SFÂNTA PARASCHEVA DE LA IASI ---Viaţa, Faptele şi cuvintele de învăţătură.---

SFÂNTA PARASCHEVA DE LA IAŞI

a. Viaţa

Sfanta maica noastră Parascheva, numită „cea Nouă", de la Iaşi, „a Moldovei luminătoare" şi lauda întregii Ortodoxii, s-a născut în satul Epivat din Tracia răsăriteană, nu departe de Constantinopol, pe la începutul secolului al Xl-lea, din părinţi binecredincioşi şi de bun neam.

Cei doi copii, Eftimie şi Parascheva, au primit în familie o aleasă creştere şi educaţie religioasă. Astfel, Eftimie, fratele mai mare al cuvioasei, a intrat înaintea ei în nevoinţa monahală. Apoi, pentru sfinţenia vieţii lui, ajunge episcop al Matidiei şi păstoreşte bine Biserica lui Hristos până la sfârşitul vieţii. La fel şi Sfanta Parascheva, iubind mai mult decât orice pe Hristos, la vârsta de aproape 15 ani, a intrat într-o mănăstire de fecioare din oraşul Ieraclia Pontului. După cinci ani se închină la Mormântul Domnului şi se nevoieşte mai mulţi ani într-o mică mănăstire de călugăriţe pustnice de pe Valea Iordanului.

La vârsta de 25 de ani, luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a reîntors în patrie şi s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. Pe la jumătatea secolului XI, anul 1050, la vârsta de 27 de ani, Sfanta Parascheva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ şi s-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire şi închinare. Aici au stat sfintele ei moaşte aproape 175 de ani.

În anul 1223, ţarul româno-bulgar Ioan Asan al II-lea (1218-1241) a strămutat moaştele Cuvioasei Sfanta Parascheva la Târnovo, capitala Bulgariei, fiind depuse în catedrala cu hramul „Adormirea Maicii Domnului". Mai târziu, fericitul patriarh Eftimie al Bulgariei scrie „Viaţa Cuvioasei Parascheva" şi o trece în sinaxarul Bisericii cu zi de prăznuire la 14 octombrie. Din a doua jumătate a secolului XIV, cultul Sfintei Parascheva trece şi la nordul Dunării, în cele trei ţări române.

La Târnovo au stat moaştele celei numita Sfanta Parascheva 160 de ani. În anul 1393, căzând Bulgaria sub ocupaţia turcilor, sfintele ei moaşte au fost dăruite pentru puţin timp lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti. După trei ani, turcii le-au dat cneghinei Anghelina a Serbiei, care le strămută la Belgrad, unde rămân 125 de ani.

În anul 1521, turcii ocupă şi Serbia şi iau din nou ostatice moaştele binefacatoarei noastre, Sfanta Parascheva, pe care le duc în palatul sultanului din Constantinopol. Apoi, sfintele ei moaşte sunt răscumpărate de la turci de către Patriarhia Ecumenică cu 12.000 de ducaţi de aur şi rămân în Catedrala patriarhală din Fanar timp de 120 de ani. În anul 1641, însă, ajungând Patriarhia de Constantinopol datoare la Poarta otomană cu sume mari de bani, ce reprezentau birul anual impus asupra Bisericii, patriarhul Partenie a dăruit moaştele Cuvioasei Sfanta Parascheva, drept recunoştinţă, domnului Moldovei, Vasile Lupu, care a achitat turcilor toate datoriile patriarhilor de Constantinopol şi Ierusalim pe mai mulţi ani.

În anul 1641, la 13 iunie, moaştele Preacuvioasei maicii noastre Sfanta Parascheva au ajuns în Iaşi şi au fost aşezate cu multă cinste în frumoasa biserică atunci zidită, a Mănăstirii Sfinţilor Trei Ierarhi. Aici au stat până la 26 decembrie, 1888, când au fost scăpate prin minune de un incendiu. Apoi au fost transferate în noua Catedrală mitropolitană din Iaşi unde se află şi astăzi.

Sfanta Parascheva de la Iaşi se prăznuieşte la 14 octombrie, când se face mare pelerinaj din toată ţara.


b. Sfanta Parascheva - Fapte şi cuvinte de învăţătură

Trei au fost marile virtuţi care au împodobit sufletul şi viaţa Preacuvioasei Maicii noastre Sfanta Parascheva de la Iaşi. Îngereasca feciorie, milostenia, adică lepădarea de cele pământeşti, şi dumnezeiasca rugăciune, maica tuturor faptelor bune. Pe aceste trei virtuţi le-a iubit fericita din copilărie şi prin acestea, în chip deosebit, s-a dezbrăcat de orice cuget pământesc, a biruit pe diavoli şi s-a numărat în ceata Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu.

Fiind odraslă de bun neam şi având sădită în inima ei frica de Dumnezeu, Sfanta Parascheva a început urcuşul cel duhovnicesc pe scara virtuţilor către Hristos, Mirele ei, mai întâi prin sfânta rugăciune, care este începutul tuturor bunătăţilor. Din pruncie, cuvioasa mergea la biserica satului Epivat, fiind nelipsită de la sfintele slujbe. Dar şi în casa părinţilor ei se ruga mult ziua şi noaptea, imitând pe sfinţii îngeri.

Dar, întrucât rugăciunea fără iubire de aproapele nu poate ajunge la Dumnezeu, care este iubire, sfanta Parascheva a adăugat la rugăciunile ei încă două fapte bune: postul şi milostenia. Căci postul dă aripi rugăciunii şi o înalţă la cer, iar milostenia, fiica cea dintâi a iubirii, duce rugăciunea înaintea tronului Preasfintei Treimi. Astfel, mireasa lui Hristos nu gusta nimic până seara, în zilele de post, iar în sărbători, când se întorcea de la biserică, îşi schimba de multe ori hainele ei bune şi de preţ, date de părinţi, cu hainele rele şi rupte ale copiilor săraci, care cereau milostenie la uşa bisericii. Pentru aceasta, cuvioasa primea multe mustrări şi bătăi de la mama ei, când o vedea îmbrăcată în haine urâte şi sărace.
- Spune, Parascheva, cui ai dat hainele tale cele scumpe şi frumoase cu care te-am îmbrăcat? o întreba mama ei supărată.
- Le-am dăruit lui Hristos prin mâinile copiilor săraci ! răspundea fericita, cu chip luminat.

Odată, ascultând slujba în biserică, a auzit citindu-se acest cuvânt din Sfânta Evanghelie: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, sâ-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Deci, rănindu-se la suflet ca de o săgeată de acest cuvânt al lui Hristos, îndată a părăsit grijile vieţii pământeşti şi, plecând pe ascuns din casa părintească la vârsta de numai 15 ani, a intrat în sfânta nevoinţă a vieţii călugăreşti. După ce mai întâi s-a închinat în biserica Vlahernei (a vlahilor), precum şi la toate mănăstirile şi sfintele moaşte din Constantinopol, s-a tăinuit apoi ca o străină într-o mănăstire de fecioare din Ieraclia Pontului.

Cinci ani s-a nevoit aici sfanta Parascheva, desăvârşindu-se în toate faptele bune şi mai ales în neîncetata rugăciune cu multe lacrimi, cu posturi aspre şi privegheri de noapte. Aici a străbătut ea calea cea grea a despătimirii şi a început urcuşul duhovnicesc al desăvârşirii, unindu-se tainic cu Mirele Hristos prin umbrirea Duhului Sfânt. Toate surorile din mănăstire se uimeau de viaţa şi înţelepciunea ei şi lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Slavă Ţie, Doamne, că Ţi-ai făcut vas ales şi sfânt pe Sfanta Parascheva şi Te preamăreşti între cei blânzi şi smeriţi cu inima!"

Curăţindu-se pe sine de cele pământeşti, Sfanta Parascheva s-a dus la Ierusalim şi, după ce se închină şi îmbrăţişează Sfântul Mormânt cu multe lacrimi, se retrage pe Valea Iordanului la o mică mănăstire de fecioare. Aici s-a nevoit cu şi mai aspre osteneli aproape zece ani, biruind pe diavoli şi rugându-se pentru lume. Faptele ei cele bune cu care biruia pe cel nevăzut şi se unea negrăit cu Hristos erau: desăvârşita curăţie a minţii şi a inimii de gânduri şi imaginaţii pătimaşe, neîncetata rugăciune cu lacrimi de bucurie, postul şi privegherea de toată noaptea şi neadormita dorire a Mirelui preaiubit. Toate acestea au încununat pe Sfanta Parascheva cu cununa desăvârşirii în Hristos, încât strălucea ca o făclie aprinsă în mijlocul celorlalte călugăriţe nevoitoare.

Ajungând cuvioasa la vârsta de 25 de ani, într-o noapte, pe când se ruga, un înger al Domnului i-a spus:
- Lasă pustia şi lăcaşul acesta şi te întoarce la Epivat, în patria ta, că acolo se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit!
Deci, sărutând Sfanta Parascheva pe toate surorile din acea mănăstire, s-a închinat la Mormântul Domnului din Ierusalim şi, luând o corabie, a ajuns la Constantinopol. Aici iarăşi s-a închinat cu lacrimi în biserica Maicii Domnului din Vlaherne, zicând:
„Preasfântă Stăpână, nu am altă nădejde şi acoperământ pe pământ decât pe tine. Tu să-mi fii îndreptătoare şi folositoare spre Hristos. Cât m-am nevoit în pustie, pe tine te-am avut ajutor şi mângâiere, iar acum, dacă m-am întors în lume, te rog îndreptează-mă până la sfârşitul vieţii mele, că nu am altă nădejde după Dumnezeu!"

Ostenindu-se Sfanta Parascheva încă doi ani deplini lângă biserica satului Epivat, în ascunse nevoinţe duhovniceşti şi simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a îngenuncheat înaintea icoanei Mântuitorului şi cu lacrimi a rostit această sfântă rugăciune:
„Doamne, Iisuse Hristoase, caută din sfânt lăcaşul Tău şi nu mă părăsi, nici nu mă lăsa, că pentru numele Tău cel sfânt am lăsat toate şi după Tine am călătorit în toată viaţa mea. Şi, acum, îndură-Te, Doamne, şi spune îngerului Tău cel blând să ia cu pace sufletul meu!"
În timp ce se ruga, Sfanta Parascheva şi-a dat sfântul ei suflet în mâinile Domnului, iar mult ostenitul ei trup a fost înmormântat de creştini într-un mormânt nou, aproape de ţărmul mării.

După mulţi ani, moaştele Cuvioasei noastre, Sfanta Parascheva au fost descoperite cu voia lui Dumnezeu întregi în mormânt şi scoase la lumină spre mângâierea credincioşilor într-un chip ca acesta. Murind, un corăbier a fost aruncat pe mal de valurile mării. Atunci, un creştin milostiv cu numele Gheorghe, împreună cu alţii, au săpat un mormânt aproape şi au dat de trupul neputred şi plin de mireasmă al Sfintei Parascheva. Dar, neştiind cine este, a îngropat alături trupul rău mirositor al corăbierului. Noaptea, însă, a văzut în vis o împărăteasă şezând pe scaun luminat, înconjurată de îngeri. Unul dintre ei îi zise:
- Gheorghe, pentru ce n-aţi luat în seamă trupul Sfintei Parascheva şi l-aţi uitat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a voit s-o preamărească pe pământ?
Apoi şi acea împărăteasă sfântă i-a zis:
- Degrabă să luaţi trupul meu din mormânt şi să-l puneţi la loc de cinste, în biserica satului meu, Epivat!
Auzind clericii despre această minune, îndată au mers la mormântul Cuvioasei Parascheva cu lumânări şi tămâie şi au dus sfintele ei moaşte în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivat, unde au stat 175 de ani şi au făcut nenumărate minuni şi vindecări de boli.

Răspândindu-se în toate ţările din jur vestea despre viaţa şi minunile Cuvioasei Parascheva de la Epivat, în anul 1235, sfintele ei moaşte au fost strămutate la Târnovo, capitala Imperiului Româno-Bulgar, unde, de asemenea, au făcut multe minuni. După 160 de ani au fost strămutate la Belgrad, iar după încă 125 de ani le-au luat turcii în robie şi le-au vândut din nou Patriarhiei de Constantinopol, fiind cinstite cu multă evlavie de credincioşi.

În anul 1639, domnul Moldovei, Vasile Lupu, terminând de construit frumoasa biserică a Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi, căuta să-şi înzestreze ctitoria şi capitala ţării cu moaştele unor sfinţi făcători de minuni. Deci, rugându-se lui Dumnezeu, a auzit de moaştele renumite ale Cuvioasei Macii noastre, Sfanta Parascheva. Şi cum milostivul domn moldovean plătise turcilor o mare parte din datoriile Patriarhiei, în vara anului 1641, patriarhul Partenie i-a dăruit drept recunoştinţă cel mai de preţ odor pe care îl avea - moaştele Cuvioasei Parascheva. Până la Galaţi au fost aduse cu corabia, iar de aici au fost însoţite până la Iaşi de numeroşi clerici, monahi şi credincioşi cu făclii aprinse în mâini. Aproape de Iaşi le-au întâmpinat Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam cu tot clerul şi divanul ţării şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, la 13 iunie, 1641, în sunetul clopotelor şi în armonia frumoaselor cântări duhovniceşti.

Nenumărate sunt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut credincioşilor, care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Preacuvioasei maicii noastre, Sfanta Parascheva de la Iaşi, de-a lungul a 350 de ani de când ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar câteva dintre ele.
Cea mai mare minune a Cuvioasei Maicii noastre, Sfanta Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare în toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor care îi cereau ajutor cu credinţă şi evlavie.

O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie, anul 1888, în paraclisul Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. Căci, aprinzându-se de la un sfeşnic catafalcul cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jăratic, au rămas întregi şi nevătămate, spre întărirea credincioşilor şi uimirea celor îndoielnici.

Spre sfârşitul secolului XIX, soţia preotului Gheorghe Lateş, din comuna Rădăşeni-Suceava, suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergând la Sfanta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele sfintei şi-i cerea ajutor. Apoi i s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i se arătă aievea Sfanta Parascheva, în haine albe strălucitoare şi îi spuse:
- Nu mai plânge, că de acum te faci sănătoasă!
A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.

În anul 1950, o tânără din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Atunci, bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfanta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfântul Maslu, tânăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.

O femeie dintr-un sat aproape de Iaşi era greu bolnavă de stomac. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întâi la Sfanta Parascheva, cerându-i cu credinţă şi cu lacrimi ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii:
- Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!

În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna:
- Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Maicii noastre, Sfanta Parascheva!
- Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este câte un sfânt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!
După o oră, femeia şi-a trimis copila în oraş să cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată la spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfanta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile, copila s-a întors sănătoasă acasă.

Un inginer bolnav de plămâni a fost internat în spital la Iaşi pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate fiului ei. Timp de două săptămâni doctorii au amânat operaţia. Apoi, s-a observat că afecţiunea pulmonară s-a vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului:
- Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. întoarceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!

Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci, mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Cuvioasei, Sfanta Parascheva. Pe când se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat:
- Mamă, mamă! Aici este Doamne-Doamne?
Mulţumind din inimă pentru ajutor la Sfanta Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.

În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfanta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine înapoi. Ajungând soţul acasă, după o oră bate cineva în uşă. Era soţia! Avea chipul palid şi îngândurat.
- Unde ai fost, femeie? Ce ţi s-a întâmplat? a întrebat-o soţul.
- Diavolul mi-a dat în gând să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului, aproape de gara Nicolina. Dar la orele 8 seara, pe când venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, vine la mine, mă apucă repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda iadului! După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă.
- Femeie, în seara aceasta la ora 8, fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam la Sfanta Parascheva pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfânta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească.
De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.

Pe timpul celor două războaie mondiale, oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Maicii noastre, Sfanta Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci, de 350 de ani, cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvântat. Bătrânii spun că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente.
Aşa ştie să ajute Sfanta Parascheva patria ei adoptivă, pentru credinţa fiilor ei!

În timpul marii secete din vara anului 1947, când mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşii le aşteptau şi le întâmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mâini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pământul. Drept mulţumire, credincioşii se rugau şi înălţau câte o troiţă cu aducerea moaştelor Maicii noastre, Sfanta Parascheva în satele lor.

Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Cuvioasei maicii noastre, Sfanta Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene, racla cuvioasei este albă de cărţi, de caiete de şcoală şi pomelnice. Putem spune că moaştele cele mai iubite de credincioşi din ţara noastră şi din afară sunt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită „cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare".

Mărturisesc părinţii bătrâni, care au fost martori oculari, despre o minune petrecută la racla sfintei, la 14 octombrie, 1952. De hram, pe când oamenii aşteptau la rând să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit să se închine şi două creştine bătrâne din Focşani. Văzând lume multă, au zis preotului de gardă, Arhimandritul Cleopa Ilie:
- Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Sfanta Parascheva, fără să mai stăm la rând, că suntem bolnave, şi să-i punem sub cap această pernă, pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat.
- Dumnezeu să vă binecuvinteze, a zis Părintele Cleopa. Mergeţi şi vă închinaţi!
În clipa aceea, preoţii şi credincioşii au văzut un lucru cu totul sfânt şi minunat. Sfanta Parascheva şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfanta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătâi ca mai înainte. Iată cât de mult iubeşte Sfanta Parascheva pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă!

Sfanta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decât toţi ceilalţi sfinţi locali care au moaşte în România. În fiecare zi, la Catedrala mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă până seara târziu, se face un mic pelerinaj local continuu, cu credincioşi de toate vârstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată „Ziua Sfintei Vineri", adică a Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducând flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla cuvioasei pentru a dobândi ajutor, sănătate şi binecuvântare.
Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de 14 octombrie, ziua Maicii noastre Sfanta Parascheva, când are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinătorii de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. Această zi este considerată un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează până la 3 zile. Încă din ajun se scot în faţa catedralei moaştele Cuvioasei Sfintei Parascheva şi, timp de două zile şi două nopţi, credincioşii stau la rând pentru închinare.
În seara zilei de 14 octombrie, praznicul cuvioasei se încheie cu o procesiune în jurul catedralei, având în frunte pe mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumânări în mâini, poartă racla cu moaştele Cuvioasei Sfanta Parascheva, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cântări bisericeşti.
După aceea, se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cântă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mângâierea Duhului Sfânt în inimă.

Preacuvioasă Maică, Sfanta Parascheva, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi !

Hristos este cu noi!

Stihirile Laudelor - Cântarile Sf. Cuv. Parascheva

Hristos este cu noi!

Acatistul Sfintei Cuvioasei Maicii noastre Parascheva

Troparul


Intru tine, Maica, cu osardie s-a mantuit cel dupa trup. Caci luand crucea ai urmat lui Hristos, si lucrand ai invatat sa nu se uite la trup caci este trecator. Pentru aceasta si cu ingerii, impreuna se bucura, preacuvioasa Maica Parascheva, duhul tau



Condacele si Icoasele


Condacul 1 :


Preacuvioasei noastre maici, mult-milostivei Parascheva, prinos de umilinta ii aducem noi nevrednicii pacatosi pentru mijlocirile sale. Ca mari daruri ne-am invrednicit a dobandi, de la izvorul cel pururea curgator de bunatati al Mantuitorului nostru, si sa-i cantam : Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!


Icosul 1 :


Ingerii din cer cu laude primind duhul tau cel fecioresc din pamintestile locasuri, de bucurie te-au incununat pentru vredniciile tale; caci femeiesc trup purtand si fire slabanoaga, ai stiut a birui toate puterile vrajmasilor prin buna intelepciune; pentru aceasta-ti cantam :


Bucura-te, inteleapta fecioara;

Bucura-te, porumbita cuvantatoare;

Bucura-te, suflet ingeresc in trup fecioresc;

Bucura-te, vrednica mijlocitoare catre Domnul;

Bucura-te, mangaierea oamenilor;

Bucura-te, alinarea de suferinta;

Bucura-te, nadejdea noastra cea tare;

Bucura-te, intarirea credinciosilor;

Bucura-te, liman lin si neinviforat;

Bucura-te, pilda bunei cucernicii;

Bucura-te, luminarea celor nepriceputi;

Bucura-te, scaparea celor deznadajduiti;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!



Condacul al 2-lea :


Asa Imparatul tuturor rasplateste biruintele. Asa mana proniei cea ne vazuta intareste neamul omenesc, imbratisand cu credinta cele de dinsa randuite spre mantuire. Pentru aceasta sa ne departam de nelegiuiri; pana cand vom petrece in pacate ? Doamne, intareste inimile noastre ca sa-Ti cantam in fapte bune cantarea cea ingereasca : Aliluia !


Icosul al 2-lea :


Preacinstita fecioara, catre tine am nazuit, catre tine care de multe ori si tu ai luat pe sfinti si pe ingeri in ajutor la pamantestile ispite; fii acum si pentru noi grabnic folositoare, caci te-ai invrednicit a intra inauntrul casei mirelui cu candela luminoasa, precum ne-a povatuit Mantuitorul Hristos, si primeste cantarea aceasta :


Bucura-te, margaritar nepretuit al vistieriei noastre;

Bucura-te, floare nevestejita a Bisericii lui Hristos;

Bucura-te, temelie neclintita a crestinatatii;

Bucura-te, a fecioarelor inzestratoare si rugatoare catre Maica lui Dumnezeu;

Bucura-te, ascultatoare a preotilor cucernici;

Bucura-te, grabnica ajutatoare a strainilor;

Bucura-te, fierbinte mangaietoare a prigonitilor;

Bucura-te, milostiva povatuitoare a v aduvelor;

Bucura-te, invingatoarea dusmanilor;

Bucura-te, izbavirea tuturor celor ce te cheama spre ajutor;

Bucura-te, mare folositoare a sufletelor;

Bucura-te, vindecatoarea de rani a trupurilor;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!



Condacul al 3-lea :


Spre tine pururea nadajduind, de multe boli si primejdii s-a izbavit tara aceasta, alinand si prefacand mania cea cu dreptate pornita asupra noastra de la Dumnezeu, in buna si milostiva indurare, prin ale tale rugaciuni; dar si acum ingrozindu-ne marile nenorociri, la tine nazuim cu lacrimi, sa ne ajuti, ca sa scapam din primejdie si sa cantam lui Dumnezeu : Aliluia !


Icosul al 3-lea :


Epivata, vazand lauda pamantului ei, rasarind dintru ale sale, cu bucurie te-a intampinat, preacuvioasa, marturisindu-te cu mare cucernicie; iar noi, care in urma ne-am invrednicit a dobindi moastele tale, cum vom putea indestul a propovadui minunile pe care le-ai facut, de nu cantam acestea:


Bucura-te, luminatoarea Moldovei;

Bucura-te, sprijinitoarea Epivatei;

Bucura-te, invatatoarea parintilor tai;

Bucura-te, ceea ce n-ai adunat averi pamintesti;

Bucura-te, adunatoarea cerestilor daruri;

Bucura-te, ceea ce n-ai primit hainele cele scumpe;

Bucura-te, cinstitoarea hainei smereniei;

Bucura-te, indreptatoarea mindriei;

Bucura-te, cinstitoarea fecioriei;

Bucura-te, sprijinitoarea batranilor;

Bucura-te, osanditoarea dusmanilor;

Bucura-te, miluitoarea saracilor;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!



Condacul al 4-lea :


Preacurata Fecioara Marie, Maica lui Dumnezeu, primeste si ale noastre datornice rugaciuni de la noi nevrednicii pe care prin mijlocitoarea noastra sfanta ti le aducem spre iertarea pacatelor si ne da noua pace si mare mila de la Fiul tau, Caruia Ii cantam neincetat : Aliluia !


Icosul al 4-lea :


Celei dupa vrednicie si cu credinta urmatoare a cuvantului lui Dumnezeu, care pentru buna cucernicie a primit darul vindecarilor si plata cereasca, prin glasul Mantuitorului zicand : sluga buna si credincioasa, intra intru bucuria Domnului tau, ii aducem cantarea aceasta :


Bucura-te, samanta neratacita;

Bucura-te, trup neobosit;

Bucura-te, hrana duhovniceasca;

Bucura-te, aur lamurit;

Bucura-te, foc arzator plevilor;

Bucura-te, pamant de indestulare;

Bucura-te, rodul pocaintei;

Bucura-te, alinarea relelor cugetari;

Bucura-te, risipitoare de furtuni;

Bucura-te, aducatoare de mana;

Bucura-te, datatoare de mangaieri;

Bucura-te, mijlocitoarea tuturor crestinilor catre Domnul;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!



Condacul al 5-lea :


Obositi de truda gandurilor lumesti ne-am desteptat acum noi, ticalosii, lacrimand, ca nu avem incotro intinde nadejdile dupa faptele noastre spre a ne linisti, nefacand nici un lucru vrednic de mantuire si temandu-ne de taiere ca smochinul neroditor, cadem inaintea ta plangand, Sfanta Paraschevo, si strigam : miluieste-ne, ca dimpreuna cu tine sa cantam lui Dumnezeu cantarea de mantuire : Aliluia !


Icosul al 5-lea :


Cine nu te va ferici pe tine, cuvioasa, ca te-ai invrednicit a potoli prin nevointele tale zburdalnicia trupului si a dobindi mantuirea sufleteasca cu cinstea cea neluata de maini omenesti a cerestii mariri ? Sau cine nu te va ferici iarasi ca ai strabatut prin viteazul tau cuget impletiturile vicleanului cele amigitoare, si l-ai rusinat ? Pentru aceasta primeste urmatoarea cantare :


Bucura-te, turnul biruintei;

Bucura-te, usa mantuirii;

Bucura-te, pavaza credintei;

Bucura-te, locasul statorniciei;

Bucura-te, chipul bunatatilor;

Bucura-te, apararea cinstitei cruci;

Bucura-te, inchinatoarea ei vrednica;

Bucura-te, ca prin al ei ajutor ai fost izbanditoare;

Bucura-te, ca printr-insa te-ai facut lui Hristos urmatoare;

Bucura-te, a biruintei frumoasa stalpare;

Bucura-te, invingatoare a stapanirii iadului;

Bucura-te, mostenitoarea cerestii mangaieri;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare !



Condacul al 6-lea :


Dar cum vom canta mai cu vrednicie sau cu ce cuvinte vom lauda marirea faptelor tale, noi nevrednicii ? Ca nici faptele, nici credinta nu ne apropie de preacinstitele tale lucrari; dar, marturisind slabiciunea noastra, ne rugam tie a ne ajuta si a mijloci catre Dumnezeu sa primeasca cantarea : Aliluia !


Icosul al 6-lea :


Ne-au cuprins acum dureri ce nu sunt spuse, nici un ajutor omenesc de la nimeni nu asteptam, toti ne-au parasit deodata, pana si placerile ce odinioara ne desfatau acum se lupta cu noi; vai de ticalosia noastra, nu avem alta nadejde decit mila lui Dumnezeu si al tau ajutor sfant. Pentru aceasta ne rugam tie, grabeste a ne asculta, vindecandu-ne, ca sa cantam tie:


Bucura-te, leacul durerii;

Bucura-te, mana vindecarii;

Bucura-te, casa ocrotirii;

Bucura-te, raza mangaierii;

Bucura-te, cortul indestularii;

Bucura-te, roua fierbintelii; Bucura-te, mantuirea de boli;

Bucura-te, scaparea celor inspaimantati;

Bucura-te, izgonitoare de pagube;

Bucura-te, privighetoare neadormita;

Bucura-te, stea luminatoare;

Bucura-te, scara izbavitoare;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!



Condacul al 7-lea :


Doamne, cerceteaza si vindeca pe robii tai cei cuprinsi de durere, zice preacuvioasa, rugandu-se neincetat, ca nu au reazem, nici mangaiere. Iar zilele grele sunt, si pentru ca ne-am mantuit, sa ne bucuram si sa cadem la Dumnezeu, pocaindu-ne si cantand : Aliluia !


Icosul al 7-lea :


Nelegiuirile noastre, multimea strambatatilor pe care le-am pricinuit aproapelui nostru, astazi ne osandesc si nu stim ce vom raspunde mergand la judecata, unde toti ne prigonesc, toti se ridica asupra noastra sa ne impileze; tu insa, o, preabuna maica, care asculti marturisirea noastra, mijloceste catre Domnul, sa prefaci soarta osandirii noastre in bunatati, scotind din inimile vrajmasilor nostri toata uraciunea si te vom preamari cu laude ca acestea :


Bucura-te, mijlocitoarea celor gresiti;

Bucura-te, folositoarea celor asupriti;

Bucura-te, indreptatoarea judecatorilor rai;

Bucura-te, doveditoarea celor clevetiti;

Bucura-te, scaparea celor judecati si osanditi;

Bucura-te, contenire a patimilor;

Bucura-te, nesprijinitoarea celor ce cauti numai folosul lor;

Bucura-te, neizbandire a mijlocitorilor celor vicleni;

Bucura-te, domolire a celor puternici;

Bucura-te, inlesnire a slabanogilor;

Bucura-te, starpitoare a rautatilor;

Bucura-te, izvoratoare a milostivirii;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!



Condacul al 8-lea :


Acestea graind, ne linistim, ne veselim si ne bucuram; salta sufletele noastre ca nu-si vor rade de noi vrajmasii nostri. Nu ne va parasi Dumnezeul nostru pana in sfarsit, pentru rugaciunile tale, preacuvioasa, ci trimitand mila Lui asupra poporului, precum este obisnuit, si noi, nevrednicii, ne vom impartasi cu el de ale Sale bunatati, cu care dimpreuna vom cinta lui Dumnezeu : Aliluia !


Icosul al 8-lea :


La toti vom spune minunile tale, in glas vom canta praznuirea ta, dupa datoria obstii care ti-aduce spre multumire : marire laudei tale, marire indelung-rabdarii cu care te-ai incununat, nevoindu-te prin credinta, marire faptei celei cu statornicie urmata dupa pilda Iubitorului de oameni; pentru acestea graim catre tine:


Bucura-te, mireasa duhovniceasca;

Bucura-te, cununa adevarului;

Bucura-te, toiagul biruintei;

Bucura-te, marirea monahilor;

Bucura-te, povatuitoare a obstii;

Bucura-te, cinstitoare a cuvioaselor;

Bucura-te, pazitoare a sihastrilor;

Bucura-te, pomenitoare a veacurilor;

Bucura-te, propovaduitoare a dreptei credinte;

Bucura-te, surpatoare a eresurilor;

Bucura-te, dobandirea slavei dumnezeiesti;

Bucura-te, urmatoarea Cuvantului ceresc;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!



Condacul al 9-lea :


Pe sfanta folositoare celor ce sunt intru nevoi, toti cu bucurie sa o laudam, pe cinstita Parascheva, ca aceasta viata nestricacioasa a luat in veci; pentru aceasta marire a aflat, si darul de minuni, cu porunca lui Dumnezeu, cantand : Aliluia !


Icosul al 9-lea :


Rau-cugetatorii prin tine mustrati fiind, se inspaimanta vazand slava lui Dumnezeu, cea gatita omului departat de pacate, in tine luminand , vazand taina cea necuprinsa a chipului maririi, asupra ta cuvioasa, ca astazi straluceste aducand credinciosilor daruri de vindecari; pentru aceasta ei s-au rusinat pocaindu-se si noi ne-am veselit, cantandu-ti tie :


Bucura-te, izbavitoarea noastra;

Bucura-te, povatuitoare;

Bucura-te, indreptatoare;

Bucura-te, izgonitoare de rele;

Bucura-te, aducatoare de bun miros;

Bucura-te, otravitoarea jivinelor;

Bucura-te, starpitoarea insectelor;

Bucura-te, feritoarea de naluciri;

Bucura-te, risipitoarea de grindina;

Bucura-te, aducatoarea de ploi manoase;

Bucura-te, imbelsugatoarea de roade bune;

Bucura-te, veselitoarea plugarilor;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!



Condacul al 10-lea :


Niciodata nu vom inceta a vesti minunile tale, preacuvioasa, ca de n-ai fi stat tu, rugandu-te pentru tara aceasta pe care o pazesti cu preacuratele tale moaste, cine ne-ar fi izbavit din atatea primejdii, sau cine ne-ar fi usurat de bolile care au venit asupra noastra, pentru pacatele noastre cele multe? Deci dimpreuna cu tine cantam lui Dumnezeu : Aliluia !


Icosul al 10-lea :


Zidurile casei parintilor tai n-au fost puternice, nici indestulatoare pentru a te opri de la marimea hotararii ce ai facut, fagaduindu-te a imbratisa viata monahiceasca; pentru aceasta si departandu-te de toata dezmierdarea si placerile lumesti, haina cea scumpa cu a cersetorului, venind de la biserica, ai schimbat-o, parasindu-ti parintii care te certau cu mustrari de la asemenea plecare. Deci cu smerenie dobandind cele preainalte, de la toti auzi:


Bucura-te, trandafir neatins de viermele trufiei;

Bucura-te, crin rasadit in gradina cea de sus;

Bucura-te, patul nevinovatiei;

Bucura-te, scaunul domniilor;

Bucura-te, sceptrul celor ce conduc;

Bucura-te, ocrotitoare neobosita;

Bucura-te, aparatoare neinfruntata;

Bucura-te, prigonitoare a celor ce ne ispitesc;

Bucura-te, cinstitoare a celor ce ne miluiesc;

Bucura-te, intaritoare a celor ce ne slujesc;

Bucura-te, luminatoare a celor ce ne mangaie;

Bucura-te, impreuna-lucratoare cu cei ce ne hranesc;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!



Condacul al 11-lea :


Suntem plini de pacate, indurate Doamne, si greu se lupta sufletele noastre gandind la judecata, caci ce vom face noi pacatosii, napadindu-ne deodata neprevazutul sfarsit ? Mila cerem, Doamne, mila Hristoase al nostru, caci nu avem chip de indreptare; nu trece cu vederea rugaciunile noastre si pocainta, care in tot ceasul dupa pacate ne-a cuprins si primeste ca inchezasuitoare a bunei noastre vointe si a temerii de Tine, rugaciunea aceasta, pe langa care Ti-aducem mijlocitoare si pe maica noastra Parascheva, cantand cu dansa dimpreuna : Aliluia !


Icosul al 11-lea :


Multi pacatosi mai inainte de noi si-au dobandit mantuirea umilindu-se. Cum dar si noi ne vom departa de aceasta nadejde ? Catre tine insa nazuim, preacuvioasa maica, si nu vom fi rusinati, nedepartandu-te de noi ca de pacatosul acela care langa tine a fost inmormantat fara a i se cunoaste nevrednicia sa si pentru care ai cerut prin vedenie sa i se mute trupul cel stricat de langa moastele tale. Deci ne rugam primeste rugaciunile si lacrimile noastre, mijlocind iertarea pacatelor noastre pentru ca iti cantam:


Bucura-te, smerenie inalta;

Bucura-te, fecioara neintinata;

Bucura-te, comoara nedesertata;

Bucura-te, maica prealaudata;

Bucura-te, mantuirea cea smerita;

Bucura-te, lauda celor cinstiti;

Bucura-te, mangaierea celor nenorociti;

Bucura-te, povatuitoarea celor rataciti;

Bucura-te, buna mea sfatuitoare;

Bucura-te, preablanda indreptatoare;

Bucura-te, sufleteasca veselitoare;

Bucura-te, grabnica ajutatoare;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!



Condacul al 12-lea :


Nespusa este mangaierea noastra, privindu-te, cu noi petrecand, ca un dar al lui Dumnezeu ce s-a trimis tarii acesteia; ca de ce boli am fost cuprinsi si nu ne-ai vindecat; in care scarbe si nu ne-ai bucurat; de cate ori lipsiti, prigoniti si in razboaie si tu ne-ai ajutat noua, in totul plinind cuvintul Mantuitorului din Evanghelia Sa ! Pentru aceasta cu smerenie dobandind dreapta cea preainalta la scaunul maririi, iti cantam tie : bucura-te ! si lui Dumnezeu lauda cea cereasca : Aliluia !


Icosul al 12-lea :


Izbiveste-ne pe noi, maica, de toati boala, de ciuma, de holera si de vraimasi; izbaveste-ne pe noi, maica, de lacuste, de gindaci si de toata rautatea; izbiveste-ne pe noi, maici, de foc, de grindina si de fulger; izbiveste-ne pe noi, maica, de chinul cel de veci si de ceasul osindirii si ne invredniceste a dobindi prin rugaciunile tale starea cea de-a dreapta in ziua judecatiF, prin mintuirea sufletelor noastre, ocrotindu-ne si hranindu-ne in pace pini la risuflarea cea mai de pe urmi, ca sa-ti eintam:


Bucura-te, alauta duhovniceasca;

Bucura-te, trambita apostoleasca;

Bucura-te, faclie luminoasa;

Bucura-te, raza cereasca;

Bucura-te, nadejdea oamenilor;

Bucura-te, izgonirea demonilor;

Bucura-te, tamaduirea ranilor;

Bucura-te, feritoarea de rautati;

Bucura-te, aducatoarea de bunatati;

Bucura-te, luminatoarea casnica a Moldovei;

Bucura-te, izbavitoarea lui Vasile Voievod si a altor miluitori;

Bucura-te, sprijinitoarea si a mea, a smeritului pacatos;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!



Condacul al 13-lea :


( acest condac se zice de trei ori )


Ne inchinam lui Dumnezeu si cinstim sfantele tale moaste, Cuvioasa Maica Paraschevo, propovaduind cu marire si cantari toate minunile tale care prin darul lui Dumnezeu si pentru a noastra mantuire am dobindit; bine primita fa rugaciunea noastra, sfanta, si grabeste totdeauna a ne ajuta ca sa cantam cu bucurie ispravile tale si slava lui Dumnezeu : Aliluia !


Ne inchinam lui Dumnezeu si cinstim sfantele tale moaste, Cuvioasa Maica Paraschevo, propovaduind cu marire si cantari toate minunile tale care prin darul lui Dumnezeu si pentru a noastra mantuire am dobindit; bine primita fa rugaciunea noastra, sfanta, si grabeste totdeauna a ne ajuta ca sa cantam cu bucurie ispravile tale si slava lui Dumnezeu : Aliluia !


Ne inchinam lui Dumnezeu si cinstim sfantele tale moaste, Cuvioasa Maica Paraschevo, propovaduind cu marire si cantari toate minunile tale care prin darul lui Dumnezeu si pentru a noastra mantuire am dobindit; bine primita fa rugaciunea noastra, sfanta, si grabeste totdeauna a ne ajuta ca sa cantam cu bucurie ispravile tale si slava lui Dumnezeu : Aliluia !



Apoi se zice iarasi Icosul intai


Ingerii din cer cu laude primind duhul tau cel fecioresc din pamintestile locasuri, de bucurie te-au incununat pentru vredniciile tale; caci femeiesc trup purtand si fire slabanoaga, ai stiut a birui toate puterile vrajmasilor prin buna intelepciune; pentru aceasta-ti cantam :


Bucura-te, inteleapta fecioara;

Bucura-te, porumbita cuvantatoare;

Bucura-te, suflet ingeresc in trup fecioresc;

Bucura-te, vrednica mijlocitoare catre Domnul;

Bucura-te, mangaierea oamenilor;

Bucura-te, alinarea de suferinta;

Bucura-te, nadejdea noastra cea tare;

Bucura-te, intarirea credinciosilor;

Bucura-te, liman lin si neinviforat;

Bucura-te, pilda bunei cucernicii;

Bucura-te, luminarea celor nepriceputi;

Bucura-te, scaparea celor deznadajduiti;

Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!


si Condacul intai


Preacuvioasei noastre maici, mult-milostivei Parascheva, prinos de umilinta ii aducem noi nevrednicii pacatosi pentru mijlocirile sale. Ca mari daruri ne-am invrednicit a dobandi, de la izvorul cel pururea curgator de bunatati al Mantuitorului nostru, si sa-i cantam : Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare!



Dupa aceea se citeste aceasta


RUGACIUNE


Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis si s-a facut toata faptura, nu intoarce fata Ta de la noi pacatosii ca sa nu vina asupra-ne mania cea groaznica si infricosatoare a durerilor, care este rodul pacatelor noastre, ce in toata ziua, nenumarate, cu nesocotinta le savarsim. Noi suntem pacatosi, netrebnici si plini de rautate; iar Tu esti izvorul vietii si al milostivirii. Nu ne lasa, Doamne ! Nu trece rugaciunea noastra a pacatosilor, nici ne rasplati noua dupa nelegiuirile noastre, ci pentru ca nu suntem vrednici a castiga milostivirea prin sarguinta cea de toate zilele, daruieste-ne-o Tu ca un indurat mult-Milostiv.

Doamne, pentru rugaciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, daruieste-ne noua sanatate si viata ferita de toata rautatea si ne intareste cu Duhul Tau cel stapanitor, ca din adincul inimilor, cu bucurie sa slavim preasfant numele Tau in veci. Amin.

Hristos este cu noi!

Pelerinajul cu Sf.Moaste ale Sf.Cuv.Parascheva

1. În primăvara anului 1944, când la Iaşi se pregătea evacuarea datorită războiului, s-a pus problema ducerii sfintelor moaşte la Mănăstirea Turnu din eparhia Râmnicului, acolo unde se aflau vremelnic la adăpost şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. De ce n-au ajuns acolo, nu ştim exact. Cunoaştem doar că racla cu moaştele Cuvioasei Parascheva a poposit la Mănăstirea Sămurcăşeşti (Ciorogârla), de lângă Bucureşti, în perioada 10 aprilie - sfârşitul lunii octombrie 1944. Sfintele moaşte au fost însoţite de o escortă militară şi de preoţi de la Caderala mitropolitană din Iaşi. În perioada 27 octombrie - 13 noiembrie 1944 - au fost duse în Catedrala patriarhală din Bucureşti. Pe drumul de întoarcere au trecut prin următoarele localităţi: Ploieşti, Buzău, Râmnicu Sărat, Focşani, Bacău, Piatra Neamţ, Mănăstirile Văratec, Agapia, Neamţ. Ajung la Iaşi în 26 noiembrie, unde sunt întâmpinate de Mitropolitul Irineu Mihălcescu şi numeroşi clerici şi mireni. Au fost primite cu multe lacrimi şi flori, cu înflăcărate cuvântări, aşa cum se menţionează în presa vremii.

2. O altă perioadă de absenţă a sfintelor moaşte din Iaşi a fost în vara anului 1947. O vară fierbinte care odată cu problemele de pe urma războiului aducea şi o secetă nemiloasă care înrăutăţea şi mai mult viaţa. Pentru ca mila lui Dumnezeu să se arate din nou peste poporul Său, mulţi preoţi şi credincioşi cereau insistent o procesiune cu Sfintele Moaşte ale Cuvioasei Parascheva prin Moldova. Atunci s-a desfăşurat cea mai mare procesiune religioasă de pe pământul Moldovei.
Ea s-a derulat în două etape. Mai întâi în judeţul Iaşi (sfârşitul lunii mai - 10 iunie), iar apoi în judeţele Vaslui, Roman, Bacău, Neamţ şi Baia - până la sfârşitul lunii august. La procesiune au luat parte mulţi clerici de la Catedrala mitropolitană din Iaşi şi de la parohii, în fruntea lor aflându-se Arhimandritul Teoctist Arăpaşu, actualul Patriarh al Bisericii noastre.
Nu înşirăm toate localităţile pe unde a trecut procesiunea în acele zile, dar, vom aminti de: Roman, Piatra Neamţ, Târgu Neamţ, Mănăstirea Neamţ - unde au poposit două zile -, de Leghin, Pipirig, Vânători, Neamţ, Boroaia, Râşca, cu popas la mănăstirea din localitate, Baia, Fălticeni, unde moaştele au poposit timp de o noapte în biserica Adormirea Maicii Domnului din sat -, Rădăşeni, Mălini, Mănăstirea Slatina.
Bătrânii satului Rădăşeni povestesc cum s-a oprit procesiunea cu Sfintele Moaşte şi pe imaşul satului. Acolo au ieşit toţi sătenii, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu prapori şi flori pentru a întâmpina pe ocrotitoarea Moldovei. După ce s-au făcut rugăciuni şi sfintele ei moaşte au plecat spre Slatina, deasupra satului s-au adunat nori de ploaie şi a plouat. Era cu adevărat o minune, căci de mai multe luni de zile nici un strop de ploaie nu mai udase pământul satului, iar efectele secetei erau deja dezastruoase.

Hristos este cu noi!

Programul hramului "Sf. Cuvioasa Parascheva" de la Iaşi, 10 - 15 octombrie 2009

Programul hramului "Sf. Cuvioasa Parascheva" de la Iaşi,
10 - 15 octombrie 2009

SÂMBĂTĂ, 10 octombrie
- 07.00-8.00 - Acatistul Sf. Cuv. Parascheva, apoi scoaterea în procesiune a moastelor Sf. Cuv. Parascheva: înconjurul Catedralei prin Bulevardul "Ştefan cel Mare şi Sfânt", apoi depunerea lor pe platoul din fata Catedralei Mitropolitane pentru închinare.
- 08.00-11.30 - Miezonoptica, Utrenia si Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitana).
- 10.00 - Sala Gotica a Manastirii Sf. Trei Ierarhi - vernisajul expozitiei de fotografie ortodoxa ORTHPHOTO.

DUMINICĂ, 11 octombrie
- 8.30 - Slujba de resfintire a bisericii vechi de la Manastirea Hadâmbu, judetul Iasi.
- 10.30 - Sfânta Liturghie la Manastirea Hadâmbu.
- 9.30-12.00 - Sfânta Liturghie la Catedrala Mitropolitana.
- 17.30 - Concertul Coralei "Gavriil Musicescu" la Catedrala Mitropolitana.
- 19.00-20.30 - Pelerinajul Calea sfintilor, cu moastele Sf. Cuv. Parascheva, pe traseul traditional (Catedrala, Str. Sf. Andrei, Str. Palat, Biserica "Sf. Nicolae Domnesc", Catedrala). Întâlnirea sfintilor pe platoul din fata Bisericii Ť Sf. Nicolae Domnesc ť, unde vor astepta moastele Sf. Ier. Vasile cel Mare. Continuarea pelerinajului pâna la Catedrala Mitropolitana si depunerea sfintelor moaste spre închinare.
- 21.00-01.00 - Slujba de Priveghere (în Catedrala Mitropolitana).

LUNI, 12 octombrie
- 07.30-8.00 - Citirea Acatistului Sf. Ierarh Vasile cel Mare.
- 08.00-11.30 - Ceasurile si Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitana).
- 11.30 - Sfintirea apei (aghiazma mica) si Sf. Maslu, în curtea Mitropoliei, lânga Biblioteca Ecumenica.
- 19.30-21.00 - Concert de muzica bizantina - Corul Byzantion (în Catedrala Mitropolitana).
- 21.00-01.00 - Slujba de priveghere în cinstea Aducerii moastelor Sf. Apostol Andrei la Iasi (Vecernia, Litia si Utrenia - în Catedrala Mitropolitana).

MARŢI, 13 octombrie
- 07.00-11.00 - Miezonoptica, Acatistul Sf. Apostol Andrei, Ceasurile si Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitana).
- 16.30 - Sfintirea Gradinitei Ť Buna Vestire ť a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei de pe Str. Gavriil Musicescu, nr. 12.
- 17.30-20.30 - Concursul coral Ť Tineri laudati pe Domnul ť, editia a VI-a (în Catedrala Mitropolitana).
- 21.00-03.00 - Slujba de priveghere a Sf. Parascheva (Vecernia, Litia, Utrenia si Sfânta Liturghie - în Catedrala Mitropolitana).

MIERCURI, 14 octombrie
- 07.00 - Miezonoptica, Acatistul Sf. Cuv. Parascheva si Ceasurile (în Catedrala Mitropolitana).
- 09.00-13.00 - Sfânta Liturghie (pe podiumul de la intrarea în Catedrala Mitropolitana).
- 18.00 - Concertul coralei Apostolii a preotilor din protopopiatele Iasi I si Iasi II (în Catedrala Mitropolitana).
- 18.30-22.00 - Slujba de Priveghere a Sf. Ierarh Vasile cel Mare (Vecernia, Litia si Utrenia - în Catedrala Mitropolitana).

JOI, 15 octombrie
- 07.00-11.30 - Miezonoptica, Acatistul Sf. Ier. Vasile cel Mare, Ceasurile, Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitana).
- 12.00 - Binecuvântarea noului an universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxa "Dumitru Staniloae" din Iasi (în Sala "Dr. Iustin Moisescu" a Centrului eparhial Iasi). Momentul va fi urmat de lansarea volumului "Povesteste ce a facut Sfântul pentru tine... Viata si minunile Sfântului Luca Doctorul, Arhiepiscopul Simferopolului", în prezenta autorului, Arhim. Dionisios Anthopoulos din Grecia.
- 16.00-18,00 - Ceasul al IX-lea, Vecernia si Paraclisul Sf. Cuv. Parascheva (în Catedrala Mitropolitana).

Expozitia de arta fotografica ORTHPHOTO va fi gazduita la Sala Gotica a Manastirii "Sf. Trei Ierarhi" din Iasi în perioada 10-15 octombrie 2009.

Hristos este cu noi!

Cinstirea Maicii Domnului in Traditia Ortodoxa (7)Râvnă fără cunoştinţă (2)

Cinstirea Maicii Domnului in Traditia Ortodoxa

Sf. loan Maximovici
Trad.: Cristian Maxim
După: „The Ortodox Veneration of the Mother of God”
tradusă din limba rusă de Părintele Serafim Rose
6. Râvnă fără cunoştinţă (2)

(Romani 10, 2)

Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă a „Imaculatei Concepţii”a adevăratei cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria

Dar putem să le răspundem acestora cu cuvintele Sfântului Epifanie al Ciprului: „în amândouă aceste erezii sălăşluieşte aceeaşi vătămătură: atunci când oamenii nesocotesc cinstirea Maicii lui Dumnezeu şi atunci când, dimpotrivă o slăvesc mai mult decât îi este cuvenit în chip propriu” (Panarion „împotriva Colyridienilor”). Acest Sfânt Părinte îi ceartă pe aceia care aproape că îi aduc Pururea Fecioarei închinare ca lui Dumnezeu: „Să fie cinstită Maica Domnului, dar singur lui Dumnezeu să I se aducă închinare” (Idem). «Deşi Maria a fost vas ales al Iui Dumnezeu, totuşi ea a fost femeie prin fire, cu nimic deosebită de ceilalţi. Şi chiar dacă în viaţa Maicii Domnului şi în Sfânta Tradiţie ni se istoriseşte că i-a fost spus tatălui său Ioachim, în pustie: „Femeia ta a zămislit”, totuşi această zămislire nu a putut fi ftră unire conjugală şi fără sămânţă bărbătească» (Ibidem). „Nu trebuie a adora ceea ce le este propriu Sfinţilor din ceruri, ci trebuie adorat Stăpânul lor. Maria nu este Dumnezeu şi nu a primit un trup ceresc, ci unul ieşit din unirea unui bărbat cu o femeie; iar potrivit făgăduinţei, asemeni lui Isaac a fost gătită spre a intra în iconomia dumnezeiască. Dar pe de altă parte să nu încerce să o defaime nebuneşte cineva pe Pururea Fecioara” (Sfântul Epifanie, împotriva antidicomarioniţilor).
Biserica Ortodoxă, cinstind-o pe Maica Domnului în cântările şi rugăciunile rânduite, nu îndrăzneşte să îi atribuie ceea ce nu a fost împărtăşit despre ea prin Sfânta Scriptură sau prin Sfânta Tradiţie. „Adevărului îi este străin tot ceea ce este exagerat, aşa cum îi este străin tot ceea ce este spus numai pe jumătate. El dă fiecărui lucru măsura potrivită şi locul potrivit” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învăţăturii bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului). Slăvind neprihănirea Pururea Fecioarei şi tăria cu care a purtat toate suferinţele din timpul vieţii sale pământeşti, Părinţii Bisericii au lepădat, pe de altă parte ideea cum că Maica Domnului a fost mijlocitoare între Dumnezeu şi om, în sensul unei asocieri la Răscumpărarea firii omeneşti. Vorbind despre pregătirea Maicii Domnului spre a muri împreună cu Fiul ei şi pentru a suferi împreună cu El Patimile pentru mântuirea tuturor, un vestit Părinte al Bisericii din Apus, Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului adaugă: «Dar pătimirile lui Hristos nu au avut nevoie de nici un ajutor, după cum însuşi a spus cu mult înainte prin gura Proorocului: „Priveam în jun nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci braţul Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost” (Isaia 63:5)» (Sfântul Ambrozie, Despre viaţa Maicii Domnului şi despre pururea-fecioria Sfintei Maria, capitolul 7).
Acelaşi Sfânt Părinte învaţă despre păcatul strămoşesc de care numai singur Mântuitorul este lipsit, astfel: „între toţi cei născuţi din femeie nu este nici unul desăvârşit întru sfinţenie, înafară de Domnul nostru Iisus Hristos Care, într-un chip nou şi cu totul străin, prin naştere curată nu a fost prihănit de întinăciune pământească” (Sfântul Ambrozie, Comentarii la Luca). „Singur Fiul Iui Dumnezeu este fără de păcat. Toţi cei născuţi în chip firesc din bărbat şi femeie sunt din această pricină, a unirii cărnii, făcuţi vinovaţi păcatului. Prin urmare El, Care nu are păcat nu a fost zămislit în acest chip” (Sfântul Ambrozie, Despre căsătorie şi despre desfrânare). „Un singur Om, Mijlocitorul între Dumnezeu şi ceilalţi oameni este slobod de înlănţuirea naşterii păcătoase, căci S-a născut din Fecioară, iar în naşterea Sa nu a fost întinat de păcat” (Sfântul Ambrozie, Împotriva lui Iulianus)
Un alt vestit învăţător al Bisericii cinstit în Apus în mod cu totul deosebit, Fericitul Augustin scrie: «iar despre ceilalţi oameni, mai puţin Cel Care este piatra din capul unghiului, nu văd nici un alt chip de a deveni temple a lui Dumnezeu şi locaşuri ale Celui Preaînalt în afara naşterii în duh, care trebuie să fie precedată de naşterea în trup. Aşadar, oricât de mult ne-am gândi la pruncii care sunt încă în pântecele mamei, chiar dacă Evanghelistul spune despre Sfântul Ioan Botezătorul că a săltat de bucurie în pântecele mamei sale (ceea ce s-a petrecut prin lucrarea Duhului Sfânt), sau dacă însuşi Domnul îi spune lui Ieremia: „înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit” (Ieremia 1, 5) -, nu contează cât de mult aceste vorbe ar putea sau nu să ne ducă cu gândul la faptul că în această stare copiii pot ajunge la o anume sfinţenie totuşi, în nici un caz nu încape îndoială că starea de sfinţenie prin care cu toţii la un loc şi fiecare dintre noi devenim temple ale lui Dumnezeu o ating doar aceia dintre noi care s-au născut din nou; iar pentru a fi născut din nou înseamnă că te-ai mai născut o dată. Numai aceia care au fost deja născuţi se pot uni cu Hristos şi cu Trupul Său cel sfânt care face Biserica Sa templu viu al slavei lui Dumnezeu» (Fericitul Augustin, Scrisoarea 187).
Cuvintele de mai sus, care sunt ale unora dintre învăţătorii cei din vechime ai Bisericii dovedesc faptul că şi în Apus învăţătura care acum este răspândită, înainte era lepădată. Chiar după căderea bisericii Apusene, Bernard care este recunoscut ca fiind o voce importantă, scria: «Mă înspăimânt acum, văzând că unii dintre voi au ales să schimbe lucruri de căpătâi, aducând sărbători noi, necunoscute înainte de către Biserică, sărbători care nu sunt primite de gândire şi de predania cea din vechime. Suntem noi cu adevărat mai înţelepţi şi mai smeriţi decât părinţii noştri? Veţi zice: Trebuie să o slavim pe Maica Domnului cât mai mult cu putinţă. Aceasta este adevărat, dar cinstirea împărătesei Cerurilor cere dreaptă socoteală. Această Fecioară-împărăteasă nu are trebuinţă de cinstire neadevărată, având prin sine cununile adevărate ale slavei şi însemnele demnităţii. Cinstiţi-i neprihănirea trupului şi sfinţenia vieţii sale! Minunaţi-vă de mulţimea darurilor Fecioarei, închinaţi-vă Fiului ei, înălţaţi-o pe cea care a zămislit fără a cunoaşte atingere şi a născut fără a şti durerea! Şi ce ar mai trebui adăugat la aceste cinstiri? Lumea spune că trebuie cinstită zămislirea sa care a fost mai înainte de slăvită sa naştere, căci dacă nu ar fi existat mai înainte zămislirea, nici naşterea nu ar fi fost slăvită. Dar dacă cineva, din aceleaşi motive ar spune că trebuie să aducem aceeaşi cinstire şi părinţilor Fecioarei? S-ar putea cere în acelaşi chip şi pentru bunicii şi străbunicii ei, până la infinit. Mai mult, cum poate să nu fie păcat acolo unde a fost atingere trupească? Mai mult decât toate acestea, să nu afirme cineva că Pururea Fecioara a fost zămislită de la Duhul Sfânt, iar nu de către om. Susţin cu hotărâre că Duhul Sfânt S-a coborât peste ea, iar nu că a venit cu ea».«Spun ca Fecioara nu putea atinge sfinţenia înainte de a fi zămislită cu atât mai mult, cu cât nu fiinţa. Dacă, cu atât mai mult nu putea fi sfinţită în clipa zămislirii din pricina păcatului care este nedespărţit de zămislirea firească, atunci rămâne doar că a fost sfinţită după ce a fost zămislită în pântecele maicii sale. Această sfinţire, dacă nimiceşte păcatul sfinţeşte naşterea, iar nu zămislirea sa. Nimănui nu-i este dat să fie zămislit întru sfinţenie; numai Domnul Iisus Hristos a fost zămislit de la Duhul Sfânt, fiind astfel Singurul cu totul curat încă de la zămislirea Sa. Inafară de El este adevărat pentru toţi cei din spiţa omenească ceea ce unul dintre urmaşii lui Adam spune despre el însuşi, atât din smerenie cât şi din adevărului: „Că iată întru ferădelegi m-am zămislit” (Psalmul5 0, 6). Cum poate cineva să spună că zămislirea sa a fost întru totul curată, odată ce nu este o lucrare a Duhului Sfânt, fără a mai spune că s-a născut din poftă trupească? Desigur că Pururea Fecioara nu primeşte cinstirea care este vădit că slăveşte păcatul. Ea nu poate în nici un chip să primească o noutate scornită împotriva învăţăturii Bisericii, o noutate care este rădăcina neluării aminte, sora necredinţei şi fiica uşurătăţii minţii» (Bernard, Scrisoarea 174). Cele spuse mai sus vădesc noutatea şi absurditatea dogmei bisericii Apusene.
Invăţătura lipsei desăvârşite a păcatului (1) la Maica Domnului nu se potriveşte nici cu Sfintele Scripturi unde, de mai multe ori se aminteşte de lipsa păcatului numai la Cel despre Care se spune că „unul este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus” (1 Timotei2, 5); „şi păcat în El nu este” (7 Ioan 3, 5); „Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (1 Petru 2, 22); „ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 15); „Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat” (2 Corinteni 5:21). Pe când, cu privire Ia restul oamenilor se spune „Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat?” (Iov 14, 4). „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi… Căci dacă, pe când eram încă vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui” (Romani 5, 8-10).
(2) Această învăţătură contrazice de asemenea Sfanta Tradiţie conţinută în numeroase scrieri ale Sfinţilor Părinţi, unde se vorbeşte despre slăvită sfinţenie a Maicii lui Dumnezeu doar de la naşterea sa, ca şi de curăţirea sa de către Duhul Sfânt la zămislirea Mântuitorului, iar nu la zămislirea sa de către Sfânta Ana. „Căci nimeni nu este fară de păcat înaintea Ta, chiar dacă ar trăi numai o zi pe faţa pământului, ci numai Tu Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care ai venit în lume feră de păcat şi prin Care noi cei credincioşi am dobândit milă şi iertare de păcate” (Sfântul Vasile cel Mare, A treia rugăciune de la Vecernia Cinzecimiî). „Dar când Hristos a venit în lufne neavând tată si dintr-o Maică-Fecioară, curată, ce n-a cunoscut nunta, temătoare de Dumnezeu, neprihănită şi care nu a ştiut de bărbat şi, întrucât I se potrivea să Se nască El a curăţat prin aceasta firea femeiască, stingând amărăciunea Evei şi biruind legile firii” (Sfanţul Grigorie Teologul, Lauda fecioriei). Oricum, chiar şi atunci, aşa cum Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur spun, Maica Domnului nu a fost aşezată intr-o stare în care nu mai putea să păcătuiască, ci a purtat mai departe grija mântuirii sale, biruind toate ispitele ieşite în cale (Sfântul Ioan Hrisostom, Comentarii la Sfânta Evanghelie după Ioan> Omilia LXXXV; Sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea 160).
(3) învăţătura potrivit căreia Maica Domnului a fost curăţită de orice păcat înainte de naşterea sa, astfel încât din ea să poată fi zămislit curat Hristos este lipsită de noimă. Căci, dacă Hristos s-ar fi putut naşte numai dacă Fecioara s-ar fi născut curată, ar fi fost de trebuinţă ca şi părinţii ei, la rândul lor să fi fost lipsiţi cu desăvârşire de păcatul strămoşesc, deci să fi fost născuţi din alţi părinţi lipsiţi de păcat şi, tot aşa mergând mai departe în acest fel, se poate trage concluzia că Hristos nu S-ar fi putut întrupa decât dacă toţi strămoşii Săi după trup, până la Adam inclusiv, ar fi fost mai dinainte curăţiţi de păcatul strămoşesc. Dar atunci nu ar mai fi fost de trebuinţă ca Hristos însuşi să vină în trup, de vreme ce întruparea s-a săvârşit pentru a nimici păcatul.
(4) De asemenea, această învăţătură, ca şi aceea că Maica Domnului a fost păzită de harul lui Dumnezeu spre a nu cădea în păcat îl arată pe Dumnezeu nemilostiv şi nedrept. Căci dacă, Dumnezeu ar fi putut să o păzească pe Maria de păcate şi să o cureţe de urmele păcatelor înainte de se fi născut, atunci de ce nu i-a curăţat şi pe ceilalţi oameni înainte de naştere, ci i-a lăsat mai departe în păcat? Aşadar, reiese de aici că Dumnezeu mântuieşte oamenii în ciuda voinţei lor, hotărând pentru unii, mai înainte de a se fi născut mântuirea lor.
(5) Invăţătura cea nouă, ce pare să aibă pretenţia că o slăveşte pe Maica Domnului, în realitate ii defăima toate virtuţile. La urma urmei, dacă Maria, chiar în pântecele maicii sale, când nu putea să dorească nimic nici bun, nici rău a fost păzită de harul lui Dumnezeu de orice prihănire, iar după naşterea sa, tot prin acest har a fost păzită de a mai păcătui, atunci ce merit ar mai avea ea? Dacă ar fi fost aşezată într-o stare în care să nu mai poată păcătui şi nu a mai păcătuit, atunci pentru ce a slăvit-o Dumnezeu într-atât? Dacă ea, fară a purta nici o luptă şi fară a avea nici cea mai mică plecare înspre păcat a rămas curată, atunci de ce a fost ea încununată mai mult decât oricine altcineva? Nici o biruinţă nu se poate arăta fără un vrăjmaş înfrânt.
Curăţia şi sfinţenia Pururea Fecioarei constă în aceea că ea, fiind „fiinţă omenească cu patimi, asemeni nouă” într-atât L-a iubit pe Dumnezeu şi atât I s-a dăruit, încât prin curăţia sa a fost înălţată deasupra întregii firi omeneşti. De aceea, fiind mai înainte cunoscută şi dinainte aleasă, ei i-a fost dat să fie curăţită prin Duhul Sfânt, Care a umbrit-o şi a zămislit în pântecele ei pe Mântuitorul lumii. Invăţătura Imaculatei Concepţii, adică a curăţirii sale prin harul lui Dumnezeu neagă biruinţa ei asupra ispitelor, preschimbând-o dintr-o biruitoare căreia i se cuvine să primească cununa slavei într-o unealtă oarbă a voii dumnezeieşti.
Aşadar, acest „dar” oferit Maicii Domnului de către Papa Pius al IX-lea şi toţi care au gândit că o pot slăvi pe Maica Domnului prin aceea că scornesc noi „adevăruri” nu este nicidecum o mai mare slăvire şi o mai mare cinstire a Fecioarei, ci mai degrabă o micşorare a slavei Maicii lui Dumnezeu. Intrutot Sfânta Fecioară a fost într-atât slăvită de însuşi Dumnezeu, într-atât de înălţată în timpul petrecerii ei aici pe pământ, încât nici o găselniţă omenească nu poate adăuga, măcar cât de puţin slavei şi cinstirii ei. De aceea, cei care umblă cu inovaţii nu fac altceva decât să-i ascundă chipul dinaintea ochilor lor. „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşartă înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos”, scria Sfântul Apostol Pavel, insuflat de Duhul Sfânt (Coloseni 2, 8).
O asemenea „deşartă înşelăciune” este şi învăţătura despre Imaculata Concepţie a Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, învăţătură care la prima vedere îi înalţă, dar care de fapt îi micşorează cinstirea. Ca orişice minciună este o sămânţă a „tatălui minciunii” (Ioan 8, 44), diavolul care a izbutit în acest chip să amăgească pe mulţi care nu înţeleg că prin aceasta o hulesc pe Maica Domnului. împreună cu această învăţătură trebuiesc lepădate toate celelalte care izvorăsc din ea sau îi sunt asemănătoare. Strădania de a o înălţa pe Maica Domnului pe aceeaşi treaptă cu Hristos, astfel încât Răscumpărătorul şi „Co-Răscumpărătoarea” să fi suferit la fel potrivit învăţăturii papistaşe, sau că „firea umană a Maicii Domnului în rai, alături de Dumnezeu-Omul Iisus împreună ne descoperă icoana completă a omului”[1] – este de asemenea o înşelăciune deşartă şi o amăgire a filosofiei. în Hristos Iisus „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3,28); şi Hristos a răscumpărat întregul neam omenesc; de aceea, la Slăvită învierea Sa se spune că „Adam dănţuieşte şi Eva se bucură” {Condacul învierii pe glasul întâi şi al treilea), iar prin înălţarea Sa Domnul a ridicat întreaga fire omenească.
De asemenea, acea învăţătură care spune că Maica Domnului este „o completare a Sfintei Treimi” sau un „al patrulea Ipostas”, că „Fiul şi Maica sunt revelări ale Tatălui prin cel de-al Doilea şi cel de-al Treilea Ipostas”, că Fecioara Maria este „o făptură creată, dar în acelaşi timp fără a mai fi creată” – toate acestea sunt rodul înţelepciunii deşarte, mincinoase, care nu se mulţumeşte cu ceea ce Biserica a păstrat încă din vremurile Apostolilor, ci se luptă să o slăvească pe Preasfânta Fecioară mai mult chiar decât a slăvit-o Dumnezeu.
In acest chip se împlinesc cuvintele Sfântului Epifanie al Ciprului: „Unii fără de căpătâi în părerile lor despre Preasfânta şi Pururea-Fecioara s-au străduit şi se sârguiesc să o pună pe aceasta în locul lui Dumnezeu” (Sfântul Epifanie, împotriva antidicomarioniţibr). Dar, ceea ce îi este adus Fecioarei în desăvârşită şi învârtoşată nesimţire, în loc să îi fie spre laudă i se face spre hulire; iar Preacurata leapădă minciunile, fiind Maica Adevărului (Ioan 14, 6).Hristos este cu noi!

Cinstirea Maicii Domnului in Traditia Ortodoxa (6)Râvnă fără cunoştinţă (1)

CINSTIREA MAICII DOMNULUI ÎN TRADIŢIA ORTODOXA

Sf. loan Maximovici
Trad.: Cristian Maxim
După: „The Ortodox Veneration of the Mother of God”
tradusă din limba rusă de Părintele Serafim Rose

6. Râvnă fără cunoştinţă (1)

(Romani 10, 2)

Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă a „Imaculatei Concepţii”a adevăratei cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria

Când aceia care au încercat să prihănească viaţa neprihănită a Preacuratei Fecioare au fost făcuţi de ocară în acelaşi chip cu aceia care îi tăgăduiseră pururea-fecioria, cu aceia care îi lepădaseră cinstea ei de Maică a lui Dumnezeu şi cu aceia care i-au defăimat icoanele, atunci când slava Maicii lui Dumnezeu lumina întreaga făptură, a apărut o învăţătură care părea că o proslăveşte pe Pururea Fecioara Măria, dar care cu adevărat îi tăgăduia toate virtuţile.
Această învăţătură numită a Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria, a fost primită de către următorii tronului papal al Romei. în ea se spune că „Preabinecuvântata Fecioară Maria din chiar primul moment al conceperii sale, printr-o graţie specială a Atotputernicului Dumnezeu şi printr-un privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Cristos, Salvatorul neamului omenesc a fost păstrată scutită de toată necurăţia păcatului originar” (Bula Papală a Papei Pius al IX-lea, referitoare la noua dogmă). Cu alte cuvinte, Maica Domnului a fost ferită de păcatul strămoşesc de la chiar zămislirea sa prin harul lui Dumnezeu, ajungând astfel într-o stare în care îi era cu neputinţă de a mai avea păcate personale.
Creştinii nu au mai auzit de aceste lucruri înainte de secolul al IX-lea, când abatele de Cordoba, Paschasius Radbertus a adus în discuţie pentru prima dată faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost zămislită fără păcatul strămoşesc. Începând cu secolul al XII-lea, această idee a prins rădăcini şi a început să se răspândească tot mai mult între clerul şi mulţimea credincioşilor bisericii din Apus care căzuseră deja din sânul Bisericii Soborniceşti, pierzând prin aceasta darul Duhului Sfânt.
Orişicum, aceasta nu înseamnă că toţi credincioşii bisericii Romane s-au învoit cu această nouă învăţătură. Au fost deosebiri de păreri chiar şi printre cei mai vestiţi teologi ai Occidentului, consideraţi stâlpii bisericii Latine. Toma d’Aquino şi Bemard de Clairvaux tăgăduiau această dogmă într-un mod hotărât, în timp ce Duns Scot o apăra. De la învăţători, această dezbinare şi neînţelegere a fost preluată de învăţăceii lor. Călugării dominicani, urmându-1 pe învăţătorul lor Toma d’Aquino predicau împotriva Imaculatei Concepţii, în timp ce următorii lui Duns Scot, franciscanii se străduiau să o răspândească pretutindenea. Lupta între aceste două curente a continuat timp de mai multe secole, atât într-una, cât şi în cealaltă dintre tabere găsindu-se persoane considerate între catolici ca fiind autorităţi puternice ale bisericii.
Nu se găsea, de asemenea nici un sprijin în limpezirea acestei poticniri nici prin vedeniile pe care mulţi oameni mărturisiseră că le-au fost trimise de sus. O anume Bridget, călugăriţă suedeză din secolul al XIV-lea, vestită în timpurile ei în biserica Romei povestea în scrierile sale despre apariţiile Maicii Domnului care a înştiinţat-o nemijlocit că a fost zămislită „imaculat”, lipsită de păcatul strămoşesc. Dar o altă nevoitoare, contemporană ei, mai bine cunoscuta Caterina de Siena spunea că în zămislirea sa, Maica Domnului a participat la păcatul strămoşesc, încredinţare pe care Caterina o căpătase în urma unei descoperiri venită de la însuşi Hristos.
Aşadar, pentru mult timp credincioşii bisericii Romane nu au putut nici pe baza tratatelor teologice, nici pe cea a descoperirilor miraculoase care se contraziceau una pe alta, să-şi dea seama de ce parte se găseşte adevărul. Papii Romei până la Sixtus al IV-lea (sfârşitul secolului al XV-lea) au rămas înafara acestei dezbinări şi numai acest papă în 1475 a îngăduit o slujbă în care învăţătura Imaculatei Concepţii era arătată în chip lămurit, pentru ca la câţiva ani după aceasta să se opună osândirii unora care credeau în Imaculata Concepţie. Dar, chiar şi Sixtus al IV-lea nu era încă hotărât să mărturisească această învăţătură ca învăţătura neclintită a Bisericii; ba mai mult, pe de-o parte s-a opus osândirii celor ce credeau în Imaculata Concepţie, iar pe de altă parte nu i-a osândit nici pe cei care nu credeau în acest fel.
Între timp, dogma Imaculatei Concepţii îşi găsea noi şi noi părtaşi între cei ce erau în biserica Latină, iar pricina era că le părea acelora că sunt mai evlavioşi şi mai bineplăcuţi Maicii Domnului, dăruindu-i acesteia o cinstire cât mai mare cu putinţă. Strădania oamenilor de a o preaslăvi ca Mijlocitoare Cerească pe de-o parte, pe de altă parte căderea teologilor occidentali în speculaţii abstracte care duceau doar la un adevăr părelnic (scolasticismul) şi, în cele din urmă sprijinul oferit acestei învăţături de papii romani de după Sixtus al IV-lea, toate acestea au dus la aceea că ideile privitoare la Imaculata Concepţie, idei exprimate pentru prima oară de Paschasius Radbertus în secolul al IX-lea deveniseră încredinţare desăvârşită a bisericii Latine în secolul al XDC-lea. Rămânea doar proclamarea acestora ca fiind învăţătura bisericii, ceea ce a şi rost tăcut de către Papa Pius al IX-lea în timpul unei ceremonii solemne din 8 decembrie 1854, când a afirmat că Imaculata Concepţie a Preasfintei Fecioare este o dogmă a bisericii Romane.
În acest fel biserica Romei a mai adăugat o abatere de la învăţătura dreaptă pe care şi ea la rându-i o mărturisise înainte de a se rupe de Biserica Sobornicească şi Apostolească, a cărei credinţă a fost păstrată până acum, neştirbită şi neschimbată, de către Biserica Ortodoxă. Proclamarea noii dogme a mulţumit marea mulţime a credincioşilor catolici care, în simplitatea lor au crezut că aceasta va sluji la o mai mare cinstire adusă Maicii lui Dumnezeu, făcându-i prin această mărturisire un nepreţuit dar. A satisfăcut de asemenea şi slava deşartă a teologilor occidentali care au scornit şi au apărat această învăţătură. Dar înainte de toate, proclamarea acestei noi dogme a fost aducătoare de foloase tronului papal însuşi de vreme ce, proclamând prin autoritatea sa o dogmă nouă a bisericii, chiar dacă a ascultat de părerile episcopilor bisericii Catolice papa şi-a însuşit în mod deschis prin acest simplu act dreptul de a schimba învăţătura bisericii Romane, şi de a-şi aşeza propriul său glas deasupra mărturiei Sfintelor Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. O deducţie firească a acestor lucruri este faptul că papii Romei au fost infailibili în ceea ce priveşte credinţa, după cum acest lucru a şi fost proclamat de către acelaşi Papă Pius al IX-lea tot ca şi o dogmă a bisericii Catolice, în 1870.
În acest chip era schimbată învăţătura bisericii Apusene după ce a căzut din comuniunea cu Biserica cea adevărată. Au fost introduse noi şi noi gândind că prin acestea va fi mult mai slăvit Adevărul, dar în realitate nefăcând altceva decât să-L nimicească, în timp ce Biserica Ortodoxă, cu smerenie mărturiseşte învăţătura primită de la Hristos însuşi şi de la Sfinţii Apostoli, biserica Romei îndrăzneşte să adauge lucruri noi acestei învăţături, de multe ori datorită râvnei fără cunoştinţă (după Romani 10, 2), alteori datorită căderilor în superstiţii ori în „împotrivirile ştiinţei mincinoase” (1 Timotei 6, 20). Şi nici nu putea fi altfel, căci aceea că „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) a fost făgăduită numai şi numai Bisericii celei Adevărate şi Soborniceşti; dar pentru cei ce s-au îndepărtat de ea se vor împlini cuvintele: „Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15, 4).
Este adevărat că în definiţia noii dogme se spune că nu s-a statornicit o nouă învăţătură, ci a fost proclamat ca aparţinând Bisericii ceea ce fusese dintotdeauna în Biserică şi ceea ce ţinuseră mulţi dintre Sfinţii Părinţi, din ale căror scrieri sunt citate unele fragmente. Dar toate textele Sfinţilor Părinţi citate vorbesc numai despre preasfinţenia Pururea Fecioarei şi despre neprihănirea sa, dându-i o mulţime de nume care să-i arate neprihănirea şi starea sa duhovnicească înaltă; însă niciunde în aceste citate nu se află vreun cuvânt care să vorbească despre neprihănirea zămislirii sale. Ba mai mult, aceiaşi Sfinţi Părinţi afirmă în alte locuri că singur Hristos este cu desăvârşire lipsit de orice păcat, în timp ce toţi ceilalţi muritori, fiind născuţi din Adam poartă un trup supus legii păcatului.
Nimeni dintre Sfinţii Părinţi de dinainte nu a afirmat vreodată că Dumnezeu, într-un chip cu totul minunat ar fi curăţit-o pe Fecioara Maria încă pe când aceasta se afla în pântece, mulţi chiar arătând că Pururea Fecioara, asemeni tuturor celorlalţi oameni a avut de purtat lupta împotriva firii căzute, păcătoase, dar că a biruit orice ispită şi a fost mântuită de către Dumnezeiescul său Fiu.
Şi teologii catolici spun că Pururea Fecioara Maria a fost mântuită de către Hristos. Dar ei înţeleg prin aceasta aceea că Maria a fost ferită de împărtăşirea păcatului strămoşesc în vederea meritelor viitoare ale Iui Hristos (Bula Papala despre Dogma Imaculatei Concepţii).
Potrivit învăţăturii lor, Pururea Fecioara a primit mai înainte darul pe care Hristos 1-a făcut celorlalţi oameni prin Patimile şi Moartea Sa pe lemnul Sfintei Cruci. Mai mult, vorbind despre chinul prin care a trecut Maica Domnului atunci când a stat sub Crucea iubitului său Fiu şi, îndeobşte despre suferinţa de care a fost plină viaţa Maicii Domnului, aceiaşi teologi le consideră ca un adaos la pătimirile lui Hristos, zicând astfel că Maica Domnului este Co-Răscumpărătoarea noastră. Potrivit unui teolog catolic, „Maria este împreună-lucrătoare cu Răscumpărătorul nostru ca şi Co-Răscumpărătoare”. „În actul răscumpărării ea, într-un anume fel L-a ajutat pe Cristos” (Catehismul Dr-ului Weimar). „Maica Domnului – scrie Dr. Lenz în a sa Mariologie – a purtat povara martiriului cu curaj, cât cu bucurie, chiar dacă având inima frântă”. Din acest motiv, ea este „o completare a Sfintei Treimi” şi, „aşa cum Fiul său este singurul Mijlocitor ales de Dumnezeu între majestatea Sa ofensată şi omenirea păcătoasă, exact în acelaşi mod, singura Mijlocitoare pusă de El între Fiul Său şi noi este Fericita Fecioară”. „Sub trei aspecte – ca Fiică, Mamă si Aleasă a lui Dumnezeu – Fecioara Maria este înălţată la o anumită egalitate cu Tatăl, la o anumită superioritate asupra Fiului, la o anumită apropiere de Spiritul Sfânt” (Imaculata Concepţie, Maiou Episcopul de Bourges).
Aşadar, potrivit învăţăturii reprezentanţilor teologiei latine, în lucrarea de răscumpărare a neamului omenesc Pururea Fecioara Maria este pusă pe aceeaşi treaptă cu însuşi Mântuitorul şi este înălţată la starea de egalitate cu Dumnezeu. Cred că nimeni nu ar putea merge mai departe de atât. Iar dacă toate acestea nu au fost încă definitiv formulate ca dogmă a bisericii Romane totuşi, făcând primul pas pe această cale, Papa Pius al IV-lea a arătat direcţia de urmat pentru viitoarea dezvoltare a învăţăturii recunoscute de către biserica sa şi a întărit, indirect mai sus citata învăţătură despre Pururea Fecioara Maria.
În acest fel, biserica Romană, în strădaniile sale de a-i aduce Maicii Domnului o cât mai mare cinstire merge pe calea zeificării ei. Iar dacă acum voci cu autoritate în biserică o numesc pe Fecioara „completare” a Sfintei Treimi, ne putem aştepta ca Maica Domnului să fie adorată asemeni lui Dumnezeu.
Pe această cale merg şi anumiţi gânditori din timpurile noastre aparţinând Bisericii Ortodoxe, dar care îşi clădesc un nou sistem teologic având drept fundament dogmatic învăţătura despre Sofia – care este înţelepciunea -, ca o energie deosebită ce uneşte pe Dumnezeu cu creaţia. Asemeni celorlalţi şi ei, dezvoltând învăţătura despre demnitatea Maicii Domnului vor să vadă în ea o Esenţă, aşezată într-un anume fel Ia mijlocul distanţei dintre Dumnezeu şi om. în anumite privinţe sunt mult mai moderaţi decât teologii latini, dar în altele, dacă vă vine să credeţi i-au lăsat cu mult în urmă. Căci în timp ce neagă Imaculata Concepţie şi lipsa păcatului strămoşesc la Maica Domnului, aceştia învaţă că a fost slobodă de orice păcat personal, văzând în ea o mijlocitoare între om şi Dumnezeu, asemeni lui Hristos: în Persoana lui Hristos a venit printre oameni a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul mai dinainte de veci, Fiul lui Dumnezeu, pe când în Fecioara este arătat Duhul Sfânt.
Folosindu-ne de cuvintele unuia dintre cei ce propovăduiesc această învăţătură, atunci când Sfântul Duh a venit şi s-a sălăşluit în Fecioara Maria aceasta a dobândit „o viaţă diadică, omenească si dumnezeiască; iar că ea a fost complet îndumnezeită este din pricină că în fiinţa sa ipostatică s-a revelat în mod viu, creator Duhul Sfânt”. „Ea este o manifestare completă a Celui de-al Treilea Ipostas”, „o făptură creată, dar în acelaşi timp fără a mai fi creată”. Această strădanie spre zeificarea Maicii Domnului se vede înainte de toate în Apus unde, în acelaşi timp o sumedenie de secte cu caracter protestant, împreună cu marile curente protestante – luteranismul şi calvinismul -, care în general desconsideră cinstirea Maicii Domnului şi chemarea numelui ei în ajutor, se bucură de o mare popularitate.Hristos este cu noi!

Cinstirea Maicii Domnului in Traditia Ortodoxa (5)Încercarea iconoclaştilor de a micşora slava Împărătesei Cerurilor şi cum au fost ei ruşinaţi.

CINSTIREA MAICII DOMNULUI ÎN TRADIŢIA ORTODOXA

Sf. loan Maximovici
Trad.: Cristian Maxim
După: „The Ortodox Veneration of the Mother of God”
tradusă din limba rusă de Părintele Serafim Rose

5. Încercarea iconoclaştilor de a micşora slava Împărătesei Cerurilor şi cum au fost ei ruşinaţi.

Dupa cel de-al treilea sinod a toată lumea, creştinii atât în Constantinopol, cât şi în celelalte părţi ale Imperiului, au început a cere cu şi mai multă putere mijlocirea Maicii Domnului, iar nădejdile puse în rugăciunile ei nu au fost zadarnice. Maica Domnului a fost ajutătoarea nenumărator suferinzi, necăjiţi şi a multora aflaţi în nenorociri. De multe ori a pus pe fugă duşmanii care împresurau Constantinopolul, arătându-se astfel ca apărătoare preaputernică a cetăţii, oarecând chiar arătând în chip văzut Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, minunatul ei Acoperământ întinzându-se asupra credincioşilor ce stăruiau noaptea în rugăciune în biserica din Vlaherne.
Împărăteasa Cerurilor le-a dăruit biruinţe în bătălii impăraţilor bizantini care obişnuiau să poarte cu dânşii în luptă Icoana Maicii Domnului Hodighitria. Tot ea i-a întărit şi pe pustnicii şi nevoitorii care se luptau împotriva patimilor şi a slăbiciunilor firii omeneşti căzute. Ea este aceea care i-a luminat şi i-a “îndrumat pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, printre care s-a aflat şi Sfântul Chirii al Alexandriei atunci când acesta s-a îndoit de sfinţenia si curăţenia Sfântului Ioan Gură de Aur.
Preacurata Fecioară este aceea care a pus în gura cântăreţilor Bisericii cântări şi imne preaminunate, adesea făcând să le meargă vestea unora dintre acei care înainte nu aveau darul cântării, dar care au fost lucrători smeriţi, cum s-a întâmplat şi cu Sfântul Roman Melodul. Este dar de mirare cum creştinii se sârguiau să slăvească numele celei ce neîncetat se ruga pentru ei? Întru cinstirea ei au fost rânduite zile de praznic, ei i-au fost închinate mulţime de imne şi de cântări, iar slăvită icoana sa era cinstită pretutindenea.
Dar răutatea stăpânitorului acestui veac i-a într-armat pe fiii pierzării spre a porni încă o dată lupta împotriva lui Emanuel şi a Preacuratei Sale Maici, în acelaşi Constantinopol care preaslăvea acum, aşa cum înainte o făcuse Efesul pe Maica Domnului ca pe o neînfruntată apărătoare a sa. Neîndrăznind la început să hulească făţiş împotriva Celui ce a biruit pe tatăl lor diavolul, au încercat a micşora slava ce i se aducea Maicii lui Dumnezeu oprind cinstirea icoanelor Mântuitorului şi a prietenilor Săi, numind acest lucru „închinare la idoli”. Dar Maica Domnului i-a întărit mai ales în acele zile grele pe cei ce aveau râvnă în lupta ce o duceau pentru apărarea cinstirii icoanelor, arătând multe semne şi minuni prin icoanele sale şi vindecând mâna Sfântului Ioan Damaschinul, cel care a aşternut pe hârtie multe scrieri spre apărarea icoanelor.
Dar prigonirea celor care cinsteau sfintele icoane şi pe Sfinţi s-a sfârşit încă o dată cu o biruinţă a credinţei ortodoxe, căci cinstirea adusă icoanelor se răsfrânge asupra celor zugrăviţi într-însele; iar Sfinţii lui Dumnezeu sunt cinstiţi ca şi prieteni ai Lui pentru Duhul Sfânt Care S-a sălăşluit întru ei, după cuvintele Psalmistului care zice: „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi” (Psalm 138, 8). Preacurata Maică a lui Dumnezeu a fost slăvită în cer şi pe pământ iar ea, prin sfintele sale icoane, chiar în zilele când acestea erau supuse batjocurii vrăjmaşilor a arătat atât de multe minuni, încât şi astăzi, întru căinţă ne aducem aminte de ele. Cântarea „De Tine Acum s-a hotărât ca fiecare cântare din dumnezeiestile slujbe să se încheie cu un imn sau vers în cinstea Maicii Domnului . De multe ori în timpul anului, creştinii din toate părţile lumii se adună în biserici aşa cum se adunau şi înainte, spre a o ruga, spre a-i mulţumi pentru toate binefacerile pe care le-a arătat şi spre a-i cere milă Maicii lui Dumnezeu.
Dar putea vrăjmaşul creştinilor, diavolul care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) să rămână un privitor nepăsător al slavei celei Preacurate? Putea să se recunoască înfrânt şi să înceteze a se lupta împotriva adevărului, folosindu-se de cei care-i împlinesc voia? Şi aşa, când întreaga zidire răsuna de vestea cea bună a credinţei în Hristos, când în tot locul era chemat numele Preasfintei Născătoare, când lumea întreagă s-a umplut cu biserici, când casele creştinilor erau împodobite cu sfinte icoane, atunci a apărut şi a început să se răspândească o nouă şi mincinoasă învăţătură despre Maica Domnului. Această învăţătură este primejdioasă prin aceea că mulţi nu pot vedea cu repeziciune în ce măsură strică adevărata cinstire a Maicii Domnului.
„Se bucură ceea ce eşti plină de dar toată făptura” şi Icoana Maicii Domnului Tricheirusa (cu trei mâini) ne reamintesc de vindecarea minunată a Sfântului Ioan Damaschinul dinaintea acestei icoane; iar povestea Icoanei Maicii Domnului Portărita de la mănăstirea atonită Iviron ne spune despre minunata întâmplare care a făcut ca văduva la care fusese această icoană înainte, să voiască mai bine a o arunca în mare, decât a o da pe mâna vrăjmaşului.
Nici o prigoană împotriva celor care cinsteau pe Maica Domnului şi toate cele ce ţineau de pomenirea ei nu a putut micşora în vreun fel dragostea pe care creştinii o purtau Celei care era „Rugătoare caldă”.

Hristos este cu noi!

Cinstirea Maicii Domnului in Traditia Ortodoxa (4) Erezia nestoriană şi cel de-al treilea Sinod ecumenic

CINSTIREA MAICII DOMNULUI ÎN TRADIŢIA ORTODOXA

Sf. loan Maximovici
Trad.: Cristian Maxim
După: „The Ortodox Veneration of the Mother of God”
tradusă din limba rusă de Părintele Serafim Rose

4. Erezia nestoriană şi cel de-al treilea Sinod ecumenic

CAND TOŢI cei care au îndrăznit să hulească împotriva sfinţeniei şi curăţiei Preasfintei Fecioare Maria au fost aduşi la tăcere, vrăjmaşii au încercat să-i ştirbească cinstirea ce i se aducea ca Maică a lui Dumnezeu. In secolul al V-lea Arhiepiscopul Constantinopolului, Nestorie începea să predice poporului o învăţătură nouă, potrivit căreia Maria nu ar fi născut decât numai pe omul Iisus, în Care mai apoi Dumnezeu Şi-ar fi făcut sălaş şi ar fi locuit în El ca într-un templu. La început i-a îngăduit numai unui preot al său, Atanasie să propovăduiască unele ca acestea, dar mai apoi a început el însuşi să propovăduiască în biserică această străină învăţătură, cum că nimeni nu ar trebui să o numească pe Maria „Născătoare de Dumnezeu”, de vreme ce ea nu născuse pe Dumnezeu-Omul. Nestorie socotea că pentru sine este înjositor să se închine unui prunc înfăşat în scutece si dormind într-o iesle.
Asemenea predici au stârnit scandal pretutindenea în lume şi au întinat curăţia dreptei credinţe, mai întâi la Constantinopol, iar mai apoi peste tot unde ajungea vestea despre această nouă învăţătură. Sfântul Proclu (ucenicul Sfântului Ioan Hrisostom), care în acea vreme era episcop al Cizicului, iar mai apoi Arhiepiscop al Constantinopolului a ţinut o predică, de faţă fiind şi Nestorie, predică în care mărturisea cu tărie că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din Fecioara, care este, aşadar cu adevărat „Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu), căci încă din preacuratul ei pântece Dumnezeirea a fost unită cu Pruncul zămislit de la Duhul Sfânt; iar acest Prunc, chiar dacă a fost născut de Preacurata doar după firea Sa omenească, totuşi încă de la naştere a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Dar Nestorie a tăgăduit cu încăpăţânare lepădarea de străina sa învăţătură, susţinând că trebuie să se facă deosebire între Iisus şi Fiul lui Dumnezeu, Maria neputând fi deci numită „Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu), ci „Hristotokos” (Născătoare de Hristos), de vreme ce Iisus nu a fost decât Uns al lui Dumnezeu (Hristos sau Mesia), aşa cum fuseseră şi cei din vechime, Proorocii, dar întrecându-i pe aceia în deplinătatea unirii cu Dumnezeu. învăţătura lui Nestorie devenea astfel o tăgăduire a întregii iconomii a Mântuirii, căci dacă Preacurata nu este Născătoare de Dumnezeu, atunci Cel ce a primit pentru noi Patimile şi Crucea nu a fost Dumnezeu, ci un simplu om.
Sfântul Chiril care pe atunci era în scaunul Arhiepiscopiei Alexandriei, aflând despre învăţătura Iui Nestorie şi despre tulburarea pe care acesta a făcut-o în Biserica din Constantinopol i-a trimis acestuia o scrisoare prin care încerca să-1 convingă să păstreze învăţătura pe care Biserica o mărturisea de la întemeierea ei şi să nu schimbe sau să adauge nici o înnoire la această învăţătură. Pe lângă aceasta, Sfântul Chiril a mai scris şi preoţilor şi poporului din Constantinopol, îndemnându-i să stea neclintiţi în credinţa ortodoxă, fără a le fi teamă de prigonirile ce Ie va porni Nestorie împotriva celor ce nu se învoiesc cu învăţătura lui. De asemenea, Sfântul Chiril i-a mai scris şi Papei Celestin, la Roma care împreună cu credincioşii păstoriţi de el stăteau tari în credinţa ortodoxă.
La rândul său, Papa Celestin i-a scris Iui Nestorie, chemându-l să-i înveţe pe oameni credinţa ortodoxă, iar nu a sa. Dar Nestorie a rămas surd la toate acestea, pretinzând că ceea ce învăţa el era credinţa ortodoxă, cei ce nu recunoşteau aceasta fiind numiţi de el eretici. Sfântul Chirili-a scris din nou lui Nestorie, alcătuind douăsprezece anatematisme, în care erau arătate în douăsprezece articole cele mai de seamă deosebiri dintre credinţa ortodoxă şi ceea ce învăţa Nestorie şi aruncând anatema asupra celui ce ar fi nesocotit şi nu ar fi primit chiar şi numai un singur articol din cele douăsprezece anatematisme.
Nestorie a respins pe de-a-ntregul cele douăsprezece articole întocmite de Sfântul Chiril, alcătuind la rându-i o scriere în douăsprezece articole în care făcea arătată învăţătura pe care o propovăduia, aruncând anatema asupra celor ce nu o primeau. Primejdia ce se ridica asupra credinţei dreptslăvitoare era din ce în ce mai mare. Sfântul Chiril a trimis atunci câte o scrisoare împăratului Teodosie cel Tânăr, soţiei sale Evdochia şi surorii acestuia, Pulheria cu cererea de a se preocupa mai îndeaproape de această situaţie si de a stăvili erezia.
S-a hotărât atunci convocarea unui sinod ecumenic Ia care ierarhii adunaţi de la toate marginile lumii să hotărască dacă învăţătura propovăduită de Nestorie este sau nu este ortodoxă. Pentru locul unde urma să se adune ce de-al III-lea Sinod ecumenic a fost aleasă cetatea Efesului, în care au locuit odată Preasfânta Fecioară dimpreună cu Sfântul Ioan Teologul. Sfântul Chiril i-a adunat pe episcopii Egiptului împreună cu care a călătorit pe mare până la Efes. Din Antiohia a venit Ioan, Arhiepiscopul Antiohiei, dimpreună cu episcopii bisericilor din Răsărit. Episcopul Romei, Sfântul Celestin nu a putut fi de faţă la acest Sinod şi l-a rugat pe Sfântul Chirii să apere credinţa ortodoxă, trimiţând în locul său doi episcopi dimpreună cu un preot din Biserica Romei, Filip, cărora le-a dat îndrumări precise despre ce urmează să spună. De asemenea, la Efes au mai venit Nestorie, episcopii din cetăţile de pe lângă Constantinopol, precum şi episcopii din Palestina, Asia Mică şi Cipru.
În ziua a zecea a calendelor lui iulie, după calendarul roman, adică 22 iunie 431, în Biserica Sfintei Fecioare Maria din Efes a avut loc adunarea episcopilor sub conducerea Arhiepiscopului Alexandriei, Sfântul Chiril şi a Episcopului Efesului, Memnon. în mijlocul lor era aşezată o Evanghelie, semn că Sinodul era condus nevăzut de însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Mai întâi s-a citit Simbolul Credinţei care a fost alcătuit la primele două sinoade a toată lumea. Apoi a fost dată citirii Proclamaţia Imperială de către trimişii împăraţilor Teodosie şi Valentinian care cârmuiau în vremea aceea cele două părţi ale Imperiului.
Odată acestea terminate, a început citirea scrisorilor lui Chiril şi Celestin către Nestorie, precum şi răspunsul lui Nestorie. Sinodul, prin gurile participanţilor a arătat învăţătura lui Nestorie ca neadevărată şi a osândit-o, lipsindu-1 pe Nestorie de demnitatea episcopală. Această hotărâre a fost întărită printr-un Act sinodal, semnat de aproape 160 de episcopi care au fost de faţă. Dar, de vreme ce unii dintre ei ţineau locul şi altor episcopi care nu au putut fi acolo, în fapt actul sinodal a fost semnat de mai mult de 200 de episcopi care-şi aveau scaunele episcopale în toate părţile Bisericii din acea vreme şi care au mărturisit astfel credinţa ce se păstra din vechime în cetăţile lor.
Aşadar, acest act al sinodului a fost glasul Bisericii Soborniceşti care a mărturisit cu tărie că Hristos, născut fiind din Fecioară este Dumnezeu adevărat Care S-a făcut om. Iar, întrucât Preacurata Fecioară a dat naştere unui Om adevărat, care în acelaşi timp era şi Dumnezeu adevărat cu dreptate este a fi cinstită ca „Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu).
La sfârşitul adunării din acea zi acest act a fost deîndată citit poporului care aştepta nerăbdător la porţile bisericii. Intreg Efesul s-a umplut de bucurie când a aflat că cinstirea Maicii Domnului a rămas neştirbită. Bucuria a fost cu atât mai.mare cu cât Maica Domnului s-a bucurat de o cinstire cu totul aparte în această cetate unde a locuit în timpul vieţii ei pământeşti şi a cărei ocrotitoare a devenit după trecerea sa la locaşurile cele veşnice. Odată ce Actul sinodal a fost pus la vedere în tot Efesul, oamenii i-au întâmpinat plini de veselie pe Părinţi când seara din biserica unde avusese loc adunarea. I-au însoţit cu făclii aprinse şi cu cădelniţele cu tămâie arzând. Pretutindenea se puteau auzi glasuri pline de bucurie slăvind pe Maica Domnului şi lăudându-i pe Părinţii care i-au apărat numele împotriva ereticilor.
Sinodul a mai avut încă cinci adunări: pe 10 şi 11 Iunie, pe 16, 17 şi 22 Iulie şi pe 31 August (după calendarul roman). La aceste adunări au fost luate, în şase canoane măsuri împotriva celor ce ar fi îndrăznit să propovăduiască învăţătura lui Nestorie şi să schimbe hotărârile Sinodului din Efes.
La plângerea episcopilor Ciprului împotriva pretenţiilor episcopului Antiohiei, Sinodul a hotărât ca Biserica Ciprului să îşi păstreze autocefalia pe care a moştenit-o încă de la Sfinţii Apostoli, şi ca, îndeobşte, „nici unul dintre preaiubitorii de Dumnezeu episcopi să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui…, ca să nu se calce canoanele Părinţilor şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti, şi să nu trecem cu vederea că pierdem câte puţin slobozenia pe care ne-a dăruit-o nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul tuturor oamenilor”.
Sinodul a mai întărit osândirea pelagianismului care învăţa că omul se poate mântui prin propriile sale puteri, fără a avea nevoie de ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, s-au mai luat unele hotărâri care se refereau la conducerea bisericilor şi s-au trimis scrisori tuturor episcopilor care nu au luat parte la adunările sinodale,înştiinţându-i de hotărârile luate şi chemându-i să păzească învăţătura dreptei credinţe şi pacea Bisericii. în acelaşi timp Sinodul a hotărât că învăţătura Bisericii a fost pe deplin cuprinsă în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, de aceea nu a mai alcătuit o altă învăţătură de credinţă, interzicând ca şi pe viitor „să se întocmească o altă credinţă”, adică să se alcătuiască alte Simboluri ale Credinţei sau să se facă schimbări în învăţătura de credinţă care a fost hotărnicită la al Il-lea Sinod a toată lumea.
Această din urmă hotărâre a fost încălcată câteva veacuri mai târziu de creştinii din Apus când, la început în locuri răsfirate, iar apoi în întreaga biserică Romană s-a adăugat la Simbolul niceo-constantinopolitan învăţătura că Duhul Sfânt purcede „şi de la Fiul”. Această formulă a fost aprobată de papii romani din secolul al Xl-lea, chiar dacă până atunci înaintaşii lor, începând cu Sfântul Celestin au păzit cu scumpătate hotărârea celui de-al treilea Sinod ecumenic din Efes.
în acest chip pacea tulburată de Nestorie s-a aşternut încă o dată în Biserică, dreapta credinţă a fost din nou apărată, iar mincinoasele învăţături osândite.
Sinodul ce a avut loc la Efes este pe bună dreptate socotit ecumenic, fiind aşezat pe aceeaşi treaptă cu Sinoadele de la Niceea şi de la Constantinopol, care i-au precedat. La Efes s-au adunat trimişii întregii Biserici. Hotărârile luate aici au fost recunoscute de întreaga Biserică „de la un capăt la altul al lumii”. Aici a fost mărturisită învăţătura păstrată de pe vremea Sfinţilor Apostoli. Sinodul nu a întocmit o învăţătură nouă, ci a mărturisit adevărul pe care unii au încercat să îl înlocuiască printr-o născocire, a hotărnicit cu amănunţime mărturisirea Dumnezeirii lui Hristos Care S-a născut din Fecioară. Credinţa şi judecata Bisericii asupra acestei chestiuni a fost acum lămurit arătată, în aşa fel încât nimeni să nu mai poată aduce în Biserică mincinoase plăsmuiri. Pe viitor se vor mai putea ivi alte lucruri în care să fie nevoie de hotărârea întregii Biserici, dar niciodată nu se va mai naşte îndoiala dacă Iisus Hristos a fost sau nu Dumnezeu.
Sinoadele care s-au ţinut mai apoi au urmat întocmai hotărârile Sinoadelor de dinaintea lor. Nu au mai întocmit nici un alt Simbol de credinţă diferit de cel niceo-constantinopolitan, ci doar au adus lămuriri asupra lui. La cel de-al III-lea Sinod ecumenic s-a mărturisit cu tărie învăţătura Bisericii despre Maica Domnului. înainte vreme, Părinţii au osândit pe cei ce îndrăzniseră să pângărească neprihănita viaţă a Maicii Domnului. Iar acum despre cei ce au încercat să ştirbească cinstirea ce i se aducea, s-a spus tuturor: „Cel care nu-L mărturiseşte pe Emanuel Dumnezeu adevărat şi prin urmare pe Preasfânta Fecioară ca fiind Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), deoarece ea a născut cu trupul pe Cuvântul Care este de la Dumnezeu-Tatăl, şi care S-a întrupat să fie anatema”. (întâia anatematismă a Sfântului Chirii al Alexandriei).

Hristos este cu noi!

Cinstirea Maicii Domnului in Traditia Ortodoxa (3) Încercările iudeilor şi ale ereticilor de a necinsti pururea-fecioria Maicii Domnului

CINSTIREA MAICII DOMNULUI ÎN TRADIŢIA ORTODOXA

Sf. loan Maximovici
Trad.: Cristian Maxim
După: „The Ortodox Veneration of the Mother of God”
tradusă din limba rusă de Părintele Serafim Rose

3. Încercările iudeilor şi ale ereticilor de a necinsti pururea-fecioria Maicii Domnului

Hulitorii iudei au priceput curând că era cu nepu

tinţă să o necinstească pe Maica Domnului, iar după ceea ce ei înşişi cunoşteau despre ea era cu mult mai uşor a-i dovedi viaţa vrednică de laudă. Aşadar au lăsat la o parte defăimarea, de care oricum se ocupau acum păgânii (Origen, împotriva lui Celsus, I) şi încercau să dovedească măcar faptul că Maria nu fusese fecioară atunci când L-a născut pe Hristos. Grăiau chiar că profeţiile care vorbeau despre naşterea lui Mesia dintr-o Fecioară nici nu au fost vreodată, prin urmare era cu totul în deşert faptul că, în credinţa creştinilor Iisus era slăvit, deoarece o proorocie s-ar fi împlinit în Persoana Sa.
S-au aflat chiar tălmăcitori iudei (Aquila, Symmachus, Theodotion) care au alcătuit traduceri noi, în elină după cărţile Vechiului Testament, traduceri în care binecunoscuta proorocie a lui Isaia (Isaia 7, 14) zicea: „Iată, tânăra va lua în pântece”. Aceşti tălmăcitori spuneau că înţelesul cuvântului ebraic Aalma este „tânără” şi nicidecum „fecioară”, aşa cum „greşit” s-a pus în Septuaginta (a celor şaptezeci), unde acest verset spune: „Iată, Fecioara va lua în pântece”.
Prin aceste noi traduceri doreau să arate că, în urma unei traduceri greşite a cuvântului Aalma gândirea creştină atribuia Măriei ceva ce era cu neputinţă – naşterea fără sămânţă, când de fapt naşterea lui Hristos nu a fost defel diferită de a celorlalţi oameni.
Oricum, strădania diavolească a noilor traducători a fost dată pe faţă, deoarece comparându-se o mulţime de versete din Sfânta Scriptură s-a văzut lămurit că înţelesul cuvântului Aalma este cu siguranţă acela de „fecioară”. Şi într-adevăr, nu numai iudeii, ci chiar şi păgânii, luându-se după propriile tradiţii şi după numeroase profeţii aşteptau ca Răscumpără tonii lumii să se nască dintr-o Fecioară. Iar Evangheliile arată limpede că Mântuitorul Iisus a fost născut de către o Fecioară.
„Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” a întrebat Maria – care făgăduise să-şi păstreze fecioria – pe Arhanghelul Gavriil, cel care-i vestise naşterea lui Hristos.
„Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1,34-35)
Mai târziu, îngerul i s-a arătat şi dreptului Iosif, care voia să o lase pe Maria în ascuns, văzând că aceasta a zămislit ftră să fi cunoscut nunta. Iar acestuia, Arhanghelul Gavriil i-a zis: „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit Într-Insa este de la Duhul Sfânt”, amintindu-i proorocia lui Isaia, cum că Fecioara va lua în pântece (Matei 1, 18-25).
Toiagul lui Aaron care a înmugurit, muntele umbrit din care s-a desprins piatra văzută de Nabucodonosor în primul vis tâlcuit de Proorocul Daniil, poarta închisă pe care a văzut-o Proorocul Iezechiil şi multe alte proorocii din Vechiul Testament au preînchipuit naşterea din Fecioară. Aşa cum la început Adam a fost creat de Cuvântul lui Dumnezeu din pământ nelucrat şi neatins înainte, tot aşa, şi acum Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a luat trup dintr-un pântece feciorelnic, Fiul lui Dumnezeu devenind Adam cel Nou, ca astfel să îndrepte căderea în păcat a lui Adam cel dintâi (Sfântul Irineu al Lionului, Cartea a lll-a).
Naşterea cea fără de sămânţă a Mântuitorului a fost şi este tăgăduită doar de către cei ce tăgăduiesc Evanghelia, de vreme ce Biserica lui Hristos îl mărturiseşte pe Acesta ca fiind „întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria”. Dar Naşterea Sa din cea pururea Fecioară a fost şi este piatră de poticnire pentru cei ce se numesc pe sine creştini şi care nu sunt smeriţi cu duhul şi nu se nevoiesc pentru a avea o viaţă curată. Curăţia vieţii Maicii Domnului a fost o dojana pentru cei necuraţi la cuget. Deci, pentru a se arăta că sunt creştini nu au îndrăznit să tăgăduiască faptul că Mântuitorul S-a născut din Fecioară, dar au început să răspândească învăţătura cum că Maica Domnului ar fi rămas Fecioară doar până „a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus” (Matei 1,25).
„După ce L-a născut pe Iisus”, spune înşelătorul învăţător Helvidius în secolul al IV-lea, şi ca el mulţi alţii înainte şi după aceea, „Maria a intrat în viaţa conjugală alături de Iosif, de la care a avut copii, numiţi de Evanghelie fraţii şi surorile lui Hristos”. însă cuvântul „până” nu arată că Maria a rămas fecioară doar până la un moment dat, ci acest cuvânt, „până, împreună cu alte cuvinte care îi sunt sinonime adeseori semnifică vecia. în Sfânta Scriptură este scris despre Hristos: „Răsări-va în zilele Lui dreptatea şi mulţimea păcii, cât va fi luna” (Psalm 71, 7), aceasta neînsemnând că atunci când nu va mai fi luna pe cer, la sfârşitul lumii dreptatea lui Dumnezeu va înceta a mai fi ci, mai degrabă atunci va triumfa. Şi ce vrea să spună Apostolul prin cuvintele: „Căci El trebuie să împărătească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale” (1 Corinteni 15, 25)? Împărăţi-va oare Domnul numai până ce duşmanii Săi vor fi sub picioarele Sale? Iar David, în a patra cântare a treptelor spune: „Iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi” (Psalm 122, 2). Aşadar, Proorocul va avea ochii aţintiţi la Dumnezeu numai până va fi miluit, iar odată dobândită mila lui Dumnezeu îşi va întoarce ochii de la El înspre pământ? Mântuitorul în Evanghelie le spune Apostolilor: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Aşadar, după sfârşitul acestui veac Domnul nu va mai fi cu ucenicii Săi, iar când aceştia vor sta în douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel nu vor mai fi în părtăşie cu El? (Fericitul Ieronim, Despre pururea-fecioria Maicii Domnului)
Este de asemenea greşit să credem că fraţii şi surorile lui Iisus au fost copiii Preasfintei Maicii Sale. „Fraţii” şi „surorile” au câteva înţelesuri complet diferite. Arătând o legătură de rudenie sau o apropiere sufletească între anumite persoane, aceste cuvinte sunt folosite uneori într-un sens mai larg, alteori într-un sens mai restrâns. In ambele cazuri sunt numiţi fraţi sau surori cei care au acelaşi tată şi aceeaşi mamă, ori numai acelaşi tată sau aceeaşi mamă; sau chiar dacă nu au avut aceeaşi taţi sau aceleaşi mame, dacă părinţii lor, devenind văduvi s-au căsătorit (copiii devenind astfel fraţi vitregi); sau dacă părinţii lor sunt rude foarte apropiate.
Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se poate citi că cei ce sunt numiţi fraţi şi surori ai lui Iisus au fost sau erau consideraţi fraţi sau surori după Mama Sa. Dimpotrivă, se ştia că Iacov şi ceilalţi dimpreună cu el erau fiii lui Iosif, logodnicul Măriei care era văduv, având copii de la cea dintâi nevastă (Sfântul Epifanie al Ciprului, Panarion, 78). De asemenea, sora Maicii Domnului, Maria soţia lui Cleopa, cea care a stat cu ea sub Cruce (Ioan 19, 25) a avut şi ea copii care, în virtutea unei atât de strânse legături de rudenie, pe drept cuvânt puteau fi numiţi fraţii si surorile Domnului. Iar aceea că aşa-zişii „fraţi” şi „surori” ale Domnului nu erau de fapt fraţi şi surori după mamă, este arătat şi dintru aceea că Hristos a încredinţat-o pe Maica Sa mai înainte de a-şi da duhul pe Cruce celui mai iubit dintre ucenicii Săi, anume lui Ioan. De ce ar fi făcut-o, dacă Maica Sa ar fi avut şi alţi copii în afară de El? Aceia ar fi putut avea grijă de ea. Dar fiii lui Iosif, aşa-zisul tată al Iui Iisus nu s-au socotit datori să poarte grija mamei vitrege, sau cel puţin nu i-au arătat Maicii Domnului o asemenea dragoste cum au copiii pentru părinţii lor şi aşa cum i-a arătat Sfântul Ioan.
Aşadar, citirea cu multă luare-aminte a Sfintei Scripturi vădeşte netemeinicia celor ce tăgăduiesc pururea-fecioria Maicii Domnului, ruşinându-i pe ei şi învăţăturile lor.

Hristos este cu noi!