român.
45 Avacum III, 3 – Amintim – ca, în liturghierul actual (atât cel grecesc cât si cel românesc), aceasta ultima
formula a suferit o usoara modificare, pentru a fi adresata direct Mântuitorului: „Acoperit-a cerurile bunatatea
Ta, Hristoase, si de întelepciunea (lauda) Ta este plin tot pamântul.
46 Aluzie la cele petrecut la Botezul Domnului. Vezi Matei III, 17.
47 Ps. XCII, 1 sq.
48 Ps. XVI, 8.
44 În textul grecesc din ed. Migne (col. 389 D) – suneseos (întelepciune ca si la Simeon al Tesalonicului,
Despre Sf. liturghie, c. 96 (tr. rom. p. 101). Majoritatea manuscriselor Diataxelor liturgice ale patriarhului
Filotei al Constantinopolului /sec. XIV) au însa în acest loc termenul ainesews (de lauda) varianta pe care au
adoptat-o si traducatorii liturghierului român.
45 Avacum III, 3 – Amintim – ca, în liturghierul actual (atât cel grecesc cât si cel românesc), aceasta ultima
formula a suferit o usoara modificare, pentru a fi adresata direct Mântuitorului: „Acoperit-a cerurile bunatatea
Ta, Hristoase, si de întelepciunea (lauda) Ta este plin tot pamântul.
46 Aluzie la cele petrecut la Botezul Domnului. Vezi Matei III, 17.
47 Ps. XCII, 1 sq.
48 Ps. XVI, 8.
bucuria de a fi primit ceva. Însa cel ce slaveste, nu se mai gândeste la sine însusi
sau la ale sale, el preamareste pe Stapânul, puterea si slava Lui, fara sa caute
vreun folos.
Pe lânga acestea, însasi firea si logica lucrurilor impun slavirea lui
Dumnezeu la începutul Liturghiei. Caci atunci când ne îndreptam gândul spre
Dumnezeu, ne vine îndata în minte slava cea mai presus de cuget, puterea si
marirea Lui, din care decurg uimirea si admiratia noastra fata de El adica
slavirea. Mergând mai departe, cugetam la bunatatea si la iubirea Lui de oameni,
din care decurge recunostinta (multumirea) noastra fata de El. Dupa aceasta,
gândul ne duce la nemarginita Sa bunatate si la bogatia iubirii Sale de oameni,
comparata cu rautatea noastra, a oamenilor, carora El nu înceteaza de a ne face
bine. Caci cugetând la rautatea omeneasca, ne putem da seama, mai bine decât
prin alte mijloace, cât de mult iubeste Dumnezeu pe oameni, pentru ca ea e mai
aproape de noi, ba e chiar în noi însine si o avem întotdeauna în fata ochilor
nostri. Iar a pomeni pacatele noastre în fata lui Dumnezeu, este ceea ce se
cheama marturisire.
Abia `n al patrulea rând vine cererea. ~ntr-adevar, încrederea ca vom
dobândi cele ce cerem când ne rugam o capatam numai dupa ce ne-am gândit
mai întâi la bunatatea si iubirea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Caci daca
Dumnezeu e bun chiar si cu cei rai, cu atât mai mult va fi cu cei ce s-au
schimbat si cu cei ce s-au îndreptat mai dinainte prin marturisirea pacatelor dupa
cum a zis proorocul: „M\rturiseste-ti mai întâi pacatele, ca sa te îndreptezi”49.
Iata de ce slavirea, (doxologia) are cel dintâi loc în convorbirile noastre cu
Dumnezeu. De aceea, la începutul oricarei rugaciuni sau slujbe, preotul aduce,
în primul rând, slava lui Dumnezeu.
Dar pentru ce binecuvânteaza preotul treimea Dumnezeirii iar nu unitatea
Ei? Caci nu zice: binecuvântat este Dumnezeu sau binecuvântata este împaratia
lui Dumnezeu, ci pomeneste fiecare persoana a Sfintei Treimi, în parte:
„Binecuvântata este împaratia Tatalui si Fiului si a Sfântului Duh...” – Pentru ca
prin întruparea Domnului, oamenii au învatat mai întâi ca Dumnezeu e în trei
fete. Si cum Sfânta Liturghie este taina acestei întrupari a Domnului, la începutul
ei se cuvine sa fie pusa în lumina si sa fie propovaduita Treimea.
Dupa cuvântare, preotul (diaconul) începe rugaciunea50 zicând „Cu pace,
Domnului sa ne rugam!” Noi nu stim sa ne rugam cum se cuvine 51 si, pentru ca
sa nu vorbim în zadar 52, Biserica ne învata cele ce se cuvin despre rugaciune,
aratându-ne, mai întâi, cum sa ne rugam; „Cu pace”. Dar de ce îndata dupa
sau la ale sale, el preamareste pe Stapânul, puterea si slava Lui, fara sa caute
vreun folos.
Pe lânga acestea, însasi firea si logica lucrurilor impun slavirea lui
Dumnezeu la începutul Liturghiei. Caci atunci când ne îndreptam gândul spre
Dumnezeu, ne vine îndata în minte slava cea mai presus de cuget, puterea si
marirea Lui, din care decurg uimirea si admiratia noastra fata de El adica
slavirea. Mergând mai departe, cugetam la bunatatea si la iubirea Lui de oameni,
din care decurge recunostinta (multumirea) noastra fata de El. Dupa aceasta,
gândul ne duce la nemarginita Sa bunatate si la bogatia iubirii Sale de oameni,
comparata cu rautatea noastra, a oamenilor, carora El nu înceteaza de a ne face
bine. Caci cugetând la rautatea omeneasca, ne putem da seama, mai bine decât
prin alte mijloace, cât de mult iubeste Dumnezeu pe oameni, pentru ca ea e mai
aproape de noi, ba e chiar în noi însine si o avem întotdeauna în fata ochilor
nostri. Iar a pomeni pacatele noastre în fata lui Dumnezeu, este ceea ce se
cheama marturisire.
Abia `n al patrulea rând vine cererea. ~ntr-adevar, încrederea ca vom
dobândi cele ce cerem când ne rugam o capatam numai dupa ce ne-am gândit
mai întâi la bunatatea si iubirea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Caci daca
Dumnezeu e bun chiar si cu cei rai, cu atât mai mult va fi cu cei ce s-au
schimbat si cu cei ce s-au îndreptat mai dinainte prin marturisirea pacatelor dupa
cum a zis proorocul: „M\rturiseste-ti mai întâi pacatele, ca sa te îndreptezi”49.
Iata de ce slavirea, (doxologia) are cel dintâi loc în convorbirile noastre cu
Dumnezeu. De aceea, la începutul oricarei rugaciuni sau slujbe, preotul aduce,
în primul rând, slava lui Dumnezeu.
Dar pentru ce binecuvânteaza preotul treimea Dumnezeirii iar nu unitatea
Ei? Caci nu zice: binecuvântat este Dumnezeu sau binecuvântata este împaratia
lui Dumnezeu, ci pomeneste fiecare persoana a Sfintei Treimi, în parte:
„Binecuvântata este împaratia Tatalui si Fiului si a Sfântului Duh...” – Pentru ca
prin întruparea Domnului, oamenii au învatat mai întâi ca Dumnezeu e în trei
fete. Si cum Sfânta Liturghie este taina acestei întrupari a Domnului, la începutul
ei se cuvine sa fie pusa în lumina si sa fie propovaduita Treimea.
Dupa cuvântare, preotul (diaconul) începe rugaciunea50 zicând „Cu pace,
Domnului sa ne rugam!” Noi nu stim sa ne rugam cum se cuvine 51 si, pentru ca
sa nu vorbim în zadar 52, Biserica ne învata cele ce se cuvin despre rugaciune,
aratându-ne, mai întâi, cum sa ne rugam; „Cu pace”. Dar de ce îndata dupa
------------------------------------------------------------------------------------------------
49 Cf. Ps. XXXII, 5 (XXX), 6.
50 Adica Ecteria cea mare. Cabasila nu întrebuinteaza acest termen tehnic uzitat azi, ci pe acela, mai general si
mai vag, de aithsis (rugaciune de cerere). (n.ed.)
51 Vezi Matei XX, 22; Luca XI, 1 si Rom. VIII si Rugaciunea a saptea de la Utrenie: „Dumnezeule, ... da-ne
dar spre deschiderea gurilor noastre... pentru ca a ne ruga precum se cuvine nu stim, de nu ne vei îndrepta Tu,
Doamne, cu Duhul Tau cel Sfânt”
52 Aluzie la Matei VI, 7.
binecuvântare ea ne-a poruncit sa facem rugaciunea de cerere, înainte de a ne fi
marturisit si a fi multumit lui Dumnezeu?
Pentru ca, atunci când spune: „Cu pace”, ea presupune si marturisirea si
multumirea, daca privim lucrurile mai în adânc. Într-adevar, pace în suflet nu
poate avea omul care este vesnic nemultumit de cele ce i se întâmpla în viata, ci
numai acela care cu recunostinta multumeste lui Dumnezeu pentru toate, dupa
cum ne învata Sfântul apostol Pavel53. Pace nu poate avea, de asemenea, nici
acela care n-are constiint\ curata; ori constiinta curata fara marturisire e cu
neputinta. Iata de ce am spus ca cine se roaga „cu pace”, înseamna ca în sufletul
lui a multumit mai întâi si s-a marturisit.
De altfel, chiar lucrul pe care-l cerem, presupune ca am adus multumirie
si ca ne-am marturisit. Caci ce cerem? – Sa fim miluiti: („Doamne, miluiestene!”).
Dar aceasta e cererea unor vinovati, care când nu mai au nici un cuvânt de
îndreptatire, lipsiti de orice aparare, înalta acest ultim strigat catre judecatorul
lor, nadajduind sa dobândeasca ceea ce cer, nu pentru meritele lor, ci prin
milostivirea aceluia. E ruga unor oameni care recunosc cât de mare este
bunatatea Judecatorului si cât de grea este vinovatia lor. Aceasta înseamna atât
marturisire cât si recunoastere.54
Preotul îndeamna dintru început poporul la rugaciune, ca unul care e
orânduit pentru aceasta, caci de aceea si sade el în fata poporului, dar si ca un
împuternicit si mijlocitor al credinciosilor, pentru ca „rugaciunile lui staruitoare
sa aiba multa putere”, cum zice Sfântul Apostol Iacov55. Caci rugaciunea
dreptului lucreaza atunci când toti aceia pentru care se face dreptate si
rugaciunea, aduc toate cele cuvenite din partea lor: curatia faptelor, rugaciuni,
orice alta virtute care place lui Dumnezeu.
Dar care e cea dintâi cerere? – „Pentru pacea de sus si pentru mântuirea
sufletelor noastre”. Dupa ce ne-a învatat mai întâi cum trebuie sa ne rugam, ni se
spune acum si ce trebuie sa cerem în primul rând: împaratia lui Dumnezeu si
dreptatea Lui56. Caci „mântuirea sufletelor” înseamna împaratia lui Dumnezeu,
iar „pacea de sus” este tot una cu dreptatea Lui. Aceasta este „pacea lui
Dumnezeu care covârseste toata mintea”, despre care vorbeste Sfântul Apostol
Pavel57 si pe care Domnul a dat-o sfintilor Sai Apostoli, înainte de a Se sui la
Tatal, zicând: „Pace las voua, pacea Mea dau voua”58. Dupa cum în Sfânta
Evanghelie, cuvântul dreptate nu înseamna numai a da fiecaruia ce este al sau, ci
virtute în general, tot asa si aici cuvântul pace este luat în întelesul larg si
însemneaza rodul tuturor virtutilor si al unei întelepciuni desavârsite. Caci o
49 Cf. Ps. XXXII, 5 (XXX), 6.
50 Adica Ecteria cea mare. Cabasila nu întrebuinteaza acest termen tehnic uzitat azi, ci pe acela, mai general si
mai vag, de aithsis (rugaciune de cerere). (n.ed.)
51 Vezi Matei XX, 22; Luca XI, 1 si Rom. VIII si Rugaciunea a saptea de la Utrenie: „Dumnezeule, ... da-ne
dar spre deschiderea gurilor noastre... pentru ca a ne ruga precum se cuvine nu stim, de nu ne vei îndrepta Tu,
Doamne, cu Duhul Tau cel Sfânt”
52 Aluzie la Matei VI, 7.
binecuvântare ea ne-a poruncit sa facem rugaciunea de cerere, înainte de a ne fi
marturisit si a fi multumit lui Dumnezeu?
Pentru ca, atunci când spune: „Cu pace”, ea presupune si marturisirea si
multumirea, daca privim lucrurile mai în adânc. Într-adevar, pace în suflet nu
poate avea omul care este vesnic nemultumit de cele ce i se întâmpla în viata, ci
numai acela care cu recunostinta multumeste lui Dumnezeu pentru toate, dupa
cum ne învata Sfântul apostol Pavel53. Pace nu poate avea, de asemenea, nici
acela care n-are constiint\ curata; ori constiinta curata fara marturisire e cu
neputinta. Iata de ce am spus ca cine se roaga „cu pace”, înseamna ca în sufletul
lui a multumit mai întâi si s-a marturisit.
De altfel, chiar lucrul pe care-l cerem, presupune ca am adus multumirie
si ca ne-am marturisit. Caci ce cerem? – Sa fim miluiti: („Doamne, miluiestene!”).
Dar aceasta e cererea unor vinovati, care când nu mai au nici un cuvânt de
îndreptatire, lipsiti de orice aparare, înalta acest ultim strigat catre judecatorul
lor, nadajduind sa dobândeasca ceea ce cer, nu pentru meritele lor, ci prin
milostivirea aceluia. E ruga unor oameni care recunosc cât de mare este
bunatatea Judecatorului si cât de grea este vinovatia lor. Aceasta înseamna atât
marturisire cât si recunoastere.54
Preotul îndeamna dintru început poporul la rugaciune, ca unul care e
orânduit pentru aceasta, caci de aceea si sade el în fata poporului, dar si ca un
împuternicit si mijlocitor al credinciosilor, pentru ca „rugaciunile lui staruitoare
sa aiba multa putere”, cum zice Sfântul Apostol Iacov55. Caci rugaciunea
dreptului lucreaza atunci când toti aceia pentru care se face dreptate si
rugaciunea, aduc toate cele cuvenite din partea lor: curatia faptelor, rugaciuni,
orice alta virtute care place lui Dumnezeu.
Dar care e cea dintâi cerere? – „Pentru pacea de sus si pentru mântuirea
sufletelor noastre”. Dupa ce ne-a învatat mai întâi cum trebuie sa ne rugam, ni se
spune acum si ce trebuie sa cerem în primul rând: împaratia lui Dumnezeu si
dreptatea Lui56. Caci „mântuirea sufletelor” înseamna împaratia lui Dumnezeu,
iar „pacea de sus” este tot una cu dreptatea Lui. Aceasta este „pacea lui
Dumnezeu care covârseste toata mintea”, despre care vorbeste Sfântul Apostol
Pavel57 si pe care Domnul a dat-o sfintilor Sai Apostoli, înainte de a Se sui la
Tatal, zicând: „Pace las voua, pacea Mea dau voua”58. Dupa cum în Sfânta
Evanghelie, cuvântul dreptate nu înseamna numai a da fiecaruia ce este al sau, ci
virtute în general, tot asa si aici cuvântul pace este luat în întelesul larg si
însemneaza rodul tuturor virtutilor si al unei întelepciuni desavârsite. Caci o
------------------------------------------------------------------------------------------------------
53 Efes. V, 20 si I Tes. V, 18.
54 Acest aliniat e reprodus si în Tipicul Sf. Sava, p. 3. (n.ed.)
55 Iacov V, 16.
56 Matei VI, 33.
57 Filipeni IV, 7.
58 Ioan XIV, 27.
53 Efes. V, 20 si I Tes. V, 18.
54 Acest aliniat e reprodus si în Tipicul Sf. Sava, p. 3. (n.ed.)
55 Iacov V, 16.
56 Matei VI, 33.
57 Filipeni IV, 7.
58 Ioan XIV, 27.
singura virtute de-ti va lipsi, nu poti avea pace desavârsita; cel ce vrea sa ajunga
la aceasta, trebuie sa fi atins toate virtutile.
Prin urmare, trebuie sa ne sârguim a dobândi mai întâi pacea care sta în
putinta noastra si dupa aceea sa cerem de la Dumnezeu pacea Lui; si tot asa
trebuie sa facem cu orice virtute. Caci exista o întelepciune care se capata prin
stradania noastra si alta pe care Dumnezeu o da sufletului; tot asa si cu
dragostea, rugaciunea, stiinta si toate celelalte. De aceea ne vorbeste preotul mai
întâi despre pacea care sta în putinta noastra, adica pe care o putem dobândi noi
însine, atunci când ne îndeamna sa ne rugam lui Dumnezeu „cu pace”; iar dupa
aceea pomeneste de pacea pe care ne-o daruieste Dumnezeu, îndemându-ne sa o
cerem de la El: „Pentru pacea de sus... Domnului sa ne rugam!”. Aici este vorba
nu numai despre pacea dintre noi, când adica nu ne urâm unii pe altii, ci si
despre cea din noi însine, pe care ne-o da cugetul curat. Si de cât folos ne este
aceasta pace! Sau, mai bine zis, aceasta virtute ne este neaparat trebuitoare. Caci
unui cuget tulburat, îi este absolut cu neputinta sa se apropie de Dumnezeu,
deoarece îl împiedica însasi natura tulburarii. Pe când pacea face totdeauna din
mai multi unul, tulburare dimpotriva, împarte pe unul singur în mai multi; cum
am putea atunci sa ne asemuim lui Dumnezeu, Cel unul si simplu?
Omul care se roaga fara pace în suflet, nu poate sa se roage cum se cuvine
si nici nu foloseste nimic dintr-o asemenea rugaciune. Caci ori îl tulbura mânia
si ura, care-i alunga din suflet pacea – si atunci rugaciunea nu-i va aduce nici
iertarea pacatelor si cu atât mai mult nu va dobândi nici vreun alt dar; ori îl
mustra cugetul si-l osândeste inima pentru pacatele facute si atunci aceasta
neliniste care-l framânta, îl face sa n-aiba nici o îndrazneala fata de Dumnezeu,
precum zice Scriptura59. Unul ca acesta se roaga fara îndrazneala, adica fara
încredere; dar cine se roaga fara încredere, se roaga în zadar si fara nici un folos.
Iata deci pentru ce ni se porunceste sa ne rugam lui Dumnezeu „cu pace” si sa
cerem, înainte de toate, „pacea de sus”.
Iar dupa aceasta, suntem îndemnati sa ne rugam din tot sufletul si pentru
alte lucruri: nu numai pentru Biserica si pentru stapânire, pentru cârmuitorii
bisericesti si cei lumesti, pentru cei ce sunt în primejdii, în necazuri si în nevoi,
ci pentru toti oamenii din toata lumea. Ne rugam „pentru pacea a toata
lumea...”, ca unii care stim ca Dumnezeu este stapânul obstesc al tuturor
faptuirilor Sale si ca El are grija de toate, ca un ziditor al lor; iar acela care
poarta grija acestora îl cinsteste mai bine decât daca I-ar aduce jertfa60. În al
doilea rând, ne rugam pentru ca, în pacea si linistea lor tihnita si netulburata si
noi sa putem duce o viata tihnita si netulburata în toata cucernicia si vrednicia,
dupa cum ne îndeamna sfântul Pavel 61.
--------------------------------------------------------------------------
59 Vezi I Ioan III, 21-22 si V, 14-15.
60 Aluzie la Osea VI, 6 si Mat. IX, 13; XII, 7 (n.ed.)
61 I Tim. II, 1-2.
59 Vezi I Ioan III, 21-22 si V, 14-15.
60 Aluzie la Osea VI, 6 si Mat. IX, 13; XII, 7 (n.ed.)
61 I Tim. II, 1-2.
Ne rugam nu numai pentru cele sufletesti, ci si pentru bunurile materiale
de care avem nevoie: pentru bun\ întocmirea vazduhului, pentru îmbelsugarea
roadelor pamântului, ca sa ne aducem aminte ca Dumnezeu este izvorul si
datatorul a toate si ca numai spre El sa ne îndreptam privirea. Caci Mântuitorul
însusi ne-a poruncit sa cerem de la Dânsul chiar pâinea cea de toate zilele62,
odata cu celelalte lucruri.
Hristos este cu noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML