Urcându-mi propriul Tabor
Apus de soare la Athos – în timp ce soarele se pregatea sa apuna, eu urcam pregatindu-ma sa rasar! Apusul soarelui m-a gasit urcând cu mare greutate o poteca strâmta si abrupta spre…rasarit! Saraci în credinta, gasim cu greu o bucurie în astfel de urcusuri catre cei plini de credinta, care au purtat hotarârea lor eroica de a renunta la lume cu toate atractiile si placerile ei, si care au îmbratisat nevointa. Urcam undeva pe partea de nord a Athosului. Voiam sa pun în practica cuvintele sfântului Ioan Hrisostom: „Pâna-ti este dorinta calda, îndreapta-te spre acesti îngeri si fa-o mai calda. Pentru ca vorbele omenesti nu vor putea sa-ti aprinda inima asa cum o poate face vederea lucrurilor dumnezeiesti“.
De-a dreapta si de-a stânga, se ridicau stânci impenetrabile cu vârfurile lor ascutite, parca strapungând cerul, precum o fac vocile si vietile „locuitorilor“ Sfântului Munte. Mergeam aplecat, cu rugaciunea lui Iisus pe buze, în inima, înlauntrul fiintei mele. Pentru ca acesta este felul în care ar trebui vizitat Sfântul Munte, cu sentimentul unui simplu pelerin. La mica distanta de poteca, printre stânci, se puteau vedea case mici, chilii de pustnici. Unele dintre ele sunt în pesteri, altele ies putin înafara, si când le privesti ai senzatia ca vor cadea în mare. Înlauntrul acestor grote traiesc albinele duhovnicesti, gatind mierea dulce a isihiei. Imnul pe care sfântul Nicodim l-a compus pentru parintii atoniti mi-a venit atunci în minte si am început sa-l cânt. „O, albine alese de Dumnezeu, ce-si fac în grotele si pesterile pamântului din Sfântul Munte chilii de ceara, pline de mierea cea mai dulce a linistii.“.
Chilii asemanatoare exista si în partea de sud a Muntelui, cunoscuta sub numele de Karoulia. Acolo, spectacolul este incomparabil mai uimitor. „Pe suprafata rosiatica a stâncilor, care dau impresia ca sunt învelite în rugina, multe locuinte atârna una de alta, în vârf, la o înaltime ametitoare. Unele dintre ele sunt pesteri cu intrarea închisa de pereti, având doar o mica deschizatura. În alta parte, o proeminenta a stâncii a dat posibilitatea unui pustnic curajos sa construiasca un paraclis îngust, una sau doua chilii si o gradina strâmta din care o padure minunata de chiparosi a înflorit din solul adus din alt loc, dând o imagine exotica peisajului. Culoarea pura în care sunt îmbracate toate aceste locuri ascunse da impresia ca ele arata ca niste cuiburi de pescarusi. Schimnicii comunica între ei prin poteci, invizibile de pe mare. Dar sa urci pe ele înseamna sa iei o hotarâre foarte îndrazneata. Sunt multi dintre pustnici care n-au iesit din ograda strâmta de ani de zile. De aceea în schiturile mai mari exista cimitire, iar în pesteri firide unde sunt pastrate ramasitele fratilor; pe fruntea fiecarui craniu este înscris numele fratelui si data mortii sale.“ (Photis Kontoglou).
Acesti pescarusi duhovnicesti, porumbeii raiului care îl traiesc pe Dumnezeu si se înalta pâna la al treilea cer, sunt raspânditi de o parte si de alta a stâncilor. Oricine urca poteca aceea strâmta din partea de nord a Muntelui, pe care o urcam si eu la apus, observa acelasi spectacol. Si se înfioara. Simte harul lui Dumnezeu racorindu-l si în acelasi timp mistuindu-l ca „rugul aprins“ al lui Moise. Îi vin în minte imagini cu parinti înaintasi, care au trecut prin acel loc si acum dorm în pace si liniste, asteptând vocea Arhanghelului anuntând venirea Mirelui caruia vor fi daruiti spre nunta; incontestabil inima lui este departe de lume si de toate placerile ei. Ei au luptat aici o viata întreaga ca sa poata gasi pacea, si au aflat-o. Acum se odihnesc în sânul lui Avraam. Glasul lui Hristos, „n-a murit ci doarme“ (Matei 9, 26) suna încet în aceste locuri izolate.
Urcam cu gânduri si simtaminte deosebite. Întregul tinut era stapânit de liniste. Foarte rar puteai auzi pasari salbatice zburând pe deasupra si ciripind, sau chiar privighetori cântând. „Athosul hraneste privighetori multe si minunate“ (Sf. Nicodim Aghioritul). Din când în când se putea auzi sunetul unor bubuituri înfundate. Mergând, am ajuns la o casuta, unde am zarit un pustnic care încerca sa sparga o piatra.
— Binecuvânteaza, Gheron, am spus.
— Domnul sa te binecuvânteze, mi-a raspuns.
Acesta este salutul la Muntele Athos. Când ceri binecuvântare, îti raspund: „Domnul (sa te binecuvânteze)“. Cunosc foarte bine importanta lui Hristos pentru viata duhovniceasca. Îsi cunosc, de asemenea propriile slabiciuni. Domnul este dorirea lor si locuinta lor adevarata. Îi repeta foarte des numele pentru ca traiesc în prezenta Lui. El este Cel ce „doarme cu ei, se trezeste cu ei, le îndulceste si le încânta inima prin mângâierea Sfântului Duh“.
— Ce faci acolo, Gheron?
— Încerc, fiule, sa sparg bolovanul acesta ca sa fac un mic rezervor, sa adun apa de ploaie, pentru a putea bea putin. Anul trecut am suferit mult de sete.
— Dar e o munca foarte grea! Cu atât mai mult fara uneltele potrivite.
— Ce pot face? Trupul are nevoie de apa. Ma va ajuta Dumnezeu. Putem sa nu avem nimic aici, în pustie, dar de putina apa este nevoie. Vino în chilie, sa o binecuvântezi pentru mine.
Eu, sa binecuvântez chilia celui binecuvântat, m-am gândit! Necuratitul sa sfinteasca pe cel curat!
Am intrat în chilie încet, cu mare grija. În chilia unui pustnic intri cu teama, ca într-un loc de taina. Era murdar, neîngrijit. Dar acestea sunt lucruri fara importanta pentru atletul lui Hristos. Cum sa gasesti timp pentru un astfel de lucru?
Mi-a adus apa si putin rahat, semne ale dragostei lui. Într-adevar, în pustia aceea întelegi dragostea curata si sincera. Întreaga inima a monahului se regaseste pe tava aceea mica cu putina apa si dulceata! El îti daruieste totul.
— Ai venit din lume?
— Da.
— Cum e acolo?
Aceasta e întrebarea obisnuita pe care o auzi la Athos. De aceasta data, totusi, este de mare importanta. Asta pentru ca cel ce a întrebat a lasat lumea, ce se îndreapta spre distrugere, acum cincizeci de ani si nu s-a mai întors. Deci, pustnicul stie foarte bine ce înseamna „lumea“. Este zidirea lui Dumnezeu dar în acelasi timp devine înselatoria celui rau. Nu l-a înselat diavolul pe Adam folosind lucrarea mâinilor Lui? Câti dintre noi nu patesc la fel?
— Lumea, Gheron, s-a îndepartat de Dumnezeu. Nu-si mai aminteste de El, nici nu mai traieste dupa poruncile Lui. Bisericile sunt goale, în schimb toate locurile diavolului sunt pline. Oamenii si-au parasit duhovnicii si au umplut spitalele de boli mintale.
Slujbele lor le aduc numai neliniste si toate grijile lor sunt lumesti. Azi avem alegeri, mâine guvernul cade, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare si sunt indiferenti fata de Scriptura. Ore întregi urmaresc filme inspirate de diavol, care îi adorm, si nu învata din Vietile Sfintilor…
— O, lumea aceasta nefericita, a raspuns pustnicul. E condusa de catre diavol. Zilnic aduce lucruri si întâmplari ca sa alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Îi face sa nu se mai uite la ei însisi si sa nu le mai pese de mizeria lor interioara.
Îi face mai interesati de altii de cât de ei însisi. Aceasta este fuga de la Dumnezeu si teama despre care ai vorbit mai devreme. Adam a pacatuit, s-a ascuns, a fugit de la Dumnezeu si apoi au urmat toate suferintele. Acelasi lucru îl fac si oamenii. Ma rog fierbinte pentru mântuirea întregii lumi. „Doamne Iisuse Hristoase, ai mila de mine si de lumea Ta“. Toata noaptea ma rog ca Dumnezeu sasi arate mila Sa catre lume. Aceasta este menirea noastra în aceste vremuri tulburi. Sortii cad asupra noastra sa devenim martiri.
Pustnicul mi-a mai spus si altele. De câte ori vizitezi Athosul auzi felul acesta de întelepciune la fiecare pas. I-am multumit, am cerut binecuvântare, l-am rugat sa ma pomeneasca în rugaciunile sale si gânditor, am iesit din chilia care-i este acum mormânt, dar din care va fi înviat în viata adevarata.
Hristos a inviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML