IX. Rugăciunea lui Iisus pentru ceilalţi
Într-adevăr, părinte, n-am spus nimic până acum despre rostirea rugăciunii lui Iisus pentru ceilalţi. Cum se poate folosi rugăciunea în acest scop?
— Există părinte, atâta nenoroc în lume, atâtea rele, atâta necunoaştere a lui Dumnezeu, care, după cum spun Părinţii, este cel mai mare păcat. Pentru aceasta eşti dator să plângi şi să te rogi. Sfântul Ioan Scărarul a scris o cuvântare adresată păstorului de suflete, adică stareţului, în care spune că atunci „când peste turmă se abate întunericul şi noaptea patimilor, pune câinele să stea neclintit lângă Dumnezeu în pază de noapte.” Atunci când creştinii dorm, preotul trebuie să-şi pună mintea de strajă, adică să vegheze şi să se roage Lui Dumnezeu pentru poporul Său. Câţi oameni se risipesc în acel moment! Câţi sunt în pragul sinuciderii! Câţi sunt pe punctul de a comite crime îngrozitoare! Câţi sunt deznădăjduiţi şi în nevoie. Tu trebuie să rosteşti rugăciunea lui Iisus pentru toţi aceşti oameni – „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-I pe robii tăi”, sau „pe robul tău” dacă te rogi doar pentru cineva anume.
— Pot să te întreb ceva? Ai spus mai devreme că rugăciunea lui Iisus ar trebui să nu fie afectată de imaginaţie. Acum spui că trebuie să ne rugăm pentru alţii, care au atâtea probleme. Dar acest lucru nu stârneşte cumva imaginaţia şi face mintea să se întrebe, pe când de fapt ar trebui să se adune în ea însăşi şi în inimă?
— Ai făcut bine că m-ai întrebat acest lucru deoarece în această privinţă este necesară o explicaţie. Când ne rugăm pentru alţii, trebuie să o facem înafară. Adică, dacă vrem să spunem rugăciunea lui Iisus pentru unii care sunt în nevoi, ar trebui să spunem mai întâi „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pe robii tăi”, sau „robul tău”, pomenindu-le numele, dar după aceea, ar trebui să continuăm fără să menţionăm numele lor şi fără să ne fixăm mintea asupra lor, fără să ne gândim la ei. Dumnezeu ştie pentru cine ne rugăm. Nu trebuie să te gândeşti nici la problemele care-i frământă, spune doar „miluieşte pe robul tău” şi Dumnezeu va trimite harul Său. Şi dacă este vrednic să-l primească, harul va lucra potrivit cu nevoia sa. Harul lui Dumnezeu, părinte, este asemenea apei, care atunci când vine pe pământ este sorbită de rădăcini şi dă fiecărui copac cât are nevoie. Nu avem aceeaşi convingere şi în timpul Sfintei Liturghii? Ne rugăm pentru toată lumea şi poporul răspunde „Doamne miluieşte”. Căci atunci când mila lui Dumnezeu vine, dăruieşte omului ceea ce are cu adevărat nevoie. Dar rugăciunea pentru ceilalţi este şi din alt motiv un efort necesar.
— Aş vrea să-l aud.
— Când ne rugăm pentru altcineva, imediat primim lămuriri de la Dumnezeu despre ceea ce are în special nevoie şi putem lucra cu adevărat pentru mântuirea lui. A venit odată cineva în chilia mea lăudându-mi un creştin care, aparent se bucura de un mare succes. Pentru că ideea nu prea era ortodoxă, am mers în biserică şi m-am rugat lui Dumnezeu să-mi descopere ce se întâmpla. Şi n-o să-ţi vină să crezi…
— Nu spune aceasta, părinte, de ce n-aş crede?
—…imediat în biserică s-a simţit un miros urât. Şi am zis, cel lăudat nu era un om bun, nu avea harul lui Hristos. Pierduse harul dătător de viaţă şi astfel era mort: „ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3, 1). Căci, atunci când pleacă sufletul, trupul moare şi miroase urât. La fel este şi când harul lui Dumnezeu pleacă de la om, sufletul moare şi lasă o duhoare duhovnicească.
Am rămas uimit. Ceea ce-mi descoperise acum fusese fără nici o urmă de mândrie. Sfinţii nu pot fi trecuţi în nici o categorie. Ei nu sunt nici mândri nici umili, ci sunt mai degrabă oamenii lui Dumnezeu. Nu vorbesc pentru a se lăuda ci pentru a-i folosi pe ceilalţi, tot ceea ce fac fiind spre slava lui Dumnezeu. Legea Lui Dumnezeu devine legea lor ajungând adânc înscrisă în întregul lor mod de viaţă.
— În general, părinte, a continuat el, rugăciunea lui Iisus este necesară pentru lucrarea ta. Prin rugăciune vei fi în stare să recunoşti înlăuntrul inimii tale mişcările vicleanului diavol. Inima devine foarte sensibilă şi nespus de ageră în recunoaşterea diavolului şi, în acelaşi timp îşi trage multă putere din rugăciune pentru a alunga pe cel rău din ea. Astfel, devine un receptacol al Duhului Sfânt. Mai mult decât atât, fiind încercat în războiul împotriva diavolului şi având cunoaşterea harului dumnezeiesc, poţi cu mare uşurinţă să intri în sufletul celuilalt şi să pătrunzi în lumea interioară a celui ce vine la spovedanie. Folosul este nespus de mare. El pleacă de la scaunul de spovedanie cu totul alt om. Uşurat de patimile ştiute şi neştiute. Dar aş vrea să-ţi adresez trei rugăminţi, a continuat Gheron. Sunt sigur că mi le vei împlini…
— Te rog, am spus. Sunt absolut sigur că vor fi de folos.
Hristos a inviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML