joi, 31 martie 2011

O noapte in pustia Sfantului Munte IV


I. Semnificatia rugaciunii lui Iisus

Daca am înteles bine, omul biruieste mai ales prin nevointa, priveghere si rugaciunea lui Iisus. Permite-mi totusi o întrebare. Nu o pun pentru ca sunt de acord cu ea, ci pentru ca aud multe obiectii despre rugaciunea lui Iisus. Se spune ca rugaciunea lui Iisus si felul în care este practicata este o yoga crestina si este legata de prototipurile religiilor orientale. Ce parere ai despre aceasta?

— Se pare ca cei ce spun asta sunt complet ignoranti fata de starea de deplinatate a harului din Biserica noastra, si pe care noi îl primim prin rugaciunea lui Iisus. Ei nu l-au trait, de aceea nu îl cunosc. Deci n-ar trebui sa-i acuze pe cei ce l-au cunoscut. Sustinând acestea hulesc si împotriva Sfintilor Parinti. Multi dintre Parinti au luptat pentru rugaciunea lui Iisus si au sustinut cu tarie însemnatatea ei. Atunci? Au cazut ei în greseala? A gresit Sfântul Grigorie Palama? Ei sunt indiferenti chiar si fata de Sfânta Scriptura.

Orbii au rostit cuvintele: „Fiul lui David, ai mila de noi“ (Matei 20, 30), ceea ce înseamna „Iisuse, ai mila de noi“ si le-a fost redata vederea; leprosii au spus-o si s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc. Rugaciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul“ are doua puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoasterea Dumnezeirii lui Hristos, si cel de cerere – rugaciunea pentru mântuirea noastra. Cu alte cuvinte marturisirea credintei în Hristos este legata de marturisirea neputintei noastre de a fi mântuiti doar prin puterea noastra. Aceasta spune totul, si întreaga lupta a crestinului îsi are temelia pe aceste doua lucruri: credinta în Hristos si cunostinta pacatoseniei noastre. Astfel, rugaciunea lui Iisus arata în câteva cuvinte toata stradania credinciosului si sintetizeaza întreaga învatatura dogmatica a Bisericii noastre Ortodoxe.

Noi atingem aceasta îndoita cunoastere prin rugaciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arata ca patima mândriei sta în a nu lua în seama doua lucruri: a nu lua în seama puterea dumnezeiasca si slabiciunea omeneasca. Si aceasta dubla nesocotinta da nastere unei „minti dezordonate“. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotintei, în timp ce dimpotriva, cel smerit este omul îndoitei cunoasteri. Ultimul îsi cunoaste propria slabiciune si puterea lui Hristos. Asadar, prin rugaciunea lui Iisus, noi cunoastem si marturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) ca si propria noastra slabiciune (miluieste-ma pe mine, pacatosul). Atingem în acest fel starea binecuvântata a smereniei. Unde este smerenia este si harul lui Hristos, si acest har este Împaratia Cerurilor. Vezi atunci valoarea rugaciunii lui Iisus? Vezi ca putem câstiga Împaratia Cerurilor prin puterea ei?

— Stiu, Gheron, ca o conditie de capatâi a învataturii ortodoxe este aceea de a nu desparti niciodata pe Hristos de celelalte persoane ale Sfintei Treimi. Din acest motiv adeseori chemam si preaslavim Sfânta Treime în toate rugaciunile rostite în taina de preot ca si în ecfonisurile acestora din timpul Sfintei Liturghii: „Ca tie se cuvine slava, cinste si închinaciune, Tatalui si Fiului si Sfântului Duh acum si pururea…“, „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatal si împartasirea Sfântului Duh sa fie cu voi, cu toti“ etc. Ma întreb daca nu cumva rugaciunea lui Iisus, care se refera doar la a doua Persoana a Sfintei Treimi, cade de la aceasta învatatura dreapta.

— În nici un caz, si îti voi explica mai departe de ce. Rugaciunea se numeste „rugaciunea lui Iisus“ dar se întemeiaza pe o baza trinitara. Mai mult decât atât Hristos, „fiind unul din Sfânta Treime“ nu exista niciodata fara Tatal si Sfântul Duh si alcatuieste, împreuna cu celelalte Persoane, „Treimea cea de o fiinta si nedespartita“. Hristologia este strâns legata de Triadologie.

Dar sa ma întorc la problema rugaciunii lui Iisus. Tatal ceresc i-a poruncit prin înger lui Iosif sa-L numeasca pe Hristos, Iisus „…si vei chema numele Lui: Iisus…“(Matei 1, 21). Iosif, ascultând Tatalui, L-a numit pe Fiul Preasfintei Fecioare, Iisus. Mergând mai departe, potrivit Sfântului Duh care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate sa zica «Domn este Iisus» decât în Sfântul Duh“ (Corinteni 12, 3). Rostind deci, rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul“ îl recunoastem pe Tatal si îi suntem supusi Lui. Ba, mai mult, simtim lucrarea si împartasirea Sfântului Duh. Parintii, luminati de Sfântul Duh ne-au spus ca „Tatal prin Fiul în Sfântul Duh, savârseste toate“. Întreaga Sfânta Treime a creat lumea si a facut omul, si iarasi întreaga Sfânta Treime a re-creat omul si lumea. „Tatal a binevoit, Cuvântul S-a întrupat“. Si S-a „întrupat de la Duhul Sfânt“. Altfel spus, întruparea lui Hristos s-a facut „din vointa Tatalui si prin lucrarea Sfântului Duh“. Din acest motiv spunem ca mântuirea omului si dobândirea darurilor dumnezeiesti sunt fapte comune Sfintei Treimi. Asculta ce spun Sfintii Parinti despre aceasta.

Sfântul Simeon Noul Teolog scrie ca Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu este usa mântuirii potrivit cuvintelor Sale: „Eu sunt usa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui, si va intra si va iesi si pasune va afla“ (Ioan 10, 9). Daca Hristos este Usa, Tatal este casa. „În casa Tatalui Meu multe locasuri sunt“ (Ioan 14, 2). Asa ca intram la Tatal prin Hristos. Si pentru a deschide usa (care este Hristos) avem nevoie de cheie, care este Sfântul Duh, caci cunoastem Adevarul, care este Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh. Tatal a trimis pe Fiul în lume, Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu îl descopera pe Tatal si Sfântul Duh, care purcede din Tatal si este trimis prin Fiul, zamisleste pe Hristos „în inimile noastre“! Îl cunoastem deci, pe Tatal „prin Fiul în Sfântul Duh“.

Sfântul Maxim vorbeste adeseori în operele sale despre întruparile mistice ale Cuvântului. El scrie ca, precum cuvintele Legii si ale profetilor au fost înaintemergatorii venirii în trup a Cuvântului, în acelasi fel Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind a devenit înaintemergatorul „prezentei lui în Duh“, „învatând sufletele prin cuvintele Sale, astfel ca ele sa fie în stare sa primeasca prezenta Lui dumnezeiasca“. Cu alte cuvinte Hristos trebuie sa se întrupeze înlauntrul nostru, noi neputând altfel vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este plinita prin bunavointa Tatalui si prin lucrarea Sfântului Duh. Vezi cum este exprimata împreuna lucrarea Sfintei Treimi, cum primim si marturisim marea taina ca Domnul ni s-a descoperit prin întruparea Sa? Acela care dupa toate acestea neaga si nu primeste rugaciunea lui Iisus face o mare greseala. El neaga Sfânta Treime. Nu se supune Tatalui si nu primeste luminarea Sfântului Duh, asadar nu are adevarata împartasire cu Hristos. Deci trebuie sa se întrebe daca este cu adevarat crestin sau nu.

— As dori sa-mi explici mai în amanunt ceea ce spuneai mai devreme, diferentele între rugaciunea lui Iisus si yoga, si sa-mi arati în ce consta superioritatea ei asupra religiilor orientale.

— Subiectul este foarte larg, fiule, si s-ar putea spune multe lucruri pe aceasta tema. Din ce am spus mai înainte, se disting urmatoarele: În primul rând, în rugaciunea lui Iisus se regaseste credinta în Dumnezeu, Care a creat lumea si Care o conduce si o iubeste. Este un Parinte iubitor care are grija sa mântuiasca zidirea Lui. Mântuirea se obtine „în Dumnezeu“. Din acest motiv, atunci când ne rugam Îl imploram zicând: „miluieste-ma!“ Autorascumpararea si auto-îndumnezeirea sunt departe de lucratorul rugaciunii mintii, pentru ca acesta este pacatul lui Adam, pacatul Caderii. El a vrut sa devina dumnezeu înafara a ceea ce Dumnezeu a hotarât pentru el. Mântuirea nu este obtinuta „prin noi însine“ si nu „vine din noi însine“, asa cum pretind sistemele filosofice omenesti, ci este atinsa „în Dumnezeu“.

În al doilea rând noi nu luptam sa întâlnim un Dumnezeu impersonal prin „rugaciunea lui Iisus“. Nu ne cautam înaltarea spre „nimicul absolut“. Rugaciunea noastra se îndreapta spre Dumnezeul personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu“. Firea dumnezeiasca si cea omeneasca se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuieste, trupeste, toata plinatatea Dumnezeirii“ (Coloseni 2, 9). Asadar, în monahismul ortodox antropologia si soteriologia, adica învatatura despre om si cea despre mântuirea lui, sunt strâns legate de hristologie. Noi îl iubim pe Hristos si îi pazim poruncile. Acordam mare importanta acestui aspect. Staruim în pazirea poruncilor lui Hristos. El însusi a spus: „Daca ma iubiti, paziti poruncile mele“ (Ioan 14, 15). Iubindu-L pe Hristos si pazindu-I poruncile suntem uniti cu întreaga Sfânta Treime.

În al treilea rând, prin rugaciunea neîncetata nu atingem o stare de mândrie. Sistemele filosofice pe care le-ai amintit mai înainte sunt stapânite de mândrie. Prin rugaciunea lui Iisus, noi ajungem la binecuvântata stare de smerenie. Spunem „miluieste-ma“ si ne consideram cei mai rai dintre toti. Nu dispretuim pe nici unul dintre fratii nostri. Cel ce lucreaza rugaciunea lui Iisus este strain de orice mândrie, iar oricine e mândru este nebun.

În al patrulea rând mântuirea, dupa cum am spus, nu este o notiune abstracta ci unire cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Dar aceasta unire nu sterge latura omeneasca. Nu suntem „integrati“, din moment ce si noi însine suntem persoane.

În al cincilea rând, pe masura ce sporeste rugaciunea ajungem la putinta de a deosebi înselatoria. Putem vedea si distinge miscarile diavolului, dar în acelasi timp si lucrarea lui Hristos. Recunoastem duhul înselaciunii, care de multe ori se schimba chiar si într-un înger de lumina. Distingem, deci binele de rau, necreatul de creat.

În al saselea rând, lupta pentru „rugaciunea lui Iisus“ este legata de curatirea sufletului si trupului de înrâurârile stricacioase ale patimilor. Nu tintim a atinge apatia stoicilor, ci ne straduim sa ajungem starea de nepatimire lucratoare, adica nu dorim mortificarea patimilor ci transformarea lor. Fara nepatimire nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu si nu poate fi mântuit. Dar, din cauza ca aceasta dragoste a fost pervertita si deformata, noi ne straduim pentru transformarea ei. Luptam sa schimbam starile pervertite create înlauntrul nostru de catre diavol. Nu putem fi mântuiti fara acest razboi personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. Dupa Sfântul Maxim Marturisitorul, „priceperea duhovniceasca fara curatirea inimii este teologia diavolilor“.

În al saptelea rând, prin „rugaciunea lui Iisus“ noi nu încercam sa calauzim mintea spre nimicul absolut ci sa o întoarcem spre inima si sa coborâm harul Lui Dumnezeu în suflet, de unde se va raspândi în tot trupul.

„Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru“ (Luca 17, 21). Dupa cum învata Biserica, nu trupul în sine este rau, ci felul nostru de a gândi dupa trup. Nu trebuie sa scapam de „haina sufletului“ cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie sa o mântuim. În plus, mântuirea înseamna rascumpararea întregului om, a sufletului si a trupului. Nu avem prin urmare, ca scop distrugerea trupului ci luptam împotriva idolatrizarii lui. Nu dorim nici distrugerea vietii. Nu râvnim sa ajungem în starea de a nu dori viata pentru a înceta suferinta. Noi practicam rugaciunea lui Iisus pentru ca însetam dupa viata si vrem sa traim vesnic cu Dumnezeu.

În al optulea rând nu suntem indiferenti la lumea din jurul nostru. Feluritele sisteme pe care le-ai amintit înainte evita sa înfrunte problemele oamenilor, pentru a putea mentine pacea si indiferenta. Noi avem în minte contrariul: ne rugam neîncetat pentru toti. Suntem mijlocitori pentru lumea întreaga. Mai mult, mântuirea este unire cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane omenesti. Nu ne putem mântui prin noi însine. O bucurie care e numai a noastra, fara sa fie bucurie si pentru ceilalti, nu este bucurie adevarata.

În al noualea rând nu dam prea mare importanta tehnicilor psihosomatice si nici diferitelor pozitii ale corpului. Consideram doar ca unele dintre ele ajuta la adunarea mintii în inima, ceea ce este posibil în cele din urma si fara acestea. Repet, noi nu luptam pentru nepasare, care este o stare negativa, ci pentru dobândirea harului lui Dumnezeu.

— Îti multumesc mult, Gheron, pentru aceste învataturi. Ele au o mare importanta pentru ca vin de la tine, care le cunosti din experienta. As vrea sa te mai întreb ceva. Este dobândita curatirea si mântuirea, adica îndumnezeirea, doar prin rugaciunea lui Iisus? Celelalte rugaciuni nu sunt potrivite? Ele nu ajuta?

— Fiecare rugaciune are o putere uriasa. Este un strigat al sufletului. Ajutorul dumnezeiesc vine potrivit credintei si stradaniei celui ce-l cere. Exista mai multe feluri de rugaciune: rugaciunea liturgica, rugaciunea individuala etc.

Dar rugaciunea lui Iisus are o valoare nepretuita caci, dupa cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheita cu ajutorul careia putem patrunde taine pe care „ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a închipuit“. Adica rugaciunea lui Iisus poate stapâni mintea si o poate face sa se roage fara încetare; atunci mintea devine „fara culoare“, „fara forma“, „fara contur“ si dobândeste într-un rastimp scurt har peste har. Rugaciunea lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru ca este strâns legata de smerenie si de constiinta pacatoseniei noastre. Asa ne învata Parintii.

Asa de pilda, Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune ca psalmodierea este pentru cei ce lupta pentru curatirea inimii si pentru începatori, în timp ce rugaciunea lui Iisus este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru isihasti. „Tu nu cânta nici mult, caci aceasta aduce tulburare, … Cântarea multa este a celor ce se îndeletnicesc cu faptuirea, pentru necunostinta si pentru osteneala, nu a celor ce se linistesc, carora le ajunge sa se roage numai lui Dumnezeu, în inima, si sa se abtina de la gânduri. … Iar cel ce a gustat din har trebuie sa cânte cu masura, dupa cum spun parintii, îndeletnicindu-se cel mai mult cu rugaciunea; si când se leneveste, sa cânte, sau sa citeasca scrierile despre faptuire ale parintilor“.

De obicei, fiul meu, a continuat el, odata cu psalmodierea vine dezordinea, patrunzând în inima egoismul si mândria pentru maiestria cântarii, pentru parerile pe care le au ceilalti, pe când nu exista nimic dinafara care sa stârneasca mândria celui ce rosteste „Doamne, miluieste-ma“ în chilia lui. Pentru acest motiv isihastii practica mai mult acest fel de rugaciune lasat de Parintii nostri si fac utreniile si vecerniile cu mataniile, repetând rugaciunea lui Iisus.

— Rugaciunea lui Iisus e destul de scurta. Cum se poate fixa mintea asupra ei?

— Mintea se concentreaza mai bine pe fraze scurte. Dar rugaciunea lui Iisus are o profunzime imensa care nu poate fi vazuta dinafara. Mintea dobândeste însusirile lucrurilor în care ramâne si catre acelea îsi îndreapta dorinta si dragostea. Aceasta o spune Sfântul Maxim: „mintea ramâne statornica în lucrurile care o sporesc; de aceea asupra acelor ce o sporesc îsi îndreapta si dorinta si dragostea, fie ca sunt dumnezeiesti si proprii si întelegatoare, fie ca sunt lucruri trupesti si patimase“. Mai mult, acelasi lucru se întâmpla cu cunoasterea. Ceva ce la prima vedere poate parea simplu, poate deveni un subiect de meditatie si de studiu îndelungat. Cu atât mai mult dulcele nume al lui Iisus! Poti medita toata viata asupra lui.

— Deoarece rugaciunea lui Iisus are o astfel de putere, lamureste-ma Gheron, cum este alcatuita. Cum se poate cineva bucura de ea? Stiu ca te pot supara fiind nestiutor în aceste probleme, dar ma poti ajuta foarte mult spunândumi acestea.

— Rugaciunea lui Iisus este cea mai mare stiinta, fiul meu. Nu poate fi descrisa exact nici nu poate fi definita de teama de a nu fi prost sau nedeplin înteleasa de cei ce nu au avut nici cea mai mica experienta. Este într-adevar un lucru maret. As spune chiar ca este cea mai înalta forma prin care dobândim Theologia sau vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea si sfârsitul rugaciunii curate, fructul ei binecuvântat. Locul în care se câstiga rugaciunea curata este linistea dulcei pustii cu tot ceea ce înseamna aceasta.

— Am citit, Gheron, câteva carti si articole referitoare la aceasta lucrare plina de har, lucrarea rugaciunii mintii, chemarea neîncetata a numelui lui Iisus. Însa, deoarece mi-ai aratat mai amanuntit semnificatia ei, as vrea sa-mi împartasesti câteva gânduri ivite din cautarile tale si din învatatura Sfintilor Parinti. Nu vreau sa învat doar din curiozitate ci din zelul meu de a trai, atât cât pot, aceasta stare binecuvântata. Te rog, nu-mi refuza dorinta!

Hristos a inviat!

marți, 29 martie 2011

O noapte in pustia Sfantului Munte III


Urcându-mi propriul Tabor

Apus de soare la Athos – în timp ce soarele se pregatea sa apuna, eu urcam pregatindu-ma sa rasar! Apusul soarelui m-a gasit urcând cu mare greutate o poteca strâmta si abrupta spre…rasarit! Saraci în credinta, gasim cu greu o bucurie în astfel de urcusuri catre cei plini de credinta, care au purtat hotarârea lor eroica de a renunta la lume cu toate atractiile si placerile ei, si care au îmbratisat nevointa. Urcam undeva pe partea de nord a Athosului. Voiam sa pun în practica cuvintele sfântului Ioan Hrisostom: „Pâna-ti este dorinta calda, îndreapta-te spre acesti îngeri si fa-o mai calda. Pentru ca vorbele omenesti nu vor putea sa-ti aprinda inima asa cum o poate face vederea lucrurilor dumnezeiesti“.

De-a dreapta si de-a stânga, se ridicau stânci impenetrabile cu vârfurile lor ascutite, parca strapungând cerul, precum o fac vocile si vietile „locuitorilor“ Sfântului Munte. Mergeam aplecat, cu rugaciunea lui Iisus pe buze, în inima, înlauntrul fiintei mele. Pentru ca acesta este felul în care ar trebui vizitat Sfântul Munte, cu sentimentul unui simplu pelerin. La mica distanta de poteca, printre stânci, se puteau vedea case mici, chilii de pustnici. Unele dintre ele sunt în pesteri, altele ies putin înafara, si când le privesti ai senzatia ca vor cadea în mare. Înlauntrul acestor grote traiesc albinele duhovnicesti, gatind mierea dulce a isihiei. Imnul pe care sfântul Nicodim l-a compus pentru parintii atoniti mi-a venit atunci în minte si am început sa-l cânt. „O, albine alese de Dumnezeu, ce-si fac în grotele si pesterile pamântului din Sfântul Munte chilii de ceara, pline de mierea cea mai dulce a linistii.“.

Chilii asemanatoare exista si în partea de sud a Muntelui, cunoscuta sub numele de Karoulia. Acolo, spectacolul este incomparabil mai uimitor. „Pe suprafata rosiatica a stâncilor, care dau impresia ca sunt învelite în rugina, multe locuinte atârna una de alta, în vârf, la o înaltime ametitoare. Unele dintre ele sunt pesteri cu intrarea închisa de pereti, având doar o mica deschizatura. În alta parte, o proeminenta a stâncii a dat posibilitatea unui pustnic curajos sa construiasca un paraclis îngust, una sau doua chilii si o gradina strâmta din care o padure minunata de chiparosi a înflorit din solul adus din alt loc, dând o imagine exotica peisajului. Culoarea pura în care sunt îmbracate toate aceste locuri ascunse da impresia ca ele arata ca niste cuiburi de pescarusi. Schimnicii comunica între ei prin poteci, invizibile de pe mare. Dar sa urci pe ele înseamna sa iei o hotarâre foarte îndrazneata. Sunt multi dintre pustnici care n-au iesit din ograda strâmta de ani de zile. De aceea în schiturile mai mari exista cimitire, iar în pesteri firide unde sunt pastrate ramasitele fratilor; pe fruntea fiecarui craniu este înscris numele fratelui si data mortii sale.“ (Photis Kontoglou).

Acesti pescarusi duhovnicesti, porumbeii raiului care îl traiesc pe Dumnezeu si se înalta pâna la al treilea cer, sunt raspânditi de o parte si de alta a stâncilor. Oricine urca poteca aceea strâmta din partea de nord a Muntelui, pe care o urcam si eu la apus, observa acelasi spectacol. Si se înfioara. Simte harul lui Dumnezeu racorindu-l si în acelasi timp mistuindu-l ca „rugul aprins“ al lui Moise. Îi vin în minte imagini cu parinti înaintasi, care au trecut prin acel loc si acum dorm în pace si liniste, asteptând vocea Arhanghelului anuntând venirea Mirelui caruia vor fi daruiti spre nunta; incontestabil inima lui este departe de lume si de toate placerile ei. Ei au luptat aici o viata întreaga ca sa poata gasi pacea, si au aflat-o. Acum se odihnesc în sânul lui Avraam. Glasul lui Hristos, „n-a murit ci doarme“ (Matei 9, 26) suna încet în aceste locuri izolate.

Urcam cu gânduri si simtaminte deosebite. Întregul tinut era stapânit de liniste. Foarte rar puteai auzi pasari salbatice zburând pe deasupra si ciripind, sau chiar privighetori cântând. „Athosul hraneste privighetori multe si minunate“ (Sf. Nicodim Aghioritul). Din când în când se putea auzi sunetul unor bubuituri înfundate. Mergând, am ajuns la o casuta, unde am zarit un pustnic care încerca sa sparga o piatra.

— Binecuvânteaza, Gheron, am spus.

— Domnul sa te binecuvânteze, mi-a raspuns.

Acesta este salutul la Muntele Athos. Când ceri binecuvântare, îti raspund: „Domnul (sa te binecuvânteze)“. Cunosc foarte bine importanta lui Hristos pentru viata duhovniceasca. Îsi cunosc, de asemenea propriile slabiciuni. Domnul este dorirea lor si locuinta lor adevarata. Îi repeta foarte des numele pentru ca traiesc în prezenta Lui. El este Cel ce „doarme cu ei, se trezeste cu ei, le îndulceste si le încânta inima prin mângâierea Sfântului Duh“.

— Ce faci acolo, Gheron?

— Încerc, fiule, sa sparg bolovanul acesta ca sa fac un mic rezervor, sa adun apa de ploaie, pentru a putea bea putin. Anul trecut am suferit mult de sete.

— Dar e o munca foarte grea! Cu atât mai mult fara uneltele potrivite.

— Ce pot face? Trupul are nevoie de apa. Ma va ajuta Dumnezeu. Putem sa nu avem nimic aici, în pustie, dar de putina apa este nevoie. Vino în chilie, sa o binecuvântezi pentru mine.

Eu, sa binecuvântez chilia celui binecuvântat, m-am gândit! Necuratitul sa sfinteasca pe cel curat!

Am intrat în chilie încet, cu mare grija. În chilia unui pustnic intri cu teama, ca într-un loc de taina. Era murdar, neîngrijit. Dar acestea sunt lucruri fara importanta pentru atletul lui Hristos. Cum sa gasesti timp pentru un astfel de lucru?

Mi-a adus apa si putin rahat, semne ale dragostei lui. Într-adevar, în pustia aceea întelegi dragostea curata si sincera. Întreaga inima a monahului se regaseste pe tava aceea mica cu putina apa si dulceata! El îti daruieste totul.

— Ai venit din lume?

— Da.

— Cum e acolo?

Aceasta e întrebarea obisnuita pe care o auzi la Athos. De aceasta data, totusi, este de mare importanta. Asta pentru ca cel ce a întrebat a lasat lumea, ce se îndreapta spre distrugere, acum cincizeci de ani si nu s-a mai întors. Deci, pustnicul stie foarte bine ce înseamna „lumea“. Este zidirea lui Dumnezeu dar în acelasi timp devine înselatoria celui rau. Nu l-a înselat diavolul pe Adam folosind lucrarea mâinilor Lui? Câti dintre noi nu patesc la fel?

— Lumea, Gheron, s-a îndepartat de Dumnezeu. Nu-si mai aminteste de El, nici nu mai traieste dupa poruncile Lui. Bisericile sunt goale, în schimb toate locurile diavolului sunt pline. Oamenii si-au parasit duhovnicii si au umplut spitalele de boli mintale.

Slujbele lor le aduc numai neliniste si toate grijile lor sunt lumesti. Azi avem alegeri, mâine guvernul cade, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare si sunt indiferenti fata de Scriptura. Ore întregi urmaresc filme inspirate de diavol, care îi adorm, si nu învata din Vietile Sfintilor…

— O, lumea aceasta nefericita, a raspuns pustnicul. E condusa de catre diavol. Zilnic aduce lucruri si întâmplari ca sa alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Îi face sa nu se mai uite la ei însisi si sa nu le mai pese de mizeria lor interioara.

Îi face mai interesati de altii de cât de ei însisi. Aceasta este fuga de la Dumnezeu si teama despre care ai vorbit mai devreme. Adam a pacatuit, s-a ascuns, a fugit de la Dumnezeu si apoi au urmat toate suferintele. Acelasi lucru îl fac si oamenii. Ma rog fierbinte pentru mântuirea întregii lumi. „Doamne Iisuse Hristoase, ai mila de mine si de lumea Ta“. Toata noaptea ma rog ca Dumnezeu sasi arate mila Sa catre lume. Aceasta este menirea noastra în aceste vremuri tulburi. Sortii cad asupra noastra sa devenim martiri.

Pustnicul mi-a mai spus si altele. De câte ori vizitezi Athosul auzi felul acesta de întelepciune la fiecare pas. I-am multumit, am cerut binecuvântare, l-am rugat sa ma pomeneasca în rugaciunile sale si gânditor, am iesit din chilia care-i este acum mormânt, dar din care va fi înviat în viata adevarata.

Hristos a inviat!

vineri, 25 martie 2011

Papa Nu are ce cauta in Romania !

SEMNATI PETITIA IMPOTRIVA VENIRII DIAVOLULUI-PAPA IN ROMANIA.

eu am semnat, tu nu vrei...

De ce spunem NU venirii papei in Romania!
Marturisirea este mantuitoare, ca fii ai Bisericii, clerici si laici putem sa marturisim Adevarul, care este Hristos! Orice diplomatie cade in fata Adevarului!




1. SE CREAZA CONFUZIE SI MULTI DINTRE ORTODOCSI VOR CREDE CA BISERICA ORTODOXA SI PAPISTASII AR FI O BISERICA, IN TIMP CE
BISERICA ESTE UNA SI ANUME CEA ORTODOXA.
CEI CARE AU AFIRMAT TEORIA RAMURILOR SUNT ANATEMATIZATI DE SINODUL BISERICII RUSE DIN EXIL ANATEMA PRELUATA SI DE BISERICA RUSIEI SI PRIN URMARE DE BISERICA ORTODOXA IN PLENITUDINEA EI.


2. PAPA ESTE ERETIC SI ACEASTA O SPUN TOTI SFINTII SI SINOADELE ECUMENICE SI LOCALE: SINODUL 2 ECUMENIC (vezi Filioque), SINODUL PATRIARHULUI FOTIE,SINODUL ANTIUNIONIST AL SF MARCU EUGENICUL, SINOADELE ISIHASTE ALE SF GRIGORIE PALAMA-NUMITE IMPREUNA SINODUL AL 8 LEA ECUMENIC DUPA CUM SPUNE ROMANIDIS, PR GHEORGHIOS METALLINOS, PR THEODOROS ZISIS, TELENGHIDIS SI ALTI TEOLOGI CONTEMPORANI.




3 NU SE CUVINE CA ORTODOCSII SI ERETICII PAPISTASI SA SE ADUNE IN LACASURI DE CULT IMPREUNA, CONFORM TUTUROR CANOANELOR BISERICII


4 PAPA VINE CA SEF AL EREZIEI CATOLICE SI E PRIMIT CA EPISCOP CANONIC AL ROMEI CU SUCCESIUNE APOSTOLICA DE CATRE PATRIARHIA ROMANA, CEEA CE ESTE BLASFEMIE, PENTRU CA PAPISTASII ODATA CE AU INTRAT IN EREZIE AU PIERDUT SI SUCCESIUNEA APOSTOLICA SI EPISCOPIA ROMEI!


5. SUNTEM DE ACORD CA PAPA SA VINA CA SIMPLU VIZITATOR SAU CA SEF DE STAT DAR SA NU FIE PRIMIT LA SFINTELE SLUJBE IN BISERICILE ORTODOXE SI NICI VREUN IERARH AL B.O.R. SA PARTICIPE LA MESA PAPISTASA !


6. PARINTELE DUMITRU STANILOAIE AFIRMA IN DOGMATICA CUM CA PAPISTASII SE INCHINA LA ALT DUMNEZEU DECAT CRESTINII ORTODOCSI, SI ANUME UN DUMNEZEU IN SENS BUDIST, DUMNEZEUL NIRVANIC IMPERSONAL.
PRIN EREZIA FILIOQUE DESFIINTAND PERSOANELE SFINTEI SI DE VIATA FACATOAREI TREIMI!


RESPECTAM PE CREDINCIOSII PAPISTASI SI PE PAPA SI LE DORIM INTOARCERE GRABNICA LA BISERICA CEA UNA, ADICA CEA ORTODOXA PRIN BOTEZ, MIRUNGERE , SFANTA IMPARTASANIE SI CELOR NUMITI CLERICI DINTRE EI HIROTONIE ORTODOXA. ASA SA LE AJUTE DUMNEZEU!

Fericesc initiativa fratilor ortodocsi romani pentru pastrarea dreptei credinte, mai ales acum cand politicienii pregatesc terenul pentru venirea in Romania a ereziarhului Papa. Marturisirea dumneavoastra nu va ramane fara roade, la fel cum nici a noastra nu a ramas. Eu personal lupt de ani de zile impotriva ecumenismului si pot spune ca roadele acestei lupte se vad. Dumnezeu ne intareste in lupta noastra buna. Biserica lui Hristos are nevoie de marturisitori astazi, mai mult ca oricand, acum cand mrejele papismului diabolic se intind peste tot in lume prin viclenie, ca sa insele de s-ar putea si pe cei alesi, adica pe crestinii ortodocsi de pretutindeni. Din experienta nostra amara cu venirea Papei in Grecia putem sa va spunem ca multime de demoni au venit impreuna cu el, care din pacate nu au plecat odata cu el, ci au ramas in patria noastra manifestandu-se in Biserica si in societate prin diferite caderi si scandaluri, duhul secularizarii, delasarii si al alterarii credintei lucrand cu mult mai multa putere.
Duhul sincretist, ecumenisto-papist i-a cuprins pe cei mai slabi, rupandu-i de adevarul Ortodoxiei, creand monstri spirituali care se numesc pe sine ortodocsi dar gandirea lor este alterata de duhul necurat ecumenist. In Teologie acesti demoni se manifesta prin asa numita ‘teologie postpatristica’ in care se spune ca Sfintii Parinti sunt perimati, facandu-L astfel pe Duhul Sfant care a vorbit prin ei, mincinos. Nefericita vizita a papei poate fi considerata ca un seism puternicce a zguduit intreaga societate elina.
Fericesc pe Parintele marturisitor Justin Parvu, strajer neadormit al dreptei credinte, pe care il doare inima pentru neamul sau roman ortodox si il rog sa ma poarte in rugaciunile sale.
Marturisirea de credinta: Spune NU venirii papei in Romania o vom publica in revista noastra teologica Theodromia si in toate celelalte publicatii marturisitoare ortodoxe imediat ce va fi tradusa in limba elina.

Parintele Theodoros Zisis.


Hristos a inviat!

marți, 22 martie 2011

O noapte in pustia Sfantului Munte-II-


Despre tacere, cuvântare si viata calugarilor

Sfântul Munte este un loc de taina unde tacerea, care este însasi vesnicia, vorbeste intens, caci tacerea este limbajul vietii viitoare. Precum sfintii îngeri au o putere mai presus de ratiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îsi transmit unii altora gânduri dumnezeiesti (Sfântul Vasile cel Mare), în acelasi fel îngerii pamântesti – care traiesc în Sfântul Munte si se întrec cu cei ceresti si netrupesti în traire si în rugaciune – au alta putere pentru a transmite ceea ce traiesc. Si aceasta putere este aceea a tacerii care, mai ales la Sfântul Munte, este cea mai elocventa predica, „un îndemn tacut“. Monahii de acolo nu vorbesc mult; traiesc tainele lui Dumnezeu în tacere si se adâncesc în apofatismul Ortodoxiei. Asculta glasul lui Dumnezeu prin tacere si primesc virtute. Dupa Sfântul Simeon Noul Teolog „tacerea buzelor, închiderea ochilor si asurzirea urechilor sunt pentru începatorii în viata duhovniceasca cea mai rapida cale de a ajunge la virtute.“

Tacerea calugarilor este ziditoare. În Pateric citim urmatoarele: „Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odata la Schit. Si adunându-se fratii, au zis lui Avva Pamvo: zi vreun cuvânt episcopului, ca sa se foloseasca. Zis-a lor batrânul: daca nu se foloseste de tacerea mea nici de cuvântul meu nu poate sa se foloseasca.“ Ar trebui sa mearga cineva la Sfântul Munte cu intentia de a fi zidit prin tacere. Pelerinului care stie cum sa asculte aceasta tacere, totul îi va vorbi. Chipurile tacute ale calugarilor, pesterile pustnicilor, manastirile patrunse de atmosfera de pocainta, natura însasi precum si toate lucrurile neînsufletite din jurul sau, vor povesti multe si îi vor împartasi învataturi minunate. Acesta este felul în care Sfântul Munte vorbeste „în tacere“.

Dar uneori vorbesc si atunci zidesc sufleteste, deoarece se fac pilde prin însisi viata pe care o duc. „Caci viata fara de cuvânt mai mult foloseste decât cuvântul fara viata. Viata si tacând foloseste, iar cuvântul si strigând supara. Dar daca si cuvântul si viata se vor întâlni, fac o icoana a toata filosofia“ (Avva Isidor Pelusiotul). Pentru ca Sfintii Parinti duc o viata sfânta si au devenit unelte ale Sfântului Duh, „trâmbite mistice“ ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului si ale Întelepciunii înalta, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte“ sa vorbeasca, deoarece faptele lor sunt din belsug. Si atunci când sunt întrebati, ei rostesc aceste „cuvinte“.

În Pateric, întâlnim foarte des urmatoarea cerere: „Parinte, spune-mi un cuvânt sa ma mântui“. Un „cuvânt“ rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt, în limbajul pustiei, este considerat revelat si neîndoielnic; si cel care îl cere, îl primeste ca pe un rod al harului, fara sa îl explice în mintea sa. Acest „cuvânt“ de la parintele înduhovnicit este de neaparata trebuinta pentru cel care îl cere. „Cuvântul“ vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet ranit de iubirea Sa, fiind rostit dupa masura „setei“ celui care îl cere. Precum Preasfânta Maica a Domnului a zamislit pe Cuvântul lui Dumnezeu si a dat nastere lui Hristos Dumnezeu si Omul devenind din aceasta pricina, „bucuria întregii fapturi“, în acelasi fel parintii, datorita curateniei lor au zamislit cuvântul si l-au transmis celor care înseteaza dupa el, facându-li-se pricina de bucurie.

„Au venit la Avva Fillic niste frati, care aveau cu ei câtiva mireni si i s-au rugat sa le spuna vreun cuvânt. Iar batrânul tacea. Si fiindca îl rugau, le-a zis lor: Cuvânt voiti sa auziti? Si i-au zis: da Avvo. Deci a zis batrânul: acum nu este cuvânt. Când întrebau fratii pe batrâni si faceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum sa graiasca. Dar acum, pentru ca întreaba fara sa împlineasca ceea ce aud, Dumnezeu a îndepartat harul cuvântului Sau de la batrâni. Si ei nu mai au ce sa graiasca, fiindca nu este cel ce sa lucreze. Si auzind fratii acestea, au suspinat, zicând: roaga-te pentru noi, Avvo!“

Prin aceasta pilda se vadeste ca întelepciunea este rodul harului. Harul împodobeste oamenii curati si sfinti, si „întrupeaza“ cuvintele lor. Este clar deci, ca înaltimea cuvântului este pe masura însetarii celui care îl cere iar monahii stiu cum sa „frânga“ si cele mai împietrite inimi si sa le întoarca spre Dumnezeu, chiar daca folosesc un repros discret.

Asadar, daca îi întrebi cu simplitate, cu smerenie si cu dorinta de a asculta, vei auzi „licaririle“ harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totusi pline de întelepciune si har, sunt cuvinte pline de duh.

În acest fel ei îl imita pe Hristos, care este atotputernicul Logos al Tatalui si în acelasi timp întruchiparea tacerii profunde. El a vorbit, dar de asemenea a pastrat tacerea. Miscarea lui Dumnezeu spre om este cu siguranta nu doar o revelare a Cuvântului ci si o „expresie a tacerii“. Prin urmare miscarea omului spre Dumnezeu, ca si spre aproapele sau ar trebui sa se distinga prin acestea doua. Te îndrepti spre Sfântul Munte cu intentia de a fi învatat mai mult prin tacere si mai putin prin cuvânt.

Monahii de la Sfântul Munte, pustnicii, aceste pasari cântatoare ale desertului, traiesc viata la apogeul ei. Ei sunt deja în rai. Sunt cu adevarat „purtatori de Dumnezeu“, traind viata lui Hristos „în vase de lut“, adica în trupuri istovite de nevointa si de slujirea aproapelui. În acesti monahi cineva ar putea vedea îndumnezeirea în fapta, ca sa spunem asa, si nu îndumnezeirea învatata teoretic, de catre cel lipsit de experienta în ale teologisirii. Ei traiesc în acelasi timp si credinta si faptele. Pentru ca, fara îndoiala, credinta fara fapte este o iluzie, dar faptele fara credinta sunt idolatrie.

Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, sunt întiparite pe fetele lor batatorite de vreme. „Dansul“ sfintilor asceti „fuge de ceea ce este împotriva firii, arata ceea ce este al firii si devine vrednic de darurile ce sunt mai presus de fire“ (Sf. Nicodim Aghioritul).

Când îi privesti ai impresia ca sunt nefericiti si tristi. Însa atunci când linistea lor interioara se revarsa, te copleseste.

Acesti sfinti nevoitori sunt asemeni stavilarelor ce opresc apele. Dar când stavilarul se rupe, apele îsi arata forta, inundând împrejurimile. Când gura pustnicului se deschide te „inunda“ cu mireasma. Gurile monahilor sunt „izvoare din care se revarsa miere si apa vie“. Ai putea crede ca vietile lor sunt fara valoare, dar îti vei da seama curând ca acesti pustnici sunt „copaci ce ajung sus la cer“, daruiti cu frunze ce aduc umbra, dându-ti adapost si racorindu-te. Ti-i imaginezi îmbracati în rase, de neclintit din tacerea lor si nespalati datorita retinerii lor de la spalare (alousia). Însa foarte curând îi vezi ca „plante nemuritoare rodind fructe minunate“, „crini vesnic înfloriti si de-a pururi înmiresmati“, al caror parfum te umple de placere! Si toate acestea pentru ca Hristos, viata cea adevarata, traieste în ei. Viata lor este „ascunsa cu Hristos în Dumnezeu“ (Coloseni 3, 3)

În fiecare calugar atonit care calca pe urmele Sfintilor Parinti si traieste potrivit învataturilor lor, poti distinge, daca porti în tine duhul lui Dumnezeu, împreuna-lucrare a doua stari, în aparenta opuse: cea a mortii si cea a vietii. Viata izvoraste dintr-o moarte de zi cu zi, si moartea devine mai adânca daca te bucuri de viata. Cu cât sporeste moartea mortii (a pacatului), cu atât este mai deplin traita viata în Viata (întru Hristos); si cu cât cineva traieste mai deplin „Viata“, cu atât omoara moartea, pâna acolo încât acela ajunge sa vada în sine însusi Învierea si Înaltarea lui Hristos. Adica este omorât pacatul si se naste viata. Deci, s-ar putea spune ca monahii se îmbraca cu moartea si dobândesc Viata. Sfântul Pavel scrie catre Romani: „Stiind ca Hristos, înviat din morti, nu mai moare. Moartea nu mai are stapânire asupra Lui. Caci ce a murit, a murit pacatului o data pentru totdeauna, iar ce traieste, traieste lui Dumnezeu“ (Romani 6, 9-10).

Sfântul Nichita Stithatul scrie ca la fel se întâmpla cu omul sfânt, devenit asemeni lui Hristos, deoarece este mort si îngropat pentru lume, traind viata lui Hristos: „Cel ce a fost ridicat din moarte, a fost ridicat împreuna cu Hristos. Daca el a fost ridicat cu Hristos prin cunoasterea Sa si moartea nemaiavând stapânire peste Hristos, atunci nici peste acela nu mai are stapânire moartea necunostintei. Astfel ca el nu mai traieste pentru trup si pentru lume, fiind mort fata de madularele sale si fata de grijile lumii, dar întru el traieste Hristos, fiind sub legea harului Sfântului Duh, iar nu sub legea carnii, adica el si-a oferit madularele sale ca arme ale dreptatii lui Dumnezeu Tatal“.

Chiar si în calugarii ajunsi la cele mai înalte stari de înduhovnicire se regaseste împletirea dintre odihna si lucrare. Dupa Sfântul Maxim, ei traiesc un „repaus în vesnica miscare“ si o „miscare neclintita“.

Ramân „în Hristos“ si se misca neîncetat spre o cât mai desavârsita bucurie de El, deoarece Hristos este nestemata cea de mare pret. Sfântul Grigorie de Nyssa lamureste acest lucru: „Ciudat lucru este ca repaosul si miscarea pot sta la un loc. Caci cel ce urca deloc nu sta, iar cel ce sta nu urca; dar aici urcarea este împlinita prin a ramâne în aceeasi stare, întelegând prin aceasta cu cât unul ramâne statornic si neclintit în bine, cu atât strabate mai mult din calea virtutii“. Adica ramâne statornic în bine, miscându-se în acelasi timp. Se afla într-o continua miscare si totusi ramâne în Hristos. Este setea neîncetata dupa Hristos, dar în acelasi timp si satietatea dumnezeiasca. Un monah a spus odata: „Ceva ciudat mi se întâmpla. Sunt înfometat si totusi ma simt satul“. Însa pentru omul lui Dumnezeu acest lucru nu e deloc ciudat. Aceasta este „desavârsita dar totusi nedesavârsita desavârsire a celui desavârsit“ de care vorbeste sfântul Ioan Scararul.

Viata calugarului devine necontenit viata Cuvântului lui Dumnezeu, viata lui Hristos. Silindu-se calugarul vietuieste pe deplin „vârstele“ lui Hristos. Hristos este Întrupat în el, faptuieste minuni, îndura Patimile, Învie si Se Înalta. Traind, de aceea, în Hristos, ajunge nu doar la unificarea lumii sale interioare ci si a celei din jurul sau. Trece peste toate deosebirile, ridicându-se la o stare mai înalta decât cea de dinainte de Cadere – devine asemeni lui Adam cel dintâi. Sfântul Maxim aminteste cele cinci deosebiri pe care Adam nu le-a învins, pe când omul reuseste acum sa le depaseasca cu ajutorul lui Adam cel Nou, adica a lui Hristos. El poate trece peste deosebirea dintre creat si necreat, dintre minte si simturi, cer si pamânt, rai si lume, dintre barbat si femeie. Trecând-o pe ultima dintre ele, continua sa o depaseasca pe prima, cea dintre creat si necreat. Un sfânt al lui Dumnezeu se daruieste pe sine întreg si daruieste lumea întreaga lui Dumnezeu, aratându-se prin aceasta cel mai mare binefacator al firii omenesti.

La Sfântul Munte m-am apropiat odata de un astfel de staret (Gheron), un staret care gusta deplinatatea nesfârsita a milostivului Dumnezeu. Locuind într-o crapatura a pamântului, el a depasit toate tiparele acestei lumi. Nu exista cuvinte care sa-l poata descrie. Daca îi spui întelept, spui prea putin, numindu-l nebun nu cuprinzi pe de-a-ntregul masura nebuniei sale pentru Hristos – pur si simplu nu stii cum sa-l descrii. Pentru ca a iesit din masurile acestei lumi si se îndreapta spre departarile vesniciei. Atinge dumnezeiescul foc si este pur si simplu în flacari, arzând acum de Lumina necreata. Ore întregi, în timp ce vorbesti cu el, ai impresia ca va fi aprins si ca va fi mistuit. Crezi ca va dispare complet din fata ta precum proorocul Ilie în carul cu foc. Chiar în momentul în care îti vorbeste, crezi ca se va urca la cer, ca Domnul care, „pe când îi binecuvânta, S-a despartit de ei si S-a înaltat la cer“ (Luca 24, 51). Si totusi nu se întâmpla nimic din ceea ce ai crezut. Se întâmpla altceva, ceva ce simti în timp ce-ti vorbeste despre lucruri privitoare la viata duhovniceasca. Este asemenea „uimirii“ care i-a cuprins pe apostoli pe muntele Tabor. „…un nor luminos i-a umbrit pe ei, si iata glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultati-L» si, auzind ucenicii au cazut cu fata la pamânt si s-au umplut de spaima.“ (Matei 17, 5-6).

În timp ce vorbeste, Duhul Sfânt coboara dintr-o data, învaluindu-te, prinzându-te. Te cuprinde teama, dar si dorinta de a ramâne acolo. Ascultând cuvintele lui simple si linistite, îti amintesti de Hristos vorbind ucenicilor pe înaltimea unui munte sau într-o corabie, pe mare. Sfântul îti vorbeste într-adevar de pe „muntele“ theoriei (vederii lui Dumnezeu) si de pe marea vesniciei, dincolo de lucrurile banale si omenesti, dincolo de ceea ce esti.

M-am apropiat de acest Gheron într-o zi. Stiam ca era un adevarat „teolog“. Nu avea cunoastere despre Dumnezeu, ci „cunoasterea lui Dumnezeu“, care este neajunsa celor mai multi oameni! „Caci cu adevarat munte înaltat pieptis si greu de urcat este cunoasterea lui Dumnezeu. Si multimea poporului de-abia ajunge la poalele ei.“ Doar Moise a fost în stare sa urce muntele vederii lui Dumnezeu. Si Gheron era si el, asemeni lui Moise, unul care L-a vazut pe Dumnezeu.

La început m-am simtit stângaci. Despre ce as putea sa vorbesc cu el? Ce aveam noi în comun? Eram noi pe aceeasi treapta? Noi ceilalti suntem la primul stadiu al „filosofiei practice“ (curatirii), în timp ce el a trecut deja de la „contemplarea naturala“ (iluminarea mintii) la „teologia mistica“ (cunoasterea lui Dumnezeu) adica la cunoasterea vesnica. Noi suntem plini de patimi, în timp ce el e tronul aurit al Împaratului. Noi închipuim iadul, el e desfatarea Raiului. Dar în timpul discutiei noastre pustnicul a coborât din înaltimea sa si m-a ridicat pe mine mai sus. S-a desertat pe sine si m-a îmbogatit pe mine. „Desi a fost odata bogat, a devenit sarac, ca sa pot fi si eu bogat prin saracia lui“. Pentru ca întotdeauna unitatea presupune o miscare înspre exteriorul sinelui de ambele parti, acelasi lucru se întâmpla si în unirea cu Dumnezeu. Survine o miscare de la Dumnezeu înspre om ca si o miscare de la om înspre Dumnezeu. Aceasta este trasatura distinctiva a dragostei dumnezeiesti.

„Teologii numesc dumnezeirea uneori forta erotica, alteori dragoste, si alteori ceea ce este dorit si iubit. Prin urmare, ca forta erotica si ca dragoste, divinul însusi este subiect de miscare; si fiind ceea ce este dorit si iubit cu intensitate, atrage spre el tot ce este receptiv la aceasta forta si dragoste“ (Sf. Maxim Marturisitorul). Acelasi sfânt parinte spune mai departe: „Aceasta dragoste dumnezeiasca extatica îi sileste pe cei ce iubesc sa nu-si apartina lor ci celor pe care îi iubesc. Aceasta este aratata la cele de deasupra prin grija fata de cele de mai jos, la cei ce se afla în aceeasi stare prin sprijinul pe care si-l dau unii altora si la cei mai de jos prin aceea ca sunt întorsi mai întâi de toate numai înspre dumnezeire“. Cu alte cuvinte Sfântul Maxim Marturisitorul arata o asezare despre care Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „erosul dumnezeiesc este si extatic, nelasând pe cei îndragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt îndragostiti. Si arata pe cele superioare, purtatoare de grija pentru cele inferioare, si pe cele de acelasi grad sustinându-se una pe alta, si pe cele inferioare într-o întoarcere dumnezeiasca spre cele dintâi“.

Voi pastra întotdeauna în minte ba mai mult, în inima, fiecare minut al acelei conversatii. Ceea ce urmeaza este prezentarea întâlnirii si a dialogului nostru.


Hristos a inviat!

duminică, 20 martie 2011

O noapte in pustia Sfantului Munte

IX. Rugăciunea lui Iisus pentru ceilalţi


Într-adevăr, părinte, n-am spus nimic până acum despre rostirea rugăciunii lui Iisus pentru ceilalţi. Cum se poate folosi rugăciunea în acest scop?
— Există părinte, atâta nenoroc în lume, atâtea rele, atâta necunoaştere a lui Dumnezeu, care, după cum spun Părinţii, este cel mai mare păcat. Pentru aceasta eşti dator să plângi şi să te rogi. Sfântul Ioan Scărarul a scris o cuvântare adresată păstorului de suflete, adică stareţului, în care spune că atunci „când peste turmă se abate întunericul şi noaptea patimilor, pune câinele să stea neclintit lângă Dumnezeu în pază de noapte.” Atunci când creştinii dorm, preotul trebuie să-şi pună mintea de strajă, adică să vegheze şi să se roage Lui Dumnezeu pentru poporul Său. Câţi oameni se risipesc în acel moment! Câţi sunt în pragul sinuciderii! Câţi sunt pe punctul de a comite crime îngrozitoare! Câţi sunt deznădăjduiţi şi în nevoie. Tu trebuie să rosteşti rugăciunea lui Iisus pentru toţi aceşti oameni – „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-I pe robii tăi”, sau „pe robul tău” dacă te rogi doar pentru cineva anume.
— Pot să te întreb ceva? Ai spus mai devreme că rugăciunea lui Iisus ar trebui să nu fie afectată de imaginaţie. Acum spui că trebuie să ne rugăm pentru alţii, care au atâtea probleme. Dar acest lucru nu stârneşte cumva imaginaţia şi face mintea să se întrebe, pe când de fapt ar trebui să se adune în ea însăşi şi în inimă?
— Ai făcut bine că m-ai întrebat acest lucru deoarece în această privinţă este necesară o explicaţie. Când ne rugăm pentru alţii, trebuie să o facem înafară. Adică, dacă vrem să spunem rugăciunea lui Iisus pentru unii care sunt în nevoi, ar trebui să spunem mai întâi „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pe robii tăi”, sau „robul tău”, pomenindu-le numele, dar după aceea, ar trebui să continuăm fără să menţionăm numele lor şi fără să ne fixăm mintea asupra lor, fără să ne gândim la ei. Dumnezeu ştie pentru cine ne rugăm. Nu trebuie să te gândeşti nici la problemele care-i frământă, spune doar „miluieşte pe robul tău” şi Dumnezeu va trimite harul Său. Şi dacă este vrednic să-l primească, harul va lucra potrivit cu nevoia sa. Harul lui Dumnezeu, părinte, este asemenea apei, care atunci când vine pe pământ este sorbită de rădăcini şi dă fiecărui copac cât are nevoie. Nu avem aceeaşi convingere şi în timpul Sfintei Liturghii? Ne rugăm pentru toată lumea şi poporul răspunde „Doamne miluieşte”. Căci atunci când mila lui Dumnezeu vine, dăruieşte omului ceea ce are cu adevărat nevoie. Dar rugăciunea pentru ceilalţi este şi din alt motiv un efort necesar.
— Aş vrea să-l aud.
— Când ne rugăm pentru altcineva, imediat primim lămuriri de la Dumnezeu despre ceea ce are în special nevoie şi putem lucra cu adevărat pentru mântuirea lui. A venit odată cineva în chilia mea lăudându-mi un creştin care, aparent se bucura de un mare succes. Pentru că ideea nu prea era ortodoxă, am mers în biserică şi m-am rugat lui Dumnezeu să-mi descopere ce se întâmpla. Şi n-o să-ţi vină să crezi…
— Nu spune aceasta, părinte, de ce n-aş crede?
—…imediat în biserică s-a simţit un miros urât. Şi am zis, cel lăudat nu era un om bun, nu avea harul lui Hristos. Pierduse harul dătător de viaţă şi astfel era mort: „ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3, 1). Căci, atunci când pleacă sufletul, trupul moare şi miroase urât. La fel este şi când harul lui Dumnezeu pleacă de la om, sufletul moare şi lasă o duhoare duhovnicească.
Am rămas uimit. Ceea ce-mi descoperise acum fusese fără nici o urmă de mândrie. Sfinţii nu pot fi trecuţi în nici o categorie. Ei nu sunt nici mândri nici umili, ci sunt mai degrabă oamenii lui Dumnezeu. Nu vorbesc pentru a se lăuda ci pentru a-i folosi pe ceilalţi, tot ceea ce fac fiind spre slava lui Dumnezeu. Legea Lui Dumnezeu devine legea lor ajungând adânc înscrisă în întregul lor mod de viaţă.
— În general, părinte, a continuat el, rugăciunea lui Iisus este necesară pentru lucrarea ta. Prin rugăciune vei fi în stare să recunoşti înlăuntrul inimii tale mişcările vicleanului diavol. Inima devine foarte sensibilă şi nespus de ageră în recunoaşterea diavolului şi, în acelaşi timp îşi trage multă putere din rugăciune pentru a alunga pe cel rău din ea. Astfel, devine un receptacol al Duhului Sfânt. Mai mult decât atât, fiind încercat în războiul împotriva diavolului şi având cunoaşterea harului dumnezeiesc, poţi cu mare uşurinţă să intri în sufletul celuilalt şi să pătrunzi în lumea interioară a celui ce vine la spovedanie. Folosul este nespus de mare. El pleacă de la scaunul de spovedanie cu totul alt om. Uşurat de patimile ştiute şi neştiute. Dar aş vrea să-ţi adresez trei rugăminţi, a continuat Gheron. Sunt sigur că mi le vei împlini…
— Te rog, am spus. Sunt absolut sigur că vor fi de folos.

Hristos a inviat!

duminică, 13 martie 2011

Sfantul Preacuviosul Parintele nostru Benedict de Nursia


În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Benedict de Nursia.

Cuviosul părintele nostru Benedict, al cărui nume pe latineşte înseamnă "binecuvântatul", era de fel din ţinutul romanilor, din provincia Nursia şi se trăgea din părinţi credincioşi şi bogaţi. Părăsindu-şi casa, pe părinţii săi şi toată averea părintească, încă de pe când era tânăr şi bărbat nedesăvârşit, a plecat împreună cu aceea pe care o avusese dădacă într-un loc pustiu, unde, prin virtute şi înfrânare apropiindu-se de Dumnezeu, a primit de sus puterea de a face minuni şi tămăduiri. Cele mai multe dintre faptele lui minunate s-au păstrat pe larg în istoria vieţii lui. De aici aflăm că el a săvârşit tot felul de minuni: a înviat morţi, a vestit de mai înainte cele viitoare şi a vorbit despre cei ce erau departe ca şi cum ar fi fost de faţă. Trebuie însă să nu uităm un lucru de mare însemnătate, şi anume că, mai înainte de a se muta la Domnul a grăit în chip profetic celor care se găseau împreună cu el şi a adus şi la cunoştinţa celor ce se găseau departe că se va întâmpla şi un semn oarecare, prin care vor cunoaşte cu toţii că s-a despărţit de trup.

Astfel, cu şase zile mai înainte de adormirea lui, a poruncit să i se sape groapa şi îndată după aceasta a fost cuprins de o fierbinţeală puternică, iar trupul lui timp de şase zile a fost scuturat de friguri. În ziua a şasea a poruncit ucenicilor săi să-l ia şi să-l ducă la casa de rugăciune, unde fiind dus, după ce s-a cuminecat cu Sfintele Taine, stând în mijlocul ucenicilor săi, care îl sprijineau, şi-a ridicat mâinile către cer şi în felul acesta, privind în sus şi rugându-se, şi-a dat sfinţitul său duh.

În aceeaşi clipă, doi fraţi, dintre care unul se găsea stând liniştit în chilia lui, iar altul locuia mult mai departe, au avut aceeaşi vedenie. Astfel şi unul şi celãlalt au văzut un drum minunat care se întindea de la chilia cuviosului Benedict până la cer, către răsărit, şi care era aşternut tot cu veşminte preţioase şi strălucitoare de mătase, iar pe acest drum se găseau şi vreo câţiva oameni minunaţi, care ţineau făclii în mâini şi care în rânduială desăvârşită se suiau. Un alt bărbat, îmbrăcat în alb, şi el şi strălucitor de lumină, care se găsea alături, i-a întrebat dacă ştiu al cui este drumul acesta, pe care ei, privindu-l cu mintea lor, îl găsesc atât de minunat. Dar aceia răspunzându-i că nu ştiu, cel ce s-a arătat lor, le-a zis: Acesta este drumul pe care iubitul Benedict se urcă la ceruri". După ce aceştia şi-au revenit de pe urma vedeniei pe care au avut-o, au înţeles, fiecare în parte, că sfântul Benedict se săvârşise din viaţă, ca şi cum ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut săvârşindu-se.

Acatistul Sfantului Benedict de Nursia

(14 martie)

Condacul 1

Pe luminatorul cel mare al Bisericii lui Hristos, pe luceafarul cel duhovnicesc al monahilor, pe podoaba Nursiei, veniti toti cei bine credinciosi sa-l laudam si cu evlavie din inima sa-i strigam: Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Icosul 1

Ingereasca viata din copilarie ai petrecut si cu pustniceasca viata te-ai impodobit; lumea si slava veacului de acum le-ai urat si linistea cu toata inima ai iubit; pentru care, noi nevrednicii, cu aceste laude te cinstim:
Bucura-te, Benedicte, care de copil viata cea sfanta ai iubit;
Bucura-te, ca din frageda varsta pe Dumnezeu ai iubit;
Bucura-te, ca pornirile poftelor trupului le-ai domolit;
Bucura-te, ca din tinerete trufia vietii ai urat;
Bucura-te, ca pe acestea prapastie sufleteasca le-ai socotit;
Bucura-te, ca Marelui Antonie cu vietuirea te-ai asemanat;
Bucura-te, ca aceluia cu viata ta i-ai urmat;
Bucura-te, al curatiei vas prea cinstit;
Bucura-te, al fecioriei odor nepretuit;
Bucura-te, ca viata ta cu mari virtuti o ai impodobit;
Bucura-te, al desavarsirii ravnitorule;
Bucura-te, al Cuviosilor Parinti urmatorule;
Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Condacul 2

Parasit-ai, Prea Cuvioase Parinte, pe fericita ta maica si departe in munti te-ai salasluit, urmand Parintilor celor de demult si in singuratate petrecand, din mijlocul pietrelor ai dat glas, strigand catre Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2

Aflatu-te-a in pestera cea din pustie monahul Roman care cu dragoste iti slujea tie. Iar tu, prea fericite, intr-o pestera stramta inchizandu-te, in rugaciune si ganduri de Dumnezeu petrecand, te rugai lui Dumnezeu. Pentru aceasta noi cu evlavie te cinstim asa:
Bucura-te, ca in pestera pentru Hristos te-ai inchis;
Bucura-te, ca acolo cu dorul de Dumnezeu te-ai aprins;
Bucura-te, ca in lacrimi si suspine acolo petreceai;
Bucura-te, caci cu nadejdea mantuirii acolo te mangaiai;
Bucura-te, ca acolo monahul Roman te-a ajutat;
Bucura-te, ca deasupra pesterii o funie a legat;
Bucura-te, caci cu acea funie vasul cu hrana il slobozea;
Bucura-te, caci clopotelul legat de funie tie iti vestea;
Bucura-te, ca in acest fel hrana la tine venea;
Bucura-te, ca Domnul de tine se ingrijea;
Bucura-te, al pustiei luminatorule;
Bucura-te, al sihastrilor urmatorule;
Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Condacul 3

Voind diavolul sa impiedice fapta cea buna a lui Roman, o piatra a aruncat deasupra clopotului si l-a spart; iar tu, parinte, cu rugaciunea viclenia acestuia o ai biruit si cu multumire lui Dumnezeu ai cantat: Aliluia!

Icosul 3

Si alta data, Dumnezeu, printr-un preot hrana la ziua invierii Domnului ti-a trimis, pe care preot cu cuvinte duhovnicesti l-ai hranit; iar noi vazand pronia cea mare a lui Dumnezeu asupra ta cu evlavie te laudam asa:
Bucura-te, cel ce grija trupului o ai trecut cu vederea;
Bucura-te, ca privirea celor duhovnicesti ti-a fost tie mangaierea;
Bucura-te, ca imparatia cerurilor ai capatat;
Bucura-te, ca dreptatea Lui ai aflat;
Bucura-te, ca tu spre Dumnezeu ai nadajduit;
Bucura-te, ca mila Lui nu te-a parasit;
Bucura-te, ca pe diavol in chip de mierla l-ai cunoscut;
Bucura-te, ca maiestria lui o ai priceput;
Bucura-te, ca razboiul desfranarii l-ai biruit;
Bucura-te, ca in lupta Dumnezeu nu te-a parasit;
Bucura-te, al curatiei ravnitorule;
Bucura-te, al dezmierdarii trupului biruitorule;
Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Condacul 4

Auzind de petrecerea ta cea pustniceasca, monahii al caror egumen murise, au venit cu multe rugaminti sa le fii lor povatuitor; iar tu biruindu-te de ale lor rugaciuni ai primit si aceasta grea sarcina spre folosul lor si lui Dumnezeu ai cantat: Aliluia!

Icosul 4

Zis-ai, fericite, catre monahii cei ce staruiau a te avea pastor: “Fratilor, obiceiurile mele nu se potrivesc cu ale voastre”, caci ai cunoscut din vreme neoranduiala lor; dar cu gandul de a-i indrepta ai primit a-i povatui pe ei. Pentru aceasta noi cu acestea te laudam:
Bucura-te, caci cu mahnire linistea pustiei ai lasat;
Bucura-te, ca de singuratate cu durere de inima te-ai departat;
Bucura-te, ca pentru fapta buna limanul linistii ai parasit;
Bucura-te, ca de folosul altora te-ai ingrijit;
Bucura-te, ca petrecerea ta cea pustniceasca nu o ai schimbat;
Bucura-te, ca nevointe peste nevointe ai adaugat;
Bucura-te, caci monahii cei razvratiti pentru fapta cea buna au inceput a te uri;
Bucura-te, ca viata ta cea pustniceasca nu au putut-o suferi;
Bucura-te, ca unii din ei rautati asupra ta au uneltit;
Bucura-te, ca si otrava asupra ta au pregatit;
Bucura-te, ca si de la aceasta primejdie te-a scos Mantuitorul;
Bucura-te, caci cu ajutorul Lui ai biruit pe raufacatorul;
Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Condacul 5

Vazand rautatea celor ce au voit sa-ti ia viata, nu te-ai suparat prea fericite Parinte, ci sculandu-te de la masa, cu fata si gand bun, ai dat slava lui Dumnezeu Care te-a izbavit de moarte naprasnica si din inima ai cantat Lui: Aliluia!

Icosul 5

Sfaramat-ai paharul cel cu otrava prin semnul Crucii lui Hristos, Benedicte, iar catre cei ce pusesera la cale moartea ta ai zis: “Mult Milostivul Dumnezeu sa va ierte pe voi fiii mei, pentru ceea ce ati voit a-mi face mie!”. Iar noi minunandu-ne de atata nerautate, cu smerenie te cinstim asa:
Bucura-te, ca prin aceasta Domnului te-ai asemanat;
Bucura-te, ca pilda Domnului ai urmat;
Bucura-te, ca asemenea Lui pentru vrajmasi te-ai rugat;
Bucura-te, ca prin aceasta dragoste ai aratat;
Bucura-te, ca obiceiurile lor cu ale tale nu s-au asemanat;
Bucura-te, ca iarasi la pustie ai alergat;
Bucura-te, ca iarasi limanul linistii ai imbratisat;
Bucura-te, ca pestera pustiei o ai sarutat;
Bucura-te, ca iarasi langa tine multi monahi s-au adunat;
Bucura-te, al pustiei iubitorule;
Bucura-te, al singuratatii luminatorule;
Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Condacul 6

Stralucit-ai ca un soare in viata ta cea singuratica prin care ai tras la lumina multime de monahi care se sileau a urma petrecerea ta cea sfanta si lui Dumnezeu a canta: Aliluia!

Icosul 6

Intemeiat-ai cu puterea lui Hristos, douasprezece manastiri, Prea Cuvioase Parinte, si multi din Roma au alergat ca sa fie ucenicii tai spre a-i conduce pe ei la calea mantuirii; pentru care noi, nevrednicii, cu aceste laude te cinstim:
Bucura-te, ca Domnul de sub obrocul pustiei te-a scos;
Bucura-te, ca multora ai fost de folos;
Bucura-te, caci ca o lumina in sfesnic ai luminat;
Bucura-te, caci calea cea catre Lumina multora o ai aratat;
Bucura-te, ca pe monahul cel lenes l-ai indreptat;
Bucura-te, ca pe diavolul ce-l scotea din biserica in vremea pravilei multora l-ai aratat;
Bucura-te, caci cu rugaciunea apa din piatra ai scos;
Bucura-te, ca prin aceasta monahilor ai fost de mult folos;
Bucura-te, ca si unealta cea de fier cu rugaciunea din rau o ai scos;
Bucura-te, ca prin aceasta, asemenea cu Elisei Proorocul vestit ai fost;
Bucura-te, al minunilor proorocesti aratatorule;
Bucura-te, al petrecerilor lor urmatorule;
Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Condacul 7

Aratat-ai, prea fericite parinte, viclenia si rautatea lui Florentie, care voia sa te piarda prin otravire; caci rugandu-te lui Dumnezeu pentru indreptarea lui, te-ai ferit din calea primejdiei. Pentru aceasta ai multumit lui Dumnezeu si din inima ai cantat: Aliluia!

Icosul 7

Ajuns-a mania cea dreapta a lui Dumnezeu pe vicleanul si zavistnicul Florentie, caci cazand din foisorul casei sale, rau a pierit; iar tu, omule al lui Dumnezeu, auzind de pierzania lui, ai plans si te-ai mahnit; iar noi nevrednicii, minunandu-ne de atata nerautate, zicem asa:
Bucura-te, ca pentru moartea vrajmasului te-ai intristat;
Bucura-te, ca Marcu monahul de moartea lui Florentie s-a bucurat;
Bucura-te, ca pentru acesta foarte l-ai mustrat;
Bucura-te, ca pe Marcu foarte l-ai sfatuit;
Bucura-te, ca pe el l-ai canonisit;
Bucura-te, ca Marcu dupa sfatuire a cerut iertare;
Bucura-te, ca prin sfat si canonisire a primit vindecare;
Bucura-te, ca in inima ta dragoste de vrajmasi ai purtat;
Bucura-te, ca de moartea vrajmasului tau nu te-ai bucurat;
Bucura-te, ca prin aceasta invataturii Domnului ai urmat;
Bucura-te, al iubirii de vrajmasi aratatorule;
Bucura-te, al invataturii Evangheliei plinitorule;
Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Condacul 8

Mutatu-te-ai, fericite Benedicte, in tara Campaniei in hotarele cetatii Casina si acolo ai distrus capistea lui Apolon, ridicand Biserica Sfantului Martin si a Sfantului Ioan Botezatorul, unde monahii si crestinii adunandu-se, slaveau pe Dumnezeu cantand: Aliluia!

Icosul 8

Vicleanul vrajmas al mantuirii oamenilor, vazand ca i-ai stricat cuibul din acele parti, cu mare furie se pornea asupra ta; dar tu, parinte, cu postul si cu rugaciunea stricai toate uneltirile lui. Pentru care noi cu dragoste te cinstim asa:
Bucura-te, ca piatra cea ingreuiata de diavol o ai usurat;
Bucura-te, ca pe diavolul de sub piatra l-ai rusinat;
Bucura-te, caci cu rugaciunea ta nalucirea draceasca a pierit;
Bucura-te, ca viclenia diavolului o ai batjocorit;
Bucura-te, ca pe tanarul monah cel strivit de zid l-ai vindecat;
Bucura-te, ca rautatea diavolului o ai defaimat;
Bucura-te, ca ai aratat monahilor cele ce facusera in calatorie;
Bucura-te, ca s-au rusinat de a lor fatarnicie;
Bucura-te, ca le-ai aratat unde le-a dat de mancare;
Bucura-te, ca le-ai descoperit si cele trei pahare;
Bucura-te, al minciunii mustratorule;
Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Condacul 9

Aratat-ai, Prea Cuvioase Parinte, monahilor care te-au mintit, unde au stat la masa si cate pahare de vin au baut; iar ei vazandu-se descoperiti, au cerut iertare si inaintea lui Dumnezeu caindu-se, din inima I-au cantat: Aliluia!

Icosul 9

Avand darul vederii mai inainte, ai descoperit aratat si credinciosului celui viclean care venea la tine ca si-a calcat legea cea pusa de el; iar acela vazandu-se descoperit a cerut cu lacrimi iertare pentru a lui greseala, iar noi te rugam sa primesti aceste cantari de lauda:
Bucura-te, ca ostenelile tale Domnul le-a incununat;
Bucura-te, ca darul descoperirii tie ti-a dat;
Bucura-te, ca si darul proorociei de la Domnul ai luat;
Bucura-te, ca pe Totile craiul l-ai rusinat;
Bucura-te, ca pe Rigon pentru viclenie l-ai mustrat;
Bucura-te, ca si acela vazandu-se descoperit foarte s-a rusinat;
Bucura-te, ca pe Totile foarte l-ai infricosat;
Bucura-te, ca si Totile, craiul gotilor, de la tine iertare a cerut;
Bucura-te, ca moartea stapanirii lui i-ai descoperit;
Bucura-te, caci cu fata la pamant inaintea ta a cazut;
Bucura-te, ca lui Totile i-ai proorocit;
Bucura-te, al darului proorociei mostenitorule;
Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Condacul 10

Proorocit-ai lui Totile, craiul gotilor, ca va intra in Roma si dupa noua ani de stapanire, intru al zecelea se va savarsi; care proorocie intocmai s-a implinit, pentru care a dat slava lui Dumnezeu cantand: Aliluia!

Icosul 10

Descoperit-ai episcopului Bisericii Canusiei ca Roma de mari cutremure va fi distrusa, care lucru indata s-a adeverit. Iar noi, de implinirea acestei proorocii minunandu-ne, cu lauda pe tine te cantam asa:
Bucura-te, izvorule al adevaratelor proorociri;
Bucura-te, ca prin darul lui Dumnezeu toate mai inainte le stii;
Bucura-te, ca si darul vindecarilor de la Hristos ai luat;
Bucura-te, ca pe clericul cel indracit l-ai vindecat;
Bucura-te, ca acelui cleric, canon i-ai randuit;
Bucura-te, ca si lui i-ai proorocit;
Bucura-te, ca i-ai zis canonul sa si-l pazeasca;
Bucura-te, ca de la carne si de la bautura i-ai zis sa se infraneze;
Bucura-te, ca si de preotie i-ai zis sa se opreasca;
Bucura-te, al sfinteniei preotiei pazitorule;
Bucura-te, al darului preotiei aparatorule;
Bucura-te, al nedreptatii mustratorule;
Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Condacul 11

Mustrat-ai cu blandete, parinte, pe monahul cel mandru care tinea sfesnicul in vremea mesei tale, descoperindu-i gandurile. De aceasta descoperire mirandu-se fratii, au dat lui Dumnezeu lauda cantand: Aliluia!

Icosul 11

Aratat-ai prin vis, fratilor, unde se cade a zidi manastirea lor si fiind intrebat a doua zi de ei unde s-o zideasca, le-ai zis: ” Acolo unde v-am aratat asta noapte!”. De care lucru ei mirandu-se, pe tine te laudau zicand:
Bucura-te, Benedicte, ca darul descoperirii de la Dumnezeu ai luat;
Bucura-te, ca de acest lucru cu totii s-au mirat;
Bucura-te, ca prin vis locul zidirii ai aratat;
Bucura-te, ca cele aratate in vis a doua zi le-ai descoperit;
Bucura-te, ca acolo ei manastire au zidit;
Bucura-te, ca pe fecioarele cele nemultumitoare le-ai certat;
Bucura-te, ca a-si indrepta viata le-ai invatat;
Bucura-te, ca pe acele fecioare de la impartasire le-ai oprit;
Bucura-te, ca la scumpatatea Sfintelor Taine ai ravnit;
Bucura-te, ca Darul Sfintelor Taine l-ai pretuit;
Bucura-te, al nedreptatii pedepsitorule;
Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Condacul 12

Aratatu-s-a minune infricosata asupra fecioarelor neimpartasite, caci in vremea Liturghiei din mormantul cel din biserica afara ieseau, de care lucru toti credinciosii foarte se mirau si cu frica pe Dumnezeu laudau cantand: Aliluia!

Icosul 12

Luat-ai, de la Dumnezeu, diferite daruri, Benedicte, spre folosul turmei tale si al multor credinciosi, pentru care noi laudam pe Bunul Dumnezeu Care te-a impodobit cu ele si catre tine zicem asa:
Bucura-te, ca pe monahul cel lenes, prin vederea balaurului l-ai inteleptit;
Bucura-te, ca pe ipodiaconul Agapit pentru neascultare l-ai pedepsit;
Bucura-te, ca untdelemnul cu rugaciunea ta l-ai inmultit;
Bucura-te, ca pe Tala paganul, numai prin privire l-ai speriat;
Bucura-te, ca pe copilul cel mort cu rugaciunea l-ai inviat;
Bucura-te, caci sufletul surorii tale in chip de porumb ti s-a aratat;
Bucura-te, ca zburand sufletul ei in rai a intrat;
Bucura-te, ca slabind cu trupul cu Sfintele Taine te-ai impartasit;
Bucura-te, ca indata a sosit si al tau sfarsit;
Bucura-te, Benedicte mult ostenitorule;
Bucura-te, al Sfintilor Parinti urmatorule;
Bucura-te, al raiului mostenitorule;
Bucura-te, Benedicte Prea Cuvioase, al monahilor povatuitorule!

Condacul 13

O, Prea Cuvioase si mult nevoitorule al lui Hristos Benedicte, al monahilor si al crestinilor luminatorule, tu pe Dumnezeu din toata inima L-ai iubit si pentru dragostea Lui pururea te-ai ostenit. Auzi-ne si pe noi smeritii care te cerem in ajutor si lui Dumnezeu Care te-a impodobit pe tine cu aceste daruri ii cantam: Aliluia! (de 3 ori)

Apoi se zice din nou: Icosul 1 si Condacul 1.

Rugaciune catre Sfantul Cuvios Benedict de Nursia

O, Sfinte al lui Dumnezeu si facatorule de minuni Benedicte, cine va putea cu adevarat sa spuna ostenelile tale cele din toata viata ta? De aceea mai mult te-ai sarguit de a ascunde ispravile cele duhovnicesti decat a le arata. Ai urat slava lumii si ai fugit de dansa pana ce Dumnezeu a binevoit a te descoperi si la vreme a te pune in sfesnicul Bisericii Sale spre folosul monahilor si al tuturor crestinilor. Cu multe daruri de la Dumnezeu ai fost impodobit si ca un soare duhovnicesc in lume ai stralucit. Te-ai aratat desavarsit in lucrarea tuturor faptelor bune si prin pilda vietii, mai mult decat prin vorbe, pe ucenicii tai la calea mantuirii i-ai povatuit. Tu, pe Dumnezeu din toata inima L-ai iubit si, crucea ostenelilor si a rabdarii o ai dus pana la sfarsit. Aceasta intelegand, noi nevrednicii, despre sfanta ta viata si crezand ca mare indrazneala ai catre Prea Bunul Dumnezeu, venim cu rugaminte catre tine, sa te rogi, ca prin mila Domnului si prin sfintele tale rugaciuni, sa dobandim mila si iertare in toata viata noastra, in vremea sfarsitului si in ziua judecatii de apoi. Amin.

Hristos a inviat!

marți, 8 martie 2011

Traditi Ortodoxe de Sfintii Patruzeci de Mucenici din Sevastia Armeniei



Ziua de 9 martie, cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste pe cei 40 de Mucenici ucisi in Sevastia, are pentru spiritualitatea populara o conotatie aparte.


In ziua de 9 martie, in toate comunitatile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat, momentul fiind marcat de respectarea unor interdictii sau de oficierea unor practici cu caracter simbolic.

Dupa ce, in luna februarie (luna lui Faur), plugul era trecut prin foc de catre fierarul (faurul) satului, era reparat, curatat si purificat iar intre plugari se incheiau intelegeri pentru intovarasire la arat, in dimineata acestei zile plugul era scos in fata casei in mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sarbatorilor de primavara, presarat cu numeroase obiceiuri.

In cadrul ceremonialului de scoatere a plugului, femeia din casa era principalul protagonist in desfasurarea practicilor. Dupa aducerea plugului in fata casei, plugarii, de obicei doi la numar, stateau cu capetele descoperite inaintea boilor sau a cailor, dupa caz, iar femeia iesea din casa avand intr-o mana traista pentru plugari iar in cealalta tinand un vas cu apa sfintita, tamaie si un somoiog de busuioc. Femeia se apropia de plug si de carul in care se afla restul atelajelor specifice acestei lucrari agricole, le inconjura de trei ori, stropindu-le cu agheasma si afumandu-le cu tamaie. In timpul celor trei rotatii executate in sensul miscarii aparente a soarelui, femeia rostea, intr-o solemnitate deplina, urmatoarele: "Cat de curata este tamaia si agheasma, asa de curati sa fiti si voi / Si sa umblati nedespartiti la arat / Si nici cand sa nu dati peste vre-un strigoi sau moroi care sa va faca rau".

In fata animalelor de munca se aseza un ou, in credinta ca daca acesta va ramane intreg dupa pornirea carului, atunci si plugarilor le va merge bine pe toata durata plugaritului. Plugarii primeau traista cu mancare, dupa care femeia varsa agheasma ramasa in cofa la picioarele animalelor. Se obisnuia ca in coamele plugului sa se puna acum si un colac impletit in opt, numit Creciun, pastrat in casa de la Craciunul trecut, ca simbol al fertilitatii. Semnificatia oului aruncat este de sorginte precrestina, oul fiind considerat masura tuturor lucrurilor de inceput (ab ovo), el avand aici rol augural si protector in desfasurarea aratului.

Dupa acest moment plin de solemnitate, desfasurat in curtea casei, plugarii porneau plugul catre camp sau catre gradina din apropiere, unde marcau o brazda simbolica, de pocinog (inceput) dupa care dezjugau si hraneau animalele iar ei se ospatau in mod ritual pe brazda.

In unele sate era obiceiul ca in aceasta zi toate plugurile din sat sa fie adunate pe islazul satesc unde, in fata multimii adunate, era chemat preotul care facea o slujba de sfintire a apei si de stropire a fiecarui plug in parte, dupa care plugarii se indreptau catre ogorul propriu pentru marcarea brazdei de inceput.

In traditia populara se considera ca in ziua de 9 martie sfintii mucenici se aduna pentru a participa la un sobor de dezghetare a pamantului si de slobozire a caldurii, ei batand, in acest scop, cu ciomegele in pamantul inghetat. Aceasta practica a fost uzitata si de catre satenii din comunitatile bucovinene, care bateau cu batele in pamant zicand: "Intra frig si iesi caldura, / Sa ne fie vreme buna / Pentru plug si aratura".

Ziua mucenicilor era si un prilej de prognozare a vremii. Se considera ca daca ploua in aceasta zi, va ploua si de Pasti; daca tuna, vara va fi prielnica tuturor culturilor; daca ingheata in noaptea dinaintea acestei zile, atunci toamna va fi lunga iar stiuletii de porumb vor urui spre cosare precum rotile de la caruta in trecere peste pamantul inghetat.

Obiceiurile si practicile descrise mai sus puteau fi intalnite in satele Bucovinei - in special in Corocaiesti, Dumbraveni, Calafindesti, Bilca, Vicov, Solea, Stulpicani, Capu Codrului - pana in preajma celui de-al doilea razboi mondial. Odata cu instalarea comunismului, ele au disparut din obisnuinta satenilor, in special dupa ce aratul a inceput sa fie executat cu tractorul pe pamantul devenit proprietate colectiva.

Astazi, dintre toate practicile stravechi, mai persista obiceiul ca femeile sa coaca in ziua de 9 martie 40 de figurine din aluat, numite "sfintisori" sau "mucenici", reminiscente ale idolilor neolitici ai fertilitatii, iar barbatii sa bea cate 40 sau 44 de pahare de rachiu. "Sfintisorii" sunt facuti din aluat dospit si au forma antropomorfa a cifrei opt, cifra echilibrului cosmic. Proaspat scosi din cuptor, ei se ung cu miere de albine si se presara cu nuca macinata, dupa care se impart, pentru sufletul mortilor, mai ales copiilor din vecini.

Hristos a inviat!

duminică, 6 martie 2011

Pomenire aflarii cinstitei Cruci a Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos pe care a fost rastingit cu Trupul si sfintelor piroane






SINAXAR 6 MARTIE

Tot în această zi, pomenirea aflării cinstitei Cruci şi a sfintelor piroane de către sfânta Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare.

La începutul domniei Sf. Constantin cel Mare (306-337), primul împărat roman care a recunoscut credinţa creştină el împreună cu Sf. Elena, mama sa credincioasă, au decis să reconstruiască oraşul Ierusalim. Şi-au făcut un plan de a înalţa o biserică pe locul patimilor şi învierii Domnului pentru a sfinţi din nou locurile legate de moartea şi învierea Mântuitorului şi a şterge mânjirea păgână din sfintele locuri.

Împărăteasa Elena a pornit spre Ierusalim cu o mare cantitate de aur. Sf. Constantin i-a scris o scrisoare Patriarhului Macarie (313-323), prin care îi cerea să o ajute pe mama lui în toate felurile posibile ca să restaureze sfintele locuri creştine.

După sosirea în Ierusalim, împărăteasa a început să dărâme toate templele păgâne şi să sfinţească locurile murdărite de păgâni.

În căutarea ei după Crucea Dătătoare de Viaţă, împărăteasa a cercetat mai mulţi creştini şi evrei, fără să afle nimic pentru mai mult timp. În cele din urmă, un bătrân evreu numit Iuda i-a spus că crucea era îngropată în spatele templului lui Venus. Sf. Elena a dat ordin să se demoleze templul şi să se facă săpaturi pe locul acela. În scurt timp au găsit Golgota şi Mormântul Domnului. Nu departe de acel loc au găsit trei cruci, o scândură cu inscripţia lui Pilat (Ioan 19:19) şi patru piroane care au străpuns corpul Domnului.

Următorul pas era să determine care era crucea răstignirii Mântuitorului dintre cele trei. Patriarhul Macarie, văzând un mort care era dus la groapă, a cerut ca acel om să fie aşezat pe rând pe fiecare din cruci. Când corpul celui mort a fost aşezat pe Crucea Mântuitorului, acesta a înviat imediat. Văzând învierea celui mort, toţi au fost convinşi că au găsit Crucea Dătătoare de Viaţă. Cu mare bucurie, împărăteasa Elena şi patriarhul Macarie au ridicat Crucea astfel încât să o vadă toţi cei de faţă.

Hristos a inviat!

miercuri, 2 martie 2011

,,Dreptii se vor bucura, iar pacatosii se vor tangui,,-Sf.Luca al Crimeei


VI. Drepţii se vor bucura, iar păcătoşii se vor tângui.


Precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului
Omului, că unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii (Mt. 24, 27-28).


Despre care stârv este vorba aici? Despre stârvul omenirii, care până la urmă se va
împotmoli negreşit în păcate şi necredinţă, fiind în ochii lui Dumnezeu ca un hoit care
putrezeşte. Va veni vremea cea cumplită despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Fiul
Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? (Lc. 18, 8). Despre această vreme a
prorocit şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Timotei: Şi să ştii că în zilele din urmă vor
veni vremuri grele - că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi,
hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste,
neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi,
îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu (2 Tim. 3, 1-4).

Când toate acestea se vor împlini şi omenirea va deveni ca un stârv, se vor aduna
vulturii. Care vulturi? Nu este vorba de păsări: îngerii răzbunători se vor aduna la acest hoit al
omenirii. În acea zi înfricoşătoare, la glasul trâmbiţei arhanghelului toţi morţii vor învia şi se
vor înfăţişa la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.


Cum se vor înfăţişa, unde se vor înfăţişa, că doar vor fi milioane fără număr? Pământul
întreg nu i-ar putea cuprinde. Nu pe pământ va fi această Judecată înfricoşătoare, fiindcă pe
pământ şi în tot universul se va petrece atunci o catastrofă cumplită, pe care nici nu ne-o
putem închipui: tot universul va fi nimicit, va arde, va pieri în flăcări. Munţii se vor mişca din
loc, insulele vor dispărea, va avea loc un cutremur nemaivăzut. Şi dacă necredincioşii vor vrea
în acea zi să scape, dacă vor striga munţilor: „Cădeţi peste noi” şi dealurilor: „Acoperiţi-ne”
(v. Lc. 23, 30), nu vor avea unde să fugă. Nici un fel de peşteri nu-i vor adăposti, fiindcă totul
va fi nimicit.


Va fi ceea ce a prezis demult prorocul Daniel. El scrie lucruri uimitoare. Uimitor e şi
faptul că încă din vechime Dumnezeu a descoperit oamenilor cum se va încheia existenţa
universului şi a neamului omenesc în starea lor de acum.


Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel Vechi de zile;
îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său -
flăcări de foc, iar roţile lui - foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii îi
slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui. Judecătorul S-a aşezat şi au fost deschise
cărţile (Dan. 7, 9-10) - cărţile în care sunt înscrise toate faptele oamenilor.


Care sunt cărţile acestea? Bineînţeles, nu cărţi scrise, de care Dumnezeu, Cel
Netrupesc şi Atotştiutor, nu are nevoie, ci cărţile conştiinţei fiecărui om, fiindcă în acea zi
înfricoşătoare a Judecăţii se vor deschide cărţile conştiinţelor, şi fiecare îşi va aminti deodată,
până în cele mai mici amănunte, tot ce a făcut în fiecare zi a vieţii sale; va vedea cu groază
toată păcătoşenia cumplită a sufletului său, îşi va aminti toate faptele sale rele, toate cuvintele
păcătoase pe care le-a rostit limba sa.


Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului. Care semn? Semnul cel luminat al
Crucii lui Hristos. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate
neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi slavă
multă (Mt. 24, 30-31).


Vor fi adunaţi toţi cei curaţi şi drepţi, pentru care această zi nu va fi groaznică,
înfricoşătoare, ci va fi zi de mare bucurie: aceştia îl vor întâmpina pe Domnul cu mare
bucurie, nu cu frica animalică de care vor fi plini cei aşezaţi de Domnul Iisus Hristos de-a
stânga.


Ce se va întâmpla cu nefericiţii aşezaţi de-a stânga? Va fi plângere mare, care va
umple întreaga lume. Vor curge râuri şi mări de lacrimi. Scrâşnirea dinţilor va fi ca tunetul,
fiindcă - toţi vor vedea semnul Fiului Omului, fiindcă toţi îl vor vedea pe Judecătorul lumii, al
Cărui nume l-au necinstit, în Care n-au crezut - îl vor vedea şi se vor cutremura, îl vor vedea
şi vor striga cu jale, îl vor vedea şi vor plânge cu lacrimi de sânge, îl vor vedea şi vor scrâşni
din dinţi, îl vor vedea şi îşi vor smulge părul din cap, se vor bate în piept, îl vor vedea pe
Domnul Iisus Hristos ca Judecător al lumii arhiereii Ana şi Caiafa, care L-au răstignit, îl va
vedea Pilat, îl vor vedea ostaşii care au bătut piroane în mâinile şi picioarele Lui. Îl va vedea
ostaşul ce I-a străpuns cu lancea inima, îl vor vedea şi va cădea peste ei groază de nedescris.
Irod îl va vedea pe Înainte-Mergătorul Ioan, căruia el i-a tăiat capul, stând lângă
Domnul Iisus. Împăraţii romani, care i-au prigonit cumplit pe creştini, vor vedea nenumăratele
cete ale mucenicilor împurpuraţi de sânge, pe care ei i-au chinuit pentru credinţa în Domnul
Iisus Hristos, pentru cuvântul lui Hristos.


Împăratul Iulian Apostatul îl va vedea în lumina dumnezeiască şi în cumplita Lui
mărire pe Judecătorul Atotputernic, al Cărui nume a vrut să-l şteargă din amintirea lumii ca să
statornicească în locul ei pomenirea dumnezeilor săi mincinoşi.


Uriaşele cete ale curvarilor şi curvelor vor vedea cetele luminoase ale feciorelnicilor,
în fruntea cărora va fi Sfântul Ioan Teologul - cete de oameni în haine albe, având pe capcununi de lumină; le vor vedea, vor pricepe murdăria sufletului şi inimii lor şi vor cădea într-o
deznădejde nemărginită. Preacurvarii îşi vor vedea soţiile şi soţii, pe care i-au rănit atât de
adânc. Tâlharii îi vor vedea pe cei pe care i-au ucis; hoţii îi vor vedea pe sărmanii cărora le-au
luat ultimul bănuţ, vor pricepe suferinţele pe care le-au pricinuit, vor vedea cât de mult a
decăzut vrednicia lor omenească.


Cei răi de gură îi vor vedea pe oamenii ce şi-au păzit curăţia limbii, îi vor vedea
îmbrăcaţi în haine albe pe marii nevoitori, ce s-au luptat întotdeauna cu limba lor, îi vor vedea
pe sfinţi, din ale căror guri ieşeau numai cuvinte harice şi niciodată cuvinte rele, blesteme şi
minciuni. Vor vedea toate acestea clevetitorii, şi focul iadului le va aprinde limbile.
Şi va începe Judecata, aspră şi dreaptă, şi se va împlini ceea ce ne-a spus Iisus Hristos:
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5, 6).
Cum poate omul să trăiască fără dreptate? Inima curată năzuieşte către dreptate. Cât de
nesuferită i-e nedreptatea, cât de mult o chinuie nedreptatea! Iar dacă pe noi, care suntem plini
de nedreptate, ne chinuie atât de mult nedreptatea lumii, ce să mai spunem de Dumnezeu,
Care a privit mii de ani grozăviile nedreptăţii omeneşti?! Dacă inima noastră nu poate răbda
ca răufăcătorii plini de neomenie să rămână nepedepsiţi, oare Dreptul Dumnezeu nu cere
această Înfricoşată Judecată?


Şi va fi, va fi Judecată, fiindcă dreptatea trebuie să triumfe neapărat, şi după nimicirea
lumii prin foc totul va fi făcut din nou (Apoc. 21, 5). Vom trăi într-o lume nouă, unde va locui
dreptatea, sfânta şi veşnica dreptate, unde nu va fi nici o minciună şi răutate, unde nu va mai fi
nici moarte.


Pe mulţi obraznici îi nemulţumeşte ideea acestei Judecăţi. „Cum aşa”, spun ei, „pentru
micile noastre păcate lumeşti să fim osândiţi la chinuri veşnice? Unde este dreptatea?”
Tocmai aici se vede marea dreptate dumnezeiască: păcătoşii s-au osândit singuri la chinuri
veşnice neiubindu-L pe Domnul şi Făcătorul lor, nepunând ca lege a vieţii lor poruncile Lui:
fie că L-au urât, la fel ca fariseii, cărturarii şi arhiereii, fie că au fost cu desăvârşire nepăsători
faţă de El şi răstignirea Fiului lui Dumnezeu nu i-a mişcat deloc.


Mulţi au ales nu calea dragostei, ci calea îmbogăţirii, calea lăcomiei de averi, a slujirii
trupului, a slujirii diavolului - fiindcă de la diavol sunt patimile şi poftele noastre. Ei bine,
dacă aţi ales de bunăvoie calea slujirii diavolului, calea răului şi a urii, mergeţi în focul veşnic,
la diavol, unde-i temeiul răului, al urii şi al nedreptăţii. Chinul lor veşnic va sta în faptul că
răutatea lor va spori tot mai mult, tinzând spre răutatea diavolului. Aşadar, oare nu s-au
osândit singuri la aceste chinuri? Şi oare nu e drept ca toţi cei curaţi cu inima şi drepţi să
primească răsplata bucuriei veşnice, a bucuriei împărtăşirii cu însuşi Dumnezeu, cu Tatăl şi cu
Fiul şi cu Sfântul Duh întru împărăţia lui Dumnezeu?


Iată, v-am descris ziua cea înfricoşătoare ca să vă cutremuraţi, ca să pricepeţi şi să
cunoaşteţi că doar prin sfânta pocăinţă ne putem şterge păcatele fără număr. V-am vorbit
despre asta fiindcă mâine începe Postul Mare - vreme de pocăinţă şi mântuire. Deci, amintiţivă
acest lucru şi începeţi, cu ajutorul îngerului păzitor, calea pocăinţei voastre. Amin.

Hristos a inviat!

marți, 1 martie 2011

,,Ia-mi negretele si da-mi albetele'' MARTISORUL.


In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: "Ia-mi negretele si da-mi albetele".

Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.

Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.

Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: " scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet... Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca."

Cu banul de la snur se cumparau vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.

Despre istoricul martisorului, Tudor Arghezi afirma in volumul "Cu bastonul prin Bucuresti": "...La inceput, atunci cand va fi fost acest inceput, martisorul nu era martisor si poate ca nici nu se chema, dar fetele si nevestele, care tineau la nevinovatia obrazului inca inainte de acest inceput, au bagat de seama ca vantul de primavara le pateaza pielea si nu era nici un leac. Carturaresele de pe vremuri, dupa care au venit carturarii, facand "farmece" si facand si de dragoste, au invatat fetele cu pistrui sa-si incinga grumazul cu un fir de matase rasucit. Firul a fost atat de bun incat toate cucoanele din mahala si centru ieseau in martie cu firul la gat.

...Vantul usurel de martie, care impestrita pleoapele, nasul si barbia, se numea martisor si, ca sa fie luat raul in pripa, snurul de matase era pus la zintii de mart. Daca mai spunem ca firul era si rosu, intelegem ca el ferea si de vant, dar si de deochi."

Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.

Astazi, valoarea martisorului incepe sa fie data doar de creatia artistica. Se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirma "Candva, credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat."

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Hristos a inviat!