Despre tacere, cuvântare si viata calugarilor
Sfântul Munte este un loc de taina unde tacerea, care este însasi vesnicia, vorbeste intens, caci tacerea este limbajul vietii viitoare. Precum sfintii îngeri au o putere mai presus de ratiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îsi transmit unii altora gânduri dumnezeiesti (Sfântul Vasile cel Mare), în acelasi fel îngerii pamântesti – care traiesc în Sfântul Munte si se întrec cu cei ceresti si netrupesti în traire si în rugaciune – au alta putere pentru a transmite ceea ce traiesc. Si aceasta putere este aceea a tacerii care, mai ales la Sfântul Munte, este cea mai elocventa predica, „un îndemn tacut“. Monahii de acolo nu vorbesc mult; traiesc tainele lui Dumnezeu în tacere si se adâncesc în apofatismul Ortodoxiei. Asculta glasul lui Dumnezeu prin tacere si primesc virtute. Dupa Sfântul Simeon Noul Teolog „tacerea buzelor, închiderea ochilor si asurzirea urechilor sunt pentru începatorii în viata duhovniceasca cea mai rapida cale de a ajunge la virtute.“
Tacerea calugarilor este ziditoare. În Pateric citim urmatoarele: „Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odata la Schit. Si adunându-se fratii, au zis lui Avva Pamvo: zi vreun cuvânt episcopului, ca sa se foloseasca. Zis-a lor batrânul: daca nu se foloseste de tacerea mea nici de cuvântul meu nu poate sa se foloseasca.“ Ar trebui sa mearga cineva la Sfântul Munte cu intentia de a fi zidit prin tacere. Pelerinului care stie cum sa asculte aceasta tacere, totul îi va vorbi. Chipurile tacute ale calugarilor, pesterile pustnicilor, manastirile patrunse de atmosfera de pocainta, natura însasi precum si toate lucrurile neînsufletite din jurul sau, vor povesti multe si îi vor împartasi învataturi minunate. Acesta este felul în care Sfântul Munte vorbeste „în tacere“.
Dar uneori vorbesc si atunci zidesc sufleteste, deoarece se fac pilde prin însisi viata pe care o duc. „Caci viata fara de cuvânt mai mult foloseste decât cuvântul fara viata. Viata si tacând foloseste, iar cuvântul si strigând supara. Dar daca si cuvântul si viata se vor întâlni, fac o icoana a toata filosofia“ (Avva Isidor Pelusiotul). Pentru ca Sfintii Parinti duc o viata sfânta si au devenit unelte ale Sfântului Duh, „trâmbite mistice“ ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului si ale Întelepciunii înalta, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte“ sa vorbeasca, deoarece faptele lor sunt din belsug. Si atunci când sunt întrebati, ei rostesc aceste „cuvinte“.
În Pateric, întâlnim foarte des urmatoarea cerere: „Parinte, spune-mi un cuvânt sa ma mântui“. Un „cuvânt“ rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt, în limbajul pustiei, este considerat revelat si neîndoielnic; si cel care îl cere, îl primeste ca pe un rod al harului, fara sa îl explice în mintea sa. Acest „cuvânt“ de la parintele înduhovnicit este de neaparata trebuinta pentru cel care îl cere. „Cuvântul“ vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet ranit de iubirea Sa, fiind rostit dupa masura „setei“ celui care îl cere. Precum Preasfânta Maica a Domnului a zamislit pe Cuvântul lui Dumnezeu si a dat nastere lui Hristos Dumnezeu si Omul devenind din aceasta pricina, „bucuria întregii fapturi“, în acelasi fel parintii, datorita curateniei lor au zamislit cuvântul si l-au transmis celor care înseteaza dupa el, facându-li-se pricina de bucurie.
„Au venit la Avva Fillic niste frati, care aveau cu ei câtiva mireni si i s-au rugat sa le spuna vreun cuvânt. Iar batrânul tacea. Si fiindca îl rugau, le-a zis lor: Cuvânt voiti sa auziti? Si i-au zis: da Avvo. Deci a zis batrânul: acum nu este cuvânt. Când întrebau fratii pe batrâni si faceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum sa graiasca. Dar acum, pentru ca întreaba fara sa împlineasca ceea ce aud, Dumnezeu a îndepartat harul cuvântului Sau de la batrâni. Si ei nu mai au ce sa graiasca, fiindca nu este cel ce sa lucreze. Si auzind fratii acestea, au suspinat, zicând: roaga-te pentru noi, Avvo!“
Prin aceasta pilda se vadeste ca întelepciunea este rodul harului. Harul împodobeste oamenii curati si sfinti, si „întrupeaza“ cuvintele lor. Este clar deci, ca înaltimea cuvântului este pe masura însetarii celui care îl cere iar monahii stiu cum sa „frânga“ si cele mai împietrite inimi si sa le întoarca spre Dumnezeu, chiar daca folosesc un repros discret.
Asadar, daca îi întrebi cu simplitate, cu smerenie si cu dorinta de a asculta, vei auzi „licaririle“ harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totusi pline de întelepciune si har, sunt cuvinte pline de duh.
În acest fel ei îl imita pe Hristos, care este atotputernicul Logos al Tatalui si în acelasi timp întruchiparea tacerii profunde. El a vorbit, dar de asemenea a pastrat tacerea. Miscarea lui Dumnezeu spre om este cu siguranta nu doar o revelare a Cuvântului ci si o „expresie a tacerii“. Prin urmare miscarea omului spre Dumnezeu, ca si spre aproapele sau ar trebui sa se distinga prin acestea doua. Te îndrepti spre Sfântul Munte cu intentia de a fi învatat mai mult prin tacere si mai putin prin cuvânt.
Monahii de la Sfântul Munte, pustnicii, aceste pasari cântatoare ale desertului, traiesc viata la apogeul ei. Ei sunt deja în rai. Sunt cu adevarat „purtatori de Dumnezeu“, traind viata lui Hristos „în vase de lut“, adica în trupuri istovite de nevointa si de slujirea aproapelui. În acesti monahi cineva ar putea vedea îndumnezeirea în fapta, ca sa spunem asa, si nu îndumnezeirea învatata teoretic, de catre cel lipsit de experienta în ale teologisirii. Ei traiesc în acelasi timp si credinta si faptele. Pentru ca, fara îndoiala, credinta fara fapte este o iluzie, dar faptele fara credinta sunt idolatrie.
Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, sunt întiparite pe fetele lor batatorite de vreme. „Dansul“ sfintilor asceti „fuge de ceea ce este împotriva firii, arata ceea ce este al firii si devine vrednic de darurile ce sunt mai presus de fire“ (Sf. Nicodim Aghioritul).
Când îi privesti ai impresia ca sunt nefericiti si tristi. Însa atunci când linistea lor interioara se revarsa, te copleseste.
Acesti sfinti nevoitori sunt asemeni stavilarelor ce opresc apele. Dar când stavilarul se rupe, apele îsi arata forta, inundând împrejurimile. Când gura pustnicului se deschide te „inunda“ cu mireasma. Gurile monahilor sunt „izvoare din care se revarsa miere si apa vie“. Ai putea crede ca vietile lor sunt fara valoare, dar îti vei da seama curând ca acesti pustnici sunt „copaci ce ajung sus la cer“, daruiti cu frunze ce aduc umbra, dându-ti adapost si racorindu-te. Ti-i imaginezi îmbracati în rase, de neclintit din tacerea lor si nespalati datorita retinerii lor de la spalare (alousia). Însa foarte curând îi vezi ca „plante nemuritoare rodind fructe minunate“, „crini vesnic înfloriti si de-a pururi înmiresmati“, al caror parfum te umple de placere! Si toate acestea pentru ca Hristos, viata cea adevarata, traieste în ei. Viata lor este „ascunsa cu Hristos în Dumnezeu“ (Coloseni 3, 3)
În fiecare calugar atonit care calca pe urmele Sfintilor Parinti si traieste potrivit învataturilor lor, poti distinge, daca porti în tine duhul lui Dumnezeu, împreuna-lucrare a doua stari, în aparenta opuse: cea a mortii si cea a vietii. Viata izvoraste dintr-o moarte de zi cu zi, si moartea devine mai adânca daca te bucuri de viata. Cu cât sporeste moartea mortii (a pacatului), cu atât este mai deplin traita viata în Viata (întru Hristos); si cu cât cineva traieste mai deplin „Viata“, cu atât omoara moartea, pâna acolo încât acela ajunge sa vada în sine însusi Învierea si Înaltarea lui Hristos. Adica este omorât pacatul si se naste viata. Deci, s-ar putea spune ca monahii se îmbraca cu moartea si dobândesc Viata. Sfântul Pavel scrie catre Romani: „Stiind ca Hristos, înviat din morti, nu mai moare. Moartea nu mai are stapânire asupra Lui. Caci ce a murit, a murit pacatului o data pentru totdeauna, iar ce traieste, traieste lui Dumnezeu“ (Romani 6, 9-10).
Sfântul Nichita Stithatul scrie ca la fel se întâmpla cu omul sfânt, devenit asemeni lui Hristos, deoarece este mort si îngropat pentru lume, traind viata lui Hristos: „Cel ce a fost ridicat din moarte, a fost ridicat împreuna cu Hristos. Daca el a fost ridicat cu Hristos prin cunoasterea Sa si moartea nemaiavând stapânire peste Hristos, atunci nici peste acela nu mai are stapânire moartea necunostintei. Astfel ca el nu mai traieste pentru trup si pentru lume, fiind mort fata de madularele sale si fata de grijile lumii, dar întru el traieste Hristos, fiind sub legea harului Sfântului Duh, iar nu sub legea carnii, adica el si-a oferit madularele sale ca arme ale dreptatii lui Dumnezeu Tatal“.
Chiar si în calugarii ajunsi la cele mai înalte stari de înduhovnicire se regaseste împletirea dintre odihna si lucrare. Dupa Sfântul Maxim, ei traiesc un „repaus în vesnica miscare“ si o „miscare neclintita“.
Ramân „în Hristos“ si se misca neîncetat spre o cât mai desavârsita bucurie de El, deoarece Hristos este nestemata cea de mare pret. Sfântul Grigorie de Nyssa lamureste acest lucru: „Ciudat lucru este ca repaosul si miscarea pot sta la un loc. Caci cel ce urca deloc nu sta, iar cel ce sta nu urca; dar aici urcarea este împlinita prin a ramâne în aceeasi stare, întelegând prin aceasta cu cât unul ramâne statornic si neclintit în bine, cu atât strabate mai mult din calea virtutii“. Adica ramâne statornic în bine, miscându-se în acelasi timp. Se afla într-o continua miscare si totusi ramâne în Hristos. Este setea neîncetata dupa Hristos, dar în acelasi timp si satietatea dumnezeiasca. Un monah a spus odata: „Ceva ciudat mi se întâmpla. Sunt înfometat si totusi ma simt satul“. Însa pentru omul lui Dumnezeu acest lucru nu e deloc ciudat. Aceasta este „desavârsita dar totusi nedesavârsita desavârsire a celui desavârsit“ de care vorbeste sfântul Ioan Scararul.
Viata calugarului devine necontenit viata Cuvântului lui Dumnezeu, viata lui Hristos. Silindu-se calugarul vietuieste pe deplin „vârstele“ lui Hristos. Hristos este Întrupat în el, faptuieste minuni, îndura Patimile, Învie si Se Înalta. Traind, de aceea, în Hristos, ajunge nu doar la unificarea lumii sale interioare ci si a celei din jurul sau. Trece peste toate deosebirile, ridicându-se la o stare mai înalta decât cea de dinainte de Cadere – devine asemeni lui Adam cel dintâi. Sfântul Maxim aminteste cele cinci deosebiri pe care Adam nu le-a învins, pe când omul reuseste acum sa le depaseasca cu ajutorul lui Adam cel Nou, adica a lui Hristos. El poate trece peste deosebirea dintre creat si necreat, dintre minte si simturi, cer si pamânt, rai si lume, dintre barbat si femeie. Trecând-o pe ultima dintre ele, continua sa o depaseasca pe prima, cea dintre creat si necreat. Un sfânt al lui Dumnezeu se daruieste pe sine întreg si daruieste lumea întreaga lui Dumnezeu, aratându-se prin aceasta cel mai mare binefacator al firii omenesti.
La Sfântul Munte m-am apropiat odata de un astfel de staret (Gheron), un staret care gusta deplinatatea nesfârsita a milostivului Dumnezeu. Locuind într-o crapatura a pamântului, el a depasit toate tiparele acestei lumi. Nu exista cuvinte care sa-l poata descrie. Daca îi spui întelept, spui prea putin, numindu-l nebun nu cuprinzi pe de-a-ntregul masura nebuniei sale pentru Hristos – pur si simplu nu stii cum sa-l descrii. Pentru ca a iesit din masurile acestei lumi si se îndreapta spre departarile vesniciei. Atinge dumnezeiescul foc si este pur si simplu în flacari, arzând acum de Lumina necreata. Ore întregi, în timp ce vorbesti cu el, ai impresia ca va fi aprins si ca va fi mistuit. Crezi ca va dispare complet din fata ta precum proorocul Ilie în carul cu foc. Chiar în momentul în care îti vorbeste, crezi ca se va urca la cer, ca Domnul care, „pe când îi binecuvânta, S-a despartit de ei si S-a înaltat la cer“ (Luca 24, 51). Si totusi nu se întâmpla nimic din ceea ce ai crezut. Se întâmpla altceva, ceva ce simti în timp ce-ti vorbeste despre lucruri privitoare la viata duhovniceasca. Este asemenea „uimirii“ care i-a cuprins pe apostoli pe muntele Tabor. „…un nor luminos i-a umbrit pe ei, si iata glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultati-L» si, auzind ucenicii au cazut cu fata la pamânt si s-au umplut de spaima.“ (Matei 17, 5-6).
În timp ce vorbeste, Duhul Sfânt coboara dintr-o data, învaluindu-te, prinzându-te. Te cuprinde teama, dar si dorinta de a ramâne acolo. Ascultând cuvintele lui simple si linistite, îti amintesti de Hristos vorbind ucenicilor pe înaltimea unui munte sau într-o corabie, pe mare. Sfântul îti vorbeste într-adevar de pe „muntele“ theoriei (vederii lui Dumnezeu) si de pe marea vesniciei, dincolo de lucrurile banale si omenesti, dincolo de ceea ce esti.
M-am apropiat de acest Gheron într-o zi. Stiam ca era un adevarat „teolog“. Nu avea cunoastere despre Dumnezeu, ci „cunoasterea lui Dumnezeu“, care este neajunsa celor mai multi oameni! „Caci cu adevarat munte înaltat pieptis si greu de urcat este cunoasterea lui Dumnezeu. Si multimea poporului de-abia ajunge la poalele ei.“ Doar Moise a fost în stare sa urce muntele vederii lui Dumnezeu. Si Gheron era si el, asemeni lui Moise, unul care L-a vazut pe Dumnezeu.
La început m-am simtit stângaci. Despre ce as putea sa vorbesc cu el? Ce aveam noi în comun? Eram noi pe aceeasi treapta? Noi ceilalti suntem la primul stadiu al „filosofiei practice“ (curatirii), în timp ce el a trecut deja de la „contemplarea naturala“ (iluminarea mintii) la „teologia mistica“ (cunoasterea lui Dumnezeu) adica la cunoasterea vesnica. Noi suntem plini de patimi, în timp ce el e tronul aurit al Împaratului. Noi închipuim iadul, el e desfatarea Raiului. Dar în timpul discutiei noastre pustnicul a coborât din înaltimea sa si m-a ridicat pe mine mai sus. S-a desertat pe sine si m-a îmbogatit pe mine. „Desi a fost odata bogat, a devenit sarac, ca sa pot fi si eu bogat prin saracia lui“. Pentru ca întotdeauna unitatea presupune o miscare înspre exteriorul sinelui de ambele parti, acelasi lucru se întâmpla si în unirea cu Dumnezeu. Survine o miscare de la Dumnezeu înspre om ca si o miscare de la om înspre Dumnezeu. Aceasta este trasatura distinctiva a dragostei dumnezeiesti.
„Teologii numesc dumnezeirea uneori forta erotica, alteori dragoste, si alteori ceea ce este dorit si iubit. Prin urmare, ca forta erotica si ca dragoste, divinul însusi este subiect de miscare; si fiind ceea ce este dorit si iubit cu intensitate, atrage spre el tot ce este receptiv la aceasta forta si dragoste“ (Sf. Maxim Marturisitorul). Acelasi sfânt parinte spune mai departe: „Aceasta dragoste dumnezeiasca extatica îi sileste pe cei ce iubesc sa nu-si apartina lor ci celor pe care îi iubesc. Aceasta este aratata la cele de deasupra prin grija fata de cele de mai jos, la cei ce se afla în aceeasi stare prin sprijinul pe care si-l dau unii altora si la cei mai de jos prin aceea ca sunt întorsi mai întâi de toate numai înspre dumnezeire“. Cu alte cuvinte Sfântul Maxim Marturisitorul arata o asezare despre care Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „erosul dumnezeiesc este si extatic, nelasând pe cei îndragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt îndragostiti. Si arata pe cele superioare, purtatoare de grija pentru cele inferioare, si pe cele de acelasi grad sustinându-se una pe alta, si pe cele inferioare într-o întoarcere dumnezeiasca spre cele dintâi“.
Voi pastra întotdeauna în minte ba mai mult, în inima, fiecare minut al acelei conversatii. Ceea ce urmeaza este prezentarea întâlnirii si a dialogului nostru.
Hristos a inviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML