Iertarea aproapelui

 Conferinta Pr. Rafail Noica, “Postul şi iertarea“, tinuta in aprilie 2002 la Alba-Iulia . O parte din aceasta conferinta o puteti descarca si asculta de aici.

Fiecare om cu bunavointa face un efort pentru a deprinde dragostea. Toti suntem constienti de neputinta noastra de a iubi si numai daca suntem nebuni credem ca avem dragoste. Dar daca avem putina sinceritate, putina seriozitate, vedem in noi la tot pasul aceasta neputinta de a iubi. Daca ma uit inapoi in viata mea, nu gasesc nici un om care sa ma fi iubit si caruia eu sa-i fi putut raspunde asa cum as fi vrut, asa cum s-ar fi cuvenit. Intotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a raspunde. Si in stradania aceasta de a intelege dragostea, de a raspunde celuilalt, dar mai intai de toate de a raspunde Mantuitorului Hristos, Care ne-a poruncit si ne-a rugat sa iubim, in stradania de a-L intelege pe Hristos in aceasta porunca, in stradania de a-L intelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi incearca sa iubeasca.

Dragostea este o stare, dar aceasta stare strabate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obisnuiti inteleg dragostea in multe feluri. “Ma iubeste pentru ca m-a asteptat, m-a asteptat pe ploaie, pe frig, a facut un drum indepartat ca sa vina pana la mine, mi-a acordat din timpul sau, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasa…” si asa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorasc din dragoste. Totusi, nu este neaparat ca aceste gesturi sa presupuna dragostea. Pentru ca si darurile se ofera de multe ori si cu alte scopuri, cu scopul de a dobandi ceva, de a-l avea de partea noastra pe cineva pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai putin nobil. Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi cei care suntem in Biserica, cei care am mai citit niste carti despre duhovnicie, care avem un duhovnic, stim ca exista o lucrare launtrica a fiecarui om, exista un exercitiu prin care noi ne educam mintea, ne educam vointa, ne educam inima. Si atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci cand iubim?

Apostolul Pavel, cand a trebuit sa defineasca dragostea, a vorbit prea putin de gesturile exterioare ale ei, el s-a referit la niste porniri si simtaminte ale inimii: „Dragostea toate le rabda, dragostea toate le crede, dragostea toate le iarta, dragostea nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar, dragostea nu se trufeste, dragostea nu se inalta, dragostea nu cauta ale sale…” Toate acestea reprezinta tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci cand el iubeste.

Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de priceput nu pentru ca ele ar fi grele, ci pentru ca mintea noastra nu este obisnuita sa gandeasca astfel. “Dragostea nu cauta ale sale” – ce-i asta? Dar ale cui sa le caute? Ale aproapelui tau. Care aproape? Unul vrea sa mearga la fotbal, altul vrea sa mearga la bar, altul vrea sa mearga la peste. Pe care din acestia trebuie sa-l urmez si sa-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, inainte de a propune sa cautam la toate dorintele celor din jurul nostru, ne vorbeste de o dispozitie a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine in urma celorlalti, de a sti ca, daca este sa alegi intre aproapele tau si tine, trebuie sa-l alegi pe aproapele tau.

M-am gandit ca pana la urma si la urma, dincolo de toate aceste gesturi prin care unii incearca sa fie milostivi, pentru a dobandi dragostea, altii incearca sa-i asculte pe toti, pentru a-si cultiva dragostea, lucruri care presupun foarte mari riscuri, pentru ca cel care isi imparte averea saracilor, intr-o zi ramane fara de avere si felul in care intelegea el dragostea pana atunci iata ca nu mai poate fi lucrat, nu mai poate fi practicat. Atunci el, dintr-o data, vede ca nu-si mai poate folosi [nu mai poate aduce folos] si iubi aproapele. Cel care asculta pe toti si le slujeste, intr-o zi vede ca dorintele si apucaturile oamenilor sunt atat de diferite, incat ajunge, chiar bine dorind pentru aproapele sau, sa intre in nenumarate pacate si incurcaturi carora nu le mai poate face fata. Si atunci cum lucram aceasta porunca de capatai pe care ne-a adus-o Dumnezeu?

Cum? Mergand la esenta. La lucrarea pe care o putem face oricand, oriunde, aceea ca inainte de a iubi, sa incercam sa nu uram. Inceputul binelui este indepartarea de la rau. Spune Prorocul: “Indeparteaza-te de la rau si fa binele” (Ps.33) Inainte de a cauta dragostea in inima noastra, de a o cultiva, trebuie sa ne izbavim de raul care este in inima noastra. Si care este acest rau care se ridica impotriva dragostei? Invidia, slava desarta – ca suntem mai buni decat aproapele nostru, cine este el sa ne spuna noua, ca sa ne invete? – toata rautatea care se savarseste cu gandul si cu dorinta. Si inceputul a toate este iertarea.

“Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi, ce rasplata mai aveti, ce rasplata asteptati? Oare nu si paganii fac asa? Dar Eu va zic: iubiti pe vrajmasii vostri.” Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrajmasii nostri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat masina, nu cei care vin cu sabii asupra tarii noastre. Vrajmasii nostri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o parere proasta, oamenii care ne tulbura prin prezenta lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Oamenii despre care noi spunem: “Lasa-ma, ca m-am saturat de el“. Aici trebuie sa incepem lucrarea dragostei Cum? Iarta! “Nu pot sa-l iert, pentru ca este mandru“. Pai dar tu cum esti? Iarta! Iertarea este semnul cel mai graitor si piatra de temelie pe care se zideste mai tarziu dragostea…


Dumnezeu, cand S-a pogorat in lume, mai inainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru ca L-am tradat in rai, ne-a iertat pentru ca ne-am indepartat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru ca nu L-am primit pe Fiul Sau, L-am rastignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru ca ne-a iubit. Si noi suntem datori sa raspundem cu aceeasi dragoste.

Sa iertam, pentru ca nu este cu neputinta. Nu este cu neputinta sa iertam pe acest om pacatos din fata noastra. Pentru ca Insusi Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos. Aceasta este raportarea pe care trebuie sa o avem fata de aproapele. Inainte de a-l judeca eu, trebuie sa ma intreb cum il judeca Dumnezeu pe el? Si cum il judeca? A murit pentru el! Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu intrebari de genul: „Oare credeti ca pe verisorul meu, care a facut asa si asa, poate Dumnezeu sa-l ierte?” Cand a murit pe cruce a aratat ca l-a iertat. Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi aceasta iertare? Va raspunde acestei iertari?

Cum raspundem noi iubirii lui Dumnezeu si iertarii pe care ne-o daruieste? Iertand pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi in schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca si noi, fiecare la randul nostru sa facem acelasi lucru cu aproapele nostru. Daca este sa ne asemanam cu Dumnezeu in ceva, aceasta este puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fara de inceput ca Dumnezeu, nu suntem nici atotputernici, nu suntem nici Lumina, nu suntem nici Adevar, nu suntem nici Cale, nu suntem … nimic nu suntem. Suntem… pamant. Dar Dumnezeu ne-a chemat sa fim asemenea Lui si asemenea lui Dumnezeu suntem atunci cand iertam. Puterea de a ierta este insusire dumnezeiasca. Iertand celor ce ne gresesc, ne facem partasi la dragostea cu care iubeste Dumnezeu lumea. Pana la venirea lui Hristos nu puteau oamenii sa ierte, dar prin moartea Sa si prin harul pe care l-a varsat asupra lumii ne-a dat aceasta putere si aceasta bucurie: de a ierta pe cel din fata ta.

Voiesti sa faci un bine lumii… Cand eram mic, ma gandeam ca voi creste mare si voi face un bine lumii. Voi scrie niste carti sau voi picta niste tablouri, pentru ca am auzit ca se vand la licitatii cu milioane de dolari… Si stateam eu, in satucul meu, acolo, la scoala de pictura din provincie si exersam si gandeam ca voi face pictura, voi face niste tablouri pe care le voi vinde cu milioane de dolari la licitatie, voi face o casa de copii si voi da bani la toti saracii care vor veni la mine. Asta era planul meu cum voi ajuta eu lumea. Eu nu stiam ca este Dumnezeu. Acum Dumnezeu, in negraita Sa dragoste, mi-a dat aceasta posibilitate ca sa ajut lumea, nu cu bani care se cheltuiesc, ci mi-a dat puterea de a ierta pacatele. De a spune: “Domnul Dumnezeu sa te ierte si sa te miluiasca“. Si acest dar este dat noua tuturor, nu ca o taina a Bisericii, ci ca o stare a sufletului de a ierta. Pentru ca insusi Hristos ne-a repetat-o obsedant in predica Sa: “Iertati si vi se va ierta. Cu ce masura masurati, cu aceea vi se va masura. Nu judecati ca sa nu fiti judecati. Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri.” Iata ca iertarea de la Dumnezeu noi o primim in masura in care noi insine daruim iertare.

Ca sa intelegem si mai adanc aceasta relatie si conditie a mantuirii noastre, Mantuitorul ne-a dat pilda celor doi datornici in care cineva care avea o datorie foarte mare a fost chemat de mai-marele sau si amenintat ca i se vor lua nevasta si copiii si vor fi vanduti, iar el va fi aruncat in temnita, pana va plati datoria. Acest datornic, cazand in genunchi, s-a rugat si a cerut indurare si a primit-o. Dar plecand el cu bucurie ca a scapat de atata durere si necaz, de durerea despartirii de nevasta si de copii, de suferinta temnitei, a intalnit pe cale pe unul din tovarasii sai. Si iata ca, de indata ce l-a vazut, i-a trecut bucuria, a uitat binele si si-a adus aminte ca acest tovaras are la el o datorie, o datorie neinsemnata pe langa datoria pe care el o avea la stapanul sau, si indata l-a apucat de piept si-i cerea sa-i dea datoria. (…) Stapanul, infuriindu-se, l-a chemat pe acel datornic, i-a pus inapoi toate datoriile lui si l-a inchis in temnita zicandu-i: „Daca eu ti-am iertat toata datoria ta atat de mare, n-ai putut si tu sa ierti aproapelui tau datoria neinsemnata pe care ti-o datora?“. Prin aceasta pilda, Mantuitorul ne arata starea noastra in aceasta lume, ca toata relatia noastra cu Dumnezeu se face prin aproapele, prin puterea de a ierta.

Putem ierta si cand traim intr-o adunare, intr-o obste, dar putem ierta si dintr-un loc insingurat, dintr-o pustietate. Ne putem tulbura si mania si gasi pricini de nemultumire in adunare, in convietuire cu oamenii, dar putem pastra aceeasi rautate si nemultumire si intr-un loc insingurat. Asa ca, puterea de a ierta este un rod al experientei indelungate prin care noi incercam sa ne apropiem de Dumnezeu si de esenta Evangheliei. De aceea mi se pare ca cel mai scurt drum, cea mai simpla si mai esentializata cale de a lucra dragostea este de a oferi iertarea celor care ne gresesc. Nu adunand bani pentru ca sa-i dai vaduvelor si orfanilor, pentru ca acesta este un lucru greu si anevoios si s-ar putea nici sa nu ajungi vreodata sa-i ai. Nu este nevoie neaparata nevoie sa mergi pana la capatul lumii pentru a indeplini dorinta cuiva, dar sa ierti poti. Mi ales, stiind ca in schimbul acestei iertari primesti iertare de la Dumnezeu pentru toate pacatele vietii tale. Dar mai presus de aceasta, stiind ca prin puterea de a ierta te asemeni cu Dumnezeu.

Cum sa ierti un om rau? Cum sa ierti un om care te necajeste? Aducandu-ti aminte de Dumnezeu, de Cel care a murit pentru el. Aducandu-ti aminte ca si tu ai nenumarate datorii. Aducandu-ti aminte de oamenii dragi tie, de felul in care te porti cu ei. Cu toate ca vedem copii care-si urasc parintii, parinti care-si urasc copiii si asa mai departe. Cat de departe suntem de chemarea lui Hristos!

Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie incetul cu incetul de despatimire, care au inceput sa iasa cu incetul din aceasta lume. Care sunt pricinile pentru care uram un om, pentru care ne suparam pe el? Are mai multi bani? Ne-a pacalit intr-o afacere? A mers in locul nostru intr-o calatorie care se oferea de la locul de munca si asa mai departe. Toate acestea vin din alipirea noastra de cele materiale, de cele pamantesti si trecatoare. In masura in care ne desprindem de ele si ne indreptam mintea catre Dumnezeu, catre viata vesnica, stiind ca toate sunt desertaciune, iertam usor. Stim ca „desertaciune este tot omul” si „in desert se tulbura tot pamanteanul“, cum ne spune prorocul David.

Asa ca este timpul sa ne adancim in noi, pentru ca poruncile Mantuitorului, desi sunt atat de simple, par simple, cer foarte multa profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime care ne uimeste prin simplitatea ei. Ni se cere ca gandul nostru sa fie pururea intors catre noi si catre Dumnezeu, sa nu se mai alipeasca de cele trecatoare. Pentru ca asa facand vom sti sa descoperim in ceilalti chipul lui Dumnezeu pe care il poarta. Si daca Dumnezeu a murit pentru noi “pe cand noi inca eram pacatosi“, cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca sa judecam pe aproapele nostru? Acestea avandu-le in minte, vom capata si indrazneala necesara pentru rugaciune si pentru aceasta indrazneala vom primi de la Dumnezeu si raspunsul cererii noastre.

Parintele Selafiil, duhovnicul nostru de la Noul Neamt, repeta obsedant aceste cuvinte simple ale Evangheliei, cuvinte pe care le-a repetat Mantuitorul si mai ales Sfantul Evanghelist Ioan in Epistolele sale, in Evanghelia sa. Toata nevointa parintelui Selafiil o concentra aici: „Iarta, ca si Dumnezeu sa te ierte. Cand ajungi seara, spune: doamne, iarta-mi tot ce am gresit eu azi cu cuvantul, cu lucrul si cu gandul ca un om, iarta pe toti parintii si fratii si ma iarta si pe mine pacatosul. Uita-te in inima ta si daca vezi ca ai vreo manie asupra cuiva, iarta, ca sa nu te culci manios. Si daca ai iertat, poti sa-i spui Domnului: acuma si Tu iarta-ma, pentru ca eu i-am iertat, ca Tu ai zis”. Si cu acest targ sfant si copilaros, zice, da-ti sufletul in mana lui Dumnezeu si daca mori in noaptea aceea, Dumnezeu te ia la Dinsul. (…)

- Ce sa facem daca vrem sa iertam, dar tot timpul ne aducem aminte ce ne-a facut respectivul om?

Este lupta, nu putem ierta de la inceput. Dar daca avem aceasta lucrare, Dumnezeu prin harul Sau ne ajuta. Vedem cat de greu este sa ierti, pentru ca este greu, este cea mai grea lucrare. Numai oamenii care nu au practicat-o niciodata pot spune: “Ei mare lucru sa te mantuiesti asa, la urma spun si eu iaca, i-am iertat si ma mantuiesc“. Dar cei care au aceasta nevointa stiu cat de greu este. Tocmai de asta nu era chiar atat de simplu ce ne spunea Parintele Selafiil: “Inainte de somn iarta pe toti si spune: Doamne eu i-am iertat, si Tu sa ma ierti. Si Dumnezeu te mantuieste!“.

Aceasta este o lucrare permanenta. Iara si iara cautam motive pentru care sa-l indreptatim pe cel din fata noastra: poate a fost obosit, poate-i bolnav, are o educatie altcumva decat a mea, nu l-am inteles eu corect, am fost eu obosit si tulburat… Sa luam vina asupra noastra. Acesta este un exercitiu duhovnicesc prin care ne desavarsim.

Asa ca sa nu ne tulburam, ca nimeni nu poate ierta dintr-o data, pentru ca daca ar fi asa usor, n-ar mai sta aceasta porunca in mijlocul Evangheliei, n-ar mai fagadui Dumnezeu Imparatia pentru un gand pe care noi l-am putea dobandi atat de usor. Este osteneala. Dar prin exercitiu, daca tot timpul vom cauta aceasta, vom reusi.

Iubirea, spune Sfantul Siluan Athonitul, se poate deprinde, poate deveni un obicei. Sa ne obisnuim sa gandim frumos, sa ne obisnuim sa alungam gandurile rele, sa nu le credem. Si atunci putem deveni ucenici ai lui Hristos adevarati, pentru ca El a zis: “Intru aceasta vor vedea oamenii ca sunteti ucenicii ai Mei, daca veti avea dragoste intre voi.” Asa ca, prin osteneala, prin eforturi launtrice, ajungem la aceasta masura.

Hristos este cu noi!

Andrei Rubliov marele iconograf al Rusiei

Andrei Rubliov (în limba rusă: Aндрей Рублёв) sau Sfântul Andrei Iconograful (născut pe la 1360 – 1370 şi decedat la 29 ianuarie 1427 sau 1430, la Mănăstirea Andronikov, Moscova) a fost un călugăr şi pictor de icoane rus, din secolul al XV-lea. Recent[1], Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat[2], iar sărbătoarea sa a fost fixată pe 29 ianuarie şi pe 4 iulie.

Viaţa şi opera

Andrei Rubliov s-a născut spre anii 1360 – 1370. A fost asistent al pictorului, de origine greacă, Theophan Grecul, iar opera sa duce mai departe tradiţia icoanelor bizantine, dar introduce aici mai multă supleţe şi gingăşie.

Opera

Andrei Rubliov a fost cel mai mare pictor rus de icoane şi de fresce din Evul Mediu. Împreună cu Theophan Grecul este autorul iconostasului Bunavestire de la Moscova, al unui Sf. Ioan Botezătorul, al unui Sf. Pavel, al unui Sf. Petru, precum şi a unei Bunevestiri de la Vladimir.

Icoana Sfintei Treimi de Andrei Rubliov

Dar icoana sa cea mai cunoscută, care se pare că atinge perfecţiunea, larg difuzată prin copii în zilele noastre, este Icoana Sfintei Treimi, realizată în anul 1410. Reluând o temă clasică a iconografiei bizantine, ospitalitatea lui Avraam[3], Andrei Rubliov a fost primul iconar care a făcut să dispară din cadrul icoanei personajele Avraam şi Sarra[4], concentrând atenţia privitorului spre cei trei îngeri aşezaţi lângă stejarul Mamvri, ilustrare a armoniei trinitare.

Icoana a fost destinată lavrei[5] Sfintei Treimi – Sfântul Serghei de la Serghiev Posad, denumit în timpul regimului sovietic Zagorsk, în onoarea unui comisar al poporului din perioada revoluţiei bolşevice. În prezent, localitatea şi-a reluat veche denumire: Serghiev Posad.

Viaţa lui Rubliov nu o putem urmări decât prin operele sale. Chiar data morţii sale implică un semn de întrebare, 1430(?). Andrei Rubliov, canonizat recent de Biserica Ortodoxă Rusă, n-a fost decât un instrument al lui Dumnezeu, mâna Spiritului Sfânt, aşa cum sunt toţi marii pictori de icoane.

Sfârşitul vieţii
Andrei Rubliov a murit la data de 29 ianuarie 1427 sau 1430, în Mănăstirea Andronikov, de la Moscova.

Film

Viaţa lui Andrei Rubliov l-a inspirat pe cineastul rus Andrei Tarkovski, care i-a consacrat un film realizat în 1966 şi care a ieşit pe ecrane în anul 1969: Andrei Rubliov.

Cinstirea memoriei lui Andrei Rubliov

Din anul 1985, muzeul organizat în Mănăstirea Andronikov, îi poartă numele.
O statuie a marelui pictor a fost ridicată în faţa intrării în muzeu, autorul statuii fiind sculptorul Oleg Komov.
Un crater, de pe planeta Mercur, îi poartă numele.

Note şi referinţe

^ 6 - 9 iulie 1988. Vd. Hotărârea de Canonizare
^ În iunie 1988.
^ Avraam primeşte pe Sfânta Treime la stejarul Mamvri, in Facerea, Cap. 18
^ Am folosit ortografia prezentă în ediţiile româneşti ale Bibliei: Biblia sau Sfînta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1982, pp. 26-27, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod (Traducere şi adnotări de Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, pp. 38-39.
^ Lavra este o mănăstire ortodoxă mare (în Grecia, Ucraina, Rusia), condusă de un egumen, în care fiecare călugăr locuieşte în chilie proprie şi separată, ca într-o mică aşezare de sine stătătoare. In Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Editura Litera Internaţional, 2007.

Bibliografie

La Sainte Bible, Nouvelle Édition publiée sous le patronage de la Ligue Catholique de L'Évangile et la direction de S. Em. Le Cardinal Lienart, troisième édition revue et corrigée, Paris, 1952;
Biblia sau Sfînta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1982;
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod (Traducere şi adnotări de Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001;
Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti - Chişinău, 2007.
Acest articol este o traducere adaptată a articolului Andreï Roublev, existent la Wikipédia, Encyclopédie libre.

Hristos este cu noi!

Viata Sfantului Nicolae Velimirovici(video cu traducere -text)

Viaţa

Nicolae Velimirovici s-a născut în sătucul Lelici, din Serbia apuseană. A urmat cursurile Seminarului Sf. Sava din Belgrad, absolvind în 1905. A obţinut o bursă de doctorat la Universitatea din Berna (1908), publicându-şi teza în limba germană, în 1910; doctoratul în filosofie a fost pregătit la Oxford şi susţinut la Geneva, în franceză, pe tema Filozofija Berklija (Filosofia lui Berkeley), în 1909. La sfârşitul anului 1909 a fost tuns în monahism. În 1919, Arhimandritul Nicolae a fost hirotonit episcop al Jicei, în cadrul Bisericii Sârbe.

În Aprilie 1915, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost trimis de către Biserica Sârbă în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvântări, luptând pentru unitatea sârbilor şi a popoarelor slave de miazăzi. La începutul lui 1919 se întoarce în Serbia, iar în 1920 este strămutat în Arhiepiscopia Ohridei din Macedonia, unde, în 1935, a reconstruit cimitirul soldaţilor germani ucişi.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, Episcopul Nicolae este arestat de către nazişti pe când se afla în Mănăstirea Jicia (care a fost la scurtă vreme jefuită şi dărâmată), fiind apoi închis în Mănăstirea Liubostinia (unde, după o execuţie în massă, a replicat spunând următoarele: "Aceasta este cultura germană, să ucizi sute de sârbi nevinovaţi, din pricina morţii unui soldat german?! Şi turcii erau mai drepţi…"). Mai târziu, acest "nou Gură de Aur" a fost transferat în Mănăstirea Voiloviţa (lângă Pancevo), unde a stat închis împreună cu Patriarhul sârb Gavriil (Dozici), până la sfârşitul lui 1944.

La 14 Decembrie 1944, a fost trimis la Dachau, împreună cu Patriarhul sârb Gavriil, unde unele surse (îndeosebi istorici ai Bisericii) consemnează că a fost întemniţat şi torturat.[1]

După război, părăseşte Iugoslavia comunistă şi imigrează în Statele Unite ale Americii, în 1946. Aici va începe să predea în cadrul câtorva seminare creştine ortodoxe, precum Seminarul Ortodox Sârb Sf. Sava din Libertyville, Illinois, Mănăstirea şi Seminarul Theologic Ortodox Sf. Tihon, din South Canaan, Pennsylvania (unde a fost rector; aici a şi murit) şi Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir, din Crestwood, New York. A trecut la Domnul pe 18 Martie 1956.

Proslăvirea ca sfânt

La 19 Mai 2003, Sfântul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât, în unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jiciei în sinaxarul de sfinţi al sfintei noastre Biserici Ortodoxe.

Sfântul Nicolae Velimirovici a fost numit, nu de puţine ori, "Noul Gură de Aur al Serbiei". Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul rus de San Francisco, care a fost în tinereţe profesor la un seminar din eparhia Jiciei, spunea despre el că este "un mare sfânt, un Hrisostom al zilelor noastre, a cărui însemnătate pentru Ortodoxia contemporană poate fi comparată doar cu cea a Mitropolitului Antonie (Hrapoviţki)… Amândoi au fost dascăli soborniceşti ai Bisericii Ortodoxe".
Cântări

Troparul (Glas 8)
Propovăduitor cu limbă de aur al lui Hristos cel înviat,
Pururea călăuzitor al norodului sârb cel de Cruce purtător,
Alăută sunătoare a Sfântului Duh, iubit de monahii ce întru tine se bucură,
Slava şi fala preoţilor, învăţător al pocăinţei, vlădică al tuturor neamurilor,
Dreptar celor din oastea lui Hristos în rugăciunile către Dumnezeu,
Sfinte Nicolae, dascăl al Americii şi slavă a norodului sârb,
Împreună cu toţi sfinţii, roagă pe Unul iubitorul de oameni
Să ne învrednicească de veşnică pace şi bucurie în Împărăţia Sa cea cerească!

Condacul (Glas 3)
Născutu-te-ai la Lelici în Serbia,
Slujit-ai ca arhipăstor al bisericii Sfântului Naum din Ohrida.
Aşezându-te la Jicia pe scaunul Sfântului Savva
Cu Evanghelia ai învăţat şi ai luminat norodul lui Dumnezeu.
La pocăinţă şi la dragostea lui Hristos adus-ai oamenii,
Şi pentru Hristos suferit-ai pătimire la Dachau.
Pentru aceasta te slăvim pe tine, noule Nicolae, cela ce lui Dumnezeu bine ai plăcut.

Citate
"Nu trebuie să dorim moartea păcătosului, ci pocăinţa sa. Nimic nu-L îndurerează mai mult pe Domnul, Cel ce pentru păcătoşi a pătimit pe Cruce, ca atunci când Îi cerem moartea unui păcătos, să-l înlăture pe acesta din calea noastră. Apostolul Carp şi-a pierdut odată răbdarea şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită moartea asupra a doi păcătoşi: un păgân şi un lepădat de credinţă. Atunci însuşi Domnul Hristos i s-a arătat lui Carp şi i-a zis: 'Loveşte-mă! Sânt gata să mă răstignesc din nou pentru mântuirea oamenilor'. Sfântul Carp i-a povestit această întâmplare Sfântului Dionisie Areopagitul, care a aşternut-o pe hârtie, drept învăţătură tuturor celor din Biserică că trebuie să ne rugăm pentru mântuirea păcătoşilor, nu pentru nimicirea lor – fiindcă nici Domnul nu vrea să piară cineva, ci toţi la pocăinţă să vie (2 Petru 3:9)" -- Prologul de la Ohrida.

_____________

"Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem."

"Vrăjmaşii m-au purtat către îmbrăţişarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii."

"Prietenii m-au legat pământului, vrăjmaşii m-au slobozit din robia pământului şi mi-au dărâmat toate năzuinţele mele lumeşti."

"Vrăjmaşii m-au făcut străin tărâmurilor lumeşti şi locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit îşi găseşte un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel şi eu, prigonit de vrăjmaşi, am aflat cel mai ferit Lăcaş, adăpostindu-mă dinapoia Cortului tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu îmi pot omorî sufletul."

"Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem."

"Ei, mai degrabă decât mine, au mărturisit păcatele mele dinaintea lumii."

"Ei m-au pedepsit, de câte ori când am pregetat să o fac eu însumi."

"Ei m-au chinuit, de câte ori când am încercat să scap chinurilor."

"Ei m-au ocărât, de câte ori când m-am linguşit în sine-mi."

"Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori când m-am umplut de mândrie."

"Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem."

"De câte ori m-am făcut înţelept, ei mi-au zis nebun."

"De câte ori m-am ridicat întru mărire, m-au batjocorit precum un pitic."

"De câte ori am vrut să conduc oamenii, m-au împins în spate."

"De câte ori m-am grăbit spre a mă îmbogăţi, m-au împiedicat cu o mână de fier. "

"De câte ori am crezut că voi dormi în pace, m-au trezit din adormire."

"De câte ori am încercat să zidesc o casă spre o viaţă lungă şi liniştită, au dărâmat-o şi m-au alungat."

"Cu adevărat, vrăjmaşii m-au îndepărtat de la faţa lumii şi mi-au întins mâinile către poala veşmântului tău."

"Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem."

"Binecuvântează-i şi îi sporeşte; înmulţeşte-i şi fă-i pe ei şi mai înverşunaţi împotriva mea:"

"pentru ca fuga mea către Tine să nu aibă întoarcere;"

"pentru ca toată nădejdea mea în oameni să se împrăştie precum pânza de păianjen;"

"pentru ca liniştea desăvârşită să înceapă a domni în sufletul meu;"

"pentru ca inima mea să ajungă mormânt celor doi gemeni ticăloşi, mândria şi mânia;"

"pentru ca să pot chivernisi toată comoara mea cea cerească;"

"ah, pentru ca să pot odată să mă slobozesc din înşelarea de sine, care m-a prins în îngrozitoarele mreje ale vieţii celei neadevărate."

"Vrăjmaşii m-au învăţat să cunosc ceea ce puţini alţii mai cunosc, că cineva nu are alţi vrăjmaşi în lume decât pe sine."

"Cineva îşi urăşte vrăjmaşii doar atunci când nu îşi dă seama că nu-i sunt vrăjmaşi, ci prieteni nemiloşi."

"Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine şi cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau vrăjmaşii."

"Prin urmare, binecuvântează-i, Doamne, atât pe prieteni, cât şi pe vrăjmaşi."

"Un rob îşi blesteamă vrăjmaşii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe."

"Căci un fiu cunoaşte că vrăjmaşii săi nu îi pot atinge viaţa."

"Prin urmare, el păşeşte slobod în rândul lor şi se roagă Domnului pentru ei. " -- Din Rugăciuni pe ţărmul lacului, 1999[2]

Lucrări

Cărţi

Beyond Sin and Death (1914)
The Spiritual Rebirth of Europe (1917)
Orations on the Universal Man (1920)
Thoughts on Good and Evil (1923) - Cugetări despre bine şi rău, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006
Homilias, volumes I and II (1925)
Prologue from Ohrid (1926) - Prologul de la Ohrida, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2005
The Faith of Educated People (1928)
The War and the Bible (1931) - Războiul şi Biblia, Ed. Sophia, Bucureşti,
The Symbols and Signs (1932)
"Immanuel" (1937)
The Religion of Njegos
Speeches under the Mount
The Faith of the Saints (1949) - Credinţa Sfinţilor - Catehism al Bisericii Ortodoxe, Ed. Sophia, Bucureşti
Cassiana - the Science on Love (1952) - Cassiana, Ed. Christiana, Bucureşti
The Only Love of Mankind (1958)
The First Gods Law and the Pyramid of Paradise (1959)
The Life of St. Sava. St. Vladimir's Seminary Press, 1989. ISBN 0881410659

Aceasta pomenire facut pe blog a Sf.Nicolae Velimirovici am facut-o pentru bunul meu prieten Nicolae,(Nicolae Miclausi) si ii spun La multi ani!

Hristos este cu noi!

Sfintii Cuviosi Marturisitori Visarion si Sofronie,Sfantul Mucenic Oprea si Sfintii preoti Marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales

Am ramas datori cu marcarea praznuirii unui adevarat sobor de sfinti romani marturisitori ai dreptei credinte, cu un mesaj foarte actual si util si noua astazi. Este vorba despre Sfintii Cuviosi Marturisitori Visarion si Sofronie, de Sfantul Mucenic Oprea si de Sfintii preoti Marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales.




Marturia acestor vieti sfinte este cu atat mai importanta pentru noi cu cat ea s-a petrecut la ceea ce istoricii numesc „inceputul istoriei moderne”, apropiata de noi. Dar mult mai important este ca astazi avem marturia unor romani ortodocsi care au ales mucenicia in fata unor imprejurari deosebit de vitrege si de vrajmasesti fata de Biserica Ortodoxa. In veacul al XVIII-lea, Transilvania era sub stapanire straina, aflata in cadrul Imperiului Habsburgic. Catolicismul era in plina ofensiva, incercand, prin Contra-reforma, sa recastige terenul pierdut in fata protestantismului si, prin alte strategii, sa castige in defavoarea a ceea ce era numit „ritul grecesc de rasarit”, adica a Ortodoxiei. Ca de obicei, aceasta ofensiva era pur exterioara, dusa cu armele politicii sau ale diplomatiei si/sau cu arme pur si simplu, adica cu forta armata. Metodele silnice, bazate pe forta bruta, au fost folosite insa asupra popoarelor „proaste”, lipsite de aparare, aflate cumva dincolo de lege si de protectia oferita de aceasta – anume, popoarele ortodoxe, care erau inca de pe atunci caracterizate drept inapoiate.

Metoda folosita de catolicism in ofensiva sa in aceste teritorii lipsite de organizare politica proprie, aflate sub dominatia unor elite care aveau alte credinte si erau de alta etnie decat poporul de jos a fost numita „uniatism”. Alegand sa nu forteze o infruntare directa cu credinciosii ortodocsi, catolicii au imaginat o modalitate mai “diplomatica” de a determina lepadarea de dreapta credinta si primirea ereziilor catolice. Prin uniatie, li se promitea celor aflati sub stapanire habsburgica faptul ca isi vor pastra „ritul” lor de rasarit, adica forma slujbelor, a portului bisericesc etc., fiind adaugat „doar” o recunoastere a dogmelor catolice – rolul Papei, erezia filioque si altele. Cu alte cuvinte, forma se pastra, insa era anulata, golita de substanta, prin cedarile esentiale la nivel dogmatic si jurisdictional.

Aceasta metoda isi pastra avantajul ca putea da celor slabi impresia ca raul facut „nu e asa mare”, si ca, avand in vedere ca se pastrau randuielile (exterioare!) de fapt nu era decat o adaptare inteligenta la exigentele si vitregiile vremurilor. Pentru cei pentru care ortodoxia insemna numai o randuiala exterioara, un simplu obicei mostenit, desigur ca acest „aranjament” gandit de iezuiti a fost cel mai sigur mijloc de catolicizare, adica de… lepadare a dreptei credinte.

Trebuie precizat ca punctul de vedere al Romei nu a evoluat semnificativ de atunci. Conform controversatului document doctrinar recent, prin care Vaticanul afirma ca doar catolicismul este Biserica, Ortodoxia este caracterizata drept “biserica particulara”, avand, cu alte cuvinte, un fel de partasie cu Sfintele Taine, insa si o “lipsa ecleziologica” ce decurge din nerecunoasterea primatului papal. Bisericile ortodoxe sunt privite ca o organizatie ce refuza intaietatea “capului”.

Din pacate, si in acest moment se fabrica si se perpetua o istorie falsa, in care uniatismul este prezentat drept altceva decat a fost – anume o incercare silnica si ilegala de convertire la catolicism a populatiei ortodoxe. In aceasta istorie falsa, punctul de referinta este asa-zisul Conciliu de la Ferrara-Florenta, unde s-a obtinut – prin metode la fel de silnice, dar si prin cedarile laşe ale ierarhilor ortodocsi, cu exceptia sfanta si singulara a Sfantului Ierarh Marcu al Efesului - o falsa unire intre catolicism si ortodoxie. Luand drept reper “punctele florentine“, administratia catolica va construi asadar o alta strategie prin care, beneficiind de faptul ca Imperiul Habsbrugic stapanea pe largi teritorii ortodoxe, sa forteze de aceasta data nu numai cedarile de la varful ierarhic, ci o convertire in masa la catolicism. Ce nu inteleg cei care scriu aceasta istorie falsa este ca Ortodoxia nu sta intr-un ierarh si nici nu este o proprietate… particulara a cuiva. Este Biserica Domnului nostru Hristos, pusa pe temeia dreptei credinte, asupra careia nici un om nu are putere de stapanire.

De altfel, principalele etape ale realizarii greco-catolicismului s-au realizat tot prin cedari si tradari ale unor ierarhi ortodocsi. Mitropolitul Atanasie – care fusese hirotonit cu pompa in Bucuresti, in prezenta Sfantului Constantin Brancoveanu si a Patriarhului Ierusalimului, Dositei, care il si incurajase pe noul mitropolit in misiunea sa de “rezistenta” – este cel care realizeaza, practic si oficial, unirea cu Roma… tradand juramintele de credinta si atragandu-si o anatemizare din partea celor care l-au hirotonit.

Lucru deloc neinsemnat, strategia uniata se baza pe numeroase avantaje de ordin material, social si politic. Elitele, nobilimea care mai era ortodoxa, prin uniatie isi pastra privilegiile si capata in plus multe altele. Deveneau practic cetateni de prim rang ai Imperiului si se bucurau de toate privilegiile “civilizatiei”, spre deosebire de taranii romani ortodocsi, de pilda, care erau un fel de cetateni “second hand“, asupra carora legea se aplica arbitrar sau deloc, si care nu aveau nici un fel de acces la drepturile si bunurile politice sau sociale ale timpului. Ierarhia uniata era, de asemenea, recunoscuta, avea asigurate stagii de invatatura la Roma, isi putea organiza scoli. Preotii greco-catolici erau respectati si bine rasplatiti de Imperiu, pe cand cei ortodocsi erau tratati ca simpli tarani, platind aceleasi dari, ducand practic aceeasi viata de robi. Iar oamenii simpli care cedau erau scutiti de prigoana, ce nu a intarziat sa se manifeste; o prigoana dusa si la un nivel subtil si implicit cat si manifest, cum se vede din vietile Sfintilor de azi. Prigoana implicita era de fapt insasi aceasta strategie a uniatismului – popoarele ortodoxe erau amenintate cu marginalizarea aproape completa, cu pastrarea unui rol de popor de rand, care se afla mai jos de legea Imperiului si cu totul exclus de la „binele public“. In plus, era o greutate pur si simplu in a putea fi ortodox, avand in vedere putinatatea preotilor ortodocsi si a manastirilor, care si ele au cazut prada ofensivei catolice.

In fata acestor subtile (pentru nivelul acelui veac) metode duse de catolici pentru determinarea unor lepadari de masa masive, nu au lipsit marturiile de mucenicie. Fie ca ele au apartinut unor calugari care nu au putut rabda lipsurile fratilor de aceeasi credinta si si-au pus sufletul pentru aproapele lor, alegand sa mearga si sa intareasca credinta ortodoxa in tinuturile Transilvaniei (Cuviosii marturisitori Visarion si Sofronie), fie ca au apartinut unor preoti curajosi care au vrut sa faca tot ce se putea face pentru a proteja de abuzuri si silnicii turma lor (preotii marturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel), fie ca au apartinut unor oameni simpli, tarani care si-au lasat familie si tarini ca sa mearga sa putrezeasca in inchisorile „luminatului, modernului si dezvoltatului” Imperiu Habsburgic (Sfantul Mucenic Oprea).

Nu putem sa nu remarcam ca, si pe acest “front” al strategiilor de determinare a apostaziei colective, “nu e nimic nou sub soare” si ca astazi se duc campanii intregi pentru ca ortodocsii sa se simta complexati, stanjeniti, rusinati de identitatea lor si, simultan, pentru a nu fi marginalizati, sunt presati sa adere la curentele ideologice trans-religioase si sa adopte masuri de “aggiornamento”, de “modernizare”, pentru a fi cat mai “in pas” cu “evolutia” (citeste “cu caderea”) lumii si a arunca la gunoi tot ceea ce este “incorect politic“. Nu in ultimul rand, se recurge si astazi la tentarea ortodocsilor cu avantaje materiale si cu sansa unor cariere academice, pentru a-i face, treptat si pe nesimtite cat mai “permeabili” ideilor si duhului apusean (catolic, protestant sau… supra-confesional). Intr-un studiu mai vechi (”Uniatismul din Transilvania, opera unei intreite silnicii“), parintele Dumitru Staniloae observa deja, in germene, aceste tendinte de astazi:

“Sub masca ecumenismului oferã burse numeroase tinerilor ortodocsi si tot felul de ajutoare si alte avantaje unor fruntasi ortodocsi, mai ales din unele Biserici mai strâmtorate financiar, deprinzîndu-i, în schimb, cu un vocabular ecumenist relativist, pentru a-i dezarma în fata fortelor de intercomuniune, în fata teoriei cã, cu toate diferentele existente, cele douã Biserici au devenit, de la ridicarea anatemelor una, dar una sub primatul papei, la care conducerea Bisericii Catolice nu renuntã cu nici un pret. Bursele în scolile de teologie catolicã se ofereau si odinioarã cu efectele pãgubitoare, pe care le cunoastem, pentru Ortodoxie, dar argumentul cã diferentele între ortodocsi si catolici sunt fãrã însemnãtate era folosit de propaganda catolicã ca mijloc de adormire a constiintelor ortodoxe si în epoca de creare a uniatismului. În privinta aceasta, catolicismul nu a schimbat în esentã nimic, dar nici în folosirea acestor metode ca momeli pentru acceptarea primatului papal de cãtre ortodocsi. Ceea ce e nou e numai metoda de a camufla mai abil aceste metode sub masca generoasã si nobilã a ecumenismului“.

RUGACIUNE CATRE SFINTII IERARHI IOREST SI SAVA AI ARDEALULUI SI SFINTII MARTURISITORI VISARION, SOFRONIE SI OPREA, CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZARII:

Cu inima smerita si cu grai de lauda cutezam a preamari astazi pe Hristos, Cel ce v-a aratat pe voi, preafericiti marturisitori ai dreptei credinte, slava Bisericii noastre! Si început cinstirii voastre de obste fâcând, ne plecam genunchii cu umilinta si negraita dragoste si rugaciune înaltam voua, celor ce ati pus mai presus de toate cele vremelmce, credinta cea dreptmaritoare; caci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest si Sava, traitori ai smereniei calugaresti si partasi ai darurilor ceresti, ati îndurat chinuri de moarte pentru apararea Legii noastre stramosesti si a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbita dumnezeiasca în mijlocul credinciosilor, întarindu-i în dreapta credinta si viata ta ti-ai dat pentru Hristos; si turma cea dreptcredincioasa din Ardeal pe caile mântuirii si îndrumând Biserica lui Hristos la biruinta; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbata a lui Hristos decât pe ai tai si decât însasi viata ta, sufletul ti-ai pus pentru dreapta credinta.

De aceea, voi toti care ati odraslit din coapsele Bisericii dreptslavitoare din Ardeal si care acum va bucurati de slava mucenicilor si a marturisitorilor lui Hristos, primiti rugaciunea noastra si mijlociti pentru noi înaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamarit. Ocrotiti, cu rugaciunile voastre, turma cea dreptslavitoare, care va cinsteste ca pe niste stâlpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului ca sa întareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati, sa reverse harul pacii în inima tuturor, sa fereasca turma dreptcredinciosilor de toata reaua întâmplare, ca într-un glas si într-un suflet sa preamarim pe Cel ce este Datatorul tuturor darurilor si Mântuitorul nostru. Privegheati si va rugati pentru noi, ca izbaviti fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rau, sa ducem lupta cea buna a mântuirii, în toate clipele vietii noastre si sa fim neclatinati întru dreapta credinta a mosilor si stramosilor nostri.

Bucurându-va de dumnezeiasca marire întru care v-ati înaltat si rugându-ne voua ca sa fiti mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamarim pentru toate pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, zicând: Slava Tie Dumnezeule, Cel mare si minunat întru sfintii Tai. Amin!

Sf. Marturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, Viata si Acatistul (21 oct.) – pe blogul lui Laurentiu Dumitru

Vietile Sfintilor Marturisitori – relatate pe “Calendar-Ortodox”

Hristos este cu noi!

În aceasta luna, în ziua a douazecea, pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Artemie.

Acest fericit Artemie, fiind duce si august al Alexandriei si patriciu, era cinstit de marele împarat Constantin; luând însa împaratia Iulian Paravatul, si prigonind pe crestini la Antiohia, a mers nechemat fericitul acesta la chinuri; si mustrând faradelegea aceluia, l-au batut cu vine de bou crude, si l-au zgâriat pe spate cu brice ascutite si taioase, si i-au patruns coastele si tâmplele cu tepusi. Si despicând taietorii de pietre o piatra mare l-au bagat într-însa si lasând piatra peste dânsul, a fost turtit sfântul si i-au sarit ochii si matele pe pamânt; dupa aceea i-au taiat capul. Si asa a luat de trei ori fericitul cununa cea nevestejita a muceniciei. Iar sfintele lui moaste s-au adus de la Antiohia la Constantinopol, de catre femeia unui oarecare diacon, ce se chema Aristis. Si a fost îngropat la locul ce se numeste Ocsia.

Hristos este cu noi!

In aceasta luna in douazeci de zile pomenirea Preacuviosului Parintelui noatru Gherasim din Kefalonia.

Sfântul Gherasim, Noul Pustnic al Cefaloniei, s-a născut în satul Trikkala din Peloponez. În primii ani ai maturităţii s.a călugărit pe insula Zakynthos, după care a plecat la Muntele Athos unde a devenit schimonah, studiind împreună cu pustnicii de pe Sfântul Munte. Primind binecuvântare de la părinţi, călugărul s-a dus la Ierusalim să se închine la Sfântul Mormânt Dătător de Viaţă al Mântuitorului. După ce a vizitat multe din locurile sfinte din Ierusalim, Muntele Sinai, Antiohia, Damasc, Alexandria şi Egipt, el s-a întors la Ierusalim, devenind îngrijitor de candele la Sfântul Mormânt.

Călugărul a fost hirotonit diacon şi apoi preot de către Patriarhul Gherman al Ierusalimului (1534-1579). Sf. Gherasim a continuat să trăiască viaţă sfântă. Pentru singurătate s-a retras la Iordan, unde a petrecut patruzeci de zile fără întrerupere. Binecuvântat de patriarh pentru o viaţă solitară, Sf. Gherasim s-a retras în singurătatea din Zakynthos, unde s-a hrănit numai cu ierburi.

După cinci ani, a simţit dorinţa de a pleca pe insula Cefalonia unde şi-a găsit adăpost într-o peşteră. Sfântul a restaurat biserica din Omala şi a construit o mănăstire de măicuţe unde a trăit, a muncit şi a privegheat neîntrerupt timp de treizeci de ani. El se ruga îngenunchind pe pământul gol. Pentru viaţa lui sfântă, Gherasim s-a învrednicit de darul vindecării bolnavilor şi a izgonirii duhurilor necurate.

La vârsta de 71 de ani, sfântul a ştiut că va muri curând. După ce le-a binecuvântat pe măicuţe, a adormit cu pace întru Domnul în 15 august 1579. După doi ani, deschizîndu-i-se mormântul, s-au descoperit moaştele sale întregi şi frumos mirositoare, vindecătoare de boli.

Deoarece Adormirea Maicii Domnului se sărbătoreşte în 15 august, Sf. Gherasim se prăznuieşte în 16 august. În ziua de 20 octombrie se prăznuieşte dezvelirea moaştelor sfântului, în anul 1581.

Hristos este cu noi!

Sfantul Cuvios Ioan de la Rila (19 Octombrie)

În aceasta luna, în ziua a nouasprezecea, pomenirea Cuviosul parintele nostru Ioan facatorul de minuni, care la muntele Rila (Bulgaria) s-a nevoit si a zidit manastirea de acolo, si care în pace s-a savârsit.

 
Sfintul Ioan de la Rila, marele ascet spiritual al Bisericii Ortodoxe Bulgare si din-Rai-pazitor al poporului bulgar, s-a nascut in anul 876 in satul Skrino in tinutul Sredets (astazi Sofia).
 
Dupa ce si-a pierdut parintii, baiatul a devenit vacar pentru a se tine departe de lume. Odata stapinul l-a batut pentru ca ii pierduse o vaca cu vitelul ei. Baiatul a plins indelung si s-a rugat, ca Dumnezeu sa-l ajute. Cind a gasit vaca si cu vitelul si a vrut sa se intoarca acasa cu ele, apa curgea mare si cu putere in riul Struma, pe care trebuia sa-l treaca. Tinarul vacar s-a rugat, si-a pus camasa lui zdrentuita pe apa, facu deasupra ei semnul crucii, lua vitelul in brate si merse cu el, precum ar fi mers pe uscat, pina pe celalalt mal al riului unde se afla vaca.

Stapinul, ascuns in padure, se inspaiminta cind vazu aceasta minune. Recompensa cu generozitate pe tinar, apoi il alunga de la casa lui. Impartind de pomana lucrurile sale, baiatul isi parasi satul. Nu se stie cind, nici unde, sfintul a fost tuns monah.

La inceput si-a continuat asceza pe un deal inalt si arid, mincind doar plante salbatice. Adapostul ii era un tufaris. Dupa putina vreme tilharii au venit peste el noaptea, l-au batut si l-au scos afara de acolo. Si-a gasit apoi o pestera adinca si s-a instalat in ea. Peste putina vreme, nepotul sau, Sfintul Luca, s-a instalat si el acolo.

Locul era lipsit de lume, astfel incit Sfintul Ioan a crezut la inceput aparitia lui Luca drept o inselaciune diavoleasca, dar aflind ca tinarul isi cauta mintuirea sufletului sau, l-a acceptat cu dragoste. Nu pentru multa vreme insa au vietuit ei impreuna. Fratele sfintului Ioan i-a gasit pe asceti si cu forta si-a luat inapoi fiul. In drum spre casa tinarul a murit din cauza unei muscaturi de sarpe. Fratele s-a cait si a cerut iertare calugarului. Pribeagul mergea apoi adesea la mormintul tinarului cel drept ; acolo era locul sau de odihna preferat.

Sfintul Ioan a petrecut doisprezece ani in pestera pustie, apoi s-a dus in salbaticia Rilei si s-a instalat in scorbura unui copac. Postea si se ruga mult, plingea neincetat si minca doar iarba. Vazind o asemenea nevointa, Dumnezeu a facut sa creasca fasole, din care sfintul a mincat multa vreme. Fasolea si faptele sale bune l-au facut cunoscut oamenilor.

Odata o turma de oi speriate alerga de-a lungul potecilor abrupte si prapastioase, si nu s-a oprit pina la locul in care vietuia calugarul. Ciobanii, urmarindu-si turma, l-au descoperit cu uimire pe sihastru, care i-a intimpinat prieteneste : "Voi veniti aici infometati. Luati niste fasole de la mine si mincati". Toti mincara si s-au indestulat. Unul dintre ei a luat mai multa fasole ca sa aiba provizii. In drum spre casa le-a oferit tovarasilor sai, dar nu era nici o boaba in pastaile sterpelite. Ciobanii se intoarsera cu cainta iar batrinul statea drept, spunindu-le zimbind : "Vedeti, copiilor, aceste fructe sint lasate de la Dumnezeu ca hrana in salbaticie".

De-atunci ei incepura sa aduca la calugar pe bolnavi si pe cei tulburati de duhuri necurate, pe care el ii vindeca prin rugaciune. Ca sa nu cada prada faimei printre oameni, calugarul parasi scorbura lui draga si se instala pe un pisc inalt si stincos dificil de acces, unde a salasluit timp de sapte ani sub cerul liber. Vestea despre marele ascet a ajuns pina la regele bulgar Petru (927-969), care voia sa il intilneasca. Sfintul Ioan ii scrise o scrisoare, refuzind o astfel de intilnire lipsita de smerenie.

Mai tirziu Sfintul Ioan accepta sub calauzirea lui calugari, care construira o manastire cu o biserica in pestera in care Sfinful Ioan traise mai inainte. Cu chibzuinta isi indruma turma si muri la 18 august 946, la virsta de 70 de ani.

Cu cinci ani inainte de a-si da sfirsitul a scris cu mina sa: "Un Testament pentru Discipoli", una din cele mai rafinate creatii ale literaturi bulgare vechi. Viata sfinta a ascetului si extraordinarele binecuvintari de la Dumnezeu prin rugaciunile sale fura o frumoasa predica a Credintei Crestine pe pamintul nou crestinat al Bulgariei. In vremurile grele de lupta ale Bulgariei cu Bizantul, sub regele bulgar din vest Samuel (976-1014), Sfintul Ioan se arata discipolilor sai, ordonindu-le sa ii transfere moastele la Sredets (Sofia), unde Patriarhul bulgar Damian ( 927-972) se ascundea. Se banuieste ca transferul moastelor a avut loc in anul 980.

Putin mai tirziu, mina dreapta a Sfintului Ioan de la Rila a fost dusa in Rusia (probabil in orasul Rila, unde o biserica a fost construita in numele Sfintului Ioan de la Rila, cu o capela dedicata martirilor Florus si Laurus, in ziua praznuirii lor, 18 august, in care el a murit).

Numele Sfintului Ioan a fost cunoscut si iubit de poporul rus inca din vechime. Date despre moartea sfintului s-au pastrat mai ales in surse rusesti (Menaion pentru luna august in secolul XII, in Cronica Mazurinsk).
In anul 1183, regele maghiar Bela II (1174-1196), in timpul unei campanii impotriva grecilor, a pus stapinire pe racla cu moastele sfintului Ioan, impreuna cu alte lucruri de prada, si le-a dus in orasul Esztergom.


In anul 1187, dupa ce a impodobit racla, a trimis inapoi sfintele moaste cu mari onoruri. La 19 octombrie 1238 moastele Sfintului Ioan au fost transferate in mod solemn in noua capitala, Trnovo, si depuse intr-o biserica consacrata sfintului. La 1 iulie 1469 sfintele moaste ale Sfintului Ioan de la Rila au revenit in manastirea de la Rila, unde se odihnesc si astazi, aducind ajutor plin de har ceresc tuturor credinciosilor.

Hristos este cu noi!

Manastirea Sfantul Gherasim - Kefalonia

 

Manastirea Sfantul Gherasim se afla in Kefalonia. Aceasta este cea mai mare dintre insulele ionice. Stancile grecesti, ce se inalta brusc din apele albastre si transparente, alcatuiesc locul ideal pentru o viata linistita si senina: mici sate, case modeste, ruinele unei oras antic si cateva locasuri de cult, sunt doar o parte din frumusetile Kefaloniei. Recent, Kefalonia a fost numita "insula contrastelor", caci pe aceasta, ruine romane, venetiene si bizantine se inghesuie unele intr-altele, de-a lungul plajelor insorite.

Capitala insulei, Argostoli, este locul unde apele marii se scurg in niste cavitati asemanatoare "cuiburilor de randunica", disparand in culoarele subterane din solul stancos al insulei. Acesta este un fenomen geologic rar si minunat. Apele marii reies la suprafata in Lacul Melissani, un lac semi-subteran cu ape de un turcoaz transparent. Alaturi de acest minunat loc, insula mai are si alte nenumarate bogatii.

Dintre bogatiile duhovnicesti ale insulei, amintim urmatoarele locasuri: Manastirea Sfantul Cuvios Gherasim, Pestera Sfantului Cuvios Gherasim, Manastirea Sfantul Andrei, Manastirea Panaghia Atrou, Manastirea Agrilion, Manastirea Maicii Domnului Themata, Manastirea Maicii Domnului Lagouvarda, Manastirea Lamia, Manastirea Kipouria, Biserica si Pestera Sfintei Paraskevi, Biserica Estavromenos si Biserica Maicii Domnului din Sission.

Manastirea Sfantul Gherasim din Kefalonia - scurt istoric

Situata in Valea Omala, Manastirea Cuviosului Gherasim este inchinata sfantului ce ocroteste intreaga insula Kefalonia, fiind totodata se cea mai mare manastire de maici din intreaga insula.

Sfantul Cuvios Gherasim (1506-1579) se trage din instarita familie de aristocrati Notaras. Fiind tuns in monahism in Sfantul Munte Athos, el a mers mai apoi la Ierusalim, unde a slujit timp de 12 ani la Biserica Invierea Domnului. Mai apoi, stand o vreme in Creta si in Zakynthos, in anul 1555 a ajuns pe taramul natul, in Kefalonia.

Ajungand acasa, el a stat in sihastrie, vreme de 5 ani, intr-o pestera din Lassi. Prima sihastrie a Sfantului Gherasim, indicata de un indicator asezat pe drumul principal spre Lassi, este o micuta biserica asezata deasupra pesterii unde s-a nevoit sfantul.

In anul 1560, Sfantul Gherasim s-a mutat in Valea Omala, unde a reconstruit veche capela a satului, inchinata Adormirii Maicii Domnului, si unde a intemeiat manastirea de maici numita de el, "Noul Ierusalim".

Unul dintre cuvintele lui preferate era acela in care spunea copiilor: "Copii, fiti blanzi unii cu altii si nu ganditi cu mandrie!" Sfantul Gherasim a fost cu adevarat un invatator, un doctor si un parinte. El si-a castigat pacea locuind intr-o pestera izolata si ajutand un om la saparea mai multor fantani in jurul manastirii.

Astzi, moastele Sfantului Gherasim din Kefalonia sunt pastrate cu mare evlavie intr-o racla de sticla pusa, la randul ei, intr-un sarcofag de argint, asezat pe mormantul sfantului. Biserica actuala a fost zidita si ea deasupra mormantului.

In vremea vietii, sfantul a plantat mai multi pomi in curtea manastirii. Dintre acestia, unii au ajuns pana in zilele noastre. Pe langa acestia, de la sfant, au mai ramas si 3 mari fantani, pe langa alte 37 cismele mai mici.

Ridicarea maretei catedrale a inceput in 1953, indata dupa cutremurul distrugator care a afectat grav aproape toate constructiile din Kefalonia. Mareata si noua biserica inchinata sfantului a fost terminata la 19 iulie 1992, fiind asezata in interiorul aceleiasi manastiri.

Principalele zile de praznuire ale manastirii sunt la 16 august si la 20 octombrie, cand moastele sfantului sunt purtate in procesiune pana la copacii plantati de acesta. Manastirea poate fi vizitata zilnic, intre orele 04.00 si 13.00, si intre orele 17.00 si 21.00.

Maicile sunt deosebit de primitoare, la manastire fiind aranjat un frumos arhondaric si o bogata biblioteca. La manastire au loc si multe servicii de caritate si de misiune. Serviciile liturgice au loc zilnic, manastirea urmand tipicul Manastirii Sfantul Sava din Ierusalim.

Sfantul Gherasim din Kefalonia - viata

Sfantul Gherasim s-a nascut la inceputul secolului al XVI-lea, in anul 1506, in orasul grecesc Trikala Korinthias, in familia unui nobil bizantin - Notara; parintii acestuia au fost Dimitrios si Kallie Notara. Bunicul sau, Lucas, fusese prim ministru in Bizant si ruda apropiata cu imparatul Constantin Paleologul.

Nefiindu-i pe plac viata de om instarit, la varsta de doar 18 ani, dupa terminarea studiilor, tanarul paraseste casa parinteasca si incepe pelerinajul prin locurile sfinte: Muntele Athos, Muntele Sinai si orasul sfant - Ierusalim. Tanarul Gherasim este tuns monah si, vreme de 12 ani, slujeste la Biserica Invierea Domnului din Ierusalim.

Localnicii din Kefalonia aveau nevoie de sustinere in credinta, deoarece insula se afla sub jugul cuceritorilor venetieni, care-i impilau. Despre acele evenimente ne aminteste renumita cetate veche San Jorjio. Peretii ei, aproape distrusi de timp, par astazi de necucerit, dar in evul mediu nici ei nu puteau feri Kefalonia de atacurile cuceritorilor.

In anul 1555, sfantul ajunge in Kefalonia, unde, dupa cinci ani de sihastrie, intemeiaza o manastire de maici. Anume in acele momente grele, tanarul nevoitor Gherasim infiinteaza aici manastirea pe care o numeste "Noul Ierusalim", in amintirea slujirii sale la Sfantul Mormant al Domnului.

Parintele adoarme in Domnul la data de 15 august 1579. Din motive liturgice, adormirea sa este praznuita in ziua urmatoare - 16 august. In ziua praznuirii Sfantului Cuvios Gherasim, sfintele sale moaste sunt scoase din mareata catedrala si duse, intr-o solemna procesiune, in locul unde, conform traditiei locului, sfantul a sadit un copac. Inaintea sfintei racle merge un preot cu icoana Maicii Domnului.

Insula isi are si aparatorul sau - Sfantul Cuvios Gherasim. Oricat se straduiau nemtii sa provoace pagube, nici o bomba nu a cazut insa pe insula. Se zice ca pilotii fascisti, cand se apropiau de ea, vedeau pe cer imaginea unui batran care ii ameninta, facandu-i sa se intoarca ingroziti spre bazele lor. Dupa razboi, cand au vazut intamplator icoana Sfantului Cuvios Gherasim, pilotii au declarat ca el este cel care ii alunga. Grecii au pastrat pestera in care sfantul, cu aproape 400 de ani in urma, isi infrana trupul si isi intarea duhul.

Pestera Sfantului Gherasim din Kefalonia - Lassi

Sfantul Cuvios Gherasim a vietuit in aceasta pestera timp de cinci ani, intre 1555 si 1560. Mutandu-se in Valea Omala, acesta a intemeiat manastirea mai-sus amintita. Pestera, ramasa ca binecuvantare a sfantului pentru pamantul Kefaloniei, este vizitata cu mare evlavie.

Pestera se afla langa oraselul Lassi, in apropiere de capitala insulei, Argostoli. Pe laterala nordica a pesterii se afla o deschizatura de 30 pe 30, oferind interiorului o lumina lina. Astazi, pestera este inglobata intr-o mica bisericuta.

In jurul pesterii a luat nastere o tanara obste monahala, cu suflete dornice de viata retrasa si de nevointa. Aceasta este motoc al Manastirii Sfantului Gherasim din Omala, si poate fi vizitata zilnic, intre orele 07.00 si 13.00, si intre 15.00 si 21.00.

Hristos este cu noi!

În aceasta luna, în ziua a optsprezecea, pomenirea Sfântul Apostol si Evanghelist Luca.

În aceasta luna, în ziua a optsprezecea, pomenirea Sfântul Apostol si Evanghelist Luca.

Luca marele apostol si evanghelist, a fost din Antiohia Siriei celei mari, doctor cu mestesugul, având si stiinta zugraviei desavârsit. Acesta aflându-se în Teba Beotiei si doctorind pe vremea împaratului Tit Claudie, a aflat pe Sfântul Apostol Pavel si crezând în Hristos, a parasit ratacirea cea parinteasca, si lasându-se de tamaduirea cea trupeasca, s-a apucat de cea sufleteasca. A scris si Evanghelia sa catre oarecare dregator anume Teofil, care crezuse în Hristos, dupa cum o stia de la Sfântul Apostol Pavel. Dupa aceea a scris si Faptele Apostolilor catre acelasi Teofil.

Apoi dupa ce s-a dus de la Roma si a lasat pe fericitul Pavel, a umblat învatând toata Grecia si ajungând, precum se spune la optzeci de ani, a raposat cu pace; iar în locul în care a fost îngropat trupul lui, marind Dumnezeu pe apostolul lucratorul sau, a plouat colurie deasupra mormântului lui, spre semnul mestesugului lui cel doctoricesc. (Caci coluria este o doctorie alcatuita din picaturi de apa de trandafiri si din alte feluri, folositoare la boala ochilor). Pentru care a fost cunoscut si mai mult mormântul lui de toti. Iar Constantie feciorul marelui Constantin a adus de la Teba moastele lui prin mijlocirea lui Artemie marele duce al Egiptului, care si mucenic s-a facut, si le-a pus în biserica Sfintilor Apostoli, sub sfânta masa, împreuna cu ale lui Andrei si ale lui Timotei. Si se spune despre dânsul ca el a zugravit întâi icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, tinând în brate pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu mestesugul zugravirii cu ceara si alte doua si cum ca le-a dus apostolul la Maica Domnului sa le vada, si aceasta ar fi zis: "Harul Celui nascut din mine, prin mine sa fie cu dânsele. Asemenea si icoanele sfintilor mai marilor apostoli". Si de atunci s-a împartit în toata lumea un lucru bun ca acesta, ortodox si întru totul cinstit.

Hristos este cu noi!

Intru aceasta luna in saptisprezece zile ,pomenirea Sfântului Preacuviosului Mucenic Andrei cel din Crit (Creta).

În aceasta luna, în ziua a saptesprezecea ,pomenirea Sfântului Preacuviosului Mucenic Andrei cel din Crit (Creta). 

Acest fericit Parinte al nostru Andrei, s-a nascut si a crescut în cetatea Critului cea aleasa, din parinti binecredinciosi si iubitori de fapte bune si fusese crescut cu bune învataturi, si era cu mare caldura lucrator al poruncilor lui Dumnezeu. Deci când a fost pe vremea împaratiei lui Constantin Copronim, vazând turma lui Dumnezeu ca este smintita de eresul luptatorilor împotriva icoanelor a venit la Constantinopol si a marturisit cu îndrazneala adevarul înaintea împaratului, mustrând fara nici o frica pagânatatea lui. Iar acesta nesuferind îndrazneala lui, l-a oprit numaidecât asupra vorbei si a poruncit celor ce stau înaintea lui sa-l prinda; si acestia l-au doborât jos la pamânt pe cel înalt cu gândul si nu l-au lasat pâna nu l-au târât, cât însusi împaratul dupa ce s-a razbunat de ajuns pentru îndrazneala sfântului, a poruncit sa-l lase. Vorbind atunci si alte multe sfântul catre împaratul pentru sfintele icoane, între altele i-a zis: "De vreme ce pe cei ce ocarasc chipurile împaratesti, îi certati de moarte, la câta urgie si pedeapsa dumnezeiasca va veti osândi voi cei ce ocarâti icoana lui Dumnezeu?" Atunci tiranul aprinzându-se de mânie, a poruncit de l-au dezbracat si l-au întins cu legaturi de streanguri si atâta l-au batut de rau, încât se rosise locul sub el cu curgerea sângelui. Deci daca l-au sculat, vazând ca nici cu daruri nici cu înfricosari nu-l pot înfrânge, iarasi l-au pus la chinuri cumplite si fara de omenie; si i-au patruns coastele si i-au zdrobit gura cu pietre; apoi l-au bagat în temnita. Si a doua zi, iarasi aducând pe sfântul înaintea lui si vazându-l mai îndraznet de cum era, a poruncit de l-au batut iarasi si i-au strujit carnea si i-au sfârtecat ranile, de se rupeau si cadeau bucati de pe trupul lui. Iar în cele din urma, legându-i picioarele cu streanguri, l-au tras pe pamânt târându-l prin tot târgul. Deci târât fiind mucenicul asa, un pescar cum iesise din mare cu peste, pornindu-se din îndemnarea demonica, a luat satârul cel de macelarie si taind un picior de la trupul sfântului, a contenit alergatura nevointei mucenicului si l-a trimis la cerestile locasuri. Iar cinstitele sale moaste au fost aruncate la locul facatorilor de rele si fiind aflate dupa multa vreme amestecate cu trupurile care erau acolo, 12 oameni demonizati din multe parti ale cetatii s-au dus acolo, ca si cum ar fi fost sfatuiti si au gasit cinstitul trup zacând negrijit si fara de cinste; dar atingându-se de trup, întru acel ceas se tamaduira; si luându-l l-au dus de l-au îngropat la un loc sfintit ce se numea Crisis, întru marirea Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Hristos este cu noi!

Pilda Sfantului Grigorie Palama – Putem inchide sau falsifica Lumina?

Acatistul Sfantului Grigorie Palama

Cu cuvintele gurii tale, credinta ortodoxa se propovaduieste in Duhul cel Dumnezeiesc; caci dumnezeiestilor Parinti de altadata impreuna vietuitor si impreuna simtitor facandu-te, graiurile lor laolalta le-ai pus, Cuvioase, strigand: Aliluia! (Condacul 10)

Canon de tamaduire catre Sfantul Grigorie Palama, facatorul de minuni

Vecernia si Utrenia Sf. Grigore Palama – Nectarie Protopsaltul

Praznuim pe 14 Noiembrie Sfantul Grigorie Palama, invatatorul si povatuitorul dreptei credinte care a lasat marturia adancimii, inaltimii, latimii si largimii Dumnezeului nostru. Dorim sa subliniem intr-un mod mai simplu si nepretentios doar cateva aspecte, legate de jertfa Sfantului Grigorie pentru noi, turma Pastorului celui bun.
Viata sa – prezentata succint si foarte pilduitor aici – arata un fapt mai putin reliefat de comentatori, si anume ca Sfantul Grigorie a suferit si el inchisoarea pentru marturiile sale asupra energiilor necreate ale lui Dumnezeu si, desi un Sinod a recunoscut adevarul invataturilor sale, pentru ca ele se aratau a fi in continuarea invataturilor Sfintilor Parinti ai primelor veacuri crestine, a devenit neagreat atat de imparatul din acea vreme, cat si de catre „poporul” obisnuit. Era acuzat in special de faptul ca „a creat tulburari in Biserica“, acuzatie primita de catre foarte multi dintre Sfinti de la confratii si superiorii lor bisericesti, pentru ca sfintenia si curajul sunt de fiecare data incomode, produc intotdeauna “scandal” si ii “tulbura” pe toti fariseii si caldiceii aciuati in culcusuri calde in Biserica, care nu suporta sa auda glasul Adevarului, glas care sa-i scoata din “cumintenia” pacatelor lor... Asa “au patit” si Sfintii Atanasie cel Mare, Maxim Marturisitorul, Ioan Gura de Aur, Grigorie Teologul, Teodor Studitul, Ioan Damaschinul, Simeon Noul Teolog, Nectarie de Eghina si inca multi, multi altii, iar mai aproape de noi Sfinti recenti precum Ioan Maximovici, Iustin Popovici sau… parintele nostru Gheorghe Calciu. Aceasta, desigur, pentru a se adeveri inca odata ca orice aparator autentic al dreptei credinte o face primejduindu-si viata sa si expunandu-se calomniilor si persecutiilor de tot felul.
Atat viata sa cat si invatatura sa ne arata ca Dumnezeu – Cuvantul, Adevarul, nu poate fi “inchis” si nici facut sa paleasca din stralucirea Sa. Nimeni nu poate „inchide” Lumina in ratiune, sau in logica. Nimeni nu poate „inchide” Lumina in creat si in aceasta lume, in intelepciunea acestui veac si in „cultura”. Si, mai ales, nimeni sa nu se puna de-a curmezisul intre Dumezeu si acesti “mici si smeriti ai Sai”, pe care Domnul se bucura sa ii mangaie cu harul Sau. Caci multi se pun “gardieni” la usa Imparatiei si, ei neintrand, nu vor sa-i lase nici pe altii sa intre acolo…
S-a adeverit cu calugarul Varlaam, ca in pilda cocosului si vulturului a Sfantului Siluan, ca a te baza pe ratiunea ta si pe cultura ta nu te face vultur, ci un soi de cocos ceva mai ingamfat, dar care se taraie tot pe pamant. Si, pentru ca nu intelege maretia vulturului, il calomniaza pe acesta si spune ca inaltimile cerului nu sunt adevarate, si ca zborul vulturului nu este „corect” si „drept”. Cocosul, invidios pe vultur, incearca sa ii taie aripile, sa ii fure Cerul, sa il inchida in ograda sa, unde sa il admire, rob, alaturi de celelalte oratanii, doar pe el, stimabilul cocos cu pene colorate si glas ondulat in mod retoric.
Dar in timpurile noastre, exista si alte modalitati, mult mai subtile, de a indeparta pe cei mai mici de Lumina cea neapropiata, de Hristos. Acum nu mai inchidem Lumina, ci o falsificam. Nu mai mintim spunand ca Lumina este creata, ci spunem, dimpotriva, ca lumina creata a lumii acesteia ar fi insasi Lumina cea neapropiata. Nu mai vrem sa taiem aripile vulturilor, ci ne prefacem, noi cocosii, in vulturi care zboara la inaltimi. Pentru aceasta ne cocotam pe garduri, adica pe inaltimile acestei lumi, ne cocotam in functii, in trepte arhieresti, in locuri bine vazute de lume, si de acolo pretindem ca detinem Lumina, ca vedem Cerul si Il putem aduce si altora.
Astazi se vorbeste cu atata usuratate despre Lumina necreata, de parca ar fi la indemana tuturor, chiar si celor de alta credinta. Dar Adevarul, intotdeauna incomod, este ca simpozioanele nu pot aduce Lumina necreata nimanui, si in nici un caz celor de alta credinta. Numai vietuind dupa dreapta credinta si pazind caile aspre si stramte ale Cuvantului vom putea spera sa ne miluim nu de Lumina cea necreata, noi, pacatosii, ci de atingerea (la fel de necreata) blanda si smerita a Mangaietorului.
Caci adevarat este Cuvantul: Intru Lumina Ta (in lumina Cuvantului, a poruncilor lui Hristos, a pazirii lor) vom vedea Lumina (pe Tatal, pe Fiul si pe Duhul Sfant).
Nimeni asadar sa nu cuteze sa astupe, nimeni sa nu falsifice indemnul Sfantului Ioan Gura de Aur aparut in vedenie Sfantului Grigorie, precum aflam din viata sa, cand acesta era pe moarte: Spre Inaltimi, Spre Inaltimi! Urcand, bineinteles, pe calea smereniei si a pocaintei si bizuindu-ne pe rugaciunile Sfintilor pentru noi…

Hristos este cu noi!

Despre TERIREM !

Poate că vă întrebaţi de ce nu am postat nimic de sărbători până acum, şi aveţi dreptate să o faceţi! Dar ca să mă pot scuza cumva, daţi-mi voie să vă explic ce înseamnă teriremul şi cred că o să mă înţelegeţi!

Creştinii într-o vreme atât de mult L-au iubit pe Dumnezeu încât au simţit că toate cuvintele de laudă pe care I le aduc, nu sunt suficiente să exprime tot ataşamentul lor faţă de El. Şi oricât Îl lăudau, şi oricât Îi cântau, simţeau că nu e de ajuns, observau că cuvintele sunt neputincioase să exprime întreaga lor trăire! Aşa că s-au gândit să inventeze un cuvânt necuvânt, o glasuire fără valoare semantică, pe care să o umple doar cu trăire, fără explicaţii raţionale! Aşadar au inventat teriremul, un fel de lerui ler! Şi l-au cântat astâmpărându-şi setea de ai grăi Lui Dumnezeu din inimă!

Aşa şi eu, despre aceste sărbători şi zile ce s-au abătut din mila lui Dumnezeu peste mine nu pot să zic decât:

TERIREM, TERIRERIREM, LERUI LER, LER, TE-RI-REM, TE-RI-RE-RI-REM…

Hristos este cu noi!