Evanghelia la nastera Sfantului Prooroc si inaintemergatorului Ioan Botezatorul
(Luca I;57-66)
Şi după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu.
Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea.
Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul şi-l numeau Zaharia, după numele tatălui său.
Şi răspunzând, mama lui a zis: Nu! Ci se va chema Ioan.
Şi au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta.
Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea.
Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul şi-l numeau Zaharia, după numele tatălui său.
Şi răspunzând, mama lui a zis: Nu! Ci se va chema Ioan.
Şi au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta.
Si au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit.
Şi cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat.
Şi îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.
Şi frica i-a cuprins pe toţi care locuiau împrejurul lor; şi în tot ţinutul muntos al Iudeii s-au vestit toate aceste cuvinte.
Şi toţi care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi, oare, acest copil? Căci mâna Domnului era cu el.
Ioan este fiul preotului Zaharia si al Elisabetei. S-a născut în cetatea Orini. Numele Ioan (ebr. Iohanan/Iehohanan) înseamnă „Dumnezeu s-a milostivit”.[1] Este numit si Înaintemergătorul pentru că a anuntat si a pregătit venirea Mântuitorului.
Dar să vedem cum s-a întâmplat ninunea nasterii Sf.Ioan:
Preotul Zaharia si sotia lui Elisabeta, desi erau oameni drepti înaintea lui Dumnezeu, nu au putut până la bătrânete să aibă copii. La poporul evreu acesta era considerat un mare blestem ce se abătea asupra familiei din partea lui Dumnezeu. Uneori nici jertfele nu le erau primite la templul celor ce nu aveau copii.
În vremea împăratului Irod, în timpul săptămânii când era de rând la templu, Zaharia a intrat să tămâieze. Pe când tot poporul era afară si se ruga, i s-a arătat îngerul Domnului stând de-a dreapta altarului tămâierii.
Este anuntat că i-au fost ascultate rugăciunile si că Dumnezeu le va da un copil, căruia trebuie să-i pună numele Ioan. Pentru că a fost neîncrezător în vestea adusă de Arhanghelul Gavriil, Zaharia a rămas mut până în ziua când s-au împlinit acestea.
Când a venit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. În a 8-a zi, când trebuia tăiat împrejur, s-au strâns vecinii si rudele si vroiau să-l numească pe prunc –Zaharia –ca pe tată. Pentru că era sotie de prooroc si avea si ea darul proorociei, Elisabeta spune că se va chema Ioan. Pentru că cei strânsi obiectau si îi cereau părerea, Zaharia scris pe o tăblită „Ioan este numele lui”(Luca 1;63) iar în clipa următoare a putut din nou să vorbească. Fiind martorii atâtor minuni (stearpa a născut la bătrânete, mutul a început să vorbească) cei strânsi au început să se întrebe „Ce va fi oare acest copil?”(Luca 1;66).
Când a crescut, Ioan a plecat să trăiască în desert, unde se hrănea cu miere sălbatică si lăcuste si se îmbrăca cu haină din păr de cămilă. Unii cercetători spun că ar fi trăit în comunitatea esenienilor.
Biserica Ortodoxă prăznuieste în fiecare an pe data de 24 iunie nasterea Înaintemergătorului si Botezătorului lui Iisus Hristos.
Bibliografie:
Sfânta Scriptură
Mica Biblie
Dictionar al Noului Testament, Ion Mircea
Proloagele, luna iunie
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Ioan Mircea, Dictionar al N.T., EIBMBOR, Bucuresti, 1995, p228
Şi cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat.
Şi îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.
Şi frica i-a cuprins pe toţi care locuiau împrejurul lor; şi în tot ţinutul muntos al Iudeii s-au vestit toate aceste cuvinte.
Şi toţi care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi, oare, acest copil? Căci mâna Domnului era cu el.
Ioan este fiul preotului Zaharia si al Elisabetei. S-a născut în cetatea Orini. Numele Ioan (ebr. Iohanan/Iehohanan) înseamnă „Dumnezeu s-a milostivit”.[1] Este numit si Înaintemergătorul pentru că a anuntat si a pregătit venirea Mântuitorului.
Dar să vedem cum s-a întâmplat ninunea nasterii Sf.Ioan:
Preotul Zaharia si sotia lui Elisabeta, desi erau oameni drepti înaintea lui Dumnezeu, nu au putut până la bătrânete să aibă copii. La poporul evreu acesta era considerat un mare blestem ce se abătea asupra familiei din partea lui Dumnezeu. Uneori nici jertfele nu le erau primite la templul celor ce nu aveau copii.
În vremea împăratului Irod, în timpul săptămânii când era de rând la templu, Zaharia a intrat să tămâieze. Pe când tot poporul era afară si se ruga, i s-a arătat îngerul Domnului stând de-a dreapta altarului tămâierii.
Este anuntat că i-au fost ascultate rugăciunile si că Dumnezeu le va da un copil, căruia trebuie să-i pună numele Ioan. Pentru că a fost neîncrezător în vestea adusă de Arhanghelul Gavriil, Zaharia a rămas mut până în ziua când s-au împlinit acestea.
Când a venit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. În a 8-a zi, când trebuia tăiat împrejur, s-au strâns vecinii si rudele si vroiau să-l numească pe prunc –Zaharia –ca pe tată. Pentru că era sotie de prooroc si avea si ea darul proorociei, Elisabeta spune că se va chema Ioan. Pentru că cei strânsi obiectau si îi cereau părerea, Zaharia scris pe o tăblită „Ioan este numele lui”(Luca 1;63) iar în clipa următoare a putut din nou să vorbească. Fiind martorii atâtor minuni (stearpa a născut la bătrânete, mutul a început să vorbească) cei strânsi au început să se întrebe „Ce va fi oare acest copil?”(Luca 1;66).
Când a crescut, Ioan a plecat să trăiască în desert, unde se hrănea cu miere sălbatică si lăcuste si se îmbrăca cu haină din păr de cămilă. Unii cercetători spun că ar fi trăit în comunitatea esenienilor.
Biserica Ortodoxă prăznuieste în fiecare an pe data de 24 iunie nasterea Înaintemergătorului si Botezătorului lui Iisus Hristos.
Bibliografie:
Sfânta Scriptură
Mica Biblie
Dictionar al Noului Testament, Ion Mircea
Proloagele, luna iunie
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Ioan Mircea, Dictionar al N.T., EIBMBOR, Bucuresti, 1995, p228
Predică la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul
“Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan” (IOAN 1,6).
Prăznuim astăzi naşterea Sfântului Prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului. El încheie şirul proorocilor Vechiului Testament şi tot cu el începe cununa Sfinţilor Noului Testament; pentru aceea el a fost numit:
- “Pecetea celor două Testamente”;
- “Glasul Cuvântului”;
- “Sfeşnicul Luminii”;
- “Luceafăr vestitor al Soarelui Dreptăţii”.
Despre el spunea Mântuitorul căci s-a scris: “Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta” (MATEI 11, 10; MALEAHI 3, 1). Conform celor relatate de Sfântul Evanghelist LUCA 1, 1-25, 57-80, putem spune despre acesta că i-a fost sfântă naşterea, sfântă şi sfinţitoare i-a fost viaţa – care şi-a încheiat-o prin cununa muceniciei. În Evanghelia de azi se spune: “Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele pe deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am cercetat toate cu deamănuntul de la început să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţez despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o” (LUCA 1,1-4).
Sfântul Luca scoate în evidenţă că el şi-a scris Evanghelia după ce a cercetat toate cu deamănuntul, pe baza unei minuţioase documentări, folosind, atât izvoarele scrise (în mod sigur Evanghelia după Matei şi Marcu), cât şi pe cele orale, adică de la martorii oculari ai evenimentelor relatate. Evanghelia ne este destinată nouă tuturor, dar în special este amintit un oarecare Teofil care era nobil din Roma, proaspăt convertit la creştinism, sau pe cale de convertire. Luca i s-a adresat foarte politicos cu cuvântul “preaputernice”, iar în FAPTELE APOSTOLILOR i se adresează simplu: “Teofile”, deoarece, deja acesta era încreştinat, când Luca a scris Cartea FAPTELE APOSTOLILOR.
Spre deosebire de ceilalţi Evanghelişti sinoptici (Matei şi Marcu) care încep relatarea Evangheliei scrisă de ei cu Naşterea Mântuitorului (Marcu omite această relatare), Sfântul Luca este mult mai complet din punct de vedere istoric, începându-şi relatarea cu prologul din versetele 1-4, continuând cu vestea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Bunavestire, apoi continuând cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, abia în capitolul doi trece la relatarea Naşterii Mântuitorului. Din cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne putem da seama despre părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, care au fost: preotul Zaharia şi soţia sa Elisabeta.
ZAHARIA se tâlcuieşte POMENIREA DOMNULUI, iar ELISABETA – ODIHNA LUI DUMNEZEU. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc în timpul regelui Irod cel Mare. Zaharia era preot la Templul din Ierusalim, din ceata preoţească a lui Abia. Soţia sa Elisabeta era rudenie cu Maica Domnului. Ei au ajuns la adânci bătrâneţe fără să aibă copii, iar la evrei, familiile fără de copii erau considerate blestemate de Dumnezeu. Viaţa lor a fost un şir lung de rugăciuni adresate lui Dumnezeu, precum şi de fapte de milostenie. Rugăciunile lor erau însoţite de numeroase daruri şi milostenii, de jertfe, dar mai ales de lacrimi, de aceea, Evanghelistul spune despre ei că “erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (LUCA 1,6).
Însă cu toate acestea, se părea că se vor stinge din viaţă fără ca Domnul să se milostivească de a le da un copil pentru mângâierea lor şi spre a li se şterge ruşinea de a nu avea copii, considerată ca o pedeapsă de la Dumnezeu. În această lungă aşteptare plină de nădeşde şi de tristeţe, viaţa lor începe să se apropie de apus, umbrele neputinţelor încep să se facă din ce în ce mai simţite, iar gândul lor se îndrepta spre rudeniile mai apropiate la care trebuiau să apeleze spre a le asigura sprijinul necesar la bătrâneţe.
Şi, iată, că, în acest timp, când toate nădejdile lor se veştejiseră, Zaharia, aflându-se în săptămâna sa de rând de slujire la Templu, intrând pentru cădire în Sfânta Sfintelor, vede lângă altarul tămâierii un înger care îi vesteşte că soţia sa Elisabeta, cea socotită stearpă, va da naştere unui copil. Zaharia s-a spăimântat foarte tare la vederea îngerului, iar vorbele lui nu le-a crezut, cerând semn de la el, drept care îngerul i-a dat ca semn legarea graiului până la naşterea pruncului.
Două au fost cauzele pentru care Zaharia nu a putut cuprinde şi crede această veste. În primul rând, findcă îngerul i-a arătat pe larg rolul pe care Dumnezeu îl va încredinţa copilului dăruit şi anume:
-că va duce o viaţă sfântă înaintea lui Dumnezeu;
-că va avea o mare influenţă asupra poporului, aducând pe mulţi pe calea pocăinţei;
-că va fi ales şi menit să fie Înaintemergătorul şi Descoperitorul lui Iisus Hristos către Israel.
Toate acestea se cuprind în cuvintele: -”Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor către copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit” (LUCA 1,15-17).
O altă cauză a îndoielii lui Zaharia a fost părerea că atât el cât şi Elisabeta se simţeau bătrâni şi îşi pierduseră orice nădejde de a mai avea copii. Bucuria lui Zaharia n-a putut fi exprimată prin cuvinte, auzind că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. Era cuprins de fericirea pe care au simţit-o patriarhii poporului ales: -Avraam cu Sarra; -Isaac cu Rebeca; -Iacov cu Rahila; fiindcă Dumnezeu i-a vestit că a ridicat de pe umerii lor ruşinea sterpiciunii, a nerodirii de copii.
Atât Zaharia cât şi Elisabeta se trăgeau din spiţe de strămoşi drepţi, din a căror tulpină au odrăslit ei (părinţii Sfântului Ioan Botezătorul), încununaţi de fapte binepăcute lui Dumnezeu şi de sfinţenie. Evanghelistul Luca spune despre Zaharia şi Elisabeta că “erau drepţi amândoi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (LUCA 1,6). Mulţi oameni pot părea drepţi înaintea oamenilor, dar e nespus de mare lucru să fi drept înaintea Aceluia pe Care nu-L poate înşela nimeni, Care toate le vede şi toate le cunoaşte. Bucuria lui Zaharia şi a Elisabetei a fost împărtăşită şi de către rudeniile lor, văzând cum i-a cercetat Dumnezeu. Uimire şi mângâiere i-au cuprins şi la naşterea copilului, când, cerându-i-se părerea lui Zaharia care să fie numele copilului, acesta făcând un semn să i se dea o tăbliţă, a scris: “Ioan să fie numele lui” (LUCA 1,63), împlinindu-se astfel şi dorinţa Elisabetei, care de asemenea voia ca numele lui să fie Ioan, ce înseamnă “Iahve dăruieşte”. Odată cu scrierea numelui pe tăbliţă, lui Zaharia i-a revenit graiul, apoi a început să dea slavă lui Dumnezeu şi umplându-se de Duhul Sfânt, a rostit următoarea profeţie: -”Iar tu pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui…” (LUCA 1,76).
Ne punem întrebarea: Oare cât a ţinut această bucurie în familia lui Zaharia? Mai puţin de un an – este răspunsul la această întrebare, deoarece, născându-Se Iisus Hristos şi venind magii să-L caute, au cercetat tot Ierusalimul, întrebând unde S-a născut Noul Împărat, iar Irod, temându-se pentru tronul său, a dat poruncă să fie ucişi toţi pruncii mai mici de doi ani din hotarele Betleemului. În mod deosebit, a fost urmărită şi familia preotului Zaharia, întrucât mulţi ştiau de minunile care au însoţit naşterea pruncului Ioan.
Familia preotului Zaharia locuia în Hebron, cale de 8 ore până la Ierusalim, această cetate aflându-se la poalele unui munte. Auzind cei din Hebron de cele întâmplate cu uciderea pruncilor din hotarele Betleemului, s-au înspăimântat foarte, încât multe mame au fugit la munte împreună cu copiii lor, printre care, fiind şi Elisabeta cu pruncul Ioan. Văzându-se urmărită de către ostaşi, i-a s-a rugat lui Dumnezeu să-i ocrotească pruncul. Tradiţia ne spune că Dumnezeu i-a apărat într-o peşteră ce se afla în stânca muntelui. Ostaşii, negăsind pe Elisabeta şi pe copil, s-au întors la Zaharia care se găsea în Templu şi, crezând că el l-a ascuns, l-au ucis în mijlocul Templului, după cum zice Mântuitorul: -”De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei ve-ţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar” (MATEI 23,35).
În timpul cât Elisabeta şi Ioan au stat ascunşi, Dumnezeu a rânduit ca în apropierea acelui loc să se găsească pomi, din fructele cărora şi-au potolit foamea. Nu după multă vreme a murit şi Elisabeta, sfârşindu-se astfel viaţa părinţilor Sfântului Ioan Botezătorul, iar el a rămas sub ocrotirea lui Dumnezeu, crescând într-un mod tainic, necunoscut de oameni, după cum relatează Sfântul Evanghelist Luca: “Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel” (LUCA 1, 80).
Familia creştină şi scopul pentru care a fost întemeiată
Din cuprinsul Sfintei Evanghelii ce s-a citit la acest minunat praznic reiese că soţii Zaharia şi Elisabeta împreună cu fiul lor Ioan pe care l-au dobândit la adânci bătrâneţe în urma multor rugăciuni, formau o familie. Această familie este considerată de Biserică prototipul unei adevărate familii creştine.
După învăţătura Sfintei noastre Biserici, scopul căsătoriei şi al vieţii de familie este întreit:
-1. continuitatea neamului omenesc;
-2. ajutorarea reciprocă dintre soţi;
-3. ferirea de desfrânare.
1. În ceea ce priveşte continuitatea neamului omenesc, în locul celor care îşi încheie viaţa pământească, trebuie să apară alte generaţii de oameni. În atotputernicia Sa, Dumnezeu ar fi putut creea pe toţi oamenii în felul zidirii lui Adam, dar a binevoit să acorde făpturilor Sale o parte din puterea Sa creatoare (FACERE 1,26).
2. Referitor la ajutorarea reciprocă dintre soţi, Dumnezeu a zis: “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pentru el” (FACERE 2,18). Ca fiinţă socială, omul are nevoie de sprijinul şi colaborarea unui partener de viaţă. Legătura prin căsătorie şi viaţa de familie este lucrul cel mai minunat în viaţa societăţii. Familia este celula societăţii, legătura dintre soţi fiind indisolubilă şi vitală pentru armonia societăţii pe pământ.
3. Un alt aspect al vieţii de familie este ferirea de desfrânare, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: “Din cauza desfrânării, fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă” (1 CORINTENI 7,2-6).
Din aceste cuvinte rezultă că legătura trupească dintre bărbat şi femeie nu este îngăduită decât după primirea de către cei doi tineri a Sfintei Taine a Căsătoriei, altfel cad în păcadul desfrânării, unul din cele şapte păcate capitale şi pe care şi Biserica îl canoniseşte astfel:
-desfrânarea, care înseamnă legătura trupească dintre doi tineri – băiat şi fată – se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă de 7 ani;
-preadesfrânarea, care înseamnă legătura trupească dintre un bărbat şi o femeie, în afara Căsătoriei, cel puţin una dintre acele persoane să fie căsătorită, se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă de 15 ani; tot aşa se canonisec şi concubinii, concubinajul fiind foarte periculos – în multe cazuri unul dintre concubini au un sfârşit targic pentru că ei nu au asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu pe care o primesc cei care se căsătoresc în Biserică, căci Sfântul Apostol Pavel zice: “Taina aceasta mare este, iar eu zic: în Hristos şi în Biserică; chiar dacă concubinii se pare că au un sfârşit “creştinesc”, adică liniştit, ei pentru că au trăit cu bună ştiinţă toată viaţa în acest păcat, după moarte dobândesc iadul pe veşnicie;
-incestul, care este legătura trupească dintre un bărbat şi o femeie sub gradul 8 de rudenie de sânge pe linie directă şi colaterală (pe linie directă impedimentul la Căsătorie fiind la infinit), sau rudenie spirituală, se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă de 20 de ani;
-sodomia, care se realizează prin legăturile trupeşti între persoane de acelaşi sex, se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie până la 25 de ani şi atunci cu condiţia să părăsească păcatul, în caz contrar sunt consideraţi în afara Bisericii lui Hristos.
O altă învăţătură ce o putem desprinde din însemnătatea praznicului de astăzi, este aceea că, familia întemeiată prin Sfânta Taină a Căsătoriei, are un rol deosebit în creşterea şi educarea copiilor. Copilul se naşte ca rod al dragostei dintre cei doi soţi. Aceştia sunt chemaţi să se îngrijească de cele necesare trupului şi sufletului copiilor lor; părinţii fiind primii pedagogi şi educatori ai copiilor, iar familia fiind cea dintâi şi cea mai importantă şcoală. Pe bună dreptate, se poate spune despre un tânăr rău educat că îi lipsesc cei 7 ani de acasă, adică educaţia şi conduita din perioada când copilul se găseşte în mod nemijlocit în mijlocul familiei.
Soţii fără copii sunt nefericiţi, am zice noi, dar cei mai nefericiţi sunt părinţii care n-au reuşit să-şi crească bine copiii. Durerile cele mai mari ce se pot isca în sânul unei familii provin adeseori din partea copiilor, după cum şi cele mai mângâietoare bucurii şi mulţumiri se datorează tot copiilor – dacă sunt bine educaţi.
De la drepţii Zaharia şi Elisabeta să învăţăm cum trebuie să trăim în frică de Dumnezeu, să ne creştem copiii printr-o viaţă dreaptă înaintea lui Dumnezeu, Care va revărsa binecuvântarea Sa peste familiile noastre. Fericită va fi familia care are copii buni, cu o creştere aleasă, în măsură să săvârşească binele şi dreptatea şi să slujească lui Dumnezeu spre folosul semenilor. AMIN.
BIBLIOGRAFIE:
-BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ – Editura Istitului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti;
-BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…;
-SFÂNTUL TEOFILACT – Tâlcuire la Evanghelia de la Luca; Editată de Mănăstirea ,,Portăriţa”, jud. Satu-Mare; 1999;
-MAN, arhimandrit Serafim – Livada duhovnicească; Editura Arhiepiscopiei Vadului Feleacului şi Clujului; Cluj-Napoca – 1990;
-MIHOC, preot prof. univ. Dr. Vasile – Curs de Noul Testament, predat în anul universitar 1990-1991 la Institutul Teologic Universitar Cluj-Napoca.
de Preot Prof. Gheorghe-Radu Sălăgian
Hristos a inviat!
Prăznuim astăzi naşterea Sfântului Prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului. El încheie şirul proorocilor Vechiului Testament şi tot cu el începe cununa Sfinţilor Noului Testament; pentru aceea el a fost numit:
- “Pecetea celor două Testamente”;
- “Glasul Cuvântului”;
- “Sfeşnicul Luminii”;
- “Luceafăr vestitor al Soarelui Dreptăţii”.
Despre el spunea Mântuitorul căci s-a scris: “Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta” (MATEI 11, 10; MALEAHI 3, 1). Conform celor relatate de Sfântul Evanghelist LUCA 1, 1-25, 57-80, putem spune despre acesta că i-a fost sfântă naşterea, sfântă şi sfinţitoare i-a fost viaţa – care şi-a încheiat-o prin cununa muceniciei. În Evanghelia de azi se spune: “Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele pe deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am cercetat toate cu deamănuntul de la început să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţez despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o” (LUCA 1,1-4).
Sfântul Luca scoate în evidenţă că el şi-a scris Evanghelia după ce a cercetat toate cu deamănuntul, pe baza unei minuţioase documentări, folosind, atât izvoarele scrise (în mod sigur Evanghelia după Matei şi Marcu), cât şi pe cele orale, adică de la martorii oculari ai evenimentelor relatate. Evanghelia ne este destinată nouă tuturor, dar în special este amintit un oarecare Teofil care era nobil din Roma, proaspăt convertit la creştinism, sau pe cale de convertire. Luca i s-a adresat foarte politicos cu cuvântul “preaputernice”, iar în FAPTELE APOSTOLILOR i se adresează simplu: “Teofile”, deoarece, deja acesta era încreştinat, când Luca a scris Cartea FAPTELE APOSTOLILOR.
Spre deosebire de ceilalţi Evanghelişti sinoptici (Matei şi Marcu) care încep relatarea Evangheliei scrisă de ei cu Naşterea Mântuitorului (Marcu omite această relatare), Sfântul Luca este mult mai complet din punct de vedere istoric, începându-şi relatarea cu prologul din versetele 1-4, continuând cu vestea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Bunavestire, apoi continuând cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, abia în capitolul doi trece la relatarea Naşterii Mântuitorului. Din cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne putem da seama despre părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, care au fost: preotul Zaharia şi soţia sa Elisabeta.
ZAHARIA se tâlcuieşte POMENIREA DOMNULUI, iar ELISABETA – ODIHNA LUI DUMNEZEU. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc în timpul regelui Irod cel Mare. Zaharia era preot la Templul din Ierusalim, din ceata preoţească a lui Abia. Soţia sa Elisabeta era rudenie cu Maica Domnului. Ei au ajuns la adânci bătrâneţe fără să aibă copii, iar la evrei, familiile fără de copii erau considerate blestemate de Dumnezeu. Viaţa lor a fost un şir lung de rugăciuni adresate lui Dumnezeu, precum şi de fapte de milostenie. Rugăciunile lor erau însoţite de numeroase daruri şi milostenii, de jertfe, dar mai ales de lacrimi, de aceea, Evanghelistul spune despre ei că “erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (LUCA 1,6).
Însă cu toate acestea, se părea că se vor stinge din viaţă fără ca Domnul să se milostivească de a le da un copil pentru mângâierea lor şi spre a li se şterge ruşinea de a nu avea copii, considerată ca o pedeapsă de la Dumnezeu. În această lungă aşteptare plină de nădeşde şi de tristeţe, viaţa lor începe să se apropie de apus, umbrele neputinţelor încep să se facă din ce în ce mai simţite, iar gândul lor se îndrepta spre rudeniile mai apropiate la care trebuiau să apeleze spre a le asigura sprijinul necesar la bătrâneţe.
Şi, iată, că, în acest timp, când toate nădejdile lor se veştejiseră, Zaharia, aflându-se în săptămâna sa de rând de slujire la Templu, intrând pentru cădire în Sfânta Sfintelor, vede lângă altarul tămâierii un înger care îi vesteşte că soţia sa Elisabeta, cea socotită stearpă, va da naştere unui copil. Zaharia s-a spăimântat foarte tare la vederea îngerului, iar vorbele lui nu le-a crezut, cerând semn de la el, drept care îngerul i-a dat ca semn legarea graiului până la naşterea pruncului.
Două au fost cauzele pentru care Zaharia nu a putut cuprinde şi crede această veste. În primul rând, findcă îngerul i-a arătat pe larg rolul pe care Dumnezeu îl va încredinţa copilului dăruit şi anume:
-că va duce o viaţă sfântă înaintea lui Dumnezeu;
-că va avea o mare influenţă asupra poporului, aducând pe mulţi pe calea pocăinţei;
-că va fi ales şi menit să fie Înaintemergătorul şi Descoperitorul lui Iisus Hristos către Israel.
Toate acestea se cuprind în cuvintele: -”Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor către copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit” (LUCA 1,15-17).
O altă cauză a îndoielii lui Zaharia a fost părerea că atât el cât şi Elisabeta se simţeau bătrâni şi îşi pierduseră orice nădejde de a mai avea copii. Bucuria lui Zaharia n-a putut fi exprimată prin cuvinte, auzind că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. Era cuprins de fericirea pe care au simţit-o patriarhii poporului ales: -Avraam cu Sarra; -Isaac cu Rebeca; -Iacov cu Rahila; fiindcă Dumnezeu i-a vestit că a ridicat de pe umerii lor ruşinea sterpiciunii, a nerodirii de copii.
Atât Zaharia cât şi Elisabeta se trăgeau din spiţe de strămoşi drepţi, din a căror tulpină au odrăslit ei (părinţii Sfântului Ioan Botezătorul), încununaţi de fapte binepăcute lui Dumnezeu şi de sfinţenie. Evanghelistul Luca spune despre Zaharia şi Elisabeta că “erau drepţi amândoi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (LUCA 1,6). Mulţi oameni pot părea drepţi înaintea oamenilor, dar e nespus de mare lucru să fi drept înaintea Aceluia pe Care nu-L poate înşela nimeni, Care toate le vede şi toate le cunoaşte. Bucuria lui Zaharia şi a Elisabetei a fost împărtăşită şi de către rudeniile lor, văzând cum i-a cercetat Dumnezeu. Uimire şi mângâiere i-au cuprins şi la naşterea copilului, când, cerându-i-se părerea lui Zaharia care să fie numele copilului, acesta făcând un semn să i se dea o tăbliţă, a scris: “Ioan să fie numele lui” (LUCA 1,63), împlinindu-se astfel şi dorinţa Elisabetei, care de asemenea voia ca numele lui să fie Ioan, ce înseamnă “Iahve dăruieşte”. Odată cu scrierea numelui pe tăbliţă, lui Zaharia i-a revenit graiul, apoi a început să dea slavă lui Dumnezeu şi umplându-se de Duhul Sfânt, a rostit următoarea profeţie: -”Iar tu pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui…” (LUCA 1,76).
Ne punem întrebarea: Oare cât a ţinut această bucurie în familia lui Zaharia? Mai puţin de un an – este răspunsul la această întrebare, deoarece, născându-Se Iisus Hristos şi venind magii să-L caute, au cercetat tot Ierusalimul, întrebând unde S-a născut Noul Împărat, iar Irod, temându-se pentru tronul său, a dat poruncă să fie ucişi toţi pruncii mai mici de doi ani din hotarele Betleemului. În mod deosebit, a fost urmărită şi familia preotului Zaharia, întrucât mulţi ştiau de minunile care au însoţit naşterea pruncului Ioan.
Familia preotului Zaharia locuia în Hebron, cale de 8 ore până la Ierusalim, această cetate aflându-se la poalele unui munte. Auzind cei din Hebron de cele întâmplate cu uciderea pruncilor din hotarele Betleemului, s-au înspăimântat foarte, încât multe mame au fugit la munte împreună cu copiii lor, printre care, fiind şi Elisabeta cu pruncul Ioan. Văzându-se urmărită de către ostaşi, i-a s-a rugat lui Dumnezeu să-i ocrotească pruncul. Tradiţia ne spune că Dumnezeu i-a apărat într-o peşteră ce se afla în stânca muntelui. Ostaşii, negăsind pe Elisabeta şi pe copil, s-au întors la Zaharia care se găsea în Templu şi, crezând că el l-a ascuns, l-au ucis în mijlocul Templului, după cum zice Mântuitorul: -”De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei ve-ţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar” (MATEI 23,35).
În timpul cât Elisabeta şi Ioan au stat ascunşi, Dumnezeu a rânduit ca în apropierea acelui loc să se găsească pomi, din fructele cărora şi-au potolit foamea. Nu după multă vreme a murit şi Elisabeta, sfârşindu-se astfel viaţa părinţilor Sfântului Ioan Botezătorul, iar el a rămas sub ocrotirea lui Dumnezeu, crescând într-un mod tainic, necunoscut de oameni, după cum relatează Sfântul Evanghelist Luca: “Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel” (LUCA 1, 80).
Familia creştină şi scopul pentru care a fost întemeiată
Din cuprinsul Sfintei Evanghelii ce s-a citit la acest minunat praznic reiese că soţii Zaharia şi Elisabeta împreună cu fiul lor Ioan pe care l-au dobândit la adânci bătrâneţe în urma multor rugăciuni, formau o familie. Această familie este considerată de Biserică prototipul unei adevărate familii creştine.
După învăţătura Sfintei noastre Biserici, scopul căsătoriei şi al vieţii de familie este întreit:
-1. continuitatea neamului omenesc;
-2. ajutorarea reciprocă dintre soţi;
-3. ferirea de desfrânare.
1. În ceea ce priveşte continuitatea neamului omenesc, în locul celor care îşi încheie viaţa pământească, trebuie să apară alte generaţii de oameni. În atotputernicia Sa, Dumnezeu ar fi putut creea pe toţi oamenii în felul zidirii lui Adam, dar a binevoit să acorde făpturilor Sale o parte din puterea Sa creatoare (FACERE 1,26).
2. Referitor la ajutorarea reciprocă dintre soţi, Dumnezeu a zis: “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pentru el” (FACERE 2,18). Ca fiinţă socială, omul are nevoie de sprijinul şi colaborarea unui partener de viaţă. Legătura prin căsătorie şi viaţa de familie este lucrul cel mai minunat în viaţa societăţii. Familia este celula societăţii, legătura dintre soţi fiind indisolubilă şi vitală pentru armonia societăţii pe pământ.
3. Un alt aspect al vieţii de familie este ferirea de desfrânare, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: “Din cauza desfrânării, fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă” (1 CORINTENI 7,2-6).
Din aceste cuvinte rezultă că legătura trupească dintre bărbat şi femeie nu este îngăduită decât după primirea de către cei doi tineri a Sfintei Taine a Căsătoriei, altfel cad în păcadul desfrânării, unul din cele şapte păcate capitale şi pe care şi Biserica îl canoniseşte astfel:
-desfrânarea, care înseamnă legătura trupească dintre doi tineri – băiat şi fată – se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă de 7 ani;
-preadesfrânarea, care înseamnă legătura trupească dintre un bărbat şi o femeie, în afara Căsătoriei, cel puţin una dintre acele persoane să fie căsătorită, se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă de 15 ani; tot aşa se canonisec şi concubinii, concubinajul fiind foarte periculos – în multe cazuri unul dintre concubini au un sfârşit targic pentru că ei nu au asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu pe care o primesc cei care se căsătoresc în Biserică, căci Sfântul Apostol Pavel zice: “Taina aceasta mare este, iar eu zic: în Hristos şi în Biserică; chiar dacă concubinii se pare că au un sfârşit “creştinesc”, adică liniştit, ei pentru că au trăit cu bună ştiinţă toată viaţa în acest păcat, după moarte dobândesc iadul pe veşnicie;
-incestul, care este legătura trupească dintre un bărbat şi o femeie sub gradul 8 de rudenie de sânge pe linie directă şi colaterală (pe linie directă impedimentul la Căsătorie fiind la infinit), sau rudenie spirituală, se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă de 20 de ani;
-sodomia, care se realizează prin legăturile trupeşti între persoane de acelaşi sex, se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie până la 25 de ani şi atunci cu condiţia să părăsească păcatul, în caz contrar sunt consideraţi în afara Bisericii lui Hristos.
O altă învăţătură ce o putem desprinde din însemnătatea praznicului de astăzi, este aceea că, familia întemeiată prin Sfânta Taină a Căsătoriei, are un rol deosebit în creşterea şi educarea copiilor. Copilul se naşte ca rod al dragostei dintre cei doi soţi. Aceştia sunt chemaţi să se îngrijească de cele necesare trupului şi sufletului copiilor lor; părinţii fiind primii pedagogi şi educatori ai copiilor, iar familia fiind cea dintâi şi cea mai importantă şcoală. Pe bună dreptate, se poate spune despre un tânăr rău educat că îi lipsesc cei 7 ani de acasă, adică educaţia şi conduita din perioada când copilul se găseşte în mod nemijlocit în mijlocul familiei.
Soţii fără copii sunt nefericiţi, am zice noi, dar cei mai nefericiţi sunt părinţii care n-au reuşit să-şi crească bine copiii. Durerile cele mai mari ce se pot isca în sânul unei familii provin adeseori din partea copiilor, după cum şi cele mai mângâietoare bucurii şi mulţumiri se datorează tot copiilor – dacă sunt bine educaţi.
De la drepţii Zaharia şi Elisabeta să învăţăm cum trebuie să trăim în frică de Dumnezeu, să ne creştem copiii printr-o viaţă dreaptă înaintea lui Dumnezeu, Care va revărsa binecuvântarea Sa peste familiile noastre. Fericită va fi familia care are copii buni, cu o creştere aleasă, în măsură să săvârşească binele şi dreptatea şi să slujească lui Dumnezeu spre folosul semenilor. AMIN.
BIBLIOGRAFIE:
-BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ – Editura Istitului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti;
-BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…;
-SFÂNTUL TEOFILACT – Tâlcuire la Evanghelia de la Luca; Editată de Mănăstirea ,,Portăriţa”, jud. Satu-Mare; 1999;
-MAN, arhimandrit Serafim – Livada duhovnicească; Editura Arhiepiscopiei Vadului Feleacului şi Clujului; Cluj-Napoca – 1990;
-MIHOC, preot prof. univ. Dr. Vasile – Curs de Noul Testament, predat în anul universitar 1990-1991 la Institutul Teologic Universitar Cluj-Napoca.
de Preot Prof. Gheorghe-Radu Sălăgian
Hristos a inviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML