Sfantul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei si Jicei
21Moartea neprevăzută
La bancă, bancherul socoteşte cu mare bucurie câte mii de
zile poate încă să mănânce. Iar groparul, flămând, priveşte din
cimitir asupra oraşului şi cugetă: De la a cui gură, oare, va cădea
mâine bucata de pâine?
22Nu te mândri cu înţelepciunea
Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este
a ta. Nici cu a ta, căci dacă te mândreşti cu ea, înseamnă că nu ai
îndeajuns. Nici o lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz.
Toate lămpile pot fi umplute, dar lampa înţelepciunii – niciodată.
23Furul şi moliile
Dacă ai drept bogăţie numai ceea ce pot fura hoţii şi mânca
moliile, cu ce vei rămâne dacă, cu adevărat, hoţii îţi vor fura averea
şi moliile ţi-o vor mânca?
24Pustia cunoaşterii
„Cunoaşterea înseamnă lumină,” zic învăţaţii cei semeţi, fără
bucurie şi fără milă. Iată însă că Sahara are cea mai multă lumină şi,
cu toate acestea, nu este nimic altceva decât un leş strălucitor.
25Adevărul se descoperă dragostei
A căuta adevărul înseamnă a căuta obiectul dragostei.
A căuta însă adevărul ca armă sau a căuta adevărul pentru folosirea
lui, înseamnă a căuta adevărul pentru curvie. Celui ce caută
adevărul astfel, adevărul îi aruncă oasele pe care le caută, dar în fapt
se ascunde de el în spatele zidurilor a trei lumi – ascultă, suflete, în
spatele zidurilor a trei lumi!
26Adevărul este ruda cea mai apropiată
De cauţi Adevărul cu dragoste şi pentru dragoste, el ţi se va
arăta cu atâta strălucire a feţei lui pe cât eşti în stare să rabzi fără să
te arzi. Şi-ţi va aduce ca zestre tot ce-ţi este de trebuinţă. Dar tu le vei
da pe toate la o parte, deoarece vei simţi că nimic nu-ţi trebuie, afară
de strălucita şi dulcea faţă a Adevărului. Şi când, în vâltoarea lumii,
vei pierde din vedere numai o clipă faţa Adevărului, te vei simţi
trist, chiar şi printre cele mai apropiate rude, chiar şi printre cei
mai buni prieteni – întocmai ca un copil în camera plină cu fraţi
şi surori din care lipseşte mama! Copilului îi este mai apropiată
mama care lipseşte decât toţi fraţii şi surorile de faţă. La fel vei
simţi şi tu – mai apropiată rudenie îţi este Adevărul dincolo de trei
lumi, decât fraţii şi prietenii cu care stai la aceeaşi masă.
27La toate câte ţeşi , leagă iţele de Cer
Toate faptele pe care nu le săvârşeşti în numele Cerului şi
cu îngăduinţa Cerului vor aduce roade amare, pentru că Cerul nu
le va uda cu ploaia Harului şi nici nu le va lumina cu Lumina sa
făcătoare de viaţă. În tot ce ai de gând să faci, apleacă urechea la
sfatul Cerului! La toate câte ţeşi, leagă iţele de Cer!
28În lume şi cu tine însuţi
Cu cât ne arătăm mai înţelepţi în faţa oamenilor, cu atât
ne simţim mai nebuni în faţa noastră. Cu cât căutăm mai mult să
scoatem la vedere virtuţile noastre, cu atât mai puternice ies la
iveală, în faţa noastră, slăbiciunile şi relele-deprinderi potrivnice.
Un ostaş i-a mărturisit prietenului său că ori de câte ori şi-a scos la
iveală şi şi-a depănat vitejiile din război, de atâtea ori, fără să vrea, i-a
răsărit în conştiinţă chipul tuturor înfrângerilor şi laşităţilor din viaţă.
29Lauda şi defăimarea
În lumea aceasta sântem ca marfa scoasă la vânzare. Unii
neguţători ridică preţul nostru până la cer, alţii îl coboară până
la nimic. Întotdeauna lauda sau defăimarea care vin de la oameni
împart sufletul nostru în două: cu o jumătate de suflet ne bucurăm
de laudă, iar cu cealaltă ne întristăm; cu o jumătate de suflet ne
mâhnim din pricina defăimării, iar cu cealaltă ne bucurăm – căci
simţim în adâncurile tainice ale cugetului nostru că nici lauda şi
nici defăimarea n’au spus totul despre noi.
Fii cu luare aminte la laudele umflate, ca şi la defăimările peste măsură,
şi socoteşte-te mai mic decât zic cele dintâi şi mai mare decât zic cele
din urmă – ca să nu zbori fără aripi, şi să nu te pierzi fără nădejde.
30Adevărul este Fiinţă
Adevărul nu este un gând, nu este o vorbă, nu este o legătură
între lucruri, nu este o lege. Adevărul este Fiinţă. Adevărul este
putere dătătoare de viaţă, care la toate dă viaţă. Adevărul este
fiinţă, care cuprinde toate fiinţele. Adevărul este precum aerul, dar
nu este aer, în care înoată toate fiinţele; este precum lumina, dar
nu este lumină, în care strălucesc toate fiinţele în cer şi pe pământ.
Adevărul este Fiinţă. Puţine sânt în lume limbile care, asemenea
limbii Slave, să aibă un cuvânt atât de potrivit şi grăitor pentru Ceea
ce este. Adevărul este ceea ce este veşnic acelaşi. Nimic nu este veşnic
acelaşi, şi neschimbat, şi întocmai sieşi, fără numai Adevărul.
31Frica de sine
Cine nu s’a speriat niciodată de sine însuşi, acela nu ştie ce
este frica. Pentru că toate grozăviile din afară de care se teme omul
se află în lăuntrul lui, şi încă într’un chip neîmblânzit.
Se află în noi un hău peste care, aplecându-se cândva, omul rămâne
uimit şi îngrozit până la moarte. Toate lumile pot încăpea în acest
hău, fără să-l umple. Şi cu toate numele date de noi acestui hău:
suflet, minte, voinţă, simţuri, afecte, patimi, om lăuntric, conştiinţă
- hăul rămâne negrăit, nedesluşit şi nenumit.
Omul se întinde până unde se întinde foamea lui. Limita unui
sălbatic este cea a privirii ochilor săi. Limita unui om cu înălţime
duhovnicească se întinde dincolo de marginile întregii lumi. Dacă
întregul cosmos s’ar preface într’o masă, cu toate darurile lui întinse
pe această masă, omul duhovnicesc se va ridica flămând de la ea.
Căci tot acest cosmos împodobit ca o masă de nuntă este despărţit
de Dumnezeu pentru cei săraci duhovniceşte. El nici nu există
pentru a sătura foamea, ci pentru a o stârni. Cum poate el astâmpăra
foamea unui om duhovnicesc? Cum poate el sătura pe cel căruia îi
şi stârneşte foamea?
32Privire
„Ochii sânt locul în care se întâlnesc sufletele,” a spus un
înţelept. Prin privire, sufletul se adânceşte în suflet. Privirea este ca
o lampă cu care pătrundem în alt suflet pentru a-l cerceta şi pentru
a-l cunoaşte.
Când căutăm la chipul unui orb, zadarnic umblăm după un loc de
întâlnire şi simţim în acea clipă o taină care ne chinuieşte – ca şi cum
am auzi murmurul râului ce se prăbuşeşte în adânc sub picioarele
noastre sau ca şi când am vedea o casă fără ferestre.
Privirea este o sfoară foarte tare, cu care natura îl leagă pe om de
ea. Omului călăuzit de simţuri i se înfăţişează toată natura doar
în forme. El se opreşte la fiecare lucru şi mirarea lui cade asupra
fiecărei forme. Omul duhovnicesc, însă, topeşte cu focul minţii sale
toate formele într’un element de început şi se miră de acest singur
element. Însă şi aceasta este numai începutul duhovniciei.
Hristos a inviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML