CAPITOLUL XIX
Tâlcuirea antifonului al treilea
Tâlcuirea antifonului al treilea
Antifonul al treilea este ca o întâmpinare a lui Hristos, Care Se apropie si
Se arata; tocmai de aceea este asezat si se cânta înainte de iesirea si intrarea cu
Sfânta Evanghelie, prin care e închipuit Hristos. Când a cântat acest psalm,
Proorocul a avut în fata ochilor sufletesti privelistea sosirii lui Hristos; o
dovedeste mai ales bucuria si veselia de care se vede ca e cuprins si la care
cheama si pe altii sa ia parte: „Veniti sa ne bucuram de Domnul (si sa strigam lui
Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Sa întâmpinam fata lui întru marturisire si în
psalmi sa cântam Lui, ca Dumnezeu mare este Domnul si împarat mare peste tot
pamântul)...”106.
Omul n-ar fi avut parte de bucurie daca n-ar fi venit Domnul, caci bucuria
cea adevarata numai Hristos ne-a adus-o; iar daca sunt si unii care s-au bucurat
înainte de venirea Lui pe pamânt, acestia s-au bucurat numai pentru ca li s-a
descoperit de sus despre Hristos, precum zice Mântuitorul: „Avraam a saltat de
bucurie ca va vedea ziua mea si a vazut-o si s-a bucurat”107.
Sau cum spunea David însusi: „Da-mi mie bucuria mântuirii Tale”...108,
când se ruga lui Dumnezeu sa dobândeasca iarasi bucuria, pe care o avea întru
Hristos înainte de a fi pacatuit si pe care o pierduse prin pacat. Si dupa cum daca
ar fi zis: „Veniti sa ne luminam...” ar fi vestit sosirea luminii, tot asa, atunci
când zice: „Veniti sa ne bucuram de Domnul...”, Psalmistul arata ca se va ivi
însusi Pricinuitorul bucuriei.
Dupa aceea Îl numeste si „Mântuitor” si „Domn”. Mântuitor si mântuire Îl
numeste Scriptura pe Hristos, pentru ca dintre persoanele Treimii dumnezeiesti
numai Fiul S-a facut pe Sine savârsitor al mântuirii noastre, si toate le-a facut
prin Sine Însusi, dupa cum zice sfântul apostol Pavel: „... prin Sine însusi
savârsind curatirea pacatelor noastre”.109 Acest lucru l-a si dovedit El Însusi, ca
un bun pastor, care nu a trimis sa caute oaia cea pierduta, ci a cautat-o El singur,
..............................................................................................
104 I. Tim. III, 15.
105 Matei XXVIII 20.
106 Ps. XCIV, 1-3.
107 Ioan VIII, 56.
108 Psalmul L, 12.
109 Evrei I, 8.
a gasit-o si a adus-o pe umerii Sai110. De aceea a si primit un nume care arata
aceasta, fiind numit Iisus (care pe evreieste însemneaza mântuitor).
„...Sa întâmpinam fata lui întru marturisire...” Prin „fata” întelegem
venirea Lui în lume. Adica sa nu asteptam sa-L vedem sosit acasa, ci sa-L
întâmpinam, de departe, întru marturisire, adica în cântari de slava. „Si în psalmi
sa cântam Lui...”, adica sa-I dam cinstea cuvenita lui Dumnezeu. El, într-adevar,
a binevoit sa se arate în chip de rob; noi însa sa nu uitam ca El e Stapânul nostru,
sa nu-L nesocotim din pricina trupului omenesc, sa nu fim ispititi a gândi despre
Cel Prea-Înalt ceva nevrednic, din pricina înfatisarii. Caci Cel ce Se ascunde sub
valul acestui trup, este Domnul: „mare este Domnul si împarat mare peste tot
pamântul”. Celelalte versete ale psalmului adauga toate cele ce se cuvin lui
Dumnezeu.
Iata deci care sunt cântarile profetice si în chipul acesta ele se cânta la
timpul cuvenit.
105 Matei XXVIII 20.
106 Ps. XCIV, 1-3.
107 Ioan VIII, 56.
108 Psalmul L, 12.
109 Evrei I, 8.
a gasit-o si a adus-o pe umerii Sai110. De aceea a si primit un nume care arata
aceasta, fiind numit Iisus (care pe evreieste însemneaza mântuitor).
„...Sa întâmpinam fata lui întru marturisire...” Prin „fata” întelegem
venirea Lui în lume. Adica sa nu asteptam sa-L vedem sosit acasa, ci sa-L
întâmpinam, de departe, întru marturisire, adica în cântari de slava. „Si în psalmi
sa cântam Lui...”, adica sa-I dam cinstea cuvenita lui Dumnezeu. El, într-adevar,
a binevoit sa se arate în chip de rob; noi însa sa nu uitam ca El e Stapânul nostru,
sa nu-L nesocotim din pricina trupului omenesc, sa nu fim ispititi a gândi despre
Cel Prea-Înalt ceva nevrednic, din pricina înfatisarii. Caci Cel ce Se ascunde sub
valul acestui trup, este Domnul: „mare este Domnul si împarat mare peste tot
pamântul”. Celelalte versete ale psalmului adauga toate cele ce se cuvin lui
Dumnezeu.
Iata deci care sunt cântarile profetice si în chipul acesta ele se cânta la
timpul cuvenit.
CAPITOLUL XX
Despre iesirea cu Sfânta Evanghelie si imnul Trisaghion
Când se termina cântarea antifoanelor, preotul stând în mijloc cu fata spre
altar, ridica în sus Sfânta Evanghelie si o pune în vazul poporului, amintind
astfel iesire în lume a Domnului, când a început sa se faca cunoscut. Caci Sfânta
Evanghelie întruchipeaza pe Hristos, dupa cum si scripturile Proorocilor se
numesc Prooroci, ca în cuvântul lui Avraam catre bogatul nemilostiv: „Au pe
Moise si pe Prooroci”111, întelegând adica scrierile acestora.
Iar dupa ce Cel proorocit a venit si S-a ivit El Însusi în lume, nimeni nu
mai voieste sa ia aminte la spusele Proorocilor; de aceea, dupa ce s-a aratat
Sfânta Evanghelie, cântarile profetice înceteaza si începem a cânta din ale
Noului Asezamânt (troparele): ori laudam pe Prea Sfânta Nascatoare de
Dumnezeu sau pe vreun Sfânt, ori slavim pe Hristos Însusi, pentru salasluirea
Lui întru noi, ori pentru cele ce a facut sau a patimit pentru noi, cât a trait pe
pamânt caci pe acestea Biserica le sarbatoreste totdeuana.
Apoi cântam pe Însusi Dumnezeu Cel în Treime, asa cum am învatat din
aratarea Mântuitorului (la Botezul Domnului: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare,
Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!”). Cântarea aceasta e împrumutata
parte din cântarea îngerilor, parte din cartea sfintilor psalmi ai Proorocului si este
alcatuita de Biserica lui Hristos, fiind închinata Sfintei Treimi. Într-adevar,
cuvântul „sfinte”, cântat de trei ori, este din imnul serafimilor112; iar cuvintele
„Dumnezeule, tare, fara de moarte” sunt din acel psalm al lui David, în care el
........................................................................................................
altar, ridica în sus Sfânta Evanghelie si o pune în vazul poporului, amintind
astfel iesire în lume a Domnului, când a început sa se faca cunoscut. Caci Sfânta
Evanghelie întruchipeaza pe Hristos, dupa cum si scripturile Proorocilor se
numesc Prooroci, ca în cuvântul lui Avraam catre bogatul nemilostiv: „Au pe
Moise si pe Prooroci”111, întelegând adica scrierile acestora.
Iar dupa ce Cel proorocit a venit si S-a ivit El Însusi în lume, nimeni nu
mai voieste sa ia aminte la spusele Proorocilor; de aceea, dupa ce s-a aratat
Sfânta Evanghelie, cântarile profetice înceteaza si începem a cânta din ale
Noului Asezamânt (troparele): ori laudam pe Prea Sfânta Nascatoare de
Dumnezeu sau pe vreun Sfânt, ori slavim pe Hristos Însusi, pentru salasluirea
Lui întru noi, ori pentru cele ce a facut sau a patimit pentru noi, cât a trait pe
pamânt caci pe acestea Biserica le sarbatoreste totdeuana.
Apoi cântam pe Însusi Dumnezeu Cel în Treime, asa cum am învatat din
aratarea Mântuitorului (la Botezul Domnului: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare,
Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!”). Cântarea aceasta e împrumutata
parte din cântarea îngerilor, parte din cartea sfintilor psalmi ai Proorocului si este
alcatuita de Biserica lui Hristos, fiind închinata Sfintei Treimi. Într-adevar,
cuvântul „sfinte”, cântat de trei ori, este din imnul serafimilor112; iar cuvintele
„Dumnezeule, tare, fara de moarte” sunt din acel psalm al lui David, în care el
........................................................................................................
110 Cf. Luca XV, 4-6 [i Matei XVIII, 12, 13.
111 Luca VI, 29.
112 Vezi Isaia VI, 1-3. Cf. si Aproc. IV, 8.
spune: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu Cel tare, Cel viu”113. Alegerea si
împreunarea acestor cuvinte precum si adausul cererii „miluieste-ne pe noi!”
este fapta Bisericii, care cunoaste si propovaduieste pe Unul Dumnezeu în
Treimea Sa. Prin aceasta, ea vrea sa arate, pe de o parte, legatura dintre Vechiul
si Noul Testament iar, pe de alta, ca îngerii si oamenii s-au unit într-o singura
Biserica si o singura ceata, prin venirea lui Hristos114, Cel ce e mai presus de
ceruri si totodata e si pe pamânt. De aceea, dupa ce Sfânta Evanghelie a fost
aratata si apoi dusa la altar, cântam imnul acesta cu glas tare, pentru ca Cel ce Sa
salasluit între noi ne-a asezat împreuna cu îngerii, facându-ne loc în ceata
lor.115
111 Luca VI, 29.
112 Vezi Isaia VI, 1-3. Cf. si Aproc. IV, 8.
spune: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu Cel tare, Cel viu”113. Alegerea si
împreunarea acestor cuvinte precum si adausul cererii „miluieste-ne pe noi!”
este fapta Bisericii, care cunoaste si propovaduieste pe Unul Dumnezeu în
Treimea Sa. Prin aceasta, ea vrea sa arate, pe de o parte, legatura dintre Vechiul
si Noul Testament iar, pe de alta, ca îngerii si oamenii s-au unit într-o singura
Biserica si o singura ceata, prin venirea lui Hristos114, Cel ce e mai presus de
ceruri si totodata e si pe pamânt. De aceea, dupa ce Sfânta Evanghelie a fost
aratata si apoi dusa la altar, cântam imnul acesta cu glas tare, pentru ca Cel ce Sa
salasluit între noi ne-a asezat împreuna cu îngerii, facându-ne loc în ceata
lor.115
CAPITOLUL XXI
Despre rugaciunea trisaghionului si despre sfintele îndemnuri116
Înainte de cântarea întreit-sfânta, preotul se roaga în taina lui Dumnezeu
sa primeasca aceasta cântare a noastra si sa dea har celor ce o cânta. Ce har? –
Potrivit cântarii întreit-sfinte, preotul roaga pe Dumnezeu sa ne sfinteasca
sufletele si trupurile, daruindu-ne iertare de greseli, pentru ca sa putem sluji Lui
cu sfintenie în toate zilele. Rugaciunea se sfârseste cu ecfonisul: „Ca sfânt esti
Dumnezeul nostru si întru Sfinti Te odihnesti...”117. Adica a se bucura între Sfinti
si a sfinti este dat numai Celui cu adevarat sfânt. Glasuind acest ecfonis, si
înaltând slava lui Dumnezeu, preotul da astfel poporului credincios semnalul de
începerea cântarii celei întreit-sfinte; iar aceasta, raspunzând, ca de obicei,
Amin, începe cântarea118.
Terminându-se cântarea întreit-sfânta, preotul îndeamna pe toti sa nu fie
neatenti si cu nepasare, ci sa ia aminte la cele ce se savârsesc si se cânta; aceasta
vrea sa spuna îndemnul „Sa luam aminte!”. El ureaza apoi „Pace tuturor!”, iar
dupa aceea aminteste credinciosilor de întelepciunea cu care se cuvine sa ia
aminte la Sfintele taine. Care e aceasta întelepciune? – Sunt gândurile ce se
113 Psalmul XLI, 2.
114 Cf. Efeseni I, 10.
115 Cf. Sf. Chiril al Ierusalimului cat. V. myst., 6, Quasten 33/101 si trad. rom. de D. Fecioru, p. 569 – Ideea
aceasta a unei singure bisericii sau a unui singur cor alcatuit de îngeri si de oameni datorita întruparii si
rascumpararii este foarte familiara vechilor liturgisti rasariteni. O gasim de ex. în sec. V la Pseudo Dionisie
Areopagitul, în sec. VII la Sf. Maxim Marturisitorul, apoi, mult mai bine reliefata la comentatorii nestorieni ai
Liturghiei, printre care unul din sec. IX si în Expositio liturgicae a episcopului sirian Barsalibi, în sec. XI (Cf.
S. Salaville, tr. fr. p. 128 n.1).
116 Despre îndemnuri cf. Simeon al Tesalonicului, Despre Sf. rug. cap. 322.
117 Cuvintele „si întru Te odihnesti” nu mai figureaza azi în ecfonisul rugaciunii Trisaghionului. Ele se gasesc
în multe manuscrise vechi ale Liturghiei grecesti (vezi P. Trembela, Cele trei liturghii dupa ciducuu din Atena
(în grec.) Atena 1935, pp 40-41.
118 Precum se vede, pe timpul lui Cabasila (sec. XIV), rugaciunea Trisaghionului era citita înainte de cântarea
Trisag, iar în timpul ei, ca azi. Rânduiala descrisa de Cabasila este confirmata, de altfel de multe din
manuscrisele vechi ale Liturghiei (vezi P. Trembela, op. cit., pp 41-42, nota 9) (n. ed.).
cuvin sa le avem în timpul sfintei slujbe si cu care trebuie sa privim si sa
ascultam cele ce se savârsesc si se rostesc, gândurile cele pline de credinta, cele
ce nu au nimic omenesc într-însele. Aceasta e întelepciunea crestina si asa se
tâlcuieste îndemnul „Întelepciune!”, adresat credinciosilor de catre preot
(diacon) de mai multe ori în cursul slujbei, ca un mijloc de a le aduce aminte
despre acele gânduri. Caci cu chipul acesta ni le aducem aminte unii altora,
deoarece un singur cuvânt redesteapta adesea în sufletele celor ce-l asculta, (tot
ce au în gând).
Dar pentru ce e necesara aceasta reamintire? – Fiindca puterea uitarii e
mare si nici una dintre slabiciunile omenesti nu pune, asa de des si asa de usor,
stapânire pe om, ca aceasta. Noi însa trebuie sa stam si sa luam parte la slujba, la
cântarile si la ceremoniile ei, cu gânduri cuviincioase daca vrem sa nu luam
degeaba parte la ele si sa ne pierdem timpul în zadar. Asa ceva nu e tocmai usor.
De aceea s-ar cuveni, desigur, ca noi, prin propria noastra vointa, sa stam trezi si
cu mintea încordata; dar (fiindca nu putem), e necesara o reamintire din afara de
noi, pentru ca sa putem pune iarasi stapânire pe gândul nostru, care e necontenit
furat de uitare si ademenit spre desartele griji.
Acelasi lucru vrea sa spuna si cântarea ce se cânta atunci când cinstitele
daruri sunt gata sa fie aduse la sfânta Masa: „Toata grija lumeasca sa o
lepadam!”.
Mai este, în sfârsit, si exclamatia „Drepti!”, care cuprinde tot un îndemn.
Ce ne îndeamna? – Ne cere ca noi, care ne apropiem de Dumnezeu si de Sfintele
Taine, sa fim în stare de veghe si nu cu lenevire, ci cu înfiorare si cu toata
cucernicia sa petrecem aceasta convorbire (cu Dumnezeu), fie ca privim, fie ca
graim, fie ca ascultam ceva din cele sfinte; iar cea dintâi dovada a râvnei si a
evlaviei noastre este statura dreapta a trupului, adica sa facem aceasta nu stând
jos, ci în picioare. Aceasta e tinuta celor ce se roaga, asa se cuvine sa stea niste
robi care si-au atintit luarea-aminte la semnul stapânilor, pentru ca sa alerge cu
grabire spre a-i sluji, îndata ce li s-ar porunci119. Iar noi nu suntem decât tot niste
robi facuti pentru orice slujire si care ne rugam lui Dumnezeu pentru lucrurile
cele mai de pret.
Iata deci care este întelesul sfintelor îndemnuri.
119 Cf. Ps. CXXII, 2-4 (123,2).
Hristos este cu noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML