Frescă de la exteriorul Bisericii „Sf. Ioan Iacob“ a seminarului de la Mănăstirea Neamţ
La Mănăstirea „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul“ - Corlăţeni - Pojorâta din judeţul Suceava, Înalt Preasfinţitul Pimen a săvârşi astăzi Sf. Liturghie.
În biserica Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ se află o părticică din moaştele Sfântului Ioan Iacob, metaniile şi camilafca Sfântului
Biserica Ortodoxă Română îl pomeneşte astăzi pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni - Horodiştea, din judeţul Botoşani. Cuviosul părinte şi-a început viaţa mănăstirească în lavra Neamţului. De acolo, dorul de sfinţenie l-a adus în Ţara Sfântă, unde a trecut la cele veşnice în peştera din pustiul Hozevei.
Sfântul Ioan este unul dintre puţinii oameni sfinţi care au lăsat Bisericii poezii de o rară tandreţe şi căldură. Părintele Vasile Păvăleanu, profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, a studiat această operă nepreţuită şi ne-a împărtăşit câteva din gândurile sale cu privire la viaţa şi scrierile Sfântului Ioan de la Neamţ: "Cămările cereşti cele gătite de la întemeierea lumii binecuvântaţilor Părintelui ceresc sunt pline de sfinţii Săi ridicaţi dintre toate neamurile pământului, care sunt un adevărat "nor de mărturii" şi adevărate stele lucitoare pe firmamentul Bisericii pentru ca cei din lume văzându-le, să preamărească pe Tatăl din ceruri. O asemenea stea luminoasă ridicată din neamul nostru românesc şi din trunchiul Bisericii străbune este Sfântul Ioan Iacob Românul sau Hozevitul, a cărui viaţă mai presus de materie uimeşte şi firea îngerilor, şi firea oamenilor, căci în trup fiind, a vieţuit ca unul fără de trup şi pe pământ trăind, a pregustat deja din slava Împărăţiei lui Dumnezeu.
Sfinţenia vieţii sale transpare atât din modul duhovnicesc în care a trăit, cât şi din proslăvirea trupului său prin nestricăciune şi neputrezire, dar în egală măsură şi din scrierile sale, în special din poezii, care scot în evidenţă cu multă putere credinţa sa ortodoxă statornică şi tare, manifestată prin pocăinţă permanentă, prin dorul de cerul sfânt, printr-o preocupare şi nelinişte ontologică a sufletului său pentru mântuire, precum şi prin durerea ce-l frământă pentru necredinţa lumii de azi şi pentru ispitele născute din "moda lumii".
Frumuseţea literară, încărcătura duhovnicească, sensibilitatea sufletească, sonoritatea frazei, a rimei şi a ritmului, tematica versificată fac din poezia Sfântului Ioan o cântare şi o rugăciune, o teologie în cuvânt şi în trăire, o preamărire imnică a lui Dumnezeu şi o mustrare ziditoare pentru sine şi pentru lume.
Toate aceste cuvinte aşezate în vers dulce, într-o simplitate şi candoare celestă arată simţămintele sfinte şi nobile ce-l animă, cum însuşi mărturiseşte:
"Dacă vrei să ştii vreodată
Ce simţea inima mea,
Cetitorule iubite,
De la versuri vei afla!"
(Scântei din inimă)."
Poeziile Sfântului Ioan îl aşază pe autor între marii poeţi creştini, spune părintele Păvăleanu, "căci nu sunt cu nimic mai prejos decât versurile lui Eminescu, Coşbuc, Voiculescu, Ioan Alexandru, Traian Dorz, Radu Gyr sau alţii; dimpotrivă, poezia sa are un mesaj aparte, deoarece este poezia unui sfânt, nu a unui geniu, pe lângă inspiraţia artistică proprie poetului, se adaugă inspiraţia divină. Aceste poezii religioase sunt inspirate atât din Sfânta Scriptură, ea însăşi inspirată de Dumnezeu, din prezenţa Sfântului Ioan la Mormântul Domnului şi la celelalte locuri sfinte, stropite fiind cu lacrimile pocăinţei şi dogorite în focul dragostei de Dumnezeu".
În continuare, vă aducem înainte câteva din cele mai grăitoare versuri ale Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ, ce fără doar şi poate vor rămâne pentru noi şi pentru generaţiile ce vor urma o autentică hrană duhovnicească.
Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru,
Cel bogat în îndurări,
Luminează-mi totdeauna
"Pământeştile cărări"!
Mila Ta cea părintească
îndulceşte viaţa mea,
Dar cutremur mă cuprinde
Că nevrednic sunt de ea.
Prisoseşte, Doamne Sfinte,
Darul Tău dumnezeesc
Ca să Te cunosc mai bine
Şi mai mult să Te slăvesc!
La cei din urmă
Când gura mea, iubite frate,
Se va închide pe vecie
Şi mâna mea cea slăbănoagă
Va înceta de a mai scrie.
Atunci să cauţi la răbojuri
Pe care eu le-am însemnat
În vremea când eram odată
Cu gândul paşnic, adunat.
Să cugeţi cu luare-aminte
Acestea ce s-au zămislit
Prin harul luminării sfinte
În gândul meu cel umilit!
Şi dacă-ţi vine întristarea
Aproape de mormântul meu
Atunci să mergi la Schitul nostru
Că - nevăzut - mă duc şi eu.
Să mergi acolo primăvara
Când toate jos se veselesc
Şi când se văd trecând cocoară
Spre plaiul nostru românesc!
Acolo să citeşti cântarea
Blagoslovitului Iordan
Şi apa va ţine isonul
La versuirea lui Ioan.
Ea va cunoaşte graiul tainic
Şi murmurând încetişor,
Va face semn la păsărele
Şi toate vor cânta în cor!
Cugetări
Cât de mult iubeşte Domnul
Pe făptura Lui de jos
Şi cum nu socoate omul
Darul cel întru Hristos!
Toate minţile din lume
Şi talentele de soi
Nu ajung ca să măsoare
Mila Lui cea către noi!
Pentru om zideşte lumea
Cu Edenul desfătat,
Aşezându-l să rămâie
Veşnic ca un împărat.
Prin păcatul neascultării
Pierde locul fericit
Şi la stricăciunea morţii
Omul este osândit!
Nelăsând pe totdeauna
Să rămânem sub blestem,
Vine jos Mântuitorul
Şi ne cheamă la Eden.
El pogoară tainic cerul
Prin venirea pe pământ
Ca să ne sfinţească firea
Cu al darului veşmânt.
Viaţa cea nemuritoare
Dobândim noi cei de jos
Şi ne facem fiii slavei
Prin Lumina Lui Hristos!
Luceferii ştiinţei
Învăţaţii lumii astăzi
Tot se străduiesc mereu
Ca deplin să dovedească
Că "nu este Dumnezeu"!
Cu progresele ştiinţei
Ca şi mândrul ,,Lucifer"
Dânşii vreau să se înalţe
Astăzi mai presus de cer.
Două uşi le stau în faţă
Şi rămân aici miraţi,
După cum la poarta nouă
Stau privind nişte mânzaţi.
Una este "uşa vieţii"
Care lor li s-a închis,
Alta este cea a morţii
Care groaznic s-a deschis.
Câte le ajunge capul
Caută să născocească
Ca să fabrice viaţă
Şi pe moarte s-o oprească!
Orice unelteşti atee,
Viaţă însă nu poţi da,
Iar de răfuiala morţii
Nici de cum nu vei scăpa.
Dacă nu cunoşti în viaţă
Pe Prea Bunul Dumnezeu,
Vei cunoaşte după moarte
Tirania "celui rău"!
Altă Cruce, alte rane
(cugetări)
Doamne, pentru ce mai curge
Sângele-Ţi din coastă iar?
Cine azi Te mai străpunge?
Înnoind al Tău calvar?
"Viaţa ta (răspunde Domnul)
Cea cu duh nepocăit
Mă răneşte prin păcate
Şi mă ţine răstignit.
Ranele pricinuite
De păgâni şi de evrei
S-au închis, iar tu creştine?
Mă străpungi mai rău ca ei!
Sângele răscumpărării
Pentru tine s-a vărsat,
Scoală-te prin pocăinţă
Nu fi slugă la păcat"!
Nu te mânia stăpâne,
Tu cunoşti fiinţa mea
Că se pleacă totdeauna
Către lumea asta rea.
Uşurează-mi, Doamne, trupul
Căci apasă prea tiran
Şi-mi înăbuşă simţirea
Sufletului meu sărman!
Până mă pogor în groapă
Dăruieşte-mi harul sfânt
Ca să-mi spăl mereu cu lacrimi
Întinatul meu veşmânt.
Reţeta duhovnicească
- pentru un sihastru -
Un dram de viaţă cât mai este
În lumea asta să trăieşti
Jertfeşte-l numai pentru suflet
Şi lasă grijile lumeşti.
Un singur an, sau jumătate,
O lună poate ţi-a rămas,
Sau numai ziua cea de astăzi,
Ba poate chiar numai un ceas.
Pe cât de tainic se arată
Hotarul vieţii pe pământ
Pe-atât mai scurt să-ţi pară drumul
Ce duce până la mormânt.
Să nu mai cauţi la plăcerea
Prietenilor trecători
Căci ei nu pot să te ajute
Atuncea când va fi să mori.
Prieten bun câştigă-ţi plânsul
Şi "Rugăciunea lui Iisus",
Căci plânsul stinge focul veşnic
Iar ruga te înalţă sus.
De-asemenea să ai prieteni
Poruncile dumnezeieşti
Pe care, fără de prihană,
Cu dragoste să le păzeşti.
Prietenia cea cu lumea
Te lasă singur la mormânt
Şi numai "faptele credinţii"
Tovarăşi - mai departe - sunt.
Imnul de recunoştinţă către Dumnezeu
Cereasca bunătate
Văzând la orice pas
Îmi stă uimită mintea
Şi gura fără glas.
Din căile pierzării
Stăpâne mă fereşti
Şi "arma otrăvită"
A celui rău zdrobeşti.
Iar când "cosorul morţii"
S-apropie turbat,
Răbdarea Ta îl ţine
De mine depărtat.
Vrăjmaşii cei din lume,
Când sapă groapa mea
Îi faci întotdeauna
S-alunece în ea.
Când paşii mei Stăpâne
Se clatină slăbind,
A Tale mâini - cu milă -
Spre mine se întind.
Când ranele din suflet
Îs grele de purtat,
Tu, sârguind - cu darul -
Le vindeci minunat.
A inimii durere
Tu singur doar o vezi
Şi când mă biruieşte
Atunci o uşurezi.
Pe-a mele neputinţe
Le porţi neîncetat
Precum povara Crucii
De voie, ai purtat.
Deşi mai mult ca alţii
Sunt vinovat mereu
Dar altul decât Tine
Nu-mi este "Dumnezeu".
Cunosc că am la suflet
Veşmântul întinat
Dar a credinţei taină
La nimeni n-am trădat.
Şi dacă eu, din fire
Slăbind, mă poticnesc,
Dar Sfânta mântuire
Eu tot nădăjduiesc.
Semne de jale la Iordan devale
Te-ai supărat acum, Iordane
Şi nu mai zburzi voios în cale:
Te dai mereu la adâncime,
Ascuns în malurile tale!
Văzându-ţi valea jefuită
De lăcomia omenească,
Ţi-ai micşorat belşugul apei
Şi frumuseţea cea firească.
S-a speriat acum pustia
De zgomotoasele motoare
Şi nu mai sunt, ca altădată,
Nici păsări vesele nici fiare.
Acuma nu mai vezi sihaştrii
În valea ta cea minunată,
Căci astăzi, zilnic, se pogoară
O lume nouă, răsfăţată.
Botezătorule Ioane,
De vei veni la vale iară,
Nu vei cunoaşte nici pustia,
Nici apa de odinioară!
Arată-le din nou la oameni
Pe "Mielul cel Dumnezeesc",
Căci multă lume nu-L
cunoaşte,
Iar unii îl dispreţuiesc!
Acum îi apa mai sărată
Şi liniştea s-a tulburat,
Iar în lăcaşul tău din vale
"Irodiada"s-a mutat!
În locul imnurilor sfinte
Şi-al predicii de pocăinţă,
Acum auzi cântări la Radio
A celor fără de credinţă.
Din cele patru părţi a
lumii
Răsună vestea de război
Şi toţi vedem securea morţii
Apropiindu-se de noi!
Arată-le din nou la oameni
Pe "Mielul cel Dumnezeesc"
Căci multă lume nu-L
cunoaşte,
Iar alţii îl dispreţuiesc!
Către "Irozii" cei de astăzi
Mai strigă Sfinte Prooroace,
Să nu mai defăimeze Legea
Că - iată - nu mai este pace!
Dorul bunicii
Pe prispa casei stă la soare
Bătrâna cu nepoţelul ei,
Privind duios acum în zare,
Cum zboară cârd de funigei.
Pe spatele încovoiate
Cad perii albi de sub tulpan
Şi singura ei mângâiere
Îi nepoţelul cel orfan.
Fiind acuma sărbătoare,
Bătrâna pe nepot l-a pus
Ca să citească pe o carte
Cu "Patimile lui Iisus".
Dar numai cât începe rostul
Şi dânsa prinde iar a plânge
Încât în pieptul lui cel fraged,
Prunceasca inimă se frânge!
- "Ce ai, Mămucă, totdeauna
De plângi aşa de dureros,
Când pomenesc de Sfânta Cruce
Şi "Visul Maicii lui Hristos"?
Cu vocea ei nespus de dulce,
Şi înecată în suspin,
Rosteşte către el, privindu-l
Ca niciodată mai blajin:
"Când spui de Maica Prea Curată
Şi Domnul cum a pătimit,
Atuncea mă gândesc la moarte,
Că iată am îmbătrânit!
Şi inima în piept se frânge
Aminte aducându-mi iar
Că pe "Macsin" din bătălie
L-aştept săraca în zadar!"
"Mămucă, cine este dânsul,
Că mult îl plângi când şezi la tors,
O fi închis şi el de "jidovi",
Sau pentru ce nu s-a întors"?
"O puiule, ai duhul fraged,
Nu poţi acuma încăpea
Durerea de la casa noastră,
Aş vrea să nu mai ştii de ea!"
"De ce ascunzi (mă rog) de mine
Şi plângi mereu aşa cu dor?
Acuma cine vrei să vie?
Pe mine doar mă ai fecior!"
- "O, nu! feciorul meu îi altul,
Tu eşti "copilul nimănui"!
De tatăl tău nu ştiu acuma,
Iar maica ta săraca nu-i!
Macsin, când a plecat de-acasă,
Mai mult ca toate m-a rugat
Să fiu ca mamă şi părinte
Pentru micuţul lui băiat!
Mereu aştept cu nerăbdare
Să vie dânsul din "rezbel"
Să văd că "demobilizaţii"
Nu spun nimica despre el.
Mă uit în zare totdeauna
Şi uneori stau la drum,
Având aşa închipuirea
Că poate vine el acum.
Aud că el a fost în luptă
Cu ungurii peste Carpaţi
Şi mulţi din regiment cu dânsul
Au fost prizonieri luaţi.
De asta încă trag nădejde,
Că poate să-l mai văd venind
Dar, anii trec şi bucuria
Mereu s-arată zăbovind!
Şi nu mi-ar fi aşa de jale,
Când te-aş vedea mai mărişor,
Dar iată eşti abia de-o şchioapă
Şi eu ca mâine poate mor!
Ca mine nimeni n-are milă
Să-ţi poarte grijă, fiul meu,
Decât doar singur Milostivul
Şi Înduratul Dumnezeu!
La El să-ţi pui toată nădejdea,
Pe El să-l rogi mereu fierbinte,
Că El fiinţelor sărmane
Le este "Maică şi Părinte"!
Când maică-ta era în viaţă,
Am pus atunci făgăduinţă
Să merg la Sfânta Mănăstire
Grijindu-mă de pocăinţă.
Dar părăsindu-te părinţii
A fost nevoie să te cresc,
Şi n-am avut săraca parte
De cinul cel călugăresc!
De-ar face Dumnezeu prin tine
Plinirea sfântului meu dor!
Să am şi eu o mângâiere
Că te-am păzit ca un odor!
Ştergându-se la ochi bătrâna,
Sărută pe nepot cu drag,
Iar el citeşte mai departe
Al "Patimilor" Sfânt şirag!"
Oglinda noastră cea de obşte
Mai opriţi-vă din cale
Fraţilor întru Hristos
Şi uitaţi-vă cu jale
La mormântul meu de jos.
Ca şi voi am fost odată
Dornic pentru bunul trai,
Iar acum în groapă... iată
Sunt pământ şi putregai.
Cel cu mintea ascuţită
- Capul meu cel răsfăţat -
Azi îi hârcă scofâlcită
Pentru toţi de speriat.
Iată unde-au fost sărmanii
Ochii mei iscoditori,
Azi în locul lor guzganii
S-au făcut locuitori!
Unde-au fost odinioară
Limba mea cuvântăreaţă
Azi jivini otrăvitoare
Fără frică se răsfaţă!
Iar urechea mea şi nasul
Care ieri se desfătau,
Azi, nici sunete plăcute,
Nici mirosuri nu mai au.
La picioare şi la mână
Suni acum cătuşe noi
Şi rămân înţepenite
Pân-la ziua cea de-apoi.
Sârguiţi-vă pe calea
Noului Ierusalim
Şi atuncea iar cu toţii
La un loc avem să fim.
Despre multe ale vieţii
Nu cunoaştem ce va fi,
Dar necruţătoarea moarte
Ştim precis că va veni.
Astăzi biata omenire
Desmierdări şi-a făurit
Ca să nu-şi aducă aminte
Niciodată de sfârşit.
Născocirile moderne
Fac pe omul trecător
Să-şi închipuie că este
Veşnic şi nemuritor.
Radioul cântă, lumea joacă,
Tunul bubuie mereu
Şi puţini mai pot pricepe
Tainele lui Dumnezeu.
Fraţilor, să nu vă-nşele
Bunătăţile deşarte,
Fiţi cu pază despre ele,
Cugetând mereu la moarte!
Viaţa este ca şi rouă,
Ca un vis înşelător,
Repede se ia perdeaua
Către veacul viitor.
Nu uitaţi la rugăciune
Pre cei duşi de lângă voi,
Că şi voi mâine-poimâine
Veţi veni aici la noi!
Hristos a inviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML