4 noiembrie; Sf. M. Mc. VARVARA din Heliopolis, ocrotitoarea minerilor si a arhitectilor ( ucisa de tatal ei in +306 )

În această lună, în ziua a patra, pomenirea pătimirii Sfintei marii Muceniţe Varvara (Barbara).

Sfânta Muceniţă Varvara a trăit pe vremea împăratului Maximian (284-305) la Heliopolis (Helenopont / Helespont). Era fiica unui păgân cu numele Dioscur (sau Dioscor), care o ţinea sub pază, într-un turn înalt, din pricina marii ei frumuseţi trupeşti. Fecioara aceasta credea în Hristos şi n-a vrut să-şi ascundă credinţa de tatăl ei. Odată, când tatăl ei a spus sa se facă două ferestre la o baie pe care o zidea, fiica lui a poruncit sa se facă trei. Întrebată fiind pentru ce a dat porunca aceasta, i-a răspuns ca a făcut trei ferestre în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La auzul acestor cuvinte tatăl ei s-a repezit îndată cu sabia să o omoare, dar sfânta a fugit şi s-a ascuns într-o stâncă ce s-a deschis ca prin minune; de acolo s-a dus în munţi. Tatăl ei a urmărit-o şi a găsit-o; a luat-o de cosiţe şi a dat-o domnului ţării aceleia. Înaintea acestuia, Sfânta Varvara a mărturisit pe Hristos şi a batjocorit pe idoli. De aceea a fost chinuită în multe feluri şi în sfârşit ucisă cu sabia de tatăl ei, cu mâinile lui. Se spune ca tatăl ei, după ce a ucis-o, a fost lovit de trăsnet pe când cobora din munte şi a murit.

ACATISTUL SFINTEI MUCENITE VARVARA

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin



Condacele si Icoasele

Condacul 1 :

Tie, celei alese de Dumnezeu din neamul slujitorilor de idoli, si chemata in limba sfanta ca sa ajungi mireasa lui Hristos, noi, cei ce ne izbavim prin tine din multe feluri de rautati si neputinte, cantari de multumire si de lauda aducem tie, sfanta si intru tot laudata mare mucenita; iar tu avand indrazneala catre Domnul, din toate nevoile ne slobozeste, ca neincetat sa cantam tie : Bucura-te Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Icosul 1 :

Curatia cea cinstita si intru tot iubita de ingeri, fara prihana pazind-o, cinstita Varvara, te-ai invrednicit a fi vietuitoare impreuna cu ingerii, cu care cand canti in cer cantarea cea intreita lui Dumnezeu, auzi-ne si pe noi care cantam tie pe pamint aceste cantari de lauda :

Bucura-te, ceea ce esti mai inainte randuita de la Dumnezeu Tatal, a inchipui patimile Fiului Sau;
Bucura-te, ceea ce esti chemata dintru intuneric la lumina cea adevarata a credintei si a darului, de Fiul lui Dumnezeu, care este Lumina din Lumina;
Bucura-te, ceea ce esti sfintita cu trupul si cu sufletul de Preasfantul Duh, Cel ce te-a chemat pe tine;
Bucura-te, ca de intinaciunea trupului si a sufletului te-ai pazit fara prihana;
Bucura-te, ceea ce te-ai logodit pe tine fecioara curata Mirelui Hristos cel nascut din Fecioara Maria;
Bucura-te, ceea ce n-ai voit a cunoaste pe logodnicul cel pamantesc pentru ca te-ai fagaduit Celui ceresc;
Bucura-te, crinul fecioriei care ai fost crescuta in mijlocul spinilor idolesti;
Bucura-te, floarea curatiei care ai inflorit sus intru marirea cea nevestejita;
Bucura-te, ceea ce te indulcesti de buna mireasma in gradina lui Hristos;
Bucura-te, ceea ce te mangai acolo de vederea Celui mai frumos decat fiii omenesti;
Bucura-te, ceea ce ai albit hainele tale pe pamant in sangele Mielului;
Bucura-te, ceea ce in cer in hora fecioarelor urmezi Mielului lui Dumnezeu;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos!

Condacul 2 :

Vazandu-se pe sine sfanta Varvara asezata de tatal sau intr-un turn inalt, a cugetat intru sine a fi ridicata in cer de puterea lui Dumnezeu; si punand intru inima sa suire intelegatoare, adica trecerea de la intuneric la Lumina, si de la inselaciunea idoleasca la Dumnezeu cel adevarat, a cantat Lui : Aliluia !

Icosul 2 :

Cautand Sfanta fecioara Varvara sa inteleaga ceea ce era de inteles numai pentru insusi Facatorul a toata faptura, vorbea cu mintea sa, zicand: idolii cei intunecati cum ar putea sa zideasca luminatorii cei luminati ai cerului, spune-mi ? La care prin psalmistul a raspuns asa : toti zeii neamurilor sant demoni; iar Dumnezeu si Domn, Unul este, Care a facut cerurile si toata lumina lor. Deci, minunandu-ne de mintea ta, inteleapta fecioara, graim tie unele ca acestea :

Bucura-te, ceea ce esti cunoscatoare mai mult decat batranii slujitorilor idolesti;
Bucura-te, ceea ce esti mai inteleapta decat inteleptii lumii acesteia;
Bucura-te, ca Dumnezeu ti-a dat tie cele nestiute si cele ascunse ale intelepciunii Sale;
Bucura-te, ca Insusi Dumnezeu-Cuvantul te-a invatat pe tine adevarata teologie;
Bucura-te, ceea ce cu mintea lui Hristos ai covarsit pe toti cititorii in stele;
Bucura-te, ceea ce ai vazut cu adevarat crugul cel ceresc mai inainte decat aceia;
Bucura-te, ca ai cunoscut in faptura ca intr-o oglinda pe insusi Facatorul;
Bucura-te, ca in luminatorii cei ziditi ai vazut pe Lumina cea nezidita;
Bucura-te, ca acum de fata privesti in cer lumina fetei lui Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce in chip de nepovestit te veselesti de Lumina Lui;
Bucura-te, stea intelegatoare, prin ale carei raze fata lui Dumnezeu luminat ca soarele se arata noua;
Bucura-te, luna intelegatoare, prin care noaptea ratacirii se lumineaza ca ziua;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Condacul 3 :

Puterea Celui de sus a fost data atunci Sfintei Varvara, ca si oarecand de demult proorocului Iezechiel : fata de diamant, puternica fata de toti inchinatorii la idoli, ca sa nu se teama de fata lor cea salbatica, nici sa se spaimante de ingrozirea celui cumplit. Pentru aceea cu indrazneala striga fecioara cea cu intelepciune barbateasca : pe Treimea cea intru o Dumnezeire cinstesc si Acesteia cu credinta inchinandu-ma, graiesc cu mare glas : Aliluia !

Icosul 3 :

Avand Sfanta Varvara intelepciune data ei de sus, a alergat catre lucratorii baii ce i se zidea si, aratand lor taina Sfintei Treimi a poruncit sa se faca trei ferestre in baie, zicand : de vreme ce inchinatorii la idoli gura au si nu graiesc maririle lui Dumnezeu celui adevarat, macar peretii cei de piatra ai acestei bai cu aceste trei ferestre, ca prin trei guri sa marturiseasca pe Dumnezeul Unul in Sfanta Treirne, Cel inchinat si slavit de toata faptura. De aceea pentru intelepciunea aceasta, Sfanta Varvara, primeste unele ca acestea :

Bucura-te, ceea ce ai inchipuit in baia cea cu trei ferestre taina Sfantului Botez, in numele Preasfintei Treimi;
Bucura-te, ceea ce te-ai spalat pe tine prin apa botezului si a Duhului si dupa aceea si cu sangele tau cel mucenicesc;
Bucura-te, ca prin trei ferestre ai gonit intunericul multimii de zei, cel potrivnic Sfintei Treimi;
Bucura-te, ca prin trei ferestre ai vazut lumina Sfintei Treimi;
Bucura-te, ca prin acele trei ferestre a privit spre tine Soarele dreptatii, Care a stralucit a treia zi din mormant;
Bucura-te, ca prin acelea a rasarit tie de la Sfinta Treime zi de mantuire;
Bucura-te, ceea ce intotdeauna ai inima ta deschisa catre Dumnezeu, Sfanta Treime;
Bucura-te, ceea ce tare ai inchis firea ta inaintea celor trei razboinici vrajmasi : impotriva trupului, a lumii si a diavolului;
Bucura-te, ca ai asezat in sufletul tau trei ferestre intelegatoare : a credintei, a nadejdii si a dragostei;
Bucura-te, ca tu prin cele trei ferestre aproape de Dumnezeiasca Treime esti, privind la Biserica trupului lui Hristos cea ridicata in trei zile;
Bucura-te, ca tie ti s-au deschis cerurile de catre trei ierarhi ingeresti;
Bucura-te, ca pe tine locasurile cele de sus ale Preasfintei Treimi cu bucurie te-au primit;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Condacul 4 :

Vifor de urgie mare al tatalui tau, ce sufla cu ingrozire si cu ucidere, s-a pornit asupra casei sufletului tau, Sfanta Varvara, dar n-a putut sa-l clinteasca, pentru ca era intemeiat pe piatra credintei lui Hristos. Pe care,inteleapta fecioara, tu nemiscata stand, lui Hristos celui ce te intarea pe tine ai cantat : Aliluia !

Icosul 4 :

Graiuri nepovestite auzind tatal tau Dioscor pentru Sfanta Treime, de la tine fiica cea inteleapta, ca o aspida surda si-a astupat urechile sale; si dupa asemanarea sarpelui celui cu limba inveninata, cu sabie ascutita s-a pornit ca sa te ucida; dar tu, Varvara, mireasa lui Hristos, urmand Mirelui tau Iisus, care a fugit de sabia lui Irod, ai fugit de sabia lui Dioscor, dorind sa intorci intru dragoste parinteasca mania inimii lui cea de fiara. Iar noi cu aceste cantari cinstim fuga ta cea cu intelepciune :

Bucura-te, fericita, ceea ce ai fost izgonita din casa cea pamanteasca pentru dreptate;
Bucura-te, cea imbogatita intru Dumnezeu, ceea ce te-ai lipsit de bogatii pentru Hristos;
Bucura-te, ca saracia ta este imparatia cerului;
Bucura-te, ca ti s-a gatit tie comoara vesnicelor bunatati;
Bucura-te, mielusea cuvantatoare, care ai scapat de cumplita manie a tiranului lup, alergand catre Hristos, Pastorul cel bun;
Bucura-te, ceea ce ai intrat in staulul oilor celor de-a dreapta Lui;
Bucura-te, porumbita fara de rautate, care ai zburat de la pamantescul corb sub acoperamantui cerescului Vultur;
Bucura-te, ceea ce ai aflat tie acoperamant bun sub acoperamantul aripilor Lui;
Bucura-te, preacinstita mireasa a imparatului ceresc, care ai fost gonita spre moarte de ocara de tatal tau cel pamantesc;
Bucura-te, ceea ce cu marire eeti primita de Domnul slavei Cel fara de moarte;
Bucura-te, solitoarea vietii care si noua de-a pururea ne doresti asemenea;
Bucura-te, cea cu totul sarguitoare spre rugaciune pentru noi catre Dumnezeu;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Condacul 5 :

Stelei celei cu dunmezeiasca mergere te-ai asemanat, sfanta mare mucenita Varvara, ca fugin dinaintea tatalui tau, cu taina l-ai povatuit pe el spre calea cea dulce catre Soarele dreptatii Hristos-Dumnezeu, Care a rasarit din Fecioara. Insa el, orb fiind cu ochii cei sufletesti,indata si cu cei trupesti, nu te vedea pe tine fugind inaintea sa, si tu fugind prin muntele cel de piatra ce se desfacuse din porunca lui Dumnezeu te-ai ascuns de la ochii lui intr-o pestera de piatra, ca din mijlocul pietrelor ca o pasare sa dai glas lui Dumnezeu cantand : Aliluia !

Icosul 5 :

Vazandu-te pe tine pastorii cei ce pasteau oile pe deasupra muntelui ascunzandu-te in stanca , se minunau zicand : aceasta mielusita cuvantatoare, de ce lup fuge ? Si numaidecat iata Dioscor cel mai cumplit decat lupul alerga la munte; si aflandu-te pe tine acolo ascunsa, apucandu-te de feciorescul tau par, te tragea pe cale aspra spre casa lui; pentru aceasta noi credinciosii te intampinam cu laude ca acestea :

Bucura-te, ceea ce te-ai asemanat tanara in muntii Aromatelor;
Bucura-te, ceea ce ai iubit cele de sus mai mult decat cele de jos, punand suisurile intru inima ta;
Bucura-te, ceea ce ai scapat din groapa cea pierzatoare a inchinatorilor la idoli;
Bucura-te, ceea ce ai alergat la muntele inchinarii Sfintei Treimi;
Bucura-te, ceea ce ai trecut prin piatra fugind de urma celui cu inima de piatra;
Bucura-te, ceea ce ai aflat in mijlocul pietrelor pe Hristos, Piatra care te-a intarit pe tine;
Bucura-te, ceea ce ai intrat in pestera cea de piatra, ca sa vezi pe Iisus, Cel ce a fost pus in mormant de piatra;
Bucura-te, ceea ce acum vezi pe Acela sezand pe Scaunul slavei;
Bucura-te, ca perii capului tau sunt rupti pe pamant pentru Hristos, Cel care pazeste si perii capului omului ca sa nu piara;
Bucura-te, ca perii aceia numarati sunt de Hristos spre incununarea ta in cer;
Bucura-te, ceea ce ti-ai vopsit parul cu sangele tau ca si cu niste flori;
Bucura-te, ca impletirea parului tau cel insangerat s-a intors intru cununa de aur;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Condacul 6 :

Ravnind propovaduitorilor purtatorilor de Dumnezeu apostoli ai lui Hristos, inaintea tiranilor ai propovaduit pe Hristos, Dumnezeul adevarat; si pentru Dansul chinuri cumplite, adica ruperea carnurilor, scrjelirea cu unghii de fier, vitejeste ai rabdat, Sfanta Varvara. Si in temnita fiind inchisa, intr-ansa ca intr-o camara pentru Hristos ai saltat, cantand : Aliluia !

Icosul 6 :

Hristos Domnul, Care a stralucit in inima ta lumina cea adevarata a cunostintei de Dumnezeu, ca un Mire iubit al tau, la miezul noptii a vesit catre tine, mireasa Sa cea fara prihana, si cu dragoste te-a cercetat, tamaduindu-te de rani, si cu stralucirea fetei Sale a veselit sufletul tau in chip de negrait; iar pe noi credinciosii ne-a invatat a canta tie unele ca acestea :

Bucura-te, ceea ce ai fost batuta fara mila pentru Hristos, Cel ce a rabdat bataie;
Bucura-te, ceea ce ai batut pe vrajmasul cel nevazut prin rabdarea batailor;
Bucura-te, ceea ce ai purtat ranile Domnului tau pe trupul tau;
Bucura-te, ceea ce te-ai vindecat de toate ranile trupului tau prin Insusi Domnul;
Bucura-te, ca Insusi Domnul, Lumina lumii, fiind tu in temnita ti S-a aratat;
Bucura-te, ca Insusi Domnul, Doctorul sufletelor si al trupuriior, fiind tu bolnava te-a cercetat;
Bucura-te, ceea ce prin temnita cea pamanteasca ai intrat luminata in camara cea cereasca;
Bucura-te, ceea ce din sangiuirile tale ai tesut tie haina de nunta;
Bucura-te, ca prin tine pacatosii de multe rani se vindeca;
Bucura-te, ca prin tine de toate bolile se insanatoseaza cei ce te cheama pe tine cu credinta;
Bucura-te, dezlegatoare grabnica a celor incarcati de pacate;
Bucura-te, vindecarea cea buna a celor foarte raniti;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Condacul 7 :

Vrand nebunul tiran sa dobandeasca dorirea sa, s-a ispitit ca prin cuvinte amagitoare sa te intoarca pe tine, Sfinta Varvara, de la Dumnezeul cel adevarat catre inselaciunea idolilor; iar tu, ca o inteleapta fecioara, ai raspuns lui zicand : mai lesne vei face diamantul moale ca ceara, decat a ma intoarce pe mine de la Hristos Dumnezeul meu, ca pe Dansul impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, un Dumnezeu adevarat Il marturisesc, Il slavesc, Il laud si cant Lui : Aliluia !

Icosul 7 :

Aratat-a cumplita manie tiranul cel fara de omenie si cu chipul de fiara, Sfanta mare mucenita Varvara, cand a poruncit sa te spanzure pe lemn, si cu unghii de fier sa sfasie trupul tau, si cu faclii aprinse sa arda coastele tale, inca si cu ciocan sa te loveasca peste cap; de rabdarea ta minunandu-ne, cu buna cucernicie te fericim cu laude ca acestea :

Bucura-te, ca pentru Hristos cel rastignit pe Cruce ai fost spanzurata pe lemn;
Bucura-te, ca ai fost scrijelita peste coaste pentru Iisus cel impuns cu sulita in coasta;
Bucura-te, ca ai aprins in inima ta focul dragostei catre Dumnezeu;
Bucura-te, ca pentru Dansul ai fost arsa cu faclii;
Bucura-te, ceea ce esti intru rabdare mai tare decat diamantul;
Bucura-te, ceea ce esti intru vitejie neclintita mai vartos decat un turn de piatra;
Bucura-te, ca prin bataia cu ciocanul peste cap, cununa imparatiei ti s-a lucrat;
Bucura-te, ca prin acel ciocan s-a sfaramat capul vrajmasului tau;
Bucura-te, ca pentru Hristos ai patimit pe pamant;
Bucura-te, ca pentru Dansul in cer esti preamarita;
Bucura-te, biruitoare tare a tuturor vrajmasilor nostri;
Bucura-te, ajutatoare grabnica la toate primejdiile noastre;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Condacul 8 :

Vazand patimirea straina si infricosatoare a Sfintei Varvara, Iuliana cea dreptcredincioasa intre femei s-a mirat foarte, zicand : cum o fecioara tanarai n trupul sau cel tinerel rabda vitejeste pentru Hristos chinuri ca acestea ? Deci umplandu-se de jale a plans si cu multumire a cantat lui Hristos Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 8 :

Iisus S-a facut pentru tine dulceata cea dulce, dupa care doreai cu tarie, Sfanta Varvara, ca pentru dulceata Lui ai rabdat chinuri amare, zicand : paharul patimilor pe care mi l-a dat mie Mirele meu cel iubit, au nu-l voi bea ? Pentru aceea si tu insati te-ai aratat pahar, care varsa dulceata de minunate vindecari, tuturor celor ce graiesc tie asa :

Bucura-te, ceea ce ai aruncat in iadul cel amar amaraciunea idoleasca;
Bucura-te, ceea ce ai iubit dulceata cea cereasca a lui Iisus;
Bucura-te, nastrapa cea intelegatoare care are intru sine mana, adica mancarea celor ce fac voia lui Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce umpli de bunatati pe cei credinciosi;
Bucura-te, raul cel plin de apele darului lui Dumnezeu;
Bucura-te, izvorul cel ce izvoraste izvoare de minuni;
Bucura-te, ceea ce ai zburat ca o albina din fumul cel urat mirositor al jertfelor idolesti;
Bucura-te, ceea ce ai alergat cu dulceata la mirosul Mirelui Hristos cel cu bun miros;
Bucura-te, ca ranile tale cele de peste tot trupul te-au facut asemenea fagurelui;
Bucura-te, ceea ce cu picaturile sangelui tau, preadulcelui Iisus te-ai facut mult mai dulce decat mierea;
Bucura-te, ca pomenirea ta s-a facut preadulce tuturor credinciosilor;
Bucura-te, ca intru toata Biserica lui Hristos numele tau s-a facut preacinstit;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Condacul 9 :

Toata firea ingereasca la vitejia ta cea cu multa barbatie, sfanta si nebiruita mucenita Varvara, cu mare bucurie s-a bucurat; si vazand pe vechiul vrajmas, pe domnul cel trufas al intunericului, impreuna cu toate cetele lui diavolesti si idolesti rusinat de tine, de o fecioara tanara, biruit si aruncat sub picioarele tale, cu glas mare catre Dumnezeu au cantat : Aliluia !

Icosul 9 :

Ritorii cei priceputi la vorbire nu pot sa spuna cu limbiie lor cele ritoricesti durerea patimilor tale, o, Varvara, ca in ce chip va putea spune cineva durerea ta tand ti s-au taiat sanii ? Sau cum va spune rusinea feciorestii tale fete, cand ai fost purtata goala prin toata cetatea de tiranii cei fara de lege ? Deci de patimirea aceasta si de ocara ce ti s-a facut, numai aducandu-ne aminte, tremuram si cu umilinta graim asa :

Bucura-te, mladita cea buna a sadirii lui Hristos;
Bucura-te, vita cea adevarata a viei lui Hristos;
Bucura-te, ca taindu-ti-se amandoi sanii, ca doi struguri intru cinste i-ai adus Domnului tau;
Bucura-te, ca sangele tau din acei ciorchini a curs ca niste vin de umilinta;
Bucura-te, ca pentru Hristos cel ce a fost dezgolit, si tu de hainele tale ai fost dezbracata;
Bucura-te, ca pentru Cel ce a fost purtat cu batjocura in Ierusalim, si tu prin cetate spre batjocura ai fost purtata;
Bucura-te, ceea ce ai fost de ingeri imbracata cu vesmant luminat intru a ta goliciune;
Bucura-te, ca Acela in chip nevazut te-a acoperit de catre ochii celor fara de rusine;
Bucura-te, ceea ce ai fost priveliste ingerilor si oamenilor;
Bucura-te, ca si insisi tiranii s-au mirat de rabdarea ta;
Bucura-te, ca Insusi Domnul de sus a cautat spre patimile tale;
Bucura-te, ca insusi Puitorul de nevointe a laudat nevointele tale;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Condacul 10 :

Vrand sa-ti mantuiesti sufletul tau, n-ai purtat nici o graba pentru toate cele ale trupului tau, Sfanta Varvara. Caci cand a iesit impotriva ta judecata spre taierea cu sabie, tu sub sabie ascutita ca sub o cununa frumoasa, cu bucurie mergand, lui Dumnezeu celui ce te-a intarit pe tine la lupta muceniceasca, I-ai cantat cantare : Aliluia !

Icosul 10 :

Mai impietrita decat zidurile cele de piatra a fost inima lui Dioscor, Sfanta Varvara, care s-a aratat pentru tine nu tata, ci tiran cumplit; ca el daca a auzit de judecarea ta spre moarte prin sabie, nu numai ca n-a suferit pentru moartea ta, ci insusi cu sabia sa la locul osandirii sfantul tau cap a taiat. Si asa dupa cum a proorocit Donmul, ticalosul tata a dat pe fiica sa spre moarte. Deci intru acest fericit sfarsit al tau, primeste de la noi cantarea aceasta :

Bucura-te, ca pentru Hristos, capul Bisericii, sub sabie capul tau ti-ai plecat;
Bucura-te, ca pentru dragostea cea catre cerescul si iubitorul de oameni Parintele cel fara de moarte, de parintele pamantesc stricacios si fara de omenie ai fost data spre moarte;
Bucura-te, ceea ce ai savarsit curgerea cea buna a calatoriei celei mucenicesti;
Bucura-te, ceea ce, cu priveghere pana la moarte, ai pazit credinta catre Hristos logodnicul tau cel fara de moarte;
Bucura-te, ceea ce esti incinsa cu putere de sus asupra razboiului impotriva puterilor celor de dedesubt;
Bucura-te, ceea ce esti imbracata intru cele inalte cu marire, purtatoare de biruinta, de la biruitorul Hristos;
Bucura-te, ceea ce esti incununata pe pamant cu arma buneivoiri a lui Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce esti infrumusetata in cer, cu floarea nestricaciunii;
Bucura-te, podoaba si lauda fecioarelor;
Bucura-te, frumusetea si bucuria mucenicilor;
Bucura-te, aparatoare tare a crestinilor;
Bucura-te, folositoarea credinciosilor;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Condacul 11 :

Cantarea noastra cea de lauda, de ar fi adusa de multime fara de numar, stim ca nu este din destul dupa vrednicie a te lauda pe tine, sfanta si intru tot laudata mucenita Varvara. Insa noi, multumiti fiind pentru darurile lui Dumnezeu cele ce prin tine ni se daruiesc noua de ajuns, cu buze de multumire laudam pe Dumnezeu cel ce te-a preamarit pe tine pentru faptele tale cele bune, zicand : Aliluia !

Icosul 11 :

Faclie primitoare de lumina in sfesnicul ceresc pusa inaintea tronului Sfintei Treimi, cu ochii mintii te vedem pe tine, Sfanta fecioara Varvara, de unde cu rugaciunile tale asemenea cu niste raze luminezi negura noptii pacatelor noastre si ne povatuiesti pe noi pe cararea cea luminata a mantuirii. De aceea dupa datorie vrednica esti a fi cinstita de noi cu chemari ca acestea :

Bucura-te, raza Luminii celei intelegatoare, care te afli in lumina cea neintunecata;
Bucura-te, smirna cea cu bun miros, care dai buna mireasma Bisericii lui Hristos;
Bucura-te, cadelnita de aur care duci pentru noi tamaia rugaciunii catre Dumnezeu;
Bucura-te, vas de mir neimputinat de vindecari;
Bucura-te, comoara necheltuita a dumnezeiestilor daruri;
Bucura-te, paharul cel ce dregi bucurie din indestularea casei lui Dumnezeu;
Bucura-te, vasul care primesti dulceata tuturor bunatatilor ceresti din plinirea lui Hristos;
Bucura-te, diamant ce ai impodobit inelul logodirii lui Hristos;
Bucura-te, cununa bunatatii pe care o tine Domnul in mana;
Bucura-te, ca pe tine a asezat Imparatul slavei, Domnul puterilor, marire si mare cuviinta;
Bucura-te, ca tie ti-a daruit Imparatul imparatilor, si Domnul Domnilor, imparatia si domnia Sa;
Bucura-te, ca prin chinurile tale pentru dreapta credinta ai dobandit cununa maririi;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Condacul 12 :

Dar de la Dumnezeu s-a dat tie, preabuna fecioara Varvara, a feri si a pazi de boli napraznice si de moarte grabnica pe tot omul ce pomeneste si cinsteste cu credinta si cu dragoste si cu buna cucernicie cinstitele tale patimi. Pentru aceea de acel dar nu ne lipsi si pe noi, ci sanatosi fiind cu sufletul si cu trupul, intru aceasta viata de acum, si in ceea ce va sa fie, sa cantam : Aliluia !

Icosul 12 :

Laudam nevointele tale, cinstim patimile, marim indelunga rabdarea ta, fericim sfantul tau sfarsit, laudam barbatia ta cea nebiruita, ce s-a aratat in trupul tau cel neputincios, cu care te-ai preamarit in cer si pe pamant, sfanta si buna biruitoare, mare mucenita Varvara; si intru cinstea patimilor si ale nevointelor tale cele purtatoare de biruinta, graim catre tine acestea :

Bucura-te, ceea ce esti primita cu dragoste de cetele ingeresti a petrece impreuna cu ele;
Bucura-te, ceea ce esti dusa cu bucurie in camara cea cereasca de cetele fecioresti;
Bucura-te, ceea ce esti petrecuta de cetele mucenicesti cu cununa maririi in glas de bucurie;
Bucura-te, ceea ce pentru Domnul ai fost primita cu dragoste de toti locuitorii ceresti;
Bucura-te, ca plata ta multa este in ceruri;
Bucura-te, ca bucuria ta este vesnica intru stralucirile sfintilor;
Bucura-te, ceea ce esti noua prea tare folositoare impotriva vrajmasilor celor vazuti si nevazuti;
Bucura-te, solitoarea bucuriei noastre si a darului si a maririi celei vesnice;
Bucura-te, vindecatoarea neputintelor noastre celor trupesti si sufletesti;
Bucura-te, ceea ce esti castigare a bunatatior celor pamantesti si ceresti;
Bucura-te, ca prin tine nadajduim a fi paziti de moartea cea fara de veste si vesnica;
Bucura-te, ca prin tine asteptam cu buna nadejde a castiga viata cea vesnica;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Condacul 13 :

(acest condac se zice de trei ori)

Apoi se zice iarasi Icosul intai

Curatia cea cinstita si intru tot iubita de ingeri, fara prihana pazind-o, cinstita Varvara, te-ai invrednicit a fi vietuitoare impreuna cu ingerii, cu care cand canti in cer cantarea cea intreita lui Dumnezeu, auzi-ne si pe noi care cantam tie pe pamint aceste cantari de lauda :

Bucura-te, ceea ce esti mai inainte randuita de la Dumnezeu Tatal, a inchipui patimile Fiului Sau;
Bucura-te, ceea ce esti chemata dintru intuneric la lumina cea adevarata a credintei si a darului, de Fiul lui Dumnezeu, care este Lumina din Lumina;
Bucura-te, ceea ce esti sfintita cu trupul si cu sufletul de Preasfantul Duh, Cel ce te-a chemat pe tine;
Bucura-te, ca de intinaciunea trupului si a sufletului te-ai pazit fara prihana;
Bucura-te, ceea ce te-ai logodit pe tine fecioara curata Mirelui Hristos cel nascut din Fecioara Maria;
Bucura-te, ceea ce n-ai voit a cunoaste pe logodnicul cel pamantesc pentru ca te-ai fagaduit Celui ceresc;
Bucura-te, crinul fecioriei care ai fost crescuta in mijlocul spinilor idolesti;
Bucura-te, floarea curatiei care ai inflorit sus intru marirea cea nevestejita;
Bucura-te, ceea ce te indulcesti de buna mireasma in gradina lui Hristos;
Bucura-te, ceea ce te mangai acolo de vederea Celui mai frumos decat fiii omenesti;
Bucura-te, ceea ce ai albit hainele tale pe pamant in sangele Mielului;
Bucura-te, ceea ce in cer in hora fecioarelor urmezi Mielului lui Dumnezeu;
Bucura-te, Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos!

si Condacul intai

Tie, celei alese de Dumnezeu din neamul slujitorilor de idoli, si chemata in limba sfanta ca sa ajungi mireasa lui Hristos, noi, cei ce ne izbavim prin tine din multe feluri de rautati si neputinte, cantari de multumire si de lauda aducem tie, sfanta si intru tot laudata mare mucenita; iar tu avand indrazneala catre Domnul, din toate nevoile ne slobozeste, ca neincetat sa cantam tie : Bucura-te Varvara, mireasa cea preainteleapta a lui Hristos !

Apoi se zice aceasta

RUGACIUNE

Catre tine ca la un adevarat izvor de vindecari si grabnica tamaduitoare si mult-minunata, Sfanta fecioara mare mucenita Varvara, eu, ticalosul, scap, si catre sfantul tau chip cu nevointa cazand, ma rog: vezi ranile pacatelor mele cele de peste tot trupul meu; vezi neputinta sufletului meu si pe acesta cu obisnuitai nvatatura a milosardiei tale si cu buna silinta vindeca-l degrab.

Ia aminte la glasul rugaciunii mele, nu trece cu vederea suspinul ce aduc din ticaloasa mea inima si asculta strigarea mea, ca ceea ce esti singura mea scapare, care ai inchipuit prin trei ferestre pe Preasfanta cea de o fiinta si nedespartita Treime in baia parinteasca ce ti se zidea; pe Aceea roag-o pentru mine pacatosul si netrebnicul robul tau, ca sa ma miluiasca acum si in ziua mortii mele. Inchina-te Parintelui ceresc, ca pe mine cel cazut sub povara pacatelor sa ma ridice spre cuvantarea slavei Sale si sa ma indrepteze ca totdeauna sa am sus inima, sa gandesc la cele de sus, iar nu la cele pamantesti. Roaga pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care in temnita ruga ta cea muceniceasca a auzit, ca si pe mine leneseul, cel ce sed in trandavie ca intr-o temnita, degrab sa ma intoarca spre rugaciune si spre alergarea la poruncile lui Dumnezeu; si sa-mi dea inima ca sa doresc a ma ruga neincetat.

Cheama si pe Sfantul Duh, Izvorul care te-a intarit pe tine, fecioara curata, la lupta muceniciei si te-a acoperit de rusine cu aripile Sale, ca si mie rusinatului si necuratului sa-mi zideasca inima curata si duh drept sa innoiasca intru cele dinlauntru ale mele; si mai vartos sa ma cheme si sa-mi dea osardie, ca sa ma nevoiesc in viata curata si sa ma intareasca spre facerea faptelor bune. Cred, Sfanta mare mucenita Varvara, ca la toate acestea poti sa-mi ajuti mie, si de vei vrea, puternica esti sa mijlocesti la Sfanta Treime ca ceea ce ai proslavit pe Dumnezeu intru madularele tale cele mucenicesti. Si stiu, sfanta fecioara, ca nimic nu este cu neputinta tie, de aceea nu trece cu vederea lacrimile si suspinurile mele. Pentru aceasta cad catre cinstita racla a sfintelor tale moaste cele facatoare de minuni, si tie, celei ce petreci in cer cu sufletul, ma inchin,indraznind prin rugaciuni a grai, ca sa fie urechile tale luand-aminte la glasul rugaciunii mele; trupul tau cel mult chinuit sa tamaduiasca patimile cele multe ale sufletului si ale trupului meu; capul tau cel plecat sabiei sa dea capului meu apa curatiei paeatelor; parul tau cel rupt fara mila sa ma lege de dragostea lui Dumnezeu; buzele tale cele cinstite sa impiedice gura mea de a grai in desert si sa o deschida ca sa vesteasca totdeauna lauda Domnului; ochii tai cei ce vad Lumina Treimii sa vada si a mea buna dorire, ca si eu sa-mi intorc ochii mei ca sa nu vada desertaciuni, ci totdeauna sa caut spre fericirea cea cereasca; mana ta cea taiata sa ma scrie in cartea vietii si sa ma invredniceasca ca totdeauna sa ridic mainile catre Cel de sus si sa nu impletese cu dansele inselaciuni; sanii tai, cei taiati fara mila, sa-mi fie mie turn tare in fata vrajmasului; picioarele tale, cele ca niete faclii luminoase, degrab alergand catre Mirele ceresc in camara cea dumnezeiasca, sa ma faca ca si cu picioarele mele sa calatoresc catre tot lucrul bun, ca Legea Domnului sa fie faclie picioarelor mele si lumina cararilor mele. Ranile tale sa ma slobozeasca din ranile pacatelor; sangele tau, cel ce de multe ori in chinuri s-a varsat, sa curete sufletul si trupul meu de toata spurcaciunea; moartea ta sa nu-mi dea mie sa mor fara de spovedanie si fara de pocainta, caci in fiecare facere de bine esti preamarita, si mai vartos intru aceasta, ca tot cel ce are nadejde la tine si pururea te cheama spre ajutor, de moartea cea grabnica scapa; de care si pe mine ticalosul ma izbaveste fecioara curata, mare mucenita Varvara; si cu rugaciunile tale cele intrutot-puternice invredniceste-ma a sta de-a dreapta lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si sa aud glasul ce va zice : "Sluga buna si credincioasa, intra intru bucuria Domnului tau, Amin".

SFANTULUI, INTRU TOT LAUDATUL APOSTOL SI MUCENIC, ANDREI OCROTITORUL ROMANIEI

In fiecare an, la 30 noiembrie, Biserica face pomenirea Sfantului Apostol Andrei. Este numit si "Cel intai chemat", intrucat a raspuns primul chemarii lui Hristos la apostolat. Sfantul Apostol Andrei a fost fiul lui Iona si fratele lui Simon Petru. Evanghelia dupa Ioan mentioneaza ca inainte de a deveni ucenic al lui Iisus, Ioan a fost ucenicul Sf. Ioan Botezatorul (In. I, 35-40). Devine ucenicul lui Iisus, in urma marturiei Sf. Ioan Botezatorul: "Iata, Mielul Domnului".



Fiind evreu, nu se poate afirma cu certitudine daca Andrei era numele sau real (acesta fiind de origine greceasca). Nu se stie insa cu ce ocazie a fost botezat sau care era numele sau evreiesc. Exista si unele marturii conform carora numele grecesc Andrei era destul de comun printre evrei inca din sec. II-III d.Hr.



Chemarea lui Andrei la Apostolie



Chemarea lui Andrei la apostolie este relatata de Sfantul Evanghelist Matei prin cuvintele: "Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20 si Marcu 1, 16-18).



In sfintele Evanghelii, Sfantul Andrei mai este mentionat doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo, in multime, era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oara, dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, au instiintat pe Domnul ca niste elini (greci), veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-L vada (Ioan 12, 20-22).



Sfantul Apostol Andrei - crestinatorul neamului romanesc



Potrivit traditiei si celor scrise de unii istorici si teologi din primele veacuri crestine, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci, in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra - cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Scitia), dar si in teritoriile de dincolo de Prut, in nordul Marii Negre. Dar pana a ajunge aici, el a predicat in Asia Mica, de unde s-a indreptat spre teritoriile amintite de la Dunare si Marea Neagra.



In Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (+ 339/340) scrie: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia...".



Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata mai tarziu si de alti scriitori bisericesti. Astfel, calugarul Epifanie, in secolul VIII, in Viata Sfantului Apostol Andrei scria ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. In asa numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza ca acest apostol "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". Mult mai tarziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia si Bitinia) "in pustiurile scitice", care puteau fi situate fie in Scitia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Scitia Mica sau Dacia Pontica, locuita de greci, romani si geto-daci.



Invatatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, in cartea sa Viata si petrecerea sfintilor, scria ca "Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorti) Bitinia si Marea Neagra si partile Propontului, Halcedonul si Vizantea, unde e acum Tarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia si Macedonia, Tesalia, si sosind ia Dunare, ce-i zic Dobrogea si altele ce sunt pe Dunare, si acestea toate le-a umblat".



Moastele din Patras



Potrivit unui act martiric a carui autenticitate este insa contestata, Sf. Andrei a murit ca martir in Ahaia, la Patras. El a fost rastignit din ordinul guvernatorului Aegeas sau Aegeates, fiind legat de un stalp (nu crucificat). Desi traditia vorbeste de o cruce in forma de X, aceasta varianta este relativ tarzie (sec. al XIV-lea). Petru Hrisologul aminteste ca a fost rastignit pe un copac. Nu se cunoaste nici data martiriului sau, care se pare ca a avut loc fie in timpul lui Nero (64-67), fie in timpul lui Domitian (81-96). Moastele Sfantului Andrei au fost aduse la Constantinopol si asezate in Biserica Sfintilor Apostoli in anul 357. In timpul Cruciadei a IV-a, Cardinalul Petru de Capua a dus moastele in Italia, in catedrala din Amalfi. In 1462, in timpul papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei a fost dus la Roma, si de aici a revenit in Patras.



De Sfantul Andrei - Santandrei - Aflarea ursitei



Profesorul Ion Ghinoiu mentioneaza "La orice inceput de an, prisoseau practicile magi ce de aflare a ursitei, adica a viitorului sot. Fata de maritat prepara o "Turtuca de Andrei", turtita subtire din faina de grau, foarte sarata, coapta pe plita sobei si o manca inainte de culcare. Baiatul care venea in vis sa-i aduca apa ca sa-si potoleasca setea urma sa o ceara de nevasta in cursul anului. Alte fete, dupa ce soseau acasa de la Pazitul Usturoiului, semanau cate un catel de usturoi privegheat intr-un cocolos de aluat. Dupa modul cum incoltea si crestea usturoiul semanat, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era insa favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. Unii batrani, nestiutori de carte dar "cititori" in stele, observau cerul in noaptea de Ovidenie sau de Santandrei si noroceau anul, prevestind daca va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, daca va fi pace sau razboi etc. Obiceiul de a semana in noaptea de Santandrei grau intr-o oala de pamant pentru a interpreta rodnicia ogoarelor in noul an este practicat si astazi."

Hristos a inviat!

Predica la INTRAREA MAICII DOMNULUI IN BISERICA a Pr. Arhim. Teofil Paraian

Mânăstirea Brâncoveanu
21 noiembrie1997

La slujba Sfântului Maslu este o alcătuire, o rugăciune către Maica Domnului, cu următorul cuprins: "Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti multlăudată, te rog, curăteste-mi mintea mea cea întunecată cu tot felul de păcate si o fă locas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi, ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tău".

Această rugăciune ne pune în atentie măretia Maicii Domnului. O numim pe Maica Domnului "palat preacurat al Împăratului ceresc"; o numim pe Maica Domnului "multlăudată". Dorim ca prin mijlocirea Maicii Domnului să fie curătită mintea noastră "de tot felul de păcate", dorim să fie făcută mintea noastră "locas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi". Cerem aceasta "ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată". Avem în vedere măretii ale Maicii Domnului pe care ni le pune în atentie Sfânta noastră Biserică, dar pe care noi nu le putem întelege si nu le putem pretui la măsura lor, pentru că nu avem conditiile ca să stăm cu admiratie în fata Maicii Domnului.

O stim pe Maica Domnului "palat al Împăratului ceresc", o stim "multlăudată", o stim mijlocitoare, înfrumusetătoare de suflet, stim că are putere si milă, stim că are mărire, stim că toate acestea trebuie luate în seamă. Pentru toate acestea trebuie să-i aducem laudă Maicii Domnului, dar nu putem face aceasta, pentru că lucrurile lui Dumnezeu nu pot fi întelese numai din puterea omului.

Maica Domnului este Maica Dumnezeului nostru, este cea aleasă de Dumnezeu ca prin ea să vină în lumea aceasta Fiul Său. Este cea care L-a purtat în pântecele său pe Mântuitorul lumii, este cea care L-a născut pe Cel ce este om adevărat si Dumnezeu adevărat. Maica Domnului este mama Mântuitorului nostru si atunci este multlăudată; nu este nimeni în lumea aceasta ca Maica Domnului, nimeni nu are măsurile Maicii Domnului. Iar măsurile Maicii Domnului sunt mari, pentru că ea este în legătură cu Treimea cea dumnezeiască, cu puterea care a umbrit-o, cu Duhul Sfânt care S-a pogorât peste ea, cu Fiul ei si Dumnezeul nostru pe care L-a născut.

Maica Domnului este locas al Preasfintei Treimi. Este mărirea a toată lumea, care din oameni a răsărit si pe Cuvântul L-a născut. Este "mai înaltă decât cerurile si mai curată decât strălucirile soarelui". Este "mai cinstită decât heruvimii si mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii", fiindcă este Maica Dumnezeului nostru. Pe toate acestea noi le spunem cu cuvântul. Am vrea să le întelegem cu gândul si să le trăim cu simtirea, dar din puterea noastră nu putem face aceasta decât la măsurile noastre, si atunci cerem de la Maica Domnului ajutor să întelegem si să lăudăm mărirea ei, puterea ei, mila ei.

Ar trebui să avem mereu astfel de gânduri măcar la sărbătorile Maicii Domnului, cinci fiind acestea: Nasterea Maicii Domnului în 8 septembrie, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, în 21 noiembrie, Soborul Maicii Domnului, în 26 decembrie, Bunavestire, în 25 martie, si Adormirea Maicii Domnului, în 15 august. Dar noi ne întâlnim cu Maica Domnului si în alte zile la slujbele noastre, când zicem: "Spăi-mântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate si ai născut Fiu pe Cel fără de ani, pe Cel ce dăruieste pace tuturor celor ce te laudă pe tine".

Ne gândim la Maica Domnului în timpul sfintelor slujbe, când auzim: "Pe preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea si pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii să o pomenim". Ne gândim la Maica Domnului când auzim la sfintele slujbe: "Pe Născătoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, întru cântări cinstindu-o, să o mărim".

Ne gândim la Maica Domnului când ni se spune: "Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti multlăudată". Ne gândim la Maica Domnului când se spun cuvintele: "De tine se bucură, ceea ce esti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc si neamul omenesc; ceea ce esti biserică sfintită si rai cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat si prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că bratul tău - scaun l-a făcut si pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat. De tine se bucură, ceea ce esti plină de har, toată făptura, mărire tie!". Ne gândim la Maica Domnului ca la ceea ce este mai presus de minte si de cuvânt, căci ni se spune: "Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte si de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credinciosii, te mărim".

Astăzi, la sărbătoarea aceasta, ne gândim la legătura Maicii Domnului cu Templul din Ierusalim. Templul din Ierusalim era un locas sfânt, ceea ce aveau evreii mai de căpetenie, mai înalt, mai deosebit, un fel de cer pe pământ, un fel de loc în care se uneste cerul cu pământul. Dorinta evreilor era ca fiecare să ajungă la Templul din Ierusalim. Acolo, după Traditia Bisericii, preasfânta Fecioară Maria a stat 12 ani si fost educată împreună cu alte fecioare, până la vârsta de 15 ani.

Templul din Ierusalim era ceva deosebit, dar în el era o încăpere mai presus decât orice în această lume. Acolo era Chivotul Legii, în care erau cele două Table ale Legii, pe care erau scrise cele 10 Porunci, era Toiagul lui Aaron, care odrăslise, era un vas cu mană din cea care căzuse spre hrana evreilor în pustie, după ce trecuseră Marea Rosie, când au fost eliberati din robia Egiptului, erau doi heruvimi care aveau aripile întinse peste Chivotul Legii... Acolo nu intra decât o dată pe an, singur, arhiereul.

În credinta Bisericii noastre este si adevărul că Maica Domnului a stat în această încăpere, vreme îndelungată, desi sunt unii care spun că lucrul acesta era cu neputintă. Si totusi, Biserica noastră zice, în alcătuirile ei de slujbă: "Ceea ce s-a hrănit în Sfânta Sfintelor, celei îmbrăcate cu credinta si cu întelepciune si cu neîntinata feciorie, maimarele Gavriil i-a adus din ceruri închinăciune".

Nu trebuie să fim încurcati în gândurile noastre de astfel de nepotriviri, ci trebuie să stim că dacă lucrul acesta n-a fost cu putintă în chip obisnuit, a fost cu putintă în chip mai presus de fire. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel este scris că Domnul nostru Iisus Hristos, Arhiereul cel vesnic, n-a intrat niciodată într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână omenească. Si totusi a intrat în Sfânta Sfintelor, în Sfânta Sfintelor pe care o închipuia Sfânta Sfintelor de aici, de pe pământ. Sigur, asa a fost si cu Maica Domnului.

Maica Domnului, cea pregătită ca să-L nască pe Mântuitorul lumii, cea pregătită ca în pântecele ei să se unească firea omenească cu firea dumnezeiască în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a intrat si ea în Sfânta Sfintelor - prin viata ei, prin gândurile ei, prin măretiile ei, prin darurile ei. A intrat în Sfânta Sfintelor care este smerenia, pentru că la Bunavestire a zis către îngerul binevestitor "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38), iar Sfânta Elisabeta i-a zis: "Binecuvântat este rodul pântecelui tău!" (Luca 1, 42).

Toate acestea s-au întâmplat având-o în vedere pe Maica Domnului, care este "mai înaltă decât cerurile" si, dacă este mai înaltă decât cerurile Bisericii noastre, dacă este mai curată decât strălucirile soarelui, sigur că prin aceasta a intrat în Sfânta Sfintelor nefăcută de mână omenească - prin viata ei, prin ceea ce purta în suflet, prin ceea ce a avut în gândurile ei când se pregătea să nască pe Mântuitorul, prin ceea ce a gândit, prin ceea ce a simtit când L-a purtat în pântecele ei pe Mântuitorul lumii.

Maica Domnului, ea însăsi este Sfântă a sfintilor, Sfântă mai înaltă decât toti sfintii. La măsurile Maicii Domnului nu există nici un sfânt. Noi asa o cinstim pe Maica Domnului, ca pe cea mai înaltă dintre toti sfintii, ca pe cea mai aleasă, ca pe ceea ce este unică în lumea aceasta. Dacă ea a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, de încăperea aceea din Templul din Ierusalim în care nu putea să intre decât o dată pe an singur arhiereul, dacă a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, atunci este ea însăsi Sfântă a Sfintelor. Biserica noastră ne-o prezintă ca fiind un "sicriu însufletit", un chivot: "Ca de un sicriu însufletit, ca de un chivot însufletit al lui Dumnezeu, nicicum să nu se atingă mâna necredinciosilor, iar buzele credinciosilor, fără tăcere glasul îngerului strigând, cu bucurie să zică: «Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine!»".

Asa a zis îngerul, asa zicem si noi, de aceea avem bucuria de a fi cinstitori ai Maicii Domnului. O primim pe Maica Domnului asa cum ne-o prezintă Biserica, o tinem în sufletul nostru cu evlavia câtă o avem si ne silim să urmăm exemplul Maicii Domnului în supunerea fată de Mântuitorul, în grija fată de oameni, în tăcerea care se desprinde din faptul că avem atât de putine cuvinte ale Maicii Domnului în Sfânta Evanghelie. O avem pe Maica Domnului ca exemplu de milostivire pentru cei ce au trebuintă de ajutorul ei si, stiind că Maica Domnului nu este numai mama Mântuitorului, ci si mama noastră, ne gândim si la însusirile de mamă pe care le are preasfânta Fecioară Maria fată de credinciosii care fac ceea ce a zis ea să facă, adică ascultă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.


Să-I multumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri ale Bisericii noastre, să multumim lui Dumnezeu pentru faptul că Maica Domnului este si mama noastră. Să multumim lui Dumnezeu pentru faptul că avem pe Maica Domnului mijlocitoare pentru binele nostru, să multumim lui Dumnezeu că avem pe Maica Domnului ajutătoarea noastră. Să nu uităm că "ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea", si să avem încredere în ajutorul ei. Să-i urmăm cât putem exemplul, ca să avem si noi parte de binecuvântarea Domnul nostru Iisus Hristos acum si pururea, amin!

Arhimandrit Teofil Părăian

Mănăstirea Brâncoveanu

Sâmbăta de Sus

Hristos a inviat!

Sfantul Grigorie Sinaitul despre: Infranare, indestulare si saturare

Ce este lăcomia pântecelui? Dorinţa de a mânca ceva nou în fiecare zi? Voluptatea gustului? Mâncatul necuviincios? Ideea de plăcere asociată cu mâncarea? Probabil că este puţin din toate acestea şi, în acelaşi timp, superioară tuturor. Caracteristica de bază a lăcomiei constă în excesivitate.

Când auzi termenul de lăcomie, te gândeşti aproape instinctiv la prea mult sau, oricum, mai mult decât ai avea nevoie. Sfântul Grigorie Sinaitul ne propune să descoperim care sunt treptele mâncatului cu măsură şi cum putem evita această patimă a lăcomiei pântecelui.

Ce este lăcomia pântecelui?

Această patimă a fost definită în multe feluri şi asociată cu manifestări diverse de Sfinţii Părinţi. În literatura obişnuită, însă, aproximativ toate manifestările lăcomiei au fost considerate mai mult sau mai puţin normale. Dacă privim modalitatea de desfăşurare a banchetelor antice, aşa cum este aceasta descrisă spre exemplu în Satyriconul lui Petronius, înţelegem de ce lăcomia pântecelui a fost asociată de asceţi la început cu o ghiftuire animalică. Unele persoane aveau obiceiul de a mânca şi de a bea până li se făcea rău. Am spune că acesta este doar nivelul inferior al lăcomiei pântecelui. Mai jos de atât nu se poate merge. În timp însă, Sfinţii Părinţi au expus mai multe trepte "rafinate" ale lăcomiei pântecelui. S-a ajuns la discuţii legate de preferinţa unui anumit fel de mâncare în detrimentul altuia, la valabilitatea dorinţei de a simţi un gust bun al mâncării sau pur şi simplu la modalitatea cum mănânci atunci când eşti invitat la masă. Monahii aveau un stil de viaţă infinit mai auster decât cel al laicilor, şi probabil că de aici s-au născut o serie de controverse în această privinţă. Deci, ce este şi ce nu este lăcomia pântecelui? Fără a emite pretenţia unei separări ascetice, am spune că, uneori, este util să aplicăm proverbul latin qoud licet Iovis, non licet bovis (ceea ce este permis lui Jupiter, nu este permis şi unui bou). Ceea ce se potriveşte monahilor nu poate fi întotdeauna potrivit şi pentru laici, iar reciproca este de asemenea valabilă. Posturile aspre monahale pot fi ţinute doar de câţiva laici care doresc o asceză mai amplă. Postul negru, spre exemplu, poate fi ţinut doar de unii creştini, în timp ce pentru alţii este total nepotrivit. Pe de altă parte, varietatea mâncărurilor, reuşitele culinare prezente şi dorinţa de a avea o mâncare cu gust bun, deşi nepotrivite din punct de vedere ascetic pentru monahi, pot fi permise laicilor. Aş spune că punctele comune care pot fi împărtăşite de ambele căi rămân acelea ale considerării mesei drept un prilej de mulţumire faţă de mila lui Dumnezeu şi, neapărat, purtării cuviincioase la masă. Un om care mănâncă într-un mod vulgar este mai de plâns decât cel care mănâncă un pic în plus faţă de măsura sa. Vom trata toate aceste aspecte mai pe larg în articolele viitoare. Acum este momentul să ne punem întrebarea fundamentală: Ce înseamnă lăcomia pântecelui din punctul de vedere al hranei îngurgitate?

Cele trei trepte

În cursul unei discuţii petrecute după o masă (deloc copioasă!), o persoană spunea că nu doreşte să fie lacomă şi să mai ia o bucată de prăjitură, deşi organismul îi cerea acest lucru. Un alt mesean i-a precizat că acesta nu poate fi considerat un act de lăcomie, deoarece nu se săturase de fapt. Credem că avea dreptate în ceea ce spunea dacă citim cu atenţie recomandările Sfântului Grigorie Sinaitul în această privinţă. "Trei hotare are mâncarea: înfrânarea, îndestularea şi săturarea. Înfrânarea stă în a se scula cineva flămând de la masă; îndestularea, în a mânca atât cât să nu rămână flămând; iar săturarea stă în a se îngreuna puţin" (Filocalia, vol. 7, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti 2005, p. 179). Este de la sine înţeles că Sfântul Grigorie Sinaitul nu cere ca doar unul dintre cele trei niveluri amintite aici să fie respectat în detrimentul total al celorlalte două. Totul depinde de context. Contează cât de obosiţi suntem, cât de mult am muncit sau mai avem de gând să muncim şi de locul în care ne aflăm. La o masă festivă, nu putem mânca o felie de pâine spunând că flămânzirea este de preferat săturării, la fel cum, după o zi lipsită de efort, nu vom încerca să mâncăm până simţim că scaunul nu ne mai susţine. Ideea pe care o transmite Sfântul Grigorie Sinaitul este cea de echilibru şi dreaptă socoteală. Dacă avem un pic de discernământ înţelegem că nu trăim sub imperiul regulilor absolute. Nu trăim într-o lume unde toate mâncărurile sunt interzise. Dumnezeu nu Se comportă cu noi ca şi cum am fi nişte copii obraznici care nu mai merită desert. Însă trebuie să fim atenţi să renunţăm la ceea ce ne prisoseşte. Să nu mâncăm de dragul de a ne ghiftui. Sfântul Grigorie Sinaitul precizează: "Iar dacă mai mănâncă cineva după ce s-a săturat, a deschis poarta lăcomiei pântecelui, prin care intră curvia" (p. 179). A mânca în neştire, aceasta este în esenţă lăcomia pântecelui. A fi rob mâncării. Să nu mai poţi să mănânci decât un anumit lucru pregătit într-un anume fel nu mai este lăcomie, ci reprezintă ispita preţiozităţii, a dorinţei de a fi remarcat, răsfăţat, întreţinut la nesfârşit. Despre acest aspect vom vorbi însă cu altă ocazie.

Să nu trecem hotarele (în sus sau în jos)

Sfatul final pe care Sfântul Grigorie Sinaitul ni-l adresează este următorul: "Tu, ştiind acestea cu de-amănuntul, alege ce e mai bun după puterea ta, netrecând hotarele. Căci numai cei desăvârşiţi sunt în stare, după Apostol, a şi flămânzi şi a se şi sătura (Filipeni 4, 12), şi a avea putere în toate" (p. 179). Încă o dată virtutea discernământului se dovedeşte a avea o importanţă capitală. Să alegem după puterea noastră, ne sfătuieşte acest mare ascet. Nu ne obligă nimeni să flămânzim când avem ulcer. Nu ne obligă nimeni să mâncăm pe săturate dacă nu simţim nevoia decât de un desert. Desigur, ne putem simţi obligaţi să spunem că ne chinuim (sau că ne întreţinem) trupurile pentru Dumnezeu, dar, în realitate, nu facem nimic altceva decât să ne hrănim mândria. O mândrie care, să nu uităm, se naşte şi din virtuţile urmate pentru a fi lăudaţi, nu doar din patimile pe care le ascundem în spatele unei măşti a suferinţei. Dacă ne considerăm desăvârşiţi fără a fi astfel, hotarele stabilite de Grigorie Sinaitul ni se vor părea înguste şi stabilite arbitrar. Unii pot chiar să protesteze că nu sunt deloc corecte, tocmai pentru a-şi apăra mândria veşnic nesătulă. Ce ne paşte însă la final, după ce vom descoperi că doar mândria ne împingea să postim, poate fi rezumat de o pildă ascetică excelentă. Odată un om a ales să intre în monahism. Un prieten a venit într-o zi la chilia sa şi a descoperit că proaspătul monah se ospăta la ora 15 cu o bucată de pâine uscată. Plin de o iniţiativă "cuvioasă", a simţit nevoia să îi amintească faptul că, înainte de a intra în monahism, postea în fiecare zi până seara târziu. Monahul s-a uitat la el, a zâmbit puţin şi i-a spus că putea să facă acest lucru în lume pentru că se hrănea până seara cu laudele celorlalţi creştini pentru asceza sa...

Hristos a inviat!

18 noiembrie.Pomenirea Soborului Sfintilor din Estonia

Deoarece Estonia este una dintre ţările baltice afectate foarte mult de propaganda ateistă a regimului sovietic de după cel de-al II-lea Război Mondial, peste 30% dintre estonieni se declară areligioşi, iar alţi 30% nu se afiliază, nici măcar declarativ, unei anume tradiţii religioase din ţară. Din restul populaţiei estoniene, aproximativ 14% se declară luteran-evanghelici, iar 13% creştin-ortodocşi .

Istoria tumultuoasă a teritoriului în care locuiesc estonienii a dus, din păcate, la situaţia dramatică religioasă a poporului. Chiar dacă datele statistice încadrează Estonia în rândul statelor civilizate secularizate, cu un grad înalt de bunăstare, creştinismul, fie luteran-evanghelic sau ortodox, îşi are cuvântul său în viaţa societăţii. Cei 30% care nu se afiliază vreunei religii sunt, desigur, observatori şi poate chiar simpatizanţi ai confesiunilor majoritare, numai că nu se implică activ în viaţa comunităţilor religioase.

Tradiţiile locale vorbesc despre o creştinare treptată a populaţiei estone, cauzată, în primul rând, de schimburile comerciale cu negustorii ruşi creştini. Odată cu perioada cruciadelor, cavalerii teutoni au început creştinarea forţată, în rit catolic, a populaţiei. Acest abuz de câteva secole a condus la îmbrăţişarea cu mare entuziasm a reformei luterane, care era mai pe înţelesul poporului. Pe lângă adoptarea confesiunii luterane, populaţia şi-a continuat relaţiile cu negustorii ruşi creştin-ortodocşi, urmarea acestora fiind şi adoptarea Ortodoxiei de către unii estonieni.


Prima eparhie de sine stătătoare la Talin, constituită în 1917


Odată cu încorporarea, în 1721, a ţinuturilor locuite de estonieni, în Imperiul Rus, s-au dezvoltat şi structurile bisericeşti din această zonă. Primii ani de după încorporarea ţinutului bisericile din Estland au fost sub oblăduirea locţiitorului de patriarh, apoi au trecut în eparhia Pskovului, pentru ca la sfârşitul sec. al XVIII-lea să fie alipite eparhiei Petersburgului, urmând ca în sec. al XIX-lea să fie parte a vicariatului de Riga, dependent de eparhia Petersburgului, care a devenit, la sfârşitul sec. al XIX-lea, eparhia de Riga. Prima eparhie de sine stătătoare la Revel (Talin) a fost constituită în 1917, episcopul de Revel având titulatura de vicar al arhiereului de Riga. În 1920, după ce Estonia îşi proclamase independenţa, clericii estonieni au solicitat Patriarhiei Moscovei statutul de autonomie, care le-a fost acordat pe 10 mai. Ulterior, însă, atitudinea bolşevicilor faţă de Biserică a fost atât de dură, relaţiile religioase cu Moscova devenind imposibile, fapt pentru care sinodul Bisericii Ortodoxe din Estonia a hotărât să ceară oblăduirea canonică a Patriarhiei Constantinopolului. Tomosul Patriarhului Meletie IV al Constantinopolului din 7 iulie 1923 stabileşte noul statut canonic jurisdicţional al Bisericii Ortodoxe din Estonia, în cadrul Patriarhiei Constantinopolului. Urmare pactului dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, în 1940 Estonia devine parte a Uniunii Sovietice, iar jurisdicţia bisericească a Constantinopolului încetează, prin forţa împrejurărilor, urmând ca, la solicitarea Patriarhiei Moscovei, Patriarhul Constantinopolului să declare inoperant Tomosul din 1923.

De acum încolo, istoria tulbure a Estoniei şi a regimurilor care s-au succedat în perioada celui de-al II-lea Război Mondial, produce o ruptură în sânul creştinilor ortodocşi din această ţară. Adepţii jurisdicţiei Constantinopolului pleacă în exil, în frunte cu mitropolitul Alexandru, menţinând, din afara lagărului socialist, relaţiile cu Patriarhia Ecumenică, iar cei rămaşi acasă aleg singura opţiune legal posibilă - jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. Evenimentele din 1989 duc, în câţiva ani, la independenţa Estoniei, iar cei care au fost în exil pot reveni în ţara lor. Aflându-se în condiţii de libertate de alegere a religiei, creştinii ortodocşi din Estonia oscilează între cele două jurisdicţii care funcţionează paralel în ţară. Situaţia confuză a fost utilizată, din păcate, în confruntarea politică dintre Talin şi Moscova, creându-se impresia apartenenţei la o jurisdicţie sau alta doar pe criteriul naţional. Situaţia nu a fost însă astfel, deoarece în ambele entităţi eparhiale ortodoxe există clerici şi credincioşi atât de naţionalitate estoniană, cât şi rusă. Actualmente, Biserica Ortodoxă care se află sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului este condusă de Înalt Preasfinţitul Mitropolit Ştefan, în sinod fiind încă doi ierarhi: Preasfinţitul Episcop Ilie de Tartu şi Preasfinţitul Episcop Alexandru de Pärnu şi Saare. Biserica Ortodoxă de sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei este condusă de Înalt Preasfinţitul Mitropolit Kornelius.


Dovada respectării libertăţii persoanei


Apariţia, după 1991, a doritorilor revenirii la jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, cât şi reactivarea Tomosului acesteia, în anul 1996, a dus la o tensionare a relaţiilor dintre Patriarhia Moscovei şi cea a Constantinopolului, cât şi dintre adepţii celor două jurisdicţii, în teritoriu, situaţie care persistă până în ziua de astăzi.

Deşi ortodocşii estonieni sunt împărţiţi în două jurisdicţii, aceasta nu împiedică misiunea şi pastoraţia comunităţilor, care sunt foarte clar stabilite. Pastoraţia concretă nu se referă la teritorii şi zone, aşa cum s-ar putea înţelege, din păcate, din scrisorile şi declaraţiile ambelor părţi implicate, ci la persoanele umane, care au acceptat în mod liber una dintre jurisdicţii. A impune cuiva jurisdicţia, în aceste condiţii, ar constitui, cu siguranţă, o încălcare a libertăţii persoanei, chiar dacă cei care ar dori să facă acest lucru sunt de părere că oamenii pur şi simplu nu sunt bine ancoraţi în canoanele şi regulile bisericeşti. De aceea credem că în 1996, după întâlnirea delegaţiilor celor două Biserici Surori cu jurisdicţie în Estonia, s-a decis, în mod înţelept, acordarea unei perioade de timp în care estonienii ortodocşi să se decidă în care dintre jurisdicţii vor să intre. Aceasta este dovada respectării libertăţii persoanei, constituent principal al învăţăturii creştine ortodoxe (cf. canonul 8 al Sinodului III Ecumenic).

Având în vedere şi starea religioasă precară a poporului estonian, este firesc ca cele două jurisdicţii ortodoxe să nu se concureze, ci să conlucreze şi să se completeze în promovarea valorilor creştine într-o ţară atât de secularizată. Convieţuirea paşnică a ortodocşilor este singurul mod de existenţă care poate aduce roade Bisericii celei una, în esenţă, din Estonia.

Hristos a inviat!

17 noiembrie.Pomenirea Sfantului Cuvios NIKON de la Radonej, ucenicul Sfantului Serghie de Radonej

Cuviosul părintele nostru Nicon s-a născut în cetatea ce se numeşte Iuriev şi era dreptcredincios şi bun la obiceiuri. Căci încă din tînără vîrstă, voind să slujească lui Dumnezeu, a mers la Sfîntul Serghie în mînăstire şi s-a rugat sfîntului să-l îmbrace în chipul monahicesc. Iar Sfîntul Serghie l-a trimis la mînăstirea ce se numea Visoca, la ucenicul său Atanasie, unde, prin porunca sfîntului, s-a tuns Nicon, şi petrecea în mînăstirea Visoca cu toată smerenia.

Venind el în vîrsta cea desăvîrşită, l-a făcut presbiter în acea mînăstire şi iarăşi a mers la Sfîntul Serghie şi de la dînsul s-a deprins în viaţa cea monahicească. Căci îl iubea foarte mult Sfîntul Serghie şi cu învăţătură îi adăpa sufletul său. Iar Nicon asculta cu osîrdie pe Sfîntul Serghie şi petrecea în chilie cu dînsul. După aceasta, Sfîntul Serghie mai înainte cu şase luni de moartea sa, a chemat pe toţi fraţii şi înaintea tuturor a pus pe Nicon egumen în locul său şi i-a dat toată mînăstireasca rînduială şi grija pentru fraţi; iar sfîntul petrecea singur în linişte.

După şase luni, Sfîntul Serghie s-a dus din viaţa aceasta către Domnul, iar fericitul Nicon cu toţi fraţii, luînd sfîntul trup al Cuviosului părintelui său Serghie, cu cinste l-au îngropat, cu multe lacrimi. Şi toate învăţăturile cîte a auzit de la părintele său, el le împlinea, încît era chip îndestulat spre învăţătura tuturor fraţilor, ca şi fericitul Serghie. După aceasta, nelegiuitul împărat Eleghie, cu mulţime de barbari a venit asupra dreptei credinţe; iar Stăpînul Hristos, ca să nu dea acel loc sfînt spre pustiire şi spre călcarea barbarilor celor fără de Dumnezeu - pe cînd Nicon şedea să se odihnească puţin -, i s-a arătat Sfîntul Serghie cu doi arhierei, cu Sfîntul Petru şi Alexie, făcătorul de minuni, mitropoliţii a toată Rusia, şi i-au zis: "Aşa au voit dumnezeieştile judecăţi, ca să vină şi aici năvălirea barbarilor, iar tu, fiule, de aceasta nu te întrista, că iarăşi o să se întemeieze mînăstirea".

Astfel sfinţii, binecuvîntînd pe fericitul Nicon, s-au făcut nevăzuţi. Iar el, deşteptîndu-se, a văzut la arătare pe aceiaşi sfinţi, la mînăstire, mergînd de la chilia lui spre biserică. După aceasta, barbarii care s-au pomenit mai sus, au prădat părţile acelea, pînă la mînăstirea Sfîntului Serghie. Apoi Cuviosul părinte Nicon cu fraţii, s-au dat în lături de acolo, dînd loc mîniei celei viitoare. Iar barbarii năvălind asupra mînăstirii, au ars-o cu foc.

După plecarea barbarilor, fericitul Nicon cu fraţii s-au întors la mînăstire şi văzînd iubitul loc prădat şi ostenelile Sfîntului părinte Serghie arse cu foc de barbarii cei fără de Dumnezeu, se mîhneau foarte mult de aceasta. Apoi, adăugînd sîrguinţă, a ridicat o biserică mică degrab, trapeză şi chilii pentru trebuinţele fraţilor. După aceea, pe îndelete, a zidit o biserică de piatră, în numele Sfintei Treimi, deasupra mormîntului Cuviosului Părinte Serghie şi a înfrumuseţat-o cu icoane şi cu multe podoabe. Şi a petrecut în acea egumenie treizeci şi şapte de ani, toate părinteştile orînduieli isprăvindu-le, învăţînd din destul pe fraţi pentru folosul sufletesc.

Ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a văzut slab şi apropiindu-se de sfîrşitul vieţii sale, s-a împărtăşit cu Sfîntul Trup şi Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos şi i s-a adeverit din dumnezeiasca descoperire, despre mîntuirea sa; căci în vedenie i s-a arătat odihna cea răsplătită lui prin Cuviosul Părinte Serghie. Drept aceea grăia fraţilor la sfîrşitul său: "Să mă duceţi de acum în cămara mea cea luminoasă, pe care mi-au pregătit-o rugăciunile Sfîntului meu părinte Serghie, că aici nu voi suferi a fi".

Aşa grăind mult timp şi pace dîndu-le, şi-a dat sufletul său Domnului în ziua a şaptesprezea, a lunii noiembrie. Iar fraţii, cu cinste petrecînd pe fericitul, aproape de mormîntul Cuviosului Părinte Serghie, au pus trupul Sfîntului Nicon unde şi pînă acum zac amîndoi şi multe tămăduiri dau celor ce cu credinţă se apropie de ei. De aceea Dumnezeului nostru I se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Hristos a inviat!

14 noiembrie. Pomenirea Sfantului slavitului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului

Viaţa

Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie).

Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte isihasm (de la grecescul "hesychia" care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti.

În timpul şederii sale în Glossia viitorul ierarh Gregore a fost complet absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viaţă. În anul 1326, datorită ameninţării invaziei turce, el împreună cu ceilalţi fraţi ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.

Sf. Grigore a combinat îndatoririle sale preoţeşti cu viaţa de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în linişte şi rugăciune iar sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe şi predicînd, smulgînd oamenilor sentimente de iubire dar şi multe lacrimi prin cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovniceşti ale tinerilor educaţi conduse de viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigore a găsit un loc potrivit în care să vieţuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.

În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viaţa Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sf. Grigore a fost plasat printre cei mai importanţi apologeţi universali ai ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.

Prin 1330 învăţatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică şi astronomie, fiind renumit pentru calităţile sale oratorice ieşite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală şi a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie "apofatică" ("negativă", în contrast cu "katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât şi în cele de Apus.

La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viaţa spirituală a isihaştilor. Susţinînd imposibilitatea cunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minţii era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol şi Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercînd să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învăţăturile călugărilor despre metodele rugăciunii şi despre lumina necreată văzută de isihaşti.

Sf. Grigore, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzînd că nu au nici un rezultat, a început să aştearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut "Triade în apărarea sfinţilor isihaşti" (1338). Prin 1340 sfinţii din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam, grupat sub titlul "Tomul Aghiorit". La Sinodul din Constantinopol din 1341 ţinut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigore a polemizat cu Varlaam, axîndu-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigore, şi anume că, Dumnezeu, de neatins prin esenţa Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcţionate spre lume şi percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale şi nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat şi izgonit în Calabria.

Dar disputele dintre Palamiţi şi Varlaamiţi erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum şi Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina şi el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna "cel care nu face rău", de fapt a cauzat un mare rău prin învăţăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunţa Sf. Grigore şi pe călugării athoniţi drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susţinea pe Akyndinos şi l-a numit pe Sf. Grigore vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniţă timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigore a fost eliberat şi numit Arhiepiscop al Tesalonicului.

În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învăţăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat uşor pe Sf. Grigore, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe o corabie bizantină, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigore a predicat atât prizonierilor creştini cât şi răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiţi de înţelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea şi l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigore a fost răscumpărat şi s-a întors la Tesalonic.

Sf. Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morţii sale, vindecînd mulţi bolnavi. În ajunul morţii sale, Sf. Ioan Gură de Aur i-a apărut într-o viziune, adresîndu-i cuvintele: "Spre înălţimi! Spre înălţimi!" Sf. Grigore Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359.

Canonizarea

În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol Pentru lupta dusă contra ereticilor şi pentru teologia sa profundă, contemporanii l-au cinstit pe Grigorie Palama ca pe un "al doilea Atanasie" (referirea este la Sfântul Atanasie cel Mare). La câţiva ani după moartea lui, în anul 1386, a fost proclamat sfânt de către un sinod în Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) - care a scris viaţa sfântului şi slujbele adresate acestuia -, iar pomenirea lui se face în chip aparte în a doua Duminică din Postul Mare, ca o prelungire a sărbatorii triumfului Ortodoxiei împotriva tuturor ereziilor.

Imnografie

La pomenirea din a doua Duminică a Postului Mare:

Tropar, glasul al 8-lea:

Luminător al dreptei credinţe, sprijinul Bisericii şi învăţătorule, podoaba monahilor, apărătorule cel nebiruit al teologilor; făcătorule de minuni, Grigorie, lauda Tesalonicului, propovăduitorule al harului, roagă-te pururea să se mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Podobie: Apărătoare Doamnă...
Pe tine, organul înţelepciunii cel sfinţit şi dumnezeiesc, trâmbiţa cuvântării de Dumnezeu cea strălucită, cu un glas te lăudăm, Grigorie, de Dumnezeu grăitorule. Ci, cel ce stai ca o minte înainteaMinţii celei dintâi, către Dânsul îndreptează mintea noastră, Părinte Grigorie, ca să strigăm: Bucură-te, propovăduitorule al harului.

Iconografie

Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, p. 152), Sf. Grigorie Palamas trebuie reprezentat în veșminte episcopale, cărunt, cu barba lată.

Hristos a inviat!

13 noiembrie, Pomenriea Sfantului Intru tot laudatului parintelui nostru Ioan Hrisostom arhiepiscopul Constantinopolului.COMPARATIE INTRE IMPARAT SI MONAH

din “DESPRE MĂRGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CĂINŢĂ. DESPRE NECAZURI ŞI BIRUIREA TRISTEŢII”

1. Văd că mulţi oameni iubesc şi admiră mai mult pe cele ce par bune decât pe cele ce sunt prin firea lor cu adevărat bune şi folositoare. De aceea am socotit de neapărată trebuinţă să vorbesc pe scurt despre amândouă, să pun faţă în faţă pe cele dispreţuite de mulţi, cu cele mult râvnite, pentru ca prin cunoaşterea deosebirii dintre ele să le preţuim pe unele ca vrednice de râvnă şi mântuitoare, iar pe altele să învăţăm a le dispreţul ca pe cele ce n-au nici o valoare.
Oamenii iubesc puterea, stăpânirea şi slava; mulţimea fericeşte pe conducătorii popoarelor, pentru că sunt purtaţi în trăsuri luxoase şi strălucitoare, pentru că au parte de bucuria de a fi vestiţi de crainici, de a fi însoţiţi de o mare suită, dar dispreţuieşte viaţa monahilor, traiul celor care şi-au ales vieţuirea singuratică. Când apar în lume conducătorii popoarelor, tot poporul întoarce privirile spre ei; când însă apar monahii, ochii nimănui nu se îndreaptă spre ei, ci doar ai câtorva, nimeni nu doreşte să ajungă monah; dar toţi doresc să ajungă conducători de popoare, cu toate că dobândirea puterii şi a conducerii popoarelor este un lucru tare greu şi cu neputinţă pentru cei mai mulţi dintre oameni şi cu toate că doritorii de putere şi stăpânire au nevoie de multe averi. Pe când a ajunge monah, a alege vieţuirea singuratică, a trăi în slujba lui Dumnezeu este deopotrivă cu putinţă şi lesnicios pentru toţi oamenii, în afară de asta: puterea şi stăpânirea se termină o dată cu viaţa aceasta; mai bine spus, îi părăseşte pe cei îndrăgostiţi de ea chiar de pe când trăiesc, iar pe unii îi aruncă în mari primejdii şi-i acoperă cu necinste. Viaţa singuratică, viaţa monahală, dimpotrivă, umple aici pe pământ pe cei drepţi cu multe bunătăţi; iar după sfârşitul acestei vieţi, îi duce strălucitori şi bucuroşi înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi Tatăl, unde cei mai mulţi dintre conducători vor fi pedepsiţi pentru faptele săvârşite în viaţă.
Haide deci să punem faţă în faţă pe unele cu altele: bunătăţile adevărate ale călugăriei şi părutele bunătăţi ale puterii şi slavei din lumea aceasta, pentru a ne da bine seama de deosebirea dintre ele. Punându-le faţă în faţă, deosebirea dintre ele va fi şi mai vădită. Dar, dacă vrei, să punem mai bine faţă în faţă culmea bunătăţilor, adică puterea şi slava împăratului, cu călugăria, şi să vedem ce roade dă dobândirea fiecăreia dintre ele.
Mai întâi să vedem peste cine este mai mare împăratul şi peste cine este mai mare monahul.
Împăratul stă în fruntea multor popoare, oraşe şi ţări. Prin poruncile lui este stăpân peste generali, guvernatori, oştiri, popoare, senate. Monahul, omul afierosit lui Dumnezeu, omul care şi-a ales viaţa singuratică, este stăpân pe mânie, pe invidie, pe iubirea de arginţi, pe plăcere şi pe toate celelalte păcate. Se gândeşte şi se grijeşte necontenit să nu-şi lase sufletul stăpânit de patimi ruşinoase, să nu-i fie robită mintea de amara tiranie a poftelor. Are grijă ca mintea să-i fie totdeauna mai presus de cele trecătoare, punând împotriva patimilor frica de Dumnezeu.
Acestea conduce şi stăpâneşte împăratul, acestea conduce şi stăpâneşte monahul! Încât mai drept ar fi să-l numeşti pe monah împărat decât pe cel împodobit cu mantia de purpură şi cu coroană, pe cel care stă pe tron de aur.

2. Împărat adevărat, acela-i împărat care este stăpân pe mânie, pe invidie, pe plăcere, într-adevăr, acela-i împărat.
Care-şi cârmuieşte toate poftele şi gândurile lui după legile lui Dumnezeu, într-adevăr, acela-i împărat, cel care-şi păstrează liberă mintea, care nu îngăduie să se înscăuneze în suflet tirania plăcerilor. Pe un om ca acesta aş dori mai degrabă să-l văd conducător de popoare, de oraşe, de oştiri, stăpânitor peste apă şi uscat. Un om care pune raţiunea mai presus de patimile sufleteşti, va putea, condus de legile lui Dumnezeu, să stea cu uşurinţă şi în fruntea oamenilor, va putea să fie ca un tată pentru supuşii săi, conducând oraşele cu toată blândeţea. Cel care pare că îi conduce pe oameni, dar este rob mâniei, dragostei de putere şi plăcerilor, mai întâi de toate este vrednic de râs în fata supuşilor săi. Poartă, e drept, coroană bătută în pietre nestemate, poartă coroană de aur, dar nu-i încununat cu înţelepciune; îi străluceşte, e drept, trupul de podoaba purpurei, dar nu-i este împodobit sufletul. Apoi, nici nu ştie cum să conducă popoarele. Cum poate să conducă şi să îndrepte pe alţii prin legi când nu poate să se conducă pe sine însuşi?
Să vedem acum ce deosebire este între monah şi împărat atunci când poartă război.
Monahul luptă împotriva demonilor! Vei vedea că-i mai puternic decât ei. Vei vedea că-i biruie şi că este încununat de Hristos! Porneşte la luptă având lângă el ajutorul lui Dumnezeu. Luptă cu arme cereşti, aşa că neapărat a lui este biruinţa, împăratul luptă împotriva barbarilor. Biruinţa monahului este mai strălucită, mai mare decât biruinţa împăratului, deoarece demonii sunt nişte duşmani mai cumpliţi, mai înfricoşători decât oamenii.
Deosebire mare este între monah şi împărat şi în ce priveşte pricina pentru care poartă război. Monahul luptă împotriva diavolilor, pentru credinţă, pentru slujirea lui Dumnezeu, dorind să smulgă din rătăcire sate şi oraşe, împăratul luptă împotriva barbarilor pentru pământuri, pentru hotare sau pentru averi răpite; alteori porneşte război mânat de lăcomie şi din dorinţa de a supune pe nedrept alte ţări stăpânirii sale. Această lăcomie de foarte multe ori a făcut ca împăraţii să-şi piardă şi împărăţia. Au dorit să aibă mai mult.
Prin urmare, atât puterea şi stăpânirea pe care o au unul şi altul, cât şi războaiele duse de ei ne arată cât de mare este deosebirea dintre împărat şi cel care se străduieşte să trăiască slujind lui Dumnezeu.
Poţi cunoaşte încă şi mai bine deosebirea dintre cei doi dacă cercetezi viaţa şi faptele săvârşite de ei în fiecare zi.
Vei vedea că monahul vorbeşte cu profeţii, că îşi împodobeşte sufletul cu înţelepciunea lui Pavel, că trece necontenit de la Moise la Isaia, de la Isaia la Ioan, de la acesta la altul, împăratul vorbeşte cu comandanţii de oştiri, cu prefecţii şi cu oamenii din suita sa. Şi se ştie că sufletul ni se formează după sufletul celor cu care stăm necontenit de vorbă. Prin urmare, monahul îşi formează sufletul după sufletul apostolilor şi al profeţilor, iar împăratul, după sufletul generalilor, al aghiotanţilor, al celor din suita sa, oameni robiţi vinului, dedaţi plăcerilor, oameni care-şi petrec cea mai mare parte a zilei în băutură, oameni care din pricina vinului nici nu mai ştiu ce este bine şi de folos.
Astfel, deci, şi pentru această pricină se cuvine să fericim mai mult viaţa monahului decât viaţa celui care stăpâneşte, care împărăţeşte, care are puterea în mână.

3. Dar să vedem cum îşi petrec noaptea şi monahul, şi împăratul.
Pe monah îl vom găsi că se împodobeşte cu slujirea lui Dumnezeu şi cu rugăciunile. Cântă cu mult mai de dimineaţă decât păsările. Trăieşte cu îngerii, vorbeşte cu Dumnezeu, se bucură de bunătăţile cereşti. Pe celălalt, pe împărat, pe cel ce stă în fruntea multor neamuri, popoare şi oştiri, pe cel ce stăpâneşte mult pământ şi întinse mări, îl vom găsi noaptea culcat în pat şi dormind adânc. Monahul mănâncă numai atâta mâncare cât nu-l sileşte să cadă în somn adânc. Pe împărat însă chefurile îl adorm, iar băutura îl ţine în pat până la ziuă. Îmbrăcămintea şi masa monahului sunt măsurate; comesenii lui sunt tot monahi, atleţi ai aceleiaşi virtuţi, îmbrăcămintea şi masa împăratului sunt luxoase şi îmbelşugate, căci împăratul trebuie să se împodobească cu pietre preţioase şi cu aur, să întindă mese bogate şi sclipitoare. Are şi el comeseni. Comesenii lui însă sunt vrednici de răutatea lui, dacă împăratul este un nesocotit; dacă e cu minte şi înţelept, comesenii pot fi buni şi drepţi, dar cu mult inferiori virtuţii comesenilor monahului. Chiar dacă împăratul este un filosof, totuşi nu poate să se apropie câtuşi de puţin de virtutea monahului, împăratul este o povară pentru supuşii săi şi când călătoreşte, şi când locuieşte în oraş, şi când este pace, şi când e război, şi când strânge biruri, şi când adună oştire, şi când aduce prizonieri, şi când învinge în războaie, şi când este învins. Când e învins, umple pe supuşii săi cu propriile lui nenorociri, iar când învinge, ajunge de nesuferit: se împodobeşte cu trofee, se îngâmfă, dă soldaţilor îngăduinţa să răpească, să jefuiască, să facă rău călătorilor, să asedieze oraşe paşnice, să devasteze casele săracilor, să stoarcă bani de la cei care-i găzduiesc, lucru neîngăduit de lege, sub pretextul unui obicei vechi, nelegiuit şi nedrept, împăratul, prin aceste nenorociri pe care le răspândeşte în jurul său, nu vătăma cu nimic pe bogaţi, dar supune la mari suferinţe pe săraci, ca şi cum s-ar ruşina de cei bogaţi. Monahul nu face unele ca acestea. Dimpotrivă, îndată ce apare, aduce o anumită bucurie şi bogaţilor, şi săracilor. Aceeaşi bucurie şi unora, şi altora. Se foloseşte în tot timpul anului de o singură haină. Bea apă cu mai multă plăcere decât beau alţii cel mai minunat vin. Nu cere de la bogaţi pentru el însuşi nici un dar, mic sau mare; pentru cei în nevoie însă, pentru cei săraci, cere daruri multe şi dese, folositoare şi unora, şi altora; şi bogaţilor, care le dau, şi săracilor, care le primesc. Astfel, monahul este un doctor obştesc, deopotrivă de folositor şi bogaţilor, şi săracilor. Pe bogaţi îi scapă de păcate prin buna lui sfătuire, iar pe săraci, de sărăcie. Când împăratul dă poruncă să se uşureze birurile, vine mai mult în ajutorul bogaţilor decât al săracilor, iar când măreşte birurile, păgubeşte pe cei cu mici averi. Pe bogat puţin îl păgubeşte povara birurilor; casa săracului însă birurile o târăsc la vale ca un puhoi. Birurile umplu de plânset satele, nici bătrânii, nici văduvele, nici orfanii nu găsesc vreo milă în ochii celor care strâng birurile; aceşti duşmani obşteşti ai ţării se năpustesc asupra supuşilor în tot timpul anului şi încasează de la plugari şi ce n-a produs pământul.

4. Haide acum să vedem care sunt darurile date de monah şi care sunt darurile date de împărat supuşilor săi!
Împăratul dăruieşte aur, iar monahul, harul Duhului. Unul, când e milostiv, scapă pe om de sărăcie. Celălalt, prin rugăciunile sale, scapă sufletele stăpânite de demoni. Dacă se întâmplă ca un om să fie bântuit de o astfel de nenorocire, trece pe lângă împărat ca pe lângă ceva neînsufleţit, dar aleargă la chilia monahului întocmai ca unul care, căutând să scape de lup, aleargă la un vânător ce are în mână armă. Ce este arma pentru vânător, aceea este rugăciunea pentru monah, nu este atât de înfricoşătoare arma pentru lupi, cât de înfricoşătoare sunt pentru diavoli rugăciunile drepţilor, nu numai noi, oamenii de rând, alergăm la sfinţii monahi când suntem în nevoi, ci chiar împăraţii, la vremuri de grea cumpănă, aleargă la ei cum aleargă săracii la casele bogaţilor în vreme de foamete. Ahav, împăratul iudeilor, n-a găsit oare scăpare prin rugăciunile lui Ilie în timpul foametei şi a lipsei de grâu ? Iezechia, tot împărat al iudeilor, când era greu bolnav, aproape să moară, şi-şi vedea moartea în faţă, n-a alergat oare la profetul Isaia, pentru că Isaia era mai puternic decât moartea şi dătător de viaţă ? Mai departe: când a izbucnit război în Iudeea, iar Palestina era ameninţată să fie nimicită chiar din temelie, împăraţii iudeilor au lăsat armatele, au părăsit pedestraşii, arcaşii, călăreţii, generalii, comandanţii de oştiri; şi n-au alergat la rugăciunile profetului Elisei ? Erau convinşi că slujitorul lui Dumnezeu va avea mai multă putere decât zecile de mii de ostaşi. Şi aşa a şi fost.
Acelaşi lucru l-a făcut şi împăratul Iezechia. Când a izbucnit războiul persan, şi Ierusalimul ajunsese în primejdie de a fi nimicit din temelii, când apărătorii oraşului care stăteau pe ziduri tremurau, se temeau şi se clătinau ca la aşteptarea tunetului şi a cutremurului care zguduie totul, împăratul Iezechia a pus înaintea multelor zeci de mii de ostaşi perşi rugăciunile lui Isaia . Şi nu i-a fost înşelată nădejdea. Căci abia a ridicat profetul mâinile spre cer, şi Dumnezeu, prin săgeţi trimise din văzduh, a şi pus capăt războiului persan. Prin acest ajutor dat de sus. Dumnezeu i-a învăţat pe împăraţi să socotească pe slujitorii Săi mântuitori obşteşti ai pământului. Totodată i-a mai învăţat pe împăraţi să respecte sfaturile drepţilor şi să asculte bunele lor îndemnuri atunci când drepţii îi roagă să facă vreo faptă bună şi iubitoare de Dumnezeu.
Dar deosebirea dintre monah şi împărat nu se mărgineşte numai la atâta. Deosebirea e cu mult mai mare. Dacă s-ar întâmpla să cadă şi unul şi altul: monahul, adică, să cadă din virtutea sa, iar împăratul, de pe tronul său împărătesc, monahul ajunge uşor şi iute stăpân pe sineşi, căci prin rugăciune, lacrimi, plânset şi îngrijirea săracilor ştergându-şi păcatele sale, revine cu uşurinţă la starea de mai înainte, pe când împăratul, dacă îşi pierde domnia, are nevoie de mulţi aliaţi, de mulţi pedeştri, de mulţi călăreţi, are nevoie de cai, de bani, trebuie să înfrunte primejdii, împăratul nădăjduieşte să-şi recapete domnia numai cu ajutorul altora; monahul n-are nevoie de nimeni, îşi recapătă îndată starea de mai înainte, îşi recapătă îndată mântuirea datorită voinţei lui, râvnei lui şi schimbării gândurilor sale. S-a spus doar: “împărăţia cerurilor este în lăuntrul vostru” .
Pentru împărat, moartea este plină de groază; pentru monah, lipsită de durere. Şi pe bună dreptate! Cel care dispreţuieşte bogăţia şi luxul suportă cu uşurinţă trecerea de aici pe lumea cealaltă.
Deosebire mare este între ei şi dacă s-ar întâmpla să fie ucis şi unul, şi altul. Monahul îşi va pune viaţa în primejdie pentru credinţă, dobândind prin moarte viaţă nemuritoare, împăratul este ucis de un tiran, de unul care-i râvneşte tronul. După ucidere, împăratul ajunge o privelişte plină de milă şi groază, pe când monahul, ucis pentru credinţa lui, privelişte plăcută şi mântuitoare. Monahul va avea imitatori pe îndrăgostiţii de viaţa lui îmbunătăţită. Monahul va avea mulţi ucenici care se vor ruga să ajungă la fel cu el; împăratul însă va cheltui multe cuvinte în rugăciuni, rugându-se lui Dumnezeu ca nimeni să nu se mai îndrăgostească de domnie. De altfel, nimeni n-ar îndrăzni să-l omoare pe monah! Oricine socoteşte o nelegiuire înaintea lui Dumnezeu uciderea unui asemenea om. Pe împărat însă îndrăznesc să-l ucidă mulţi ucigaşi, mulţi îndrăgostiţi de tronul împărătesc. Din această pricină unul se apără cu ostaşi, iar celălalt, dimpotrivă, apără el oraşele cu rugăciunile sale şi nu se teme de nimeni, împăratul trăieşte totdeauna cu frica în sân, aşteaptă în orice clipă să fie ucis. Unul este stăpânit de lăcomie plină de primejdii, altul este stăpânul unei mântuiri neîndoielnice.
Mi se pare că am spus destule spre a arăta cât de mare este deosebirea dintre împărat şi monah, pe temeiul faptelor din viaţa aceasta de pe pământ. Dacă însă am vrea să vedem şi deosebirea dintre ei pe lumea cealaltă, vom vedea pe monah strălucitor şi slăvit, răpit în nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh , aşa cum ne învăţa povătuitorul şi dascălul acestei vieţi mântuitoare şi al întregii virtuţi, iar pe împărat, cu totul în alt chip. Dacă va ocârmui pe supuşii săi cu dreptate şi cu iubire de oameni, lucru foarte rar, se va bucura de o mântuire şi de o cinste mai mică decât monahul. Căci nu este la fel, nu este la fel un împărat bun cu un monah care trăieşte mistuit cu totul de slujba lui Dumnezeu. Dacă însă va fi rău, crud, dacă va umple pământul cu multe suferinţe, cine poate spune chinurile la care va fi supus? Va suferi, va arde în foc, va fi biciuit, va fi muncit, va îndura chinuri care nu pot fi rostite nici cu cuvântul, şi nici suportate cu fapta.
Gândind dar şi cunoscând toate acestea, nu trebuie să admirăm pe cei bogaţi. Cel care este în aparenţă stăpânul acestor bogăţii nici nu se poate apropia cât de cât de virtutea monahului.
Când vezi deci pe bogat îmbrăcat cu haine luxoase, împodobit cu aur, purtat în trăsură, ieşind la plimbare însoţit de alaiuri strălucitoare, nu ferici pe un astfel de om. Bogăţia e vremelnică. Este un bun părelnic. Piere o dată cu viaţa aceasta. Când vezi însă pe monah că merge singur, smerit, blând, liniştit, paşnic, caută să fii ca el, arată-te imitator al filosofiei lui, al harului lui creştin, al cugetării lui despre lume şi viaţă, roagă-te să ajungi asemenea acestui drept. “Cereţi şi vi se va da” , spune Domnul, într-adevăr, aceste însuşiri sunt singurele bune şi mântuitoare; pentru iubirea de oameni şi purtarea de grijă a lui Hristos, Căruia slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Hristos a inviat!

11 noiembrie.Sfantul Mare Mucenic Mina, facatorul de minuni

Motto :
"Pe mucenicul Mina nu-l cunoaste nimeni,
dar l-am vazut toti, caci ni s-a aratat, in vis sau aievea,
pe pamant, in aer si pe apa, noaptea sau ziua,
tuturor celor care l-am chemat in ajutor“ – avva Dorotei.

Astfel reliefa, cu aproape un veac in urma, cuviosul Dorotei, staret al schitului atonit Prodromu, minunata personalitate si tulburatoarea omniprezenta a mucenicului Mina intre crestinii de ieri si de azi ….

De la inceputul drumului nostru pe urmele acestui soare al Bisericii, se cuvine sa observam – ca si o incununare a cuvantului avvei Dorotei - supranumele cu care a fost elogiat, cinstit de catre crestini: Facatorul de minuni.

Multitudinea situatiilor in care Sfantul Mina a intervenit - lamuririle minunate, vietile salvate, bolile tamaduite, pagubele recuperate, procesele castigate, familiile intemeiate, s.a. - nu poate fi amintita decat cu o fireasca discretie …. poate chiar cu sfiala … potrivita noua, celor care indraznim sa pasim pe drumul acesta atat de delicat si tainic, al unei raze din Soare, al unei faclii ceresti, trimise sa lumineze si sa inmiresmeze sufletele si vietile noastre.

Totusi, spre lauda Celui care straluceste in sfintii Sai, o sa incercam sa parcurgem drumul vietii sale, de la nasterea binecuvantata pana in ziua de azi, ramanand, ca o datorie de suflet, celor care vor trai peste veacuri, dupa noi, sa descopere in continuare, minunata lucrare a mucenicului pururea Facator de Minuni.

Viata si martiriul

Despre viata Sfantului Mina, principalele date ne sunt oferite de sinaxarul egiptean. Mama sa, Euphemia nu avea nici un copil. Intr-o zi s-a dus la biserica din Attrib, cu ocazia unei sarbatori inchinate Maicii Domnului. Acolo, vazand parintii cu copiii langa ei, frumos imbracati, de sarbatoare, ea s-a intristat, a suspinat si a lacrimat ingenunchind in fata icoanei Sfintei Fecioare Maria. S-a rugat fierbinte sa mijloceasca in fata iubitului ei Fiu ca sa-i daruiasca si ei un copilas. Atunci, o voce s-a auzit dinspre icoana, spunand “Amen”. S-a bucurat nespus, intelegand ca Domnul si Maica Sa ii auzisera rugaciunile. Intorcandu-se acasa, i-a povestit sotului ei (Eudoxius) cele intamplate iar el a zis: “Fie voia Domnului”.

Domnul, Iubitorul de oameni, le-a daruit un copilas, un baietel pe care l-au numit Mena (Mina), dupa cuvantul “Amen” pe care il auzise mama in fata icoanei. Mai tarziu, fericitii parinti au mai avut un fiu si o fiica.

Sfantul Mina a crescut intr-o atmosfera crestina, beneficiind de o educatie aleasa – parintii sai erau instariti, tatal fiind guvernator militar. Cand Mina avea 11 ani, tatal sau, fiind deja la o frumoasa varsta, s-a mutat la cele vesnice iar mama sa i-a urmat trei ani mai tarziu. Ramanand fara parinti, Sfantul Mina si-a inchinat viata rugaciunii, postului, alergand cu buna nadejde catre Parintele Ceresc, Ocrotitorul orfanilor si Proniatorul celor ce-L iubesc.

Cu timpul, datorita pretuirii pe care toti o aveau fata de el, Sfantul Mina a fost numit in inaltul post pe care-l ocupase tatal sau, conducand cu dreptate si iubire de semeni, fiind pretuit si cinstit de catre toti cei care il cunosteau.

Cand imparatul Diocletian a renuntat la crestinism si a ordonat adorarea idolilor, multi crestini au preferat sa primeasca martiriul in numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfantul si-a parasit pozitia si s-a retras in desert unde a ramas pentru o perioada de cinci ani, cinstindu-L si iubindu-L pe Dumnezeu din toata inima sa.

Intr-una din zile, a vazut cerurile deschizandu-se si mucenicii purtand cununi minunate. A auzit o voce zicand: “Tot cel ce se osteneste pentru numele Domnului Iisus va primi astfel de cununi”.

Atunci, Sfantul s-a intors in orasul pe care il guvernase, marturisind numele Domnului Iisus Hristos. Stiind ca apartine unei familii nobile, concetatenii sai l-au sfatuit sa se indeparteze de credinta lui, promitandu-i daruri si mariri. Sfantul Mina nu s-a razgandit iar guvernatorul orasului a hotarat sa fie torturat, insa Sfantul a rezistat vitejeste torturilor. Atunci guvernatorul a ordonat sa-i fie taiat capul, sa i se arunce trupul in flacari, iar cenusa sa fie imprastiata in vant. Trupul i-a ramas in foc timp de trei zile si trei nopti, dar nu a suferit stricaciuni.

Dupa trei zile, sora Sfantului a reusit sa-i ia trupul de acolo, dand soldatilor o multime de bani. L-a infasurat intr-un vesmant si intentiona sa il duca in Alexandria, dupa cum o sfatuise inainte chiar fratele ei; avand trupul mucenicesc cu ea, s-a imbarcat pe una dintre corabiile ce mergeau spre Alexandria.

In timpul calatoriei, niste salbaticiuni ale marii au aparut din adancuri si au atacat calatorii de pe vas; acestia erau ingroziti si strigau cu frica mare. Sora Sfantului s-a rugat Domnului si a cerut mijlocirea, ajutorul fratelui ei – ca urmare, din trupul Sfantului au iesit flacari care au ars fetele salbaticiunilor. Acestea s-au scufundat cu repeziciune, iar cand au reaparut, flacarile le-au ars inca o data; dupa aceasta s-au scufundat definitiv.

Cand corabia a intrat in port, locuitorii din Alexandria, in frunte cu Patriarhul Atanasie cel Mare, i-au iesit in intampinare: au purtat trupul sfant cu infiorare, l-au imbracat in vesminte scumpe si l-au asezat in biserica, spre cinstire si inchinare. Dupa ce perioada persecutiilor s-a incheiat, ingerul Domnului i-a aparut patriarhului si i-a spus ca voia Domnului era sa aseze trupul Sfantului Mina pe o camila si sa il scoata afara din oras fara ca cineva sa il calauzeasca; trebuia doar sa urmareasca de la distanta camila pana cand aceasta se va opri in locul hotarat de Domnul. Au mers asa cu totii pana cand au ajuns intr-un loc numit Lacul Bayad din regiunea Marriot. Acolo, ei au auzit o voce zicand: “Acesta este locul unde Domnul doreste sa se odihneasca trupul iubitului sau Mina”. Astfel, au coborat corpul si l-au pus intr-un sicriu pe care l-au asezat intr-o gradina frumoasa iar apoi multe minuni s-au intamplat cu mijlocirea mucenicului.

Dupa o vreme, locuitorii din Pentapolis s-au ridicat impotriva oraselor din jurul Alexandriei. Oamenii se pregateau sa ii infrunte pe barbari si guvernatorul a hotarat sa ia trupul Sfantului cu ei, ca un puternic ocrotitor. A luat trupul in ascuns si cu binecuvantarile Sfantului, i-a biruit pe barbari si s-a reintors victorios.

Guvernatorul, bucuros si recunoscator, s-a gandit sa nu inapoieze trupul Sfantului la locul de unde il luase, vroind sa il duca in Alexandria si sa il puna intr-un loc de cinstire si inchinare. Pe drumul de intoarcere a trecut prin zona Lacului Bayad, locul de unde luase trupul Sfantului Mina. Acolo, camila care purta sfantul trup a ingenunchiat si nu a mai vrut sa se miste, chiar in pofida catorva lovituri primite. Atunci, au mutat trupul pe o alta camila, dar nici aceasta nu a vrut sa plece din loc. In cele din urma, guvernatorul si cei care il insoteau au inteles ca aceasta este vointa Domnului si au facut un sicriu din lemn de esenta tare, in care au pus sicriul de argint.
Apoi, au asezat sicriul la locul sau si cerand binecuvantarea Sfantului Mina s-au reintors in Alexandria.

Descoperirea minunata a sfintelor moaste

Atunci cand Domnul a dorit sa dezvaluie locul unde era trupul Sfantului Mina, a facut-o dupa cum urmeaza: In acele locuri, se afla un pastor care avea un miel bolnav de raie; intr-una din zile, acest miel a alunecat intr-o fantana, un put aflat langa locul unde era ingropat trupul Sfantului Mina. Iesind din apa, mielul s-a rostogolit prin nisipul din acel loc si s-a vindecat pe loc. Pastorul, uimit, a inceput sa ia din nisip, sa il amestece cu apa si sa unga cu el orice miel bolnav si acesta se vindeca imediat.

Vestea miracolelor s-a raspandit cu repeziciune in Imperiul Bizantin, pana cand a auzit si imparatul Constantinopolului (se pare ca este vorba de insusi Sfantul Constantin). Acesta, avea o singura fata care era bolnava de lepra. Imparatul a trimis-o la locul unde era trupul Sfantului Mina ca sa afle de la acel pastor cum se petreceau minunile. Discutand cu acesta, fata a luat nisip, l-a umezit cu apa si s-a frecat pe trup, dormind peste noapte in acel loc. In timpul somnului ea l-a vazut pe Sfantul Mina care i-a zis: “Trezeste-te devreme si sapa in acest loc si vei gasi trupul meu”.

Cand s-a trezit, fata era vindecata si incepand sa sape, a gasit trupul Sfantului. Degraba, a trimis vorba tatalui ei despre cele intamplate. Acesta s-a bucurat nespus, multumind si aducandu-I laude lui Dumnezeu. In semn de recunostinta si nu numai, imparatul a dat bani si a trimis oameni, care au construit o biserica in acel loc, in cinstea slavitului mucenic Mina.

Mai tarziu, in timpul domniei imparatilor romani Arcadius si Honorius, acestia au hotarat construirea unui oras impresionant exact in acel loc, oras care s-a numit Abu Mena (abu – parinte, sfant).

Abu Mena – orasul Sfantului

Acest oras, avea sa devina vestit in intreaga lume crestina, ca un loc de mangaiere, izbavire, tamaduire, ocrotire, salvare. Va fi unul dintre cele mai cautate locuri ale crestinatatii in perioada secolelor V-VII (d. Hr.).

Multimi de oameni bolnavi veneau aici, din cele patru zari ale pamantului, rugandu-l pe marele mucenic sa mijloceasca pentru ei, pentru familiile lor si pentru prieteni – si multi isi aflau rezolvarea problemelor cu care venisera ... cu mijlocirea Sfantului Mina.



In semn de binecuvantare, ei duceau de aici (inapoi acasa) niste mici sticlute ceramice, umplute cu apa dintr-un izvor facator de minuni, sau cu ulei de la candela ce ardea langa trupul Sfantului. Pe fiecare fata, era reprezentat Sfantul Mina, purtand o tunica si avand la picioare doua camile. De-a stanga si de-a dreapta capului, era scris in limba greaca: "O AGIOS MENAS” (Sfantul Mina). Aceste sticlute au fost descoperite, de catre arheologi, in diverse locuri, surprinzatoare prin raspandirea lor: Heidelberg in Germania, Milano in Italia, Dalmata in Iugoslavia, Marsilia in Franta, Dengela in Sudan, Ierusalim in Tara Sfanta si la Tomis (Constanta) in Romania.



Din pacate, la venirea arabilor in Egipt, o parte dintre ei au atacat orasul si biserica, acestea fiind distruse si ramanand in timp doar ruinele ....



Acum, in acel loc, se afla o impresionanta manastire (construita de raposatul papa Kyrillos VI, conducatorul Bisericii Copte) unde odihnesc, spre vesnica inchinare, moastele mucenicului.



Minuni din zilele noastre

Cineva, un frate de-al nostru, nu lipsit de umor, spunea: "Sfantul Mina ? Este super-grabnic ajutator”. Am putea intelege: fie ca mucenicul s-a adaptat secolului in care traim, fie ca noi am gasit in sfarsit termenul potrivit (poate putin profan), care ii caracterizeaza alergarea spre cei care ii solicita smeriti si cuminti ajutorul.

Oricum ar fi, credem ca de-a lungul veacurilor, Sfantul a fost alaturi de poporul lui Dumnezeu asemenea unui alt mare Facator de Minuni, dumnezeiescul arhiepiscop al Mirelor Lichiei, blandul si darnicul Sfant Nicolae (a carui intoarcere o asteptam si mici si mai mari, cu acelasi drag si in acest an).

De altfel, cei doi sfinti au cam aceeasi varsta - primele 17 veacuri ale vesniciei - si se intrec, in mod armonios, in ocrotirea si luminarea vietilor noastre. Legat de minunile propriu-zise, am dori sa amintim in rezumat doar cateva, altele pot fi regasite in cartile publicate iar restul (cele nenumarate), te rugam pe tine cititorule, sa le adaugi - dintre cele intamplate tie sau apropiatilor tai - ca multumire tainica, pentru ajutorul la fel de tainic primit. Astfel, din sufletul fiecaruia dintre noi, nu va lipsi nici una, iar mucenicul se va bucura in slava sa pentru fiecare in parte si pentru toti intreolalta.

Sfantul Mina - Aparator al dreptatii

Domnul Aziz Serkis Guirguis, un pensionar, povesteste ca pe durata serviciului sau in Fortele de Politie, a fost acuzat pe nedrept si retinut pentru un proces.
A cerut neincetat mijlocirea Sfantului Mina, cu nadejdea ca nu va fi trecut cu vederea.

Cand cazul a fost audiat, avocatul lui nu a reusit sa mearga si a fost inlocuit de un altul, necunoscut. Acesta a vorbit ceva cu judecatorul, care l-a chemat pe domnul Aziz si l-a declarat nevinovat. Domnul Aziz a fost eliberat si primul lucru care l-a facut a fost sa il caute pe acest avocat si sa il intrebe cine l-a trimis. Dar, nu era nicaieri acel avocat si nimeni nu a putut raspunde la intrebarea domnului Aziz… Acel avocat fusese insusi Sfantul Mina.

Sfantul Mina - Doctor fara de arginti

* Domnul Papadopoulos, cantor la o biserica din Alexandria povesteste ca fiul sau suferea de negi, pe care ii avea pe fata si pe frunte si aratau ca niste lentile maro. Povestea continua asa:

“Aveam o icoana a Sfantului Mina acasa. Fiul meu si-a pus fata pe icoana si s-a rugat fierbinte. Atunci, toate punctele de pe fata i-au disparut, iar fiul meu si-a revenit.
Cand duhovnicul nostru, un parinte imbunatatit, a venit in Alexandria, am mers la dansul sa iau binecuvantare. M-a uimit, spunandu-mi: ’Ce i-a facut Sfantul Mina fiului tau? Nu imi ascunde nimic’.

Am plans de bucurie intelegand ca dansul stia ce a facut Sfantul Mina. Deci, i-am explicat ce s-a intamplat cu exactitate si mi-a spus: ’Sfantul Mina v-a onorat cu vizita lui!’ ”
- S-a intamplat ca fratele unui episcop suferea de ulcer la stomac si trebuia sa fie operat.

Episcopul s-a dus la un batran pustnic si l-a rugat sa mijloceasca pentru fratele lui. Pustnicul i-a spus doar atat: “Il voi ruga pe Sfantul Mina !”
Episcopul s-a dus sa il viziteze pe fratele lui si cand a intrat, acesta (bolnavul) s-a ridicat brusc in picioare si si-a intrebat sotia: “Unde este doctorul care a trecut acum pe aici ?” Sotia i-a raspuns ca nu trecuse nici un doctor.

El a insistat, zicand: “A trecut chiar acum pe langa mine si era imbracat in alb”.
Atunci, episcopul i-a povestit fratelui sau exact ceea ce ii spusese batranul avva.
Doctorul care a fost vazut doar de catre pacient era Sfantul Mina, Facatorul de Minuni si ocrotitorul si ajutatorul tuturor celor care alearga la dansul.
Dupa aceasta vizita, bolnavul si-a revenit complet.

Sfantul Mina – grabnic ajutator

* Odata, s-a intamplat sa se termine faina la Manastirea Sfantului Mina, in vechiul Cairo.

Staretul, parintele Mina, avand mare evlavie pentru mucenic, s-a indreptat spre icoana Sfantului Mina si l-a rugat sa il ajute sa obtina niste faina pentru prescuri.

Parintele Mina i-a dat 25 de piastri parintelui Atanasie, sa cumpere faina dar acesta nu a reusit sa gasesca nicaieri - era criza de faina in acea perioada, in toata tara.
Parintele Atanasie s-a intors la manastire necajit, dar chiar langa usa bisericii a gasit un saculet pentru faina si o cartela care permitea purtatorului sa ridice o punga de faina. Surprins, a luat saculetul si cartela si le-a dat parintelui Mina, relatandu-i intamplarea.

Acesta a mers personal la adresa mentionata pe cartela – un magazin care i-a vandut faina. Mai mult, vanzatorul s-a oferit sa-l duca inapoi la manastire.
In urmatoarele zile, Ministerul Resurselor a acceptat sa acorde manastirii cartele de aprovizionare pentru o cota lunara de faina.

* Cu cativa ani in urma, o doamna din Bucuresti si-a pierdut de mai multe ori actele si dupa indelungi cautari, s-a rugat Sfantului Mina. Avea sa le gaseasca de fiecare data la pangarul Bisericii Ruse, unde mergea de obicei. I se spunea ca “cineva le-a adus aici”. Ea stia sigur ca nu le pierduse in biserica sau in imprejurimi. Dar, probabil asa se gandise Sfantul sa i le “inapoieze”.

Intr-o zi insa, a observat ca nu-si mai gaseste manusile. Atunci s-a rugat iarasi Sfantului Mina dar, de aceasta data, cu indrazneala:
- Sfinte, ajuta-ma sa-mi gasesc manusile! Dar, te rog nu mi le mai trimite prin cineva… Adu-mi-le chiar tu!
Peste cateva zile a ajuns la Biserica Rusa, gandindu-se ca poate, la pangar, isi va gasi manusile cautate. Dar, chiar in momentul in care a intrat in biserica, a simtit ceva cald pe maini. S-a uitat si… manusile pierdute erau chiar pe mainile ei!
Persoana careia i s-a intamplat minunea este o femeie cu capul pe umeri, pe atunci fiind jurist la o mare firma internationala.

Sfantul Mina – biruitor la El-Alamein

O minune cu totul speciala o relateaza inspirat un cunoscut predicator al Bisericii Greciei, mitropolitul Augustin de Florina. Redam fragmentul predicii care surprinde interventia providentiala a mucenicului intr-o batalie importanta a celui de al doilea Razboi Mondial: "Rommel a fost invins si a fost invins de o brigada elina, de 6700 de elini! Acestia, dupa ocupatie, au plecat din Elada. S-au urcat in corabii si s-au dus in Alexandria. Cand au ajuns acolo, Alexandria plangea. “Au venit elinii, ziceau, vom invinge!”… Acestia au alcatuit o brigada de zece mii de barbati. Si au inaintat, au inaintat pana au ajuns in munti, la cca.100 km in vestul Alexandriei. Acolo, stop! I-a oprit Rommel. Si a avut loc o batalie, o batalie puternica, intr-un loc caruia ii spuneau in araba “El Alamein”. “El Alamein” inseamna “locul lui Mina”, deoarece in acea parte este o biserica veche a Sfantului Mina. A ramas istoric acest sat litoral al Egiptului, care dupa cum am spus la inceput, este locul unde s-a nascut Sfantul Mina. Acolo elinii au dat batalia. Si-au facut cruce, au cantat “Aparatoare Doamna”, s-au luptat si l-au invins pe Rommel. Englezii au recunoscut ca impreuna-autor al acestei biruinte era si Sfantul Mina si au zidit o biserica noua acolo, la El Alemein, in Africa. Deoarece acolo, pentru prima data, s-a rupt Axa. In acea noapte, Sfantul Mina a iesit din bisericuta sa si calare pe calul sau alb, in fruntea soldatilor si a demnitarilor elini, a nimicit puterile intunericului si ale pacatului”.



Sfantul Mina si garda pretoriana

Spre final, vom relata o minune ce apartine inceputului faptelor minunate ale Sfantului dar si unui nou inceput pentru Biserica : se spune ca in noaptea in care a fost martirizat, in palatul imparatului Diocletian, garda pretoriana s-a rasculat ... din senin ... si l-a detronat pe cel mai crud si inversunat prigonitor al Bisericii lui Hristos.
A fost momentul de cotitura in istoria Bisericii – cand intunericul care incerca sa o cuprinda de atata timp a fost doborat - iar cel care a urcat putin mai tarziu pe tronul imparatesc, a fost nimeni altul decat marele Constantin, eliberatorul crestinatatii.

Astfel, asa cum prin Ioan Botezatorul se incheiase sirul profetilor lui Israel, putem considera ca prin Sfantul Mina s-a incheiat sirul Marilor Mucenici ai Bisericii, luptatori nebiruiti pentru eliberarea din intunericul paganatatii. Acest moment a reprezentat un splendid rasarit de soare, peste altarele sfintite si greu incercate ale Bisericii lui Hristos..., de acum incepand o noua perioada, plina de lumina si prospetime, de dezvoltare si intarire.

Sub aceste noi auspicii, Biserica va tresalta, se va bucura, ii va cinsti si ii va onora cu slujbe, rugaciuni, cantari pe ostasii ei cei mai alesi, care si atunci si acum, lupta neosteniti, alearga, biruiesc pentru Domnul Hristos si pentru oameni.

In loc de incheiere

Consideram potrivit ca elogiul final al dumnezeiescului mucenic sa il aduca Gura de Aur a Bisericii si pastorul ei prea-intelept, Sf. Ierarh Ioan: "Raclele mucenicilor nu sunt altceva decat porturi sigure, izvoare cu ape duhovnicesti, comori pline de bogatii ce nu pot fi jefuite, nici istovite vreodata. Si dupa cum porturile dau multa siguranta corabiilor izbite de valuri multe, cand se adapostesc in sanurile lor, tot asa si raclele mucenicilor dau multa liniste si siguranta sufletelor noastre izbite de grijile lumesti, cand vin alaturi de ele. Si dupa cum izvoarele de apa rece invioreaza trupurile cele ostenite si arse de sete, tot asa si raclele mucenicilor racoresc sufletele cele aprinse de patimi rusinoase; numai vederea lor stinge pofta cea rusinoasa, invidia ce incolteste, mania ce clocoteste si orice alta patima care ar tulbura sufletul nostru. Raclele mucenicilor sunt cu mult mai de pret decat orice comoara. Comorile de bani impresoara de primejdii pe cei ce le gasesc. Daca se imparte in mai multe parti, prin impartire comoara se imputineaza. Cu comorile raclelor mucenicilor nu-i asa: gasirea lor nu-i aducatoare de primejdie, iar impartirea lor nu le imputineaza. Cu totul contrar comorilor de bani. Acestea, dupa cum am spus mai inainte, se micsoreaza daca se impart; moastele mucenicilor, insa, atunci isi arata mai mult bogatia, cand sunt impartite la mai multi. Asa e natura lucrurilor duhovnicesti: cresc prin distribuire, se inmultesc prin impartire. Nu sunt atat de incantatoare gradinile care ofera ochilor privitorilor trandafiri si violete, cat sunt de incantatoare mormintele mucenicilor, care ofera sufletelor privitorilor o bucurie nevestejita si trainica”...

Fie ca mijlocirea, ocrotirea si binecuvantarea Sfantului Mucenic Mina sa fie cu noi cu toti. Slava lui Dumnezeu in veci !

Valeriu R. Bob

Hristos a inviat!