Noi Sfinti in calendarul Ortodox Romanec, Mitropolitul IOSIF Naniescu al Moldovei si Mucenicului MIRON Barnovschi domn al Moldovei

MITROPOLITUL IOSIF NANIESCU
al Moldovei şi Sucevei
(1818-1902)

a. Viaţa

Acest mare mitropolit al Moldovei - Iosif al II-lea, Naniescu - numit „cel sfânt şi milostiv", a fost cel mai strălucit ierarh al Bisericii Ortodoxe Române din a doua jumătate a secolului XIX, după Sfântul Calinic de la Cernica.

Era fiul preotului Anania (Nane) Mihalache şi al prezbiterei Teodosia, din satul Răzălăi-Bălţi, născut la 15 iulie, 1818. După doi ani, tatăl său moare, şi mama sa rămâne văduvă cu doi copii, Ioan şi Ieremia. În anul 1831, ierodiaconul Teofilact, unchiul său, aduce la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi pe copilul Ioan, pentru a învăţa carte. Aici deprinde scrisul, cititul, tipicul şi muzica psaltică. În anul 1834, ierodiaconul Teofilact este numit egumen la Mănăstirea Sfântul Prooroc Samuil din Focşani, unde aduce şi pe nepotul său. În anul 1835, ierodiaconul Teofilact ajunge eclesiarh la Episcopia Buzăului, sub vestitul episcop Chesarie, împreună cu tânărul Ioan.

La 23 ianuarie, 1835, rasoforul Ioan este călugărit cu numele de Iosif, în catedrala episcopală, iar a doua zi este hirotonit diacon. Ca ucenic al episcopului Chesarie, în anul 1836, ierodiaconul Iosif Naniescu intră la Seminarul din Buzău, atunci înfiinţat, pe care îl termină în 1840. Apoi, între anii 1840-1847, urmează Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti.

În anul 1849 este numit egumen la Mănăstirea Şerbăneştii Morunglavului - Râmnicu-Vâlcea, iar la 29 august, 1850, este hirotonit preot în Bucureşti.

În noiembrie, 1852, este făcut protosinghel de Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului. În 1857 este numit egumen la Mănăstirea Găişenii-Dâmboviţa, iar după 4 ani este făcut arhimandrit de mitropolitul primat Nifon şi numit în 1863 egumen la Mănăstirea Sărindar din Bucureşti. Între anii 1864-1870, arhimandritul Iosif Naniescu a activat ca profesor de religie la Gimnaziul Gheorghe Lazăr şi la Liceul Matei Basarab din Capitală, iar alţi doi ani (1870-1871) a fost director la Seminarul Central.

La 23 aprilie, 1872, arhimandritul Iosif Naniescu este hirotonit arhiereu, iar în ianuarie, 1873, este numit episcop de Argeş. La 10 iunie, 1875, este ales mitropolit al Moldovei, iar la 6 iulie acelaşi an este instalat la Iaşi. Timp de 27 de ani, venerabilul mitropolit Iosif Naniescu păstoreşte cu o rară blândeţe şi înţelepciune Mitropolia Moldovei. Aici a depus cea mai bogată activitate duhovnicească, teologică, pastorală şi socială din toată viaţa sa, rămânând pentru urmaşi un exemplu viu şi greu de imitat.

La 26 ianuarie, 1902, mitropolitul Iosif Naniescu „cel sfânt şi milostiv" părăseşte pe fiii săi duhovniceşti şi se strămută la cereştile lăcaşuri, pentru a sta în faţa marelui Arhiereu Iisus Hristos. Mormântul său se află în partea de sud a Catedralei mitropolitane terminată de el.



b. Fapte şi cuvinte de învăţătură


În ziua călugăriei rasoforului Ioan Naniescu, episcopul Chesarie i-a ţinut o scurtă cuvântare, zicându-i:
- Ţi-am dat numele de Iosif, numele stareţului meu. De vei fi om de treabă, ai să ajungi ca el!
Într-adevăr, cuvintele marelui episcop s-au împlinit cu prisosinţă în viaţa ucenicului său.


Se spunea despre mitropolitul Iosif că, pe când era elev la Seminarul din Buzău şi la Colegiul Sfântul Sava, avea o comportare duhovnicească foarte aleasă şi învăţa aşa de bine, că pe toţi colegii săi îi întrecea, atât cu învăţătura, cât şi cu trăirea. Pentru aceea era iubit şi de elevi şi de profesori.


La înmormântarea episcopului Chesarie, părintele său duhovnicesc, din 30 noiembrie, 1846, tânărul ierodiacon Iosif Naniescu a rostit un cuvânt de re- cunoştinţă şi apreciere aşa de ales, încât toţi cei de faţă l-au sărutat cu lacrimi.


Se mai spunea despre dânsul că era un evlavios slujitor al Bisericii şi un cântăreţ neîntrecut. Psaltichia o învăţase de la marele dascăl şi protopsalt Macarie ieromonahul. Când cânta la strană, vocea lui duioasă umplea biserica, mişca inimile şi scotea lacrimi.


Acest smerit şi vrednic de pomenire slujitor al Bisericii lui Hristos avea încă mare osârdie pentru cele sfinte. Dumnezeiasca Liturghie o săvârşea întotdeauna cu bucurie şi cu ochii umeziţi de lacrimi. Era, de asemenea, un neîntrecut predicator şi duhovnic iscusit, căutat de multă lume pentru blândeţea şi cuvintele lui. Cât a fost stareţ de mănăstiri a crescut numeroşi fii duhovniceşti, atât mireni, cât şi călugări.


Timp de opt ani de zile cât a fost profesor de religie, arhimandritul Iosif Naniescu era cel mai iubit dintre profesori. Elevii mergeau după el şi îl preţuiau ca pe un adevărat părinte duhovnicesc. Cunoştea bine Sfânta Scriptură şi era desăvârşit dascăl şi catehet. Cuvintele sale se lipeau de inimile tuturor.


Pe lângă celelalte daruri, mitropolitul Iosif avea şi darul sfintei smerenii şi al ascultării. În fiecare om el vedea pe Dumnezeu şi toate le primea ca din mâna Lui. La 10 iunie, 1875, când a fost ales în sinod mitropolit al Moldovei, a spus printre altele aceste cuvinte:
- Datoriile înaltei poziţii eclesiastice, la care dumnezeiasca providenţă, prin votul domniilor voastre, mă cheamă astăzi, cunosc şi mărturisesc cu toată umilinţa că sunt mai presus de puterile mele.


După ce a fost ales părinte şi păstor al Moldovei, mitropolitul Iosif Naniescu a plecat cu trenul din Bucureşti spre Iaşi, pentru instalare. Era sâmbătă, în noaptea de 6 iulie, 1875. În vagon a adormit puţin şi a visat pe marele mitropolit Veniamin Costachi, care, apropiindu-se, îi dădea sfaturi să termine catedrala din Iaşi începută de el. Acelaşi vis l-a avut în noaptea aceea şi duhovnicul Mitropoliei din Iaşi, arhimandritul Ierotei Maximescu.
Departe fiind, spunea el, am văzut cum în jurul bisericii mari a lui Veniamin se plimbau doi călugări cu bărbile ce străluceau ca argintul cel sclipitor. Şi, apropiindu-mă de ei, fără să mă vadă, observ că unul din ei era însuşi mitropolitul Veniamin, pe care l-am recunoscut după faţă, dar pe celălalt nu l-am cunoscut. Şi mitropolitul Veniamin spunea cu sfâşieri de dureri în glas, celuilalt însoţitor al lui, cum această biserică începută de el şi rămasă neterminată, acum urmaşii vor să o scoată la mezat. „Să dărâme şi să vândă ceea ce am zidit şi cumpărat eu". Şi lacrimile mitropolitului Veniamin n-au contenit să curgă până ce, terminând de înconjurat biserica, a dispărut.
Sosind dimineaţa, duhovnicul era frământat de acest vis şi dorea să afle numele acelui călugăr ce însoţea pe Veniamin. Dar mare i-a fost bucuria că în aceeaşi zi l-a recunoscut în persoana mitropolitului Iosif Naniescu. El era acela ce se plimba îngândurat şi nu răspundea nimic la toate tânguirile mitropolitului Veniamin.


Prima grijă a noului părinte al Moldovei a fost terminarea catedralei începută în anul 1833 de înaintaşul său, mitropolitul Veniamin Costachi. Dar, pregătindu-se ţara pentru Războiul de Independenţă, blândul arhiepiscop a amânat începerea lucrului. Timp de doi ani s-a străduit să îmbărbăteze pe credincioşi şi întregul cler în lupta dreaptă pentru neatârnare naţională şi bisericească. Astfel, a făcut apel la toate mănăstirile şi la preoţi să adune ajutoare pentru armată, iar pe cei care doreau, îi trimitea în ambulanţe pentru îngrijirea răniţilor. La apelul mitropolitului Iosif au contribuit cu ajutoare toate mănăstirile şi multe parohii, iar pentru îngrijirea răniţilor au plecat din Moldova peste o sută de preoţi, călugări şi maici.


În anul 1879, după terminarea războiului, mitropolitul Iosif s-a dus în audienţă la primul ministru să ceară ajutor pentru construcţia catedralei. Deci, intrând înăuntru, a zis:
- Vin cu o rugăminte mică pentru dumneavoastră, dar foarte mare pentru noi. Şi anume, să ne daţi fonduri pentru terminarea Catedralei mitropolitane din Iaşi, care zace în ruină de 40 de ani şi în care dorm noaptea vitele oamenilor.
- Nu avem acum fonduri pentru aceasta! a răspuns casierul trezoreriei naţionale.
- Dacă o ţară nu are bani să construiască o catedrală, a răspuns hotărât mitropolitul, atunci eu îmi dau demisia din mitropolie. Poftiţi cârja!
Văzând râvna marelui ierarh pentru casa Domnului, membrii guvernului au aprobat în aceeaşi zi fonduri băneşti cu care s-a şi început construcţia catedralei.


Cea dintâi grijă a mitropolitului Iosif, după terminarea catedralei, a fost strămutarea osemintelor primului ei ctitor, Veniamin Costachi, de la Mănăstirea Slatina la ctitoria sa din Iaşi, în semn de recunoştinţă şi dragoste în Hristos. Această strămutare s-a făcut la 30 decembrie, 1886.


La 23 aprilie, 1887, de ziua Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, s-a sfinţit noua Catedrală mitropolitană din Iaşi de către 12 arhierei, în prezenţa a zeci de mii de credincioşi. În această sărbătoare, mitropolitul Iosif a trăit cea mai fericită zi din viaţa lui şi a rostit în biserică un cuvânt părintesc, inspirat de Duhul Sfânt, care a mişcat inimile tuturor fiilor săi duhovniceşti.


A doua mare ctitorie a înaintaşului său, pe care a salvat-o mitropolitul Iosif, a fost Seminarul Veniamin Costachi de la Socola. Neavând un local propriu, funcţiona cu chirie prin casele negustorilor. Văzând aceasta, bunul mitropolit a cumpărat palatul fostului domnitor Mihail Sturza din Iaşi, l-a reparat şi a mutat seminarul în el. La inaugurarea noului local a vorbit mitropolitul aceste cuvinte, vrednice de pomenit:
- Copilul lui Veniamin a ajuns prin uşile oamenilor! Ruşine pentru Biserică! Ruşine pentru ţară! Veniamine, te-am răzbunat! Astăzi te-am instalat în palatul aceluia care te-a amărât şi te-a făcut să pleci la mănăstire!


Sub păstoria acestui devotat mitropolit s-au restaurat încă două renumite ctitorii din Iaşi: biserica Sfântul Nicolae Domnesc şi biserica Sfinţii Trei Ierarhi. S-au înnoit, de asemenea cu ajutorul lui, numeroase biserici parohiale, schituri şi mănăstiri, căutând întru toate să imite pe marele său înaintaş, Veniamin Costachi.


Mitropolitul Iosif avea din copilărie o deosebită evlavie pentru moaştele Cuvioasei Parascheva din Iaşi. Ele se păstrau în paraclisul Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. Dar în noaptea de 27 decembrie, 1888, aprinzându-se paraclisul, au fost cuprinse de flăcări şi sfintele moaşte. Deci, auzind mitropolitul, a venit noaptea acolo desculţ şi, văzând cum arde în foc cel mai de preţ odor al Moldovei, plângea ca un copil nemângâiat. Dar, potolindu-se focul, prin minune au fost găsite moaştele Cuvioasei Parascheva întregi şi nevătămate. Numai îmbrăcămintea de argint se topise. Atunci bunul păstor a făcut alt sicriu de argint pentru sfintele moaşte şi le-a strămutat în noua catedrală, precum se văd până astăzi.


Acest venerabil mitropolit era un mare iubitor de cântare bisericească. El a împodobit sfintele altare cu cei mai evlavioşi slujitori, şi stranele bisericilor cu cei mai buni protopsalţi. El este cel dintâi ierarh român care a binecuvântat organizarea corului vocal în biserică şi a îngăduit femeilor să cânte la cor. Împotriva celor care se opuneau la aceasta, el răspundea:
- Evlavioşilor! La mormântul Mântuitorului au rămas numai femeile, căci bărbaţii fugiseră toţi! Femeile, cele dintâi, au vestit învierea Domnului!


Cele mai alese virtuţi ale mitropolitului Iosif erau însă aceste două: sfinţenia vieţii sale şi milostenia. Cu aceste două mari virtuţi a întrecut pe toţi ierarhii vremii sale, a cucerit inimile cele mai împietrite, a câştigat respectul celor mari, a ridicat de jos pe mulţi deznădăjduiţi, a adunat în jurul său pe cei săraci şi nebăgaţi în seamă şi a tras spre Hristos pe mulţi creştini cu pilda vieţii sale.


Se spunea despre dânsul că era foarte cumpătat şi cu dreaptă socoteală în toate. Dormea noaptea puţin şi se ruga mult. In fiecare dimineaţă, la orele cinci, când suna clopotul de Utrenie, el se deştepta cel dintâi. Apoi număra bătăile clopotului din turn, dacă sună de trei ori câte patruzeci de lovituri. După rugăciune citea viaţa sfântului din ziua respectivă, apoi îşi lua rasa şi venea la biserică.


Spuneau părinţii de la Mitropolie, care i-au fost ucenici, că mitropo- litul Iosif venea zilnic la Sfânta Liturghie, la Vecernie şi la Utrenie. Numai dacă era plecat undeva sau era greu bolnav, nu venea. Părinţii auzeau mai întâi toaca, apoi bătăile ritmice ale cârjei mitropolitului pe mozaicul bisericii.


Spuneau iarăşi despre dânsul că îi plăcea să asculte în biserică citirea Psaltirii şi cântarea la strană. În zilele de lucru cânta cu cântăreţii stihiri, tropare, lăudări şi altele, pe care le învăţaseră şi mirenii. Dar cel mai mult le plăcea să cânte fericirile şi cântările Sfintei Liturghii, căci mitropolitul Iosif trăia bucuria Sfintei Liturghii.


Adeseori, bunul păstor făcea vizite canonice la mănăstiri, la schituri şi parohii. Sfinţea biserici şi preoţi, ţinea predici alese şi dădea sfaturi duhovniceşti, dar niciodată nu aducea la Iaşi daruri de la credincioşi, ci, pe toate le împărţea la văduve şi la orfani.
- Nouă ne-a dat Dumnezeu din belşug, zicea el. Să dăm la cei lipsiţi!


Un loc iubit de linişte al blândului ierarh era Schitul Sihla. Aici venea în fiecare vară cu diaconii săi, se urcau la peştera Sfintei Teodora, făceau Vecernia, apoi poruncea unui diacon să cânte ectenia întreită şi slavoslovia mare deasupra stâncilor. La urmă cântau cu toţii „Cămara Ta, Mântuitoru- le...", apoi coborau spre Mănăstirea Neamţ.


Despre acest evlavios păstor de suflete spunea unul din ucenicii săi:
- Mitropolitul Iosif avea calităţi mari, aş putea zice apostolice, pentru că zilnic cugeta numai la îndeplinirea datoriilor sale pastorale. Credinţa sa era tare în Hristos Domnul. Ea îl întărea în luptele vieţii, ea îl îndemna la săvârşirea faptelor sale mari şi virtuoase. Totdeauna l-am găsit citind Sfânta Scriptură şi îmi spunea:
- De aici eu învăţ toate, întocmai ca şi marele ascet Antonie, care n-avea altă carte decât cerul şi pământul, contemplându-le.


Cea mai mare faptă bună a mitropolitului Iosif Naniescu, prin care se făcuse tuturor cunoscut şi iubit, era milostenia, marea sa operă de caritate creştină. El avea uşa şi mâna deschise pentru milă. Pe lângă cerşetorii din oraş, el ajuta mai ales pe elevii şi studenţii săraci. În fiecare an îmbrăca zeci de elevi şi studenţi şi-i hrănea la bucătăria Mitropoliei. Alte sute dintre ei primeau bani pentru cărţi şi taxe şcolare. Exemplul său a fost urmat şi de ceilalţi slujitori ai catedralei, precum au fost monahul Ilarion Radu, arhidiaconul Varlaam Arghirescu, arhimandritul Ioanichie Grădinaru şi alţii.


Zicea unul din ucenicii săi:
- Mila faţă de săraci a mitropolitului Iosif Naniescu a ajuns proverbială în Moldova şi în toată ţara. Zilnic veneau zeci de nevoiaşi pentru a primi milă din mâinile lui. La început singur se cobora din chilie jos pe trepte, în mijlocul celor o sută de săraci. Îi mângâia cu vorba, îi binecuvânta şi le împărţea bani. Niciodată nu dădea săracului mai puţin de o pâine. „Bani pentru o pâine!" acesta era principiul lui. Dacă termina banii mărunţi, scotea de prin buzunare bani mari şi pe toţi îi alina. Apoi urca sus în chilia lui de rugăciune şi de citire. Când era bătrân şi slab, nu mai cobora, ci arunca mila sa săracilor din balconul casei.


Spunea iarăşi acelaşi ucenic:
- Aceasta era milostenia lui în zilele de lucru. Duminica, mitropolitul împărţea astfel mila: dădea punga cu bani anume destinaţi părintelui Visarion Boboc, iconomul mitropoliei. După slujbă, iconomul se aşeza în portiţa din dos a mitropoliei. Pe acolo treceau toţi săracii şi îşi primeau ajutor de la părintele lor duhovnicesc.
Aşa împărţea zilnic mitropolitul Iosif leafa sa la săraci.


Spunea ucenicul şi acestea:
- Lunar venea la el pentru milă şi Barbu Lăutaru, vestitul cântăreţ din Iaşi, şi primea milă. La urmă, mitropolitul Iosif cerea să-i cânte stihira din Postul Mare: „Nu mă pedepsi, Stăpâne...". Venea şi evreul Rubenşaft regulat, vinerea, pentru milă. Cu ajutorul mitropolitului şi-a învăţat fiul carte, a ajuns doctor şi s-a creştinat. Un alt evreu din Iaşi venea din trei în trei ani, numai la el, pentru ajutor. „Cu ajutorul mitropolitului Iosif - zise el la urmă - mi-am putut mărita cele trei fete". Prin aceasta, păstorul cel bun imita pe Sfântul Ierarh Nicolae.


Într-o sărbătoare, spunea ucenicul, ieşind mitropolitul din biserică, cu boierii oraşului în jurul lui, l-au înconjurat săracii. Iar el, ca să-şi ascundă fapta bună, le arunca milă şi le zicea cu asprime:
- La boieri, la boieri, care au luat zestrea Bisericii, zestrea voastră...! Ce veniţi la noi?


În tot timpul anului, mitropolitul Iosif ajuta elevi şi studenţi de toate vârstele, fără alegere. Le dădea hrană, le plătea taxele şcolare, le dădea bani de cheltuială, susţinea studenţi din salariul său în ţară şi peste hotare. Sala de mese de lângă bucătăria mitropolitului era adevărată cantină de şcoală. La sfârşitul anului însă, fiecare era dator să-i înfăţişeze situaţia şcolară. Pentru cei ce se distingeau la învăţătură, trimitea pe moşul Alexandru să le cumpere câte un rând de haine bune şi cărţi, drept premiu. Iar pentru cei rămaşi repetenţi, dădea ordin iconomului să le pună o pâine în traistă şi să-i trimită acasă.


Odată a venit la mitropolit un student şi i-a zis:
- Suntem trei studenţi de la ţară şi stăm toţi cu chirie într-o cameră mică cu un singur pat. Suntem nevoiţi să dormim câte unul pe rând. Acum nu avem bani să plătim taxa la şcoală şi gazdă. Vă rog, daţi-ne un mic ajutor.
Mitropolitul, după ce i-a dat de mâncare, a trimis pe diaconul său, Varlaam, să vadă care este adevărul. Apoi l-a trimis din nou cu bani pentru un an de zile.
- Iată, a spus diaconul, vă trimite mitropolitul Iosif câte 300 de lei pentru fiecare, să puteţi continua studiile.


Altădată a venit la el o femeie de la ţară, plângând.
- De ce plângi, femeie? a întrebat el.
- Mi-a murit vaca şi am şapte copii.
- Iată, mamă, ai bani să-ţi cumperi altă vacă.


Spuneau preoţii catedralei că, uneori, mitropolitul Iosif termina banii şi nu avea ce da la săraci. Atunci împrumuta bani de la duhovnicul său, arhimandritul Ierotei, şi mângâia pe toţi. La sfârşitul lunii, când primea salariul, întâi îşi achita datoriile, apoi miluia pe cei care veneau.


Într-o zi a venit la el un om plângând, să se mărturisească.
- De ce plângi, fiule? l-a întrebat mitropolitul. Ce păcate ai făcut?
- Înalt Preasfinţite, am slujit ca preot, fără să fiu preot. Am botezat, am spovedit, am îngropat, am slujit Sfânta Liturghie, am împărtăşit oameni. Am făcut cel mai greu păcat! Eu cred că nu mă mai iartă Dumnezeu şi mi-am pierdut sufletul.
După ce l-a spovedit mitropolitul, s-a gândit puţin, apoi i-a spus:
- Pregăteşte-te şi vino Duminică să te hirotonesc diacon şi preot.
Aşa a judecat bunul păstor ca să mântuiască un suflet de la moarte şi să nu smintească poporul cel binecredincios.


Acest venerabil mitropolit era foarte sărac şi modest îmbrăcat, că nu-i ajungeau banii pentru haine. Văzând unii din miniştri că poartă rasă veche, i-au trimis în loc de salariu, un rând de haine noi, călugăreşti. Dar mitropolitul Iosif, iubind sărăcia lui Hristos, a vândut hainele şi a împărţit banii la săraci.


Odată mitropolitul mergea la sinod. În tren l-a întâlnit un preot oarecare şi, văzându-l simplu îmbrăcat, l-a întrebat:
- Unde mergi, părinte?
- Mă duc şi eu încolo, devale!
Aproape de coborâre, mitropolitul şi-a luat rasa, potcapul, engolpionul şi cârja şi se apropia de ieşire. Când a observat preotul că este arhiereu şi că i-au ieşit alţi episcopi în întâmpinare, ruşinându-se, îndată s-a făcut nevăzut.


Altădată a venit la el un boier care nu-l văzuse de mult:
- Ei, cucoane, unde ai fost vara aceasta?
- Apoi, Înalt Preasfinţite Stăpâne, am fost în străinătate să-mi caut sănătatea.
- Mă rog, cum se face asta, că dumneavoastră vă pierdeţi sănătatea pe aici şi căutaţi apoi s-o găsiţi tocmai în străinătate?


Se mai spunea despre dânsul că se ruga şi citea mult, mânca puţin şi în toate era foarte modest şi cumpătat. Iar timpul îl preţuia cel mai mult şi îl folosea după un program destul de riguros. Oriunde mergea, purta cu sine un ceas de masă cu sonerie şi icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos.


Blândeţea, înţelepciunea şi milostenia mitropolitului Iosif Naniescu l-au făcut cunoscut şi iubit tuturor. În sinod, la guvern, în eparhie, în Iaşi, peste tot era cinstit şi respectat. Toţi îl aşteptau, îl rugau să vorbească şi îi ascultau sfatul.
Cuvântul său atârna cel mai greu în toate convorbirile.


Cea mai mare avere a mitropolitului Iosif era o bogată bibliotecă, pe care mai târziu a donat-o personal Academiei Române. Singurele cărţi care l-au însoţit până la moarte erau Sfânta Scriptură, Ceaslovul şi Vieţile Sfinţilor.


La 26 ianuarie, 1902, marele mitropolit Iosif Naniescu, acest Ioan cel Milostiv al Bisericii Ortodoxe Române, s-a mutat la Hristos, în ceata sfinţilor ierarhi, plâns de toţi săracii şi elevii din oraşul Iaşi, de toţi preoţii, călugării şi credincioşii din Moldova. În chilia lui nu s-au găsit decât doi lei!

Drept recunoştinţă, poporul l-a canonizat numindu-l „Mitropolitul Moldovei, Iosif cel Sfânt".

VEDETI SI: http://personalitatibasarabene.info/eticheta/iosif-naniescu

http://acvila30.ro/2012/01/29/cum-a-fost-condus-inspre-boltile-vesniciei-mitropolitul-iosif-naniescu/

http://saptepietre.ro/2011/09/mormantul-din-curtea-mitropoliei-descoperirea-unui-loc-de-taina.html

Miron Barnovschi Movilă al doilea Constantin Brancoveanu

 

(d. 2 iulie 1633, executat) a fost domnitor al Moldovei în perioadele 13 ianuarie 1626 - iulie 1629 și aprilie 1633 - 2 iulie 1633. Era înrudit cu Movileștii prin mama sa, Elisabeta

Familia

Mama lui Miron Barnovschi, era nepoată de soră a domnitorilor Ieremia și Simion Movilă și a Mitropolitului Moldovei, Gheorghe Movilă. Simion Movilă (Moghilă) era tatăl mitropolitului de Kiev, Petru Movilă. Această înrudire i-a facilitat lui Miron accesul la tronul țării. De altfel, după preluarea domniei, el se va intitula "Io Miron Barnovschie Moghilă voevod".

De menționat că prin căsătoria, în 1541, a domniței Maria, fiica domnitorului Petru Rareș, cu boierul Ion Movilă, familia Movileștilor se înrudește cu vechea dinastie a Mușatinilor lui Ștefan cel Mare, iar prin căsătoriile fiicelor domnitorului Ieremia Movilă cu mari nobili din Polonia, Movileștii se înrudesc cu principii Europei de altă dată (Ieremia Wisniowiecki a fost nepotul lui Ieremia Movilă).

Tatăl voievodului, Dumitru Barnovschi, a fost mare paharnic în 1597, iar din 1598 până în 20 decembrie 1606 a fost mare postelnic. A fost înmormântat la Toporăuți, unde se afla moșia familiei și s-a născut (în 1590) și a crescut viitorul domn. Bunicul său, Toma Barnovschi, a fost unul dintre conducătorii răscoalei împotriva lui Despot-Vodă, găsindu-și sfârșitul la asediul Cetății Sucevei din anul 1563, iar o altă rubedenie a sa, Onufrie Barnovschi s-a aflat printre dregătorii lui Ștefan cel Mare.

Miron a avut trei surori: Teodosia-Tudosca, Sârbca-Scripca și Mariica (nu Maria).

Miron Barnovschi a fost căsătorit în 1614 cu „Antemia jupâneasa”, iar după moartea ei, în 1622, în septembrie 1626 se va căsători cu o poloneză, fiica castelanului de Kamienec. Înainte de a se „pristăvi”(a muri), domnitorul Radu Mihnea îi asigurase succesiunea la tron și îi făgăduise mâna domniței Caterina, dar din motive lesne de înțeles, viitorul domn al Moldovei nu s-a mai căsătorit cu ea, fapt pentru care domnița nu îl va ierta niciodată.

Activitatea înainte de domnie

Miron a ocupat succesiv dregătoriile de ceașnic, (1611), spătar (1615, staroste de Cernăuți, în 1616, pârcălab de Hotin (1618 - 1621. Fiind un bun cunoscător al limbilor turcă și polonă, Miron Barnovschi a fost „făcător de pace”, în ducerea tratativelor din urma războiului turco-polon, de la Hotin, din 1621), la care participase și sultanul Osman al II-lea.

În perioada 1622 - 1626, în timpul domniei lui Radu Mihnea, Miron Barnovschi a fost „mare hatman” și „portar” al Sucevei. Radu Mihnea, care a fost și domnitor al Țării Românești, fiind în ultimii doi ani de domnie grav bolnav, Miron Barnovschi a îndeplinit încă din acea vreme un rol important în conducerea țării.

Prima domnie

Radu Mihnea a murit la curtea domnească de la Hârlău, la 13 ianuarie 1626. Marii boieri l-au ales prin consens pe Miron Barnovschi, alegere care a fost recunoscută de Înalta Poartă; în acest scop, la Constantinopol s-a deplasat o delegație de boieri, noul domnitor trimițând sultanului suma de 100.000 de coroane. În decursul anului 1625 regele Poloniei a stăruit în cîteva rânduri pe lângă Marele Vizir să îi dea „firman de domnie” voivodiciului Petru Movilă, dar prin alegerea vărului său, Miron Barnovschi ca domn al Moldovei, „cu glasurile tuturora”, viitorul Mitropolit al Kievului, Petru Movilă își retrage pretențiile de domnie.

La 16 ianuarie 1628 a emis un "așezământ" care echivala cu "legarea de glie" a țărănilor, legislație prin care, în fond, se interzicea deplasarea acestora de pe moșiile boierești și mănăstirești.

În timpul primei sale domnii a ridicat mai multe monumente - Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iași (1627), Mănăstirea Bârnova (1629) din satul Bârnova (județul Iași), Biserica Sfântul Ioan din Iași, ispravită de Vasile Lupu în 1635, Mănăstirea Hangu (1629) de pe Valea Bistriței, Neamț, „săvârșitorul” bisericii Stavropighiei din Liov (1631) - și a terminat altele, deja începute de alții - cum este cazul Mănăstirii Dragomirna (construite în 1609 și la care el a adăugat zidul de împrejmuire în 1627).

În 1629, Miron-Vodă a refuzat cererea marelui vizir de a adăuga la plata tributului un bacșiș de 40 de pungi de galbeni (o pungă conținând 500 de galbeni), astfel că a preferat să se retragă de la domnie la moșia sa din Polonia, de la Ustie. La mazilirea sa au contribuit și intrigile puse la cale de Gabriel Bethlen, voievodul Transilvaniei, cât și faptul că Miron Barnovschi era văzut cu suspiciune de către turci, datorită apropierii sale de Polonia.

A doua domnie

La începutul anului 1633, tronul Moldovei era ocupat de Alexandru Iliaș, care a fost înlăturat de o revoltă boierească, declanșată de marele vornic Vasile Lupu, nu fără amestecul lui Miron Barnovschi, în care principalul sfătuitor al domnului,Alexandru Iliaș, Constantin Baptiste Vevelli a fost ucis de mulțime.

Boierii l-au rechemat pe Miron Barnovschi, pe care l-au reales ca domn; pentru a obține recunoașterea Înaltei Porți, acesta, împreună cu o deputăție de boieri, a hotărât să se deplaseze la Constantinopol. Drumul a început la 3 mai 1633 și a durat până la 20 iunie; pentru câteva zile, Miron-vodă s-a oprit la București, unde s-a întâlnit cu domnul Țării Românești, Matei Basarab, care l-a sfătuit să nu meargă la Istambul, deoarece Vasile Lupu i-a pus la cale pieirea.

În urma intrigilor lui Vasile Lupu, Miron-vodă a fost arestat și executat prin decapitare la 2 iulie 1633. În timpul detenției, Miron și-a redactat testamentul, prin care cerea să fie îngropat la Mănăstirea Dragomirna; dorința i-a rămas neîndeplinită, locul înhumării sale fiind necunoscut. Sultanul Murad al IV-lea i-a promis că îi dăruiește viața, dacă trece la islamism. „Miron-voda nu a voit să se lepede de credința creștină”, sfîrșind sub securea călăului.

Cronicarul Miron Costin, arata că, În noaptea de 2 iulie 1633, postelnicul Iancu Costin, părintele său, care îl însoțise pe Miron-vodă la Istanbul i-a „astrucat” [înhumat] oasele în cimitirul bisericii Patriarhiei din Constantinopol. Se presupune că mai târziu osemintele voievodului au fost aduse în Moldova, dar locul înhumării sale nu este încă cunoscut.

A fost un domnitor drept, blând, nelacom și evlavios, despre care postelnicul său, Toma Cantacuzino, zicea că : "în multe nopți l-a zărit în miezul nopții, îngenunchiat înaintea icoanei la rugă cu mare osârdie".

El este si ctitorul Manastirii BARNOVA din Judetul Iasi.

Hristos a inviat!