CINSTIREA MAICII DOMNULUI ÎN TRADIŢIA ORTODOXASf. loan Maximovici
Trad.: Cristian Maxim
După: „The Ortodox Veneration of the Mother of God”
tradusă din limba rusă de Părintele Serafim Rose
6. Râvnă fără cunoştinţă (1)
(Romani 10, 2)
Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă a „Imaculatei Concepţii”a adevăratei cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria
Când aceia care au încercat să prihănească viaţa neprihănită a Preacuratei Fecioare au fost făcuţi de ocară în acelaşi chip cu aceia care îi tăgăduiseră pururea-fecioria, cu aceia care îi lepădaseră cinstea ei de Maică a lui Dumnezeu şi cu aceia care i-au defăimat icoanele, atunci când slava Maicii lui Dumnezeu lumina întreaga făptură, a apărut o învăţătură care părea că o proslăveşte pe Pururea Fecioara Măria, dar care cu adevărat îi tăgăduia toate virtuţile.
Această învăţătură numită a Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria, a fost primită de către următorii tronului papal al Romei. în ea se spune că „Preabinecuvântata Fecioară Maria din chiar primul moment al conceperii sale, printr-o graţie specială a Atotputernicului Dumnezeu şi printr-un privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Cristos, Salvatorul neamului omenesc a fost păstrată scutită de toată necurăţia păcatului originar” (Bula Papală a Papei Pius al IX-lea, referitoare la noua dogmă). Cu alte cuvinte, Maica Domnului a fost ferită de păcatul strămoşesc de la chiar zămislirea sa prin harul lui Dumnezeu, ajungând astfel într-o stare în care îi era cu neputinţă de a mai avea păcate personale.
Creştinii nu au mai auzit de aceste lucruri înainte de secolul al IX-lea, când abatele de Cordoba, Paschasius Radbertus a adus în discuţie pentru prima dată faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost zămislită fără păcatul strămoşesc. Începând cu secolul al XII-lea, această idee a prins rădăcini şi a început să se răspândească tot mai mult între clerul şi mulţimea credincioşilor bisericii din Apus care căzuseră deja din sânul Bisericii Soborniceşti, pierzând prin aceasta darul Duhului Sfânt.
Orişicum, aceasta nu înseamnă că toţi credincioşii bisericii Romane s-au învoit cu această nouă învăţătură. Au fost deosebiri de păreri chiar şi printre cei mai vestiţi teologi ai Occidentului, consideraţi stâlpii bisericii Latine. Toma d’Aquino şi Bemard de Clairvaux tăgăduiau această dogmă într-un mod hotărât, în timp ce Duns Scot o apăra. De la învăţători, această dezbinare şi neînţelegere a fost preluată de învăţăceii lor. Călugării dominicani, urmându-1 pe învăţătorul lor Toma d’Aquino predicau împotriva Imaculatei Concepţii, în timp ce următorii lui Duns Scot, franciscanii se străduiau să o răspândească pretutindenea. Lupta între aceste două curente a continuat timp de mai multe secole, atât într-una, cât şi în cealaltă dintre tabere găsindu-se persoane considerate între catolici ca fiind autorităţi puternice ale bisericii.
Nu se găsea, de asemenea nici un sprijin în limpezirea acestei poticniri nici prin vedeniile pe care mulţi oameni mărturisiseră că le-au fost trimise de sus. O anume Bridget, călugăriţă suedeză din secolul al XIV-lea, vestită în timpurile ei în biserica Romei povestea în scrierile sale despre apariţiile Maicii Domnului care a înştiinţat-o nemijlocit că a fost zămislită „imaculat”, lipsită de păcatul strămoşesc. Dar o altă nevoitoare, contemporană ei, mai bine cunoscuta Caterina de Siena spunea că în zămislirea sa, Maica Domnului a participat la păcatul strămoşesc, încredinţare pe care Caterina o căpătase în urma unei descoperiri venită de la însuşi Hristos.
Aşadar, pentru mult timp credincioşii bisericii Romane nu au putut nici pe baza tratatelor teologice, nici pe cea a descoperirilor miraculoase care se contraziceau una pe alta, să-şi dea seama de ce parte se găseşte adevărul. Papii Romei până la Sixtus al IV-lea (sfârşitul secolului al XV-lea) au rămas înafara acestei dezbinări şi numai acest papă în 1475 a îngăduit o slujbă în care învăţătura Imaculatei Concepţii era arătată în chip lămurit, pentru ca la câţiva ani după aceasta să se opună osândirii unora care credeau în Imaculata Concepţie. Dar, chiar şi Sixtus al IV-lea nu era încă hotărât să mărturisească această învăţătură ca învăţătura neclintită a Bisericii; ba mai mult, pe de-o parte s-a opus osândirii celor ce credeau în Imaculata Concepţie, iar pe de altă parte nu i-a osândit nici pe cei care nu credeau în acest fel.
Între timp, dogma Imaculatei Concepţii îşi găsea noi şi noi părtaşi între cei ce erau în biserica Latină, iar pricina era că le părea acelora că sunt mai evlavioşi şi mai bineplăcuţi Maicii Domnului, dăruindu-i acesteia o cinstire cât mai mare cu putinţă. Strădania oamenilor de a o preaslăvi ca Mijlocitoare Cerească pe de-o parte, pe de altă parte căderea teologilor occidentali în speculaţii abstracte care duceau doar la un adevăr părelnic (scolasticismul) şi, în cele din urmă sprijinul oferit acestei învăţături de papii romani de după Sixtus al IV-lea, toate acestea au dus la aceea că ideile privitoare la Imaculata Concepţie, idei exprimate pentru prima oară de Paschasius Radbertus în secolul al IX-lea deveniseră încredinţare desăvârşită a bisericii Latine în secolul al XDC-lea. Rămânea doar proclamarea acestora ca fiind învăţătura bisericii, ceea ce a şi rost tăcut de către Papa Pius al IX-lea în timpul unei ceremonii solemne din 8 decembrie 1854, când a afirmat că Imaculata Concepţie a Preasfintei Fecioare este o dogmă a bisericii Romane.
În acest fel biserica Romei a mai adăugat o abatere de la învăţătura dreaptă pe care şi ea la rându-i o mărturisise înainte de a se rupe de Biserica Sobornicească şi Apostolească, a cărei credinţă a fost păstrată până acum, neştirbită şi neschimbată, de către Biserica Ortodoxă. Proclamarea noii dogme a mulţumit marea mulţime a credincioşilor catolici care, în simplitatea lor au crezut că aceasta va sluji la o mai mare cinstire adusă Maicii lui Dumnezeu, făcându-i prin această mărturisire un nepreţuit dar. A satisfăcut de asemenea şi slava deşartă a teologilor occidentali care au scornit şi au apărat această învăţătură. Dar înainte de toate, proclamarea acestei noi dogme a fost aducătoare de foloase tronului papal însuşi de vreme ce, proclamând prin autoritatea sa o dogmă nouă a bisericii, chiar dacă a ascultat de părerile episcopilor bisericii Catolice papa şi-a însuşit în mod deschis prin acest simplu act dreptul de a schimba învăţătura bisericii Romane, şi de a-şi aşeza propriul său glas deasupra mărturiei Sfintelor Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. O deducţie firească a acestor lucruri este faptul că papii Romei au fost infailibili în ceea ce priveşte credinţa, după cum acest lucru a şi fost proclamat de către acelaşi Papă Pius al IX-lea tot ca şi o dogmă a bisericii Catolice, în 1870.
În acest chip era schimbată învăţătura bisericii Apusene după ce a căzut din comuniunea cu Biserica cea adevărată. Au fost introduse noi şi noi gândind că prin acestea va fi mult mai slăvit Adevărul, dar în realitate nefăcând altceva decât să-L nimicească, în timp ce Biserica Ortodoxă, cu smerenie mărturiseşte învăţătura primită de la Hristos însuşi şi de la Sfinţii Apostoli, biserica Romei îndrăzneşte să adauge lucruri noi acestei învăţături, de multe ori datorită râvnei fără cunoştinţă (după Romani 10, 2), alteori datorită căderilor în superstiţii ori în „împotrivirile ştiinţei mincinoase” (1 Timotei 6, 20). Şi nici nu putea fi altfel, căci aceea că „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) a fost făgăduită numai şi numai Bisericii celei Adevărate şi Soborniceşti; dar pentru cei ce s-au îndepărtat de ea se vor împlini cuvintele: „Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15, 4).
Este adevărat că în definiţia noii dogme se spune că nu s-a statornicit o nouă învăţătură, ci a fost proclamat ca aparţinând Bisericii ceea ce fusese dintotdeauna în Biserică şi ceea ce ţinuseră mulţi dintre Sfinţii Părinţi, din ale căror scrieri sunt citate unele fragmente. Dar toate textele Sfinţilor Părinţi citate vorbesc numai despre preasfinţenia Pururea Fecioarei şi despre neprihănirea sa, dându-i o mulţime de nume care să-i arate neprihănirea şi starea sa duhovnicească înaltă; însă niciunde în aceste citate nu se află vreun cuvânt care să vorbească despre neprihănirea zămislirii sale. Ba mai mult, aceiaşi Sfinţi Părinţi afirmă în alte locuri că singur Hristos este cu desăvârşire lipsit de orice păcat, în timp ce toţi ceilalţi muritori, fiind născuţi din Adam poartă un trup supus legii păcatului.
Nimeni dintre Sfinţii Părinţi de dinainte nu a afirmat vreodată că Dumnezeu, într-un chip cu totul minunat ar fi curăţit-o pe Fecioara Maria încă pe când aceasta se afla în pântece, mulţi chiar arătând că Pururea Fecioara, asemeni tuturor celorlalţi oameni a avut de purtat lupta împotriva firii căzute, păcătoase, dar că a biruit orice ispită şi a fost mântuită de către Dumnezeiescul său Fiu.
Şi teologii catolici spun că Pururea Fecioara Maria a fost mântuită de către Hristos. Dar ei înţeleg prin aceasta aceea că Maria a fost ferită de împărtăşirea păcatului strămoşesc în vederea meritelor viitoare ale Iui Hristos (Bula Papala despre Dogma Imaculatei Concepţii).
Potrivit învăţăturii lor, Pururea Fecioara a primit mai înainte darul pe care Hristos 1-a făcut celorlalţi oameni prin Patimile şi Moartea Sa pe lemnul Sfintei Cruci. Mai mult, vorbind despre chinul prin care a trecut Maica Domnului atunci când a stat sub Crucea iubitului său Fiu şi, îndeobşte despre suferinţa de care a fost plină viaţa Maicii Domnului, aceiaşi teologi le consideră ca un adaos la pătimirile lui Hristos, zicând astfel că Maica Domnului este Co-Răscumpărătoarea noastră. Potrivit unui teolog catolic, „Maria este împreună-lucrătoare cu Răscumpărătorul nostru ca şi Co-Răscumpărătoare”. „În actul răscumpărării ea, într-un anume fel L-a ajutat pe Cristos” (Catehismul Dr-ului Weimar). „Maica Domnului – scrie Dr. Lenz în a sa Mariologie – a purtat povara martiriului cu curaj, cât cu bucurie, chiar dacă având inima frântă”. Din acest motiv, ea este „o completare a Sfintei Treimi” şi, „aşa cum Fiul său este singurul Mijlocitor ales de Dumnezeu între majestatea Sa ofensată şi omenirea păcătoasă, exact în acelaşi mod, singura Mijlocitoare pusă de El între Fiul Său şi noi este Fericita Fecioară”. „Sub trei aspecte – ca Fiică, Mamă si Aleasă a lui Dumnezeu – Fecioara Maria este înălţată la o anumită egalitate cu Tatăl, la o anumită superioritate asupra Fiului, la o anumită apropiere de Spiritul Sfânt” (Imaculata Concepţie, Maiou Episcopul de Bourges).
Aşadar, potrivit învăţăturii reprezentanţilor teologiei latine, în lucrarea de răscumpărare a neamului omenesc Pururea Fecioara Maria este pusă pe aceeaşi treaptă cu însuşi Mântuitorul şi este înălţată la starea de egalitate cu Dumnezeu. Cred că nimeni nu ar putea merge mai departe de atât. Iar dacă toate acestea nu au fost încă definitiv formulate ca dogmă a bisericii Romane totuşi, făcând primul pas pe această cale, Papa Pius al IV-lea a arătat direcţia de urmat pentru viitoarea dezvoltare a învăţăturii recunoscute de către biserica sa şi a întărit, indirect mai sus citata învăţătură despre Pururea Fecioara Maria.
În acest fel, biserica Romană, în strădaniile sale de a-i aduce Maicii Domnului o cât mai mare cinstire merge pe calea zeificării ei. Iar dacă acum voci cu autoritate în biserică o numesc pe Fecioara „completare” a Sfintei Treimi, ne putem aştepta ca Maica Domnului să fie adorată asemeni lui Dumnezeu.
Pe această cale merg şi anumiţi gânditori din timpurile noastre aparţinând Bisericii Ortodoxe, dar care îşi clădesc un nou sistem teologic având drept fundament dogmatic învăţătura despre Sofia – care este înţelepciunea -, ca o energie deosebită ce uneşte pe Dumnezeu cu creaţia. Asemeni celorlalţi şi ei, dezvoltând învăţătura despre demnitatea Maicii Domnului vor să vadă în ea o Esenţă, aşezată într-un anume fel Ia mijlocul distanţei dintre Dumnezeu şi om. în anumite privinţe sunt mult mai moderaţi decât teologii latini, dar în altele, dacă vă vine să credeţi i-au lăsat cu mult în urmă. Căci în timp ce neagă Imaculata Concepţie şi lipsa păcatului strămoşesc la Maica Domnului, aceştia învaţă că a fost slobodă de orice păcat personal, văzând în ea o mijlocitoare între om şi Dumnezeu, asemeni lui Hristos: în Persoana lui Hristos a venit printre oameni a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul mai dinainte de veci, Fiul lui Dumnezeu, pe când în Fecioara este arătat Duhul Sfânt.
Folosindu-ne de cuvintele unuia dintre cei ce propovăduiesc această învăţătură, atunci când Sfântul Duh a venit şi s-a sălăşluit în Fecioara Maria aceasta a dobândit „o viaţă diadică, omenească si dumnezeiască; iar că ea a fost complet îndumnezeită este din pricină că în fiinţa sa ipostatică s-a revelat în mod viu, creator Duhul Sfânt”. „Ea este o manifestare completă a Celui de-al Treilea Ipostas”, „o făptură creată, dar în acelaşi timp fără a mai fi creată”. Această strădanie spre zeificarea Maicii Domnului se vede înainte de toate în Apus unde, în acelaşi timp o sumedenie de secte cu caracter protestant, împreună cu marile curente protestante – luteranismul şi calvinismul -, care în general desconsideră cinstirea Maicii Domnului şi chemarea numelui ei în ajutor, se bucură de o mare popularitate.Hristos este cu noi!
Această învăţătură numită a Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria, a fost primită de către următorii tronului papal al Romei. în ea se spune că „Preabinecuvântata Fecioară Maria din chiar primul moment al conceperii sale, printr-o graţie specială a Atotputernicului Dumnezeu şi printr-un privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Cristos, Salvatorul neamului omenesc a fost păstrată scutită de toată necurăţia păcatului originar” (Bula Papală a Papei Pius al IX-lea, referitoare la noua dogmă). Cu alte cuvinte, Maica Domnului a fost ferită de păcatul strămoşesc de la chiar zămislirea sa prin harul lui Dumnezeu, ajungând astfel într-o stare în care îi era cu neputinţă de a mai avea păcate personale.
Creştinii nu au mai auzit de aceste lucruri înainte de secolul al IX-lea, când abatele de Cordoba, Paschasius Radbertus a adus în discuţie pentru prima dată faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost zămislită fără păcatul strămoşesc. Începând cu secolul al XII-lea, această idee a prins rădăcini şi a început să se răspândească tot mai mult între clerul şi mulţimea credincioşilor bisericii din Apus care căzuseră deja din sânul Bisericii Soborniceşti, pierzând prin aceasta darul Duhului Sfânt.
Orişicum, aceasta nu înseamnă că toţi credincioşii bisericii Romane s-au învoit cu această nouă învăţătură. Au fost deosebiri de păreri chiar şi printre cei mai vestiţi teologi ai Occidentului, consideraţi stâlpii bisericii Latine. Toma d’Aquino şi Bemard de Clairvaux tăgăduiau această dogmă într-un mod hotărât, în timp ce Duns Scot o apăra. De la învăţători, această dezbinare şi neînţelegere a fost preluată de învăţăceii lor. Călugării dominicani, urmându-1 pe învăţătorul lor Toma d’Aquino predicau împotriva Imaculatei Concepţii, în timp ce următorii lui Duns Scot, franciscanii se străduiau să o răspândească pretutindenea. Lupta între aceste două curente a continuat timp de mai multe secole, atât într-una, cât şi în cealaltă dintre tabere găsindu-se persoane considerate între catolici ca fiind autorităţi puternice ale bisericii.
Nu se găsea, de asemenea nici un sprijin în limpezirea acestei poticniri nici prin vedeniile pe care mulţi oameni mărturisiseră că le-au fost trimise de sus. O anume Bridget, călugăriţă suedeză din secolul al XIV-lea, vestită în timpurile ei în biserica Romei povestea în scrierile sale despre apariţiile Maicii Domnului care a înştiinţat-o nemijlocit că a fost zămislită „imaculat”, lipsită de păcatul strămoşesc. Dar o altă nevoitoare, contemporană ei, mai bine cunoscuta Caterina de Siena spunea că în zămislirea sa, Maica Domnului a participat la păcatul strămoşesc, încredinţare pe care Caterina o căpătase în urma unei descoperiri venită de la însuşi Hristos.
Aşadar, pentru mult timp credincioşii bisericii Romane nu au putut nici pe baza tratatelor teologice, nici pe cea a descoperirilor miraculoase care se contraziceau una pe alta, să-şi dea seama de ce parte se găseşte adevărul. Papii Romei până la Sixtus al IV-lea (sfârşitul secolului al XV-lea) au rămas înafara acestei dezbinări şi numai acest papă în 1475 a îngăduit o slujbă în care învăţătura Imaculatei Concepţii era arătată în chip lămurit, pentru ca la câţiva ani după aceasta să se opună osândirii unora care credeau în Imaculata Concepţie. Dar, chiar şi Sixtus al IV-lea nu era încă hotărât să mărturisească această învăţătură ca învăţătura neclintită a Bisericii; ba mai mult, pe de-o parte s-a opus osândirii celor ce credeau în Imaculata Concepţie, iar pe de altă parte nu i-a osândit nici pe cei care nu credeau în acest fel.
Între timp, dogma Imaculatei Concepţii îşi găsea noi şi noi părtaşi între cei ce erau în biserica Latină, iar pricina era că le părea acelora că sunt mai evlavioşi şi mai bineplăcuţi Maicii Domnului, dăruindu-i acesteia o cinstire cât mai mare cu putinţă. Strădania oamenilor de a o preaslăvi ca Mijlocitoare Cerească pe de-o parte, pe de altă parte căderea teologilor occidentali în speculaţii abstracte care duceau doar la un adevăr părelnic (scolasticismul) şi, în cele din urmă sprijinul oferit acestei învăţături de papii romani de după Sixtus al IV-lea, toate acestea au dus la aceea că ideile privitoare la Imaculata Concepţie, idei exprimate pentru prima oară de Paschasius Radbertus în secolul al IX-lea deveniseră încredinţare desăvârşită a bisericii Latine în secolul al XDC-lea. Rămânea doar proclamarea acestora ca fiind învăţătura bisericii, ceea ce a şi rost tăcut de către Papa Pius al IX-lea în timpul unei ceremonii solemne din 8 decembrie 1854, când a afirmat că Imaculata Concepţie a Preasfintei Fecioare este o dogmă a bisericii Romane.
În acest fel biserica Romei a mai adăugat o abatere de la învăţătura dreaptă pe care şi ea la rându-i o mărturisise înainte de a se rupe de Biserica Sobornicească şi Apostolească, a cărei credinţă a fost păstrată până acum, neştirbită şi neschimbată, de către Biserica Ortodoxă. Proclamarea noii dogme a mulţumit marea mulţime a credincioşilor catolici care, în simplitatea lor au crezut că aceasta va sluji la o mai mare cinstire adusă Maicii lui Dumnezeu, făcându-i prin această mărturisire un nepreţuit dar. A satisfăcut de asemenea şi slava deşartă a teologilor occidentali care au scornit şi au apărat această învăţătură. Dar înainte de toate, proclamarea acestei noi dogme a fost aducătoare de foloase tronului papal însuşi de vreme ce, proclamând prin autoritatea sa o dogmă nouă a bisericii, chiar dacă a ascultat de părerile episcopilor bisericii Catolice papa şi-a însuşit în mod deschis prin acest simplu act dreptul de a schimba învăţătura bisericii Romane, şi de a-şi aşeza propriul său glas deasupra mărturiei Sfintelor Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. O deducţie firească a acestor lucruri este faptul că papii Romei au fost infailibili în ceea ce priveşte credinţa, după cum acest lucru a şi fost proclamat de către acelaşi Papă Pius al IX-lea tot ca şi o dogmă a bisericii Catolice, în 1870.
În acest chip era schimbată învăţătura bisericii Apusene după ce a căzut din comuniunea cu Biserica cea adevărată. Au fost introduse noi şi noi gândind că prin acestea va fi mult mai slăvit Adevărul, dar în realitate nefăcând altceva decât să-L nimicească, în timp ce Biserica Ortodoxă, cu smerenie mărturiseşte învăţătura primită de la Hristos însuşi şi de la Sfinţii Apostoli, biserica Romei îndrăzneşte să adauge lucruri noi acestei învăţături, de multe ori datorită râvnei fără cunoştinţă (după Romani 10, 2), alteori datorită căderilor în superstiţii ori în „împotrivirile ştiinţei mincinoase” (1 Timotei 6, 20). Şi nici nu putea fi altfel, căci aceea că „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) a fost făgăduită numai şi numai Bisericii celei Adevărate şi Soborniceşti; dar pentru cei ce s-au îndepărtat de ea se vor împlini cuvintele: „Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15, 4).
Este adevărat că în definiţia noii dogme se spune că nu s-a statornicit o nouă învăţătură, ci a fost proclamat ca aparţinând Bisericii ceea ce fusese dintotdeauna în Biserică şi ceea ce ţinuseră mulţi dintre Sfinţii Părinţi, din ale căror scrieri sunt citate unele fragmente. Dar toate textele Sfinţilor Părinţi citate vorbesc numai despre preasfinţenia Pururea Fecioarei şi despre neprihănirea sa, dându-i o mulţime de nume care să-i arate neprihănirea şi starea sa duhovnicească înaltă; însă niciunde în aceste citate nu se află vreun cuvânt care să vorbească despre neprihănirea zămislirii sale. Ba mai mult, aceiaşi Sfinţi Părinţi afirmă în alte locuri că singur Hristos este cu desăvârşire lipsit de orice păcat, în timp ce toţi ceilalţi muritori, fiind născuţi din Adam poartă un trup supus legii păcatului.
Nimeni dintre Sfinţii Părinţi de dinainte nu a afirmat vreodată că Dumnezeu, într-un chip cu totul minunat ar fi curăţit-o pe Fecioara Maria încă pe când aceasta se afla în pântece, mulţi chiar arătând că Pururea Fecioara, asemeni tuturor celorlalţi oameni a avut de purtat lupta împotriva firii căzute, păcătoase, dar că a biruit orice ispită şi a fost mântuită de către Dumnezeiescul său Fiu.
Şi teologii catolici spun că Pururea Fecioara Maria a fost mântuită de către Hristos. Dar ei înţeleg prin aceasta aceea că Maria a fost ferită de împărtăşirea păcatului strămoşesc în vederea meritelor viitoare ale Iui Hristos (Bula Papala despre Dogma Imaculatei Concepţii).
Potrivit învăţăturii lor, Pururea Fecioara a primit mai înainte darul pe care Hristos 1-a făcut celorlalţi oameni prin Patimile şi Moartea Sa pe lemnul Sfintei Cruci. Mai mult, vorbind despre chinul prin care a trecut Maica Domnului atunci când a stat sub Crucea iubitului său Fiu şi, îndeobşte despre suferinţa de care a fost plină viaţa Maicii Domnului, aceiaşi teologi le consideră ca un adaos la pătimirile lui Hristos, zicând astfel că Maica Domnului este Co-Răscumpărătoarea noastră. Potrivit unui teolog catolic, „Maria este împreună-lucrătoare cu Răscumpărătorul nostru ca şi Co-Răscumpărătoare”. „În actul răscumpărării ea, într-un anume fel L-a ajutat pe Cristos” (Catehismul Dr-ului Weimar). „Maica Domnului – scrie Dr. Lenz în a sa Mariologie – a purtat povara martiriului cu curaj, cât cu bucurie, chiar dacă având inima frântă”. Din acest motiv, ea este „o completare a Sfintei Treimi” şi, „aşa cum Fiul său este singurul Mijlocitor ales de Dumnezeu între majestatea Sa ofensată şi omenirea păcătoasă, exact în acelaşi mod, singura Mijlocitoare pusă de El între Fiul Său şi noi este Fericita Fecioară”. „Sub trei aspecte – ca Fiică, Mamă si Aleasă a lui Dumnezeu – Fecioara Maria este înălţată la o anumită egalitate cu Tatăl, la o anumită superioritate asupra Fiului, la o anumită apropiere de Spiritul Sfânt” (Imaculata Concepţie, Maiou Episcopul de Bourges).
Aşadar, potrivit învăţăturii reprezentanţilor teologiei latine, în lucrarea de răscumpărare a neamului omenesc Pururea Fecioara Maria este pusă pe aceeaşi treaptă cu însuşi Mântuitorul şi este înălţată la starea de egalitate cu Dumnezeu. Cred că nimeni nu ar putea merge mai departe de atât. Iar dacă toate acestea nu au fost încă definitiv formulate ca dogmă a bisericii Romane totuşi, făcând primul pas pe această cale, Papa Pius al IV-lea a arătat direcţia de urmat pentru viitoarea dezvoltare a învăţăturii recunoscute de către biserica sa şi a întărit, indirect mai sus citata învăţătură despre Pururea Fecioara Maria.
În acest fel, biserica Romană, în strădaniile sale de a-i aduce Maicii Domnului o cât mai mare cinstire merge pe calea zeificării ei. Iar dacă acum voci cu autoritate în biserică o numesc pe Fecioara „completare” a Sfintei Treimi, ne putem aştepta ca Maica Domnului să fie adorată asemeni lui Dumnezeu.
Pe această cale merg şi anumiţi gânditori din timpurile noastre aparţinând Bisericii Ortodoxe, dar care îşi clădesc un nou sistem teologic având drept fundament dogmatic învăţătura despre Sofia – care este înţelepciunea -, ca o energie deosebită ce uneşte pe Dumnezeu cu creaţia. Asemeni celorlalţi şi ei, dezvoltând învăţătura despre demnitatea Maicii Domnului vor să vadă în ea o Esenţă, aşezată într-un anume fel Ia mijlocul distanţei dintre Dumnezeu şi om. în anumite privinţe sunt mult mai moderaţi decât teologii latini, dar în altele, dacă vă vine să credeţi i-au lăsat cu mult în urmă. Căci în timp ce neagă Imaculata Concepţie şi lipsa păcatului strămoşesc la Maica Domnului, aceştia învaţă că a fost slobodă de orice păcat personal, văzând în ea o mijlocitoare între om şi Dumnezeu, asemeni lui Hristos: în Persoana lui Hristos a venit printre oameni a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul mai dinainte de veci, Fiul lui Dumnezeu, pe când în Fecioara este arătat Duhul Sfânt.
Folosindu-ne de cuvintele unuia dintre cei ce propovăduiesc această învăţătură, atunci când Sfântul Duh a venit şi s-a sălăşluit în Fecioara Maria aceasta a dobândit „o viaţă diadică, omenească si dumnezeiască; iar că ea a fost complet îndumnezeită este din pricină că în fiinţa sa ipostatică s-a revelat în mod viu, creator Duhul Sfânt”. „Ea este o manifestare completă a Celui de-al Treilea Ipostas”, „o făptură creată, dar în acelaşi timp fără a mai fi creată”. Această strădanie spre zeificarea Maicii Domnului se vede înainte de toate în Apus unde, în acelaşi timp o sumedenie de secte cu caracter protestant, împreună cu marile curente protestante – luteranismul şi calvinismul -, care în general desconsideră cinstirea Maicii Domnului şi chemarea numelui ei în ajutor, se bucură de o mare popularitate.Hristos este cu noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML