44Credinţă şi credinţă
Cu cât e mai multă necredinţă în cei necredincioşi, cu atât mai
tare e credinţa în cei credincioşi. Izgonind de la ei buna credinţă, cei
necredincioşi rămân cu reaua credinţă. Iar buna credinţă izgonită de
la ei trece pe căi nevăzute la cei credincioşi. Izgonind de la ei reaua
credinţă, cei credincioşi rămân numai cu buna credinţă. Iar reaua
credinţă izgonită de la ei trece pe căi nevăzute la cei necredincioşi.
Ceea ce reaua credinţă primeşte în mulţime, buna credinţă primeşte
în tărie, şi altminteri. Astfel, măsura credinţei în lume rămâne aceeaşi,
în veci. Nu te teme, dar, pentru credinţa în Dumnezeu! Nu te teme
niciodată pentru ceea ce Dumnezeu nu se teme.
45Minunea
Fapta bună e minunea care face două inimi fericite. Fapta rea
este lipsa minunii, care usucă două inimi. Iată, nimeni nu vorbeşte
despre minune când se usucă iarba, dar toţi vorbesc despre minune
când creşte iarba!
46Dumnezeu şi natura
Dumnezeu zideşte, natura clădeşte.
Dumnezeu zideşte şi pe meşteri şi materialul, şi meşterii îşi sânt
unii altora material. Însă nici meşterii, nici materialul nu pot clădi
nimic fără ajutorul neîntrerupt şi atotprezent al Ziditorului.
Întrebarea: unde este Dumnezeu mai mult prezent în natură, în afară
sau înăuntru, este totuna cu întrebarea: unde este apa mai umedă,
în afară sau înăuntru? Sau: unde este sarea mai sărată, în afară sau
înăuntru? Sau: unde este mierea mai dulce, în afară sau înăuntru?
47Măsurile omului
Omul nu este cel ce se poate cuprinde într’un mormânt;
ci acela pe care nu-l poate cuprinde nici cosmosul. Într’adevăr,
gândurile noastre se ştiu, la orice depărtare s’ar întinde.
Sentimentele noastre se răspândesc şi se împlinesc în acele fiinţe şi
lumi spre care sânt îndreptate. Dacă voinţa noastră cea bună poate
ajunge până la cerurile îngereşti, va plăsmui în jurul nostru un cerc
mai larg decât cosmosul, aşa încât tot ce se află în acest cerc simte
aceasta. Dacă nu sufletul conştient, atunci sufletul inconştient al
tuturor fiinţelor simte gândurile noastre, sentimentele noastre şi
voinţa noastră bună, într’o măsură mai mare sau mai mică, lucru
care ţine atât de aceste fiinţe, cât şi de noi înşine.
Cu adevărat, omul nu este cel ce se poate cuprinde într’un mormânt,
ci acela pe care nu-l poate cuprinde nici cosmosul.
48Iarăşi despre măsurile omului , puţin altfel
Nu poţi cunoaşte partea până ce nu cunoşti întregul.
Cine nu cunoaşte căruţa nu poate cunoaşte nici roata ei. Cine cunoaşte
căruţa va cunoaşte şi roata. Cine nu cunoaşte căruţa şi
găseşte o roată pe câmp, se va trudi să cunoască roata. Va măsura
roata, va număra părţile din care e alcătuită, îi va încerca calităţile,
aşezată şi în mişcare, şi se va uimi de ea. O poate încerca mai bine
şi mai amănunţit decât însuşi vizitiul; însă nu poate cunoaşte roata
dacă n’a văzut niciodată căruţa. Pe când vizitiul, cu mai puţină
cercetare, va cunoaşte roata de la cea dintâi privire, pentru că el
cunoaşte căruţa. Nu poţi cunoaşte un rinichi dacă nu cunoşti oaia
întreagă. Nu poţi cunoaşte nici gardul din jurul casei tale dacă nu
cunoşti lumea. Cum, oare, vei cunoaşte omul, atâta vreme cât nu
cunoşti întregul mai presus decât lumea, întregul dincolo de care
nici gândurile omului nu pot merge mai departe? Căci până unde se
întind gândurile omului, până acolo ajunge şi omul.
Nu-i aşa, Anatolie, că şi gândurile tale, în fiecare zi şi în fiecare ceas
trec peste toate hotarele şi marginile cosmosului?
49Raiul şi iadul
Poate oare săvârşi vreun bine ceva ce nu există?
Iată, cât bine a făcut omenirii iadul! Pe câţi nelegiuiţi i-a preschimbat
în pocăiţi! Pe câţi păcătoşi, în sfinţi! Câte gânduri rele n’a oprit de la
înfăptuire!
Poate oare săvârşi vreun bine ceva ce nu există? Iată, cât bine a
făcut omenirii raiul! Câte lucrări de preţ a insuflat! Câte tristeţi a
preschimbat în bucurie! Câte lacrimi a şters! Câte suspine alese a
smuls! Câte simţăminte dumnezeieşti a luminat şi câte dorinţe
dumnezeieşti a aprins! Filimoane, poate oare săvârşi vreun bine
ceva ce nu există?
50Împăcarea cu soarta
Ce înseamnă „a te împăca cu soarta”? Cel dintâi înţeles: a
merge ca boul, neputincios şi fără împotrivire, la junghierea morţii.
Al doilea înţeles: a te zori cu bucurie prin moarte, ca cea din urmă
piedică, precum fiul chinuit în braţele tatălui.
51Deşertăciune
Precum cireşul nu aduce rod înainte de a-şi scutura floarea,
tot aşa nici omul nu poate aduce rod duhovnicesc până când nu-şi
scutură deşertăciunea trupească şi împodobirea din afară.
52Nimeni nu se poate ascunde de la faţa lui
Dumnezeu
Dacă fugi de Dumnezeu, El nu va alerga după tine, dar te va aştepta.
Pe orice drum vei apuca, Îl vei întâlni pe Dumnezeu. Însă dacă
nu-L vei recunoaşte în timpul întâlnirii, călătoria ta se va însoţi de
nepăsare, ca o plimbare prin cimitir. La orice uşă vei bate, Dumnezeu
îţi va deschide. Dacă nu-ţi deschide Dumnezeu, nici o uşă nu ţi se va
deschide. Primirea Dumnezeului Celui viu are ca cea dintâi şi cea
mai de seamă urmare biruinţa vieţii asupra morţii. Neprimirea lui
Dumnezeu are ca cea dintâi şi cea mai groaznică urmare biruinţa
morţii asupra vieţii. În primul caz se poate spune că toată această
strălucire a vieţii prin întunericul morţii se va încheia într’un foc
măreţ al vieţii, în care moartea va arde. În al doilea caz se poate
spune că toate aceste silnicii ale morţii asupra scânteilor slabe ale
vieţii se vor sfârşi cu întunericul şi cu tăcerea de neclintit în care se
va odihni moartea în veşnicie.
Dacă-L ştergi pe Dumnezeu din cosmos, ai şters deosebirea dintre
viaţă şi moarte şi ai predat morţii spre nimicirea cea de istov a tot şi
a toate, de la un ţărm al timpului şi spaţiului la un altul.
În zadar fugi de Dumnezeu; nu te poţi ascunde. E adevărat, El nu va
alerga după tine, dar te va aştepta. Şi nu te va aştepta numai în locul în
care L-ai părăsit, ci pe toate drumurile şi la toate colţurile lumii.
Mai uşor vei trece pe lângă Lună decât pe lângă Dumnezeu. Cu
adevărat, mai uşor vei fugi de văzduh decât de Dumnezeu.
53Dreptatea lui Pil át
Despre ce dreptate vorbeşti tu? Nu ne îndatorează oare
Dumnezeu în fiecare zi mai mult decât putem plăti? Şi totuşi,
Dumnezeu nu se plânge de neplata datoriei. Despre ce legi vorbeşti
tu? Cel ce nu este în stare să împlinească şi puţinele datorii pe care
i le cer legile nu se poate numi nici cetăţean, cu atât mai puţin erou,
şi cel mai puţin sfânt.Clica din Ierusalim, în frunte cu Pilát, nu va
răspunde pentru neîmplinirea legilor statului, dar va răspunde
pentru răstignirea lui Dumnezeu.
Când omul împlineşte toate legile, atunci poate spune: „am ajuns
la măsura animalului,” pentru că animalul trăieşte întocmai după
legea rânduită lui. Cine nu a ajuns la măsura animalului, cum va
ajunge la măsura lui Dumnezeu?
54Cinci imbolduri
Sânt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc
oamenii în faptele lor: 1. câştigul personal cu desfătarea proprie; 2.
legătura de rudenie sau de sânge; 3. legile comunităţii; 4. conştiinţa;
5. simţământul prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Primele trei
impulsuri le întâlnim şi la animale; cel de-al patrulea la mulţi
oameni, iar cel din urmă doar la unii oameni. Să ne exprimăm
într’un limbaj militar: Impulsul al cincilea este asemeni primei linii
a frontului pe care, dacă omul o pierde, se retrage şi cade în a doua
linie a frontului (şi anume impulsul al patrulea), pe care dacă îl
pierde omul se retrage şi cade în a treia linie a frontului (şi anume
al treilea impuls), pe care dacă omul îl pierde se retrage şi cade în
a patra linie a frontului (şi anume al doilea impuls), pe care dacă îl
pierde omul se retrage şi cade în a cincea linie a frontului (şi anume
întâiul impuls).
Aşa merge decăderea omului – decăderea şi pierzania. Zicem şi
pierzania pentru că omul poate pierde şi ultima linie a frontului
(respectiv impulsul cel dintâi), şi atunci nu-i rămâne nimic decât
nepăsarea tocită faţă de toate, deznădăjduirea şi sinuciderea.
Hristos a inviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML