PRIMA SAPTAMANA A POSTULUI MARE

PVECERNITA MARE, RANDUIALA SI CANTARILE PE NOTE (special ptr. prima saptamana din post).

LUNEA CEA CURATĂ – TOATĂ SUFLAREA ORTODOXĂ ÎN BISERICI LA SLUJBA PAVECERNIŢEI MARI CU CANONUL CEL MARE AL SFÂNTULUI ANDREI. CEI CARE DIN MOTIVE BINECUVÂNTATE NU POT AJUNGE LA ACEASTĂ SLUJBĂ O POT CITI ÎN CASELE LOR ÎN LOCUL RUGĂCIUNILOR DE SEARĂ ( de aici).

Hristos a inviat!

25 februarie. Pomenirea Sfantului Marelui Mucenic ALEXANDRU Romanul, din Drizipara

Slujba Sfantului Mucenic ALEXANDRU Romanul - 15 FEBRUARIE

Actul Martiric Sfantului Mucenic ALEXANDRU Romanul.



Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Maximian şi a ighemonului Tiberian din cetatea Cartagena. Fiind el silit să jertfească idolilor, a refuzat aceasta, defăimând cu multe cuvinte aspre pe ighemon. Pentru care a fost chinuit mult şi apoi dus la Cartagina unde a fost chinuit din nou. Ajungând în cele din urmã în Tracia, i s-a tăiat capul şi aşa a luat cununa muceniciei.



Pentru mai multe detalii despre viata Sfantului in format text consultati ,, Actele Martirice, vol. 11; din 1982 ''.

Hristos a inviat!

23. februaire. Sfanta GOROGNIA, indrumatoarea femeilor

Astăzi, 23 februarie, Biserica Ortodoxă o prăznuieşte pe Sfânta Gorgonia. Asemenea atâtor sfinţi care, smeriţi, rareori se lasă amintiţi, pilda vieţii acestei femei este unică şi încântătoare. Soră a unuia din stâlpii de neclintit ai Bisericii, Sfântul Grigorie Teologul, Sfânta Gorgonia nu a fost cu nimic mai prejos în sfinţenie fratelui ei.

Fiică delicată şi ascultătoare, soţie iubitoare, mamă desăvârşită şi creştină dedicată întru totul ajutorării aproapelui, Gorgonia este un model măreţ al oricărei femei creştine. Din smerenie, a lăsat ca istoria să n-o amintească decât în puţine locuri. Sfânta Gorgonia nu ne este cunoscută decât din necrologul pe care fratele ei, Sfântul Grigorie Teologul, i l-a închinat şi dintr-o notiţă a "Vieţii Sfântului Grigorie de Nazianz". Nu cunoaştem precis data naşterii sale, întrucât ne lipsesc cu totul indicaţii în această privinţă, dar ştim că a văzut lumina zilei în orăşelul Arianz, ca şi fraţii săi, şi a dus o viaţă scurtă, trăind în preajma anilor 336-373.

Aparţinea unei familii în care împlinirea sfinţeniei era o normă pentru fiecare dintre cei cinci membri ai ei. Tatăl, Grigorie, zis "cel bătrân", episcop de Nazianz, soţia sa, Nona, şi cei trei copii ai lor: Grigorie, cel numit mai apoi Teologul, Chesarie şi Gorgonia, au primit cu toţii darul sfinţeniei, potrivit râvnei deosebite pe care a avut-o fiecare dintre ei pentru a gândi, a vorbi şi a acţiona doar după poruncile lui Dumnezeu.

Având ca tată un episcop şi ca mamă o femeie desăvârşită, Nona, iar ca frate un tezaur de ştiinţă şi de credinţă ca Sfântul Grigorie de Nazianz, nu i-a fost greu Gorgoniei să ducă o viaţă plină de cuviinţă, evlavie şi lumină. Totuşi, ea era mai presus decât toţi ceilalţi în ceea ce priveşte cântarea înţeleaptă a psalmilor, citirea şi explicarea Sfintelor Scripturi, precum ne spune chiar fratele său, cinstitul Grigorie. Avea o memorie ageră, un suflet drept şi luminat, iar genunchii ei aveau pielea întărită de mulţimea privegherilor în care se închina până la pământ şi a rugăciunilor purificate de lacrimi.

O soţie şi o mamă cum se găseau puţine în vremea ei

"Fiica Nonei era o fântână de virtuţi", spunea reputatul nostru patrolog, pr. Ioan G. Coman. Gorgonia a fost o soţie şi o mamă cum se găseau puţine în vremea ei. Niciodată şi nicăieri în creştinism o femeie nu a mai reuşit să atingă o asemenea desăvârşire, deşi era căsătorită, a născut cinci copii şi a întâmpinat aproape aceleaşi greutăţi pe care le întâlnim şi noi, cei mai simpli dintre creştini. Gorgonia s-a bucurat de o curăţie care a înălţat-o până la Mântuitorul lumii şi a logodit-o cu El, încât fratele său, Grigorie, nu ezită să-i exalte nobleţea, nobleţe nu dobândită din naştere, ci de la Duhul în Hristos. Pentru fratele său mai mare, Gorgonia era "sinteza prin excelenţă a celor mai frumoase calităţi omeneşti". Precum ne mărturiseşte în cuvântul pe care i l-a închinat la înmormântarea sfintei, ea era o "arcă plină de hărnicie, de pudoare şi de înţelepciune; era realizatoarea celor mai înalte virtualităţi ale făptuirii şi destinului nostru, întrecând prin frumuseţea puţin comună a sufletului său majoritatea femeilor".

Gorgonia s-a căsătorit la vremea cuvenită, asemenea mamei sale Sfânta Nona, cu un păgân, pe care - ca şi aceasta - îl converteşte la învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos. "Lucrul cel mai frumos şi mai nobil, spune Sfântul Grigorie despre toate acestea, a fost că ea şi-a atras şi soţul în preocupările sale, făcându-şi-l nu stăpân absurd, ci un bun şi împreună-slujitor. Nu numai atât, dar însuşi rodul trupului ei, copiii, i-a făcut rod al duhului, afierosind lui Dumnezeu întreaga lor casă, ca pe un singur suflet. Ea şi-a făcut din căsătorie un monument de laudă, prin felul frumos şi graţia în care a trăit".

Era o femeie frumoasă şi aparţinea unei familii înstărite, dar nu a devenit roaba luxului, ci chiar dispreţuia toate podoabele exterioare. Nu vedea nici o găteală mai de preţ decât numai caracterul şi strălucirea ei interioară. "O singură roşeaţă îi plăcea: aceea a pudorii şi o singură albeaţă: aceea a cumpătării. Sulemeneala, dresurile le lăsa pe seama celor de la răspântii şi pe seama tuturor acelora de care pe drept cuvânt se cuvine să roşeşti", mai spunea Sfântul Grigorie. Podoaba cea mai de preţ a ei era virtutea sub toate formele şi manifestările ei.

Nici un străin sau sărman nu rămânea în afara casei sale. Iubirea de care a dat dovadă pretutindeni i-au atras numirile de "mamă a orfanilor", "vedere a celor orbi" şi "acoperământ al celor săraci". Îngrijea de cei şchiopi şi toată ziua căuta pe cei sărmani. Casa şi averile ei le împărţea zi de zi cu cei în nevoie, dar cel mai de preţ lucru era că nu făcea nimic la vedere, ci toate în ascuns, pe cât putea, ca să nu le vadă oamenii, ci numai Dumnezeu, care vede cele ascunse. N-a lăsat nimic în urma ei pe pământ, decât trupul, iar moştenirea lăsată copiilor a fost credinţa, îndurarea şi faptele cele bune şi plăcute lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie, fratele său, i-a închinat versuri

Se spune că într-una din zile, sfânta s-a îmbolnăvit de o boală neobişnuită, încât şi doctorii se arătau neputincioşi şi nu se arătau capabili să îi tămăduiască slăbiciunea. Cu toate acestea, Gorgonia a alergat către Dumnezeu, având credinţa că El o va vindeca. Aşteptând venirea nopţii, când nimeni nu o putea împiedica, s-a dus înaintea Sfântului Altar şi a început să strige către Dumnezeu spre ajutor. Asemenea femeii păcătoase care s-a atins de poala hainei lui Hristos şi s-a vindecat de scurgerea de sânge, Gorgonia şi-a apropiat cu sfială capul de Sfânta Masă şi cu lacrimi, precum a udat desfrânata picioarele Mântuitorului, a udat şi ea Sfânta Masă, zicând că nu se duce de acolo, până nu îi va dărui Dumnezeu sănătatea. Apoi, după ce şi-a umplut tot trupul de lacrimi, a simţit harul lui Dumnezeu cum a acoperit-o şi a plecat îndată de acolo tămăduită.

Înţeleptul Solomon, în cartea Pildelor, laudă pe femeia aceea care stă şi se linişteşte în casa ei, iubeşte pe bărbatul său şi se sârguieşte la lucrul său. Multe altele spun pildele pentru lauda unei cinstite şi înţelepte femei ca aceasta. Însă lucrurile spuse de Solomon sunt cuvinte mici şi neînsemnate când vine vorba de Sfânta Gorgonia, cea preacinstită şi preaînţeleaptă. "Cine, mai mult ca ea, a pus casa ei la dispoziţia celor ce trăiau după Dumnezeu, şi le-a făcut o primire frumoasă şi plină de liberalitate? Cine a întins celor lipsiţi o mână mai generoasă?", se întreba chiar cinstitul său frate. Vorbind de clipele trecerii la Domnul a surorii sale, Sfântul Grigorie i-a închinat versuri de o rară frumuseţe. Spune el că "în armonia corurilor îngereşti, contemplând splendorile divine" de care dorise "să se desfete", ultimele ei cuvinte ar fi fost: "În pacea Ta, Doamne, vreau să dorm şi să mă odihnesc!"

Deşi înconjurată în timpul vieţii de giganţi ai sfinţeniei, Sfânta Gorgonia a ştiut să privească în adâncul fiinţei sale şi să găsească propria cale prin care să-l slăvească pe Dumnezeu în cel mai profund mod cu putinţă. Fie ca noi, prin mijlocirea ei, să găsim puterea de a descoperi în inimile noastre credinţa şi sârguinţa de a fi plăcuţi lui Dumnezeu!



Hristos a inviat!

Cina, Vinderea, Sarutarea, Judecarea, Bataile, Rastignirea, Moartea si Invierea Domnului. Saptamana alba

Începând de ieri am intrat în ultima săptămână care precedă Postul Mare, numită şi Săptămâna albă sau a brânzei. În această săptămână nu se mai consumă carne, iar în zilele de miercuri şi vineri se face dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte. Programul liturgic începe să dobândească elemente specifice postului. Vom vedea în cele ce urmează semnificaţiile simbolico-mistice ale acestei săptămâni, dar şi implicaţiile practice.

Pentru creştinul care, pe lângă faptul că nu consumă carne, şi participă "cu luare aminte" la sfintele slujbe, Săptămâna albă devine o călătorie duhovnicească uşoară, menită să-l pregătească mai bine pentru intrarea în post sau mai degrabă pentru o călătorie mai grea, de 40 de zile, un drum al pocăinţei adânci, care va culmina în bucuria Învierii. Sensul acestei săptămâni este unul profund pedagogic: pe de o parte, de a-l pregăti duhovniceşte pe credincios pentru post, prin intermediul slujbelor care se săvârşesc, iar pe de altă parte, de a-l deprinde cu practica postirii, prin abţinerea de la carne. "Semnificaţia duhovnicească a Săptămânii Lăsatului sec de carne sau a Săptămânii brânzei, cum mai este numită, este o pregătire pedagogică a credincioşilor pentru post. Pe de o parte, este o pregătire duhovnicească deoarece credincioşii sunt ajutaţi să deprindă virtuţile necesare unei postiri autentice, iar pentru asta ei sunt foarte mult ajutaţi de conţinutul cântărilor de la strană din această săptămână, deoarece rânduiala liturgică a acestei săptămâni primeşte chiar unele conotaţii specifice Postului Mare, ca de pildă: cântarea "Aliluia" la Utrenie, în loc de "Dumnezeu este Domnul"; rugăciunea Sfântului Efrem Sirul la Pavecerniţă. Pe de altă parte, pe lângă deprinderea virtuţilor, este vorba şi despre o pregătire trupească, despre o deprindere a credincioşilor cu postirea trupească, deoarece în această săptămână nu se consumă carne, iar această mâncare a lactatelor este deja un efort ascetic, în vederea postului care va veni", ne-a explicat pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu, titularul Catedrei de liturgică şi pastorală de la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Ilarion V. Felea" din Arad.

Reîntoarcerea la starea paradisiacă şi pregătirea pentru vieţuirea în Împărăţia lui Dumnezeu

Asemenea Săptămânii Patimilor şi Săptămânii Luminate, Săptămâna albă este consemnată în calendarul ortodox cu un nume deosebit, ceea ce denotă importanţa şi specificul liturgic ale acestei perioade de şapte zile în cursul anului bisericesc. "Faptul că săptămâna se numeşte "albă" este un înţeles mistico-simbolic legat de vieţuirea primilor oameni în Rai, unde ei nu consumau carne; consumul cărnii şi al sângelui ca viaţă începe în neamul omenesc abia după momentul căderii în păcat. Dacă ne raportăm şi la Evanghelia care s-a citit duminică, cea despre Înfricoşătoarea Judecată, vedem că Săptămâna albă trimite şi la o dimensiune eshatologică a vieţuirii omului după Înfricoşătoarea Judecată, când drepţii vor auzi cuvântul lui Hristos: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii!" (Mt. 25, 34). De aceea, în săptămâna aceasta nu mâncăm carne deoarece această perioadă de şapte zile nu e altceva decât un chip al reîntoarcerii noastre la starea paradisiacă din care am căzut, dar, în acelaşi timp, şi un chip al vieţuirii în Împărăţia lui Dumnezeu, un chip al reaşezării omului în Împărăţia lui Dumnezeu. Pe de altă parte, albul acesta al laptelui, al brânzei şi al ouălor simbolizează haina cea luminoasă în care urmează să ne îmbrace postul pe care-l începem. Dincolo de înţelesurile mistice, trebuie precizat că dezlegările care se dau în perioada dinaintea Postului Mare sunt şi o pregătire trupească a creştinilor pentru postul care va veni. Postul Mare, fiind un post foarte aspru, rostul zilelor acestea de harţi sau al dezlegărilor este o anumită fortificare a trupului în vederea ostenelilor duhovniceşti care vor veni. Biserica procedează cu un discernământ duhovnicesc pentru credincioşii ei, îngrijindu-se şi de cele ale trupului, ca ei să fie pregătiţi pentru post până şi la modul trupesc, pentru această osteneală a postirii. Acum ei îşi fortifică trupul pentru că va urma o perioadă de 40 de zile în care ei se vor osteni duhovniceşte, dar şi postind efectiv, adică trupeşte", ne-a mai spus pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu.

Miercurea şi vinerea, zile aliturgice

O altă particularitate a Săptămânii albe este faptul că miercurea şi vinerea sunt zile aliturgice, adică zile în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, ca anticipare a Postului Mare, potrivit canonului 49 Laodiceea, care spune că "nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai sâmbăta şi duminica". Fiind o perioadă de pregătire pentru post, regula se aplică şi în această săptămână. Această absenţă a Liturghiei euharistice trebuie primită şi ca o măsură pedagogică de pregătire în vederea Liturghiei pascale, şi ca o extindere a "postului euharistic" în "postul ascetic" al Postului Mare.

Sfinţii asceţi, însoţitorii noştri în anevoioasa călătorie spre Înviere

În sâmbăta de la sfârşitul acestei săptămâni, Biserica pomeneşte pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost "luminaţi prin postire", adică pe sfinţii cuvioşi care au pus bazele monahismului creştin şi ale nevoinţei ascetice: "Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor părinţi: pe Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe toţi împreună şi vieţile acestora ca un alt Rai al desfătării cu gândul socotindu-le..." Părintele Alexander Schmemann arată în cartea sa "Postul cel Mare" că Biserica face pomenirea acestor sfinţi pentru ca noi să înţelegem că în nevoinţa la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri, ci avem alături pe sfinţii cuvioşi, care sunt modele de urmat şi călăuzitori în dificila "artă" a postirii şi a pocăinţei. Părintele Lucian Farcaşiu ne-a explicat că o altă semnificaţie a faptului că sâmbăta de la sfârşitul Săptămânii albe este închinată sfinţilor asceţi este aceea că în timpul Postului Mare, chiar dacă nu am ales vieţuirea monahală, fiecare dintre creştini este dator să se facă precum un călugăr, cu virtuţile şi cu vieţuirea trupească: "Aşezarea acestei sâmbete a sfinţilor asceţi acum, înaintea lăsatului secului, arată că postirea este aproape şi că postul trebuie să ne facă pe noi călugări după fire, adică să ne face ascetici cu vieţuirea chiar dacă trăim în lume".

Sfinţii asceţi sunt sărbătoriţi ca unii care au atins deja scopul propus de Postul Mare: întoarcerea în Rai şi restaurarea naturii umane în elanul ei spre îndumnezeire. De aceea corul asceţilor se aseamănă cu un "nou rai" spre care trebuie să ne grăbim pentru a gusta din roadele îmbelşugatelor virtuţi, aşa cum sunt îndemnaţi într-una din cântările liturgice ale sâmbetei din Săptămâna albă: "Să ne umplem acum de mireasmă, alergând ca spre un rai al virtuţilor de Dumnezeu sădite ale sihaştrilor, care cu postirea şi cu lacrimile le-au înflorit, în multe feluri roade de vieţi alese aducând lui Dumnezeu preacuvioşii".


Hristos a inviat!

18 februarie. Pomenirea Sfantului Noului Mucenic VALERIU Gafencu, din inchisorile comuniste, 60 de ani in viata cea vesnica 1952-2012

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

Valeriu Gafencu este unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc de atacurile satanei. Mulţi îl numesc Sfântul închisorilor. Şi mulţi aşteaptă cu nerăbdare clipa canonizării lui. S-a născut în judeţul Bălţi în 1921, şi a murit în temniţă. Pe când era student la Facultatea de Drept din Iaşi, conducând un grup al Frăţiilor de Cruce, a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Bolile contactate în regimul dur de detenţie al închisorilor Aiud şi Piteşti l-au întărit şi desăvârşit duhovniceşte. Dumnezeu l-a luat la Sine după 10 ani de detenţie.

A fost un trăitor al Ortodoxiei, pe care a urmat-o şi cinstit-o cu dragoste. În închisoare a compus poezii, care se cântau în celule, adevărate rugăciuni închinate lui Dumnezeu. Astăzi, aceste poezii se cântă în Biserică, pe muzica lui Mihai Lungeanu.

Imnul Învierii, l-am ascultat în fiecare an în noaptea de Înviere în timpul predicii, la Biserica Sapientei, cântat de părintele Constantin Voicescu. De fiecare dată lacrimi ne umezeau ochii şi simţeam puterea cuvintelor lui cum pătrunde în noi şi ne întăreşte pe calea trăirii fierbinte a credinţei şi dragostei întru Hristos.

Fie ca noi să ducem mai departe glasul rugăciunii sale!

"Taina Dragostei", An I, Nr. 2

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.

Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice”. Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activismul nationalist-crestin al tanarului Gafencu, care voia ca tot mai multi elevi si studenti sa se inscrie in Fratiile de Cruce, pentru a se pregati de lupta impotriva comunismului bolsevic ce ameninta atunci Romania.

Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 - 1944) si de la Pitesti.

Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.


Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglinar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.

In ultimul an, hemoptizia (scuipa sange) il transformase intr-o “epava”. La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti. Cu aceasta figura de sfant - care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului - a trecut la cele vesnice.

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup - care supurau permanent - Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an. A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.


La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata.


Hristos a inviat!

"Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!"

Predica Sfantului LUCA al Crimeii la Duminica Vamesului si a Fariseului.

Se apropie Postul Mare, vreme de rugaciune si pocainta, vreme foarte insemnata a vietii noastre - fiindca ce lucru poate fi mai insemnat pentru crestini decat rugaciunea si pocainta?

Sfantul Apostol si Evanghelist Matei ne spune ca atunci cand Domnul Iisus Hristos a iesit la propovaduire, primul lucru pe care a inceput sa-l invete a fost pocainta. El ii cheama pe toti la pocainte prin urmatoarele cuvinte: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!" (Matei 3, 2). Chemarea la pocainta va rasuna mereu in rastimpul de pregatire pentru Post si in timpul Postului - astazi insa, vom vorbi despre rugaciune.

Rugaciunea este cea mai insemnata dintre lucrarile omenesti, fiindca prin rugaciune duhul omului intra in impartasire nemijlocita cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugaciune intram in impartasire cu Insusi Dumnezeu, si cel a carui rugaciune se face de o adancime fara fund si neobisnuit de lucratoare, cel care a ajuns la rugaciunea cu care se ruga cuviosul si de Dumnezeu purtatorul parintele nostru Serafim de Sarov, stie preabine, din propria experienta, cum are loc impartasirea cu Duhul Cel Dumnezeiesc; stie ca oamenii primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugaciunii si in rugaciune: asa primesc si indreaptarea cea adevarata a vietii lor, si pocainta, si mangaierea, si odihna, astfel spus tot ce este de trebuinta omului ca sa se mantuiasca.
Nu este nimic mai insemnat decat rugaciunea; pe de alta parte, nimic nu este mai greu, fiindca lucrarile omenesti sunt cu atat mai grele, cu cat sunt mai insemnate. Prin propriile noastre sfortari nu putem pricepe intreaga insemnatate a rugaciunii, si cu atat mai mult nu ne putem ruga in chip placut lui Dumnezeu. Toti oamenii, pana la unul, au nevoie in aceasta mare lucrare de atotputernicul ajutor al Duhului Sfant, fiindca iata, ce spune Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani: "Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspinuri negraite" (Romani, 8, 26).

Pentru noi, pacatosii, care nu am ajuns la o asemenea stare duhovniceasca, este greu chiar si sa visam la rugaciunea atotcuprinzatoare cu care se rugau toti sfintii; este insa nevoie sa stim macar lucrurile cele mai importante, cele mai elementare despre cum trebuie sa fie indeobste rugaciunea.

In pilda despre vames si fariseu, pe care ati ascultat-o astazi, Insusi Domnul Iisus Hristos ne vorbeste despre cum trebuie si cum nu trebuie sa ne rugam. Nu trebuie sa ne rugam ca fariseul - fiindca luati seama in ce consta de fapt rugaciunea lui: ea se reducea la inaltare de sine inaintea lui Dumnezeu, fiindca fariseul inalta multumiri lui Dumnezeu doar pentru ca el nu se credea atat de josnic ca alti oameni, se lauda cu parutele sale calitati - in timp ce vamesul, strangator de dari si urat si dispretuit de catre toti oamenii, socotindu-se mare pacatos, statea cu capul plecat, necutezand sa isi ridice ochii catre cer si, lovindu-si pieptul, se multumea sa cera: "Dumnezeule! Milostiv fii mie, pacatosului! (Luca 18, 13).

Prin aceasta rugaciune sfanta el implinea cea dintai porunca data de Hristos in Fericiri: "Fericiti cei saraci cu duhul" (Matei 5, 3), recunoscandu-si nevrednicia, pacatosenia, inspaimantandu-se cat de josnic si de uracios era in fata lui Dumnezeu din pricina pacatelor sale. In sufletul lui se instapanise mantuitorul simtamant al defaimarii de sine, smerenia adica, aparuse sfanta nevoie de pocainta inaintea lui Dumnezeu - si Domnul l-a miluit, fiindca pentru Dumnezu cel mai insemnat lucru este smerenia, starea de pocainta a sufletului nostru, recunosterea de catre noi a adancii noastre pacatosenii si nevrednicii. Dumnezeu i-a daruit harul Sau acelui vames pacatos, nefericit, care s-a smerit inaintea Lui, insa l-a luat de la trufasul fariseu, fiindca Dumnezeul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har (I Petru 5, 5 si Iacov 4, 6).
Celor mandri le sta impotriva, fiindca trufia este insusirea de capetenie a satanei. Satana este patruns cu totul de trufie si toti cei mandri seamana cu el, drept care, daca nu se vor pocai, ii asteapta osanda vesnica. Ascultati ce spune Sfantul Proroc Isaia despre infricosata zi a Judecatii ce va sa vina, despre ceea ce ii asteapta pe toti trufasi si semeti: "Ca ochii Domnului sunt inalti, iar omul este smerit, si se va smeri semetia oamenilor, si Se va inalta Domnul Singur in ziua aceea, ca ziua Domnului Savaot peste tot semetul si trufasul, si peste tot cel inalt si maret, si se vor smeri, si peste tot cedrul Libanului cel inalt si ridicat, si peste tot stejarul Basanului, si peste tot muntele inalt, si peste tot dealul inalt, si peste tot turnul inalt, si peste tot zidul inalt... si va cadea semetia oamenilor (Isaia 2, 11-15, 17).

Cuvintele acestea au fost scrise de catre Sfantul Proroc Isaia in vechime, insa ne privesc si pe noi, cei de azi. Ce mult uraste Dumnezeu semetia si trufia! Ca sa arate cu mai multa putere lucrul acesta, prorocul prezice pieire neindoielnica in Ziua cea infricosata a Domnului pana si muntilor inalti, cedrilor Libanului si stejarilor Basanului, care simbolizeaza tot ce este semet si trufas.
Iata insa ce spune Domnul despre cei smeriti prin gura aceluiasi proroc: "Salasluiesc in loc inalt si sfant, si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima infranta" (Isaia 57, 15).
Din cuvintele acestea vedem cat de dragi sunt Domnului cei smeriti si cu inima infranta, cat de mult ii iubeste El: numai catre acestia Isi intoarce privirea Sa cea milostiva, trimitandu-le harul Sau cu nemarginita imbelsugare. El spune: "Spre cine voi cauta, fara numai spre cel smerit si bland, si care tremura de cuvintele Mele?" (Isaia 66, 2).
Si inima vamesului a fost inviata de harul lui Dumnezeu pentru rugaciunea lui cea smerita de pocainta: a plecat din templu mult mai indreptatit decat fariseul. In pilda nu se spune ca fariseul a fost cu totul osandit, insa aceasta se subintelege, fiindca "oricine se inalta va fi smerit" (Luca 18, 14).
In predica de pe munte, Domnul a spus limpede ce pret are in ochii Sai dreptatea fariseilor: "De nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra intru Imparatia cerurilor" (Matei 5, 20). Si in aceasta pilda vedem ca trufasul "dascal al cucerniciei" si "indrumator duhovnicesc" al poporului israelit s-a aratat in ochii lui Dumnezeu mult mai prejos decat dispretuitul vames, care era socotit lepadat cu totul, dar care a primit pentru smerenia sa iertrea de pacate.

Vamesul incalcase poruncile date prin Moise, in schimb a implinit cea mai insemnata dintre poruncile lui Hristos: s-a patruns de sfanta smerenie, in timp ce fariseul a incalcat aceasta porunca, a nesocotit lucrul despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel in cunoscutul sau imn al dragostei: "Dragostea nu se inalta, nu se trufeste" (I Corinteni 13, 4). Fariseul se mandrea cu dreptatea sa, se semetea asupra vamesului pacatos, ceea ce inseamna ca era lipsit de dragoste - iar cine este lipsit de dragoste sta departe de Dumnezeu. El a vadit in rugaciunea sa toate trasaturile hade ale indreptatirii de sine, socotindu-se drept si curat inaintea lui Dumnezeu. Asta in timp ce marii sfinti nu se socoteau niciodata drepti si vrednici inaintea lui Dumnezeu. Asa era Cuviosul Serafim, care nu se numea pe sine altfel decat "sarmanul Serafim".

Cine a fost mai apropiat de Dumnezeu si mai drept inaintea lui decat Sfantul Ioan Gura de Aur, unul dintre cei mai mai ierarhi si dascali ai lumii? Si totusi, intr-una din rugaciunile lui, pe care o citim in fiecare seara, iata cererea pe care o inalta el catre Dumnezeu: "Doamne al cerului si al pamantului, pomeneste-ma pe mine, pacatosul robul Tau, rusinatul si necuratul, intru imparatia Ta!" cuvantul "rusinat" inseamna "necinstit, de rusine, spurcat". Iata cum se numea pe sine, iar Dumnezeu l-a preainaltat, asezandu-l pe unul dintre cele dintai locuri in ceata dreptilor.

Si intre noi sunt nu putini oameni cu asezare sufleteasca fariseica. Acestia merg intotdeauna cu osardie la biserica, tin toate posturile si randuielile bisericesti, insa la spovedanie preotul nu-i poate face cu nici un chip pe unii dintre acesti "de sine indreptatit" sa se pocaiasca. Orice i-ai intreba, raspunsul este unul singur: "Nu am pacatuit cu nimic!". Aceasta nu este oare asezarea sufleteasca a fariseului, cu totul potrivnica aceleia in care au trait si au murit toti sfintii? Acesti nefericiti nu au cugetat nicodata la cuvintele scrise in cartea lui Iov: "Slugilor Sale nu Se increde, si in ingerii Sai vede neajunsuri" (Iov 4, 18). Daca in ingerii Sai vede Dumnezeu neajunsuri, ce sa mai zicem de noi insine? Si atunci cum sa ne rugam cu aceasta rugaciune fariseica? Cum sa nu ne patrundem de smerenia vamesului pacatos, singura rugaciune potrivita noua: "Dumnezeule, milostiv fi mie, pacatosului!"( Luca 18,13).

Datori suntem cu totii sa ne plecam capetele adanc si sa ne atintim privirile in pamant inaintea maririi slavei lui Dumnezeu, aminte aducandu-ne de pacatele noastre fara numar si temandu-ne de mania lui Dumnezeu: iata ce ne invata aceasta sfanta pilda a lui Hristos despre vames si fariseu. Deci sa ne-o amintim intotdeauna si mai ales cand vom incepe nevointa pocaintei in zilele Postului Mare. Sa ne rugam asa cum s-a rugat vamesul, si Domnul ne va milui, si ne va indreptati, si ne va da harul Sfantului Duh. Amin.

Hristos a inviat!