1. Văd că mulţi oameni iubesc şi admiră mai mult pe cele ce par bune decât pe cele ce sunt prin firea lor cu adevărat bune şi folositoare. De aceea am socotit de neapărată trebuinţă să vorbesc pe scurt despre amândouă, să pun faţă în faţă pe cele dispreţuite de mulţi, cu cele mult râvnite, pentru ca prin cunoaşterea deosebirii dintre ele să le preţuim pe unele ca vrednice de râvnă şi mântuitoare, iar pe altele să învăţăm a le dispreţul ca pe cele ce n-au nici o valoare.
Oamenii iubesc puterea, stăpânirea şi slava; mulţimea fericeşte pe conducătorii popoarelor, pentru că sunt purtaţi în trăsuri luxoase şi strălucitoare, pentru că au parte de bucuria de a fi vestiţi de crainici, de a fi însoţiţi de o mare suită, dar dispreţuieşte viaţa monahilor, traiul celor care şi-au ales vieţuirea singuratică. Când apar în lume conducătorii popoarelor, tot poporul întoarce privirile spre ei; când însă apar monahii, ochii nimănui nu se îndreaptă spre ei, ci doar ai câtorva, nimeni nu doreşte să ajungă monah; dar toţi doresc să ajungă conducători de popoare, cu toate că dobândirea puterii şi a conducerii popoarelor este un lucru tare greu şi cu neputinţă pentru cei mai mulţi dintre oameni şi cu toate că doritorii de putere şi stăpânire au nevoie de multe averi. Pe când a ajunge monah, a alege vieţuirea singuratică, a trăi în slujba lui Dumnezeu este deopotrivă cu putinţă şi lesnicios pentru toţi oamenii, în afară de asta: puterea şi stăpânirea se termină o dată cu viaţa aceasta; mai bine spus, îi părăseşte pe cei îndrăgostiţi de ea chiar de pe când trăiesc, iar pe unii îi aruncă în mari primejdii şi-i acoperă cu necinste. Viaţa singuratică, viaţa monahală, dimpotrivă, umple aici pe pământ pe cei drepţi cu multe bunătăţi; iar după sfârşitul acestei vieţi, îi duce strălucitori şi bucuroşi înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi Tatăl, unde cei mai mulţi dintre conducători vor fi pedepsiţi pentru faptele săvârşite în viaţă.
Haide deci să punem faţă în faţă pe unele cu altele: bunătăţile adevărate ale călugăriei şi părutele bunătăţi ale puterii şi slavei din lumea aceasta, pentru a ne da bine seama de deosebirea dintre ele. Punându-le faţă în faţă, deosebirea dintre ele va fi şi mai vădită. Dar, dacă vrei, să punem mai bine faţă în faţă culmea bunătăţilor, adică puterea şi slava împăratului, cu călugăria, şi să vedem ce roade dă dobândirea fiecăreia dintre ele.
Mai întâi să vedem peste cine este mai mare împăratul şi peste cine este mai mare monahul.
Împăratul stă în fruntea multor popoare, oraşe şi ţări. Prin poruncile lui este stăpân peste generali, guvernatori, oştiri, popoare, senate. Monahul, omul afierosit lui Dumnezeu, omul care şi-a ales viaţa singuratică, este stăpân pe mânie, pe invidie, pe iubirea de arginţi, pe plăcere şi pe toate celelalte păcate. Se gândeşte şi se grijeşte necontenit să nu-şi lase sufletul stăpânit de patimi ruşinoase, să nu-i fie robită mintea de amara tiranie a poftelor. Are grijă ca mintea să-i fie totdeauna mai presus de cele trecătoare, punând împotriva patimilor frica de Dumnezeu.
Acestea conduce şi stăpâneşte împăratul, acestea conduce şi stăpâneşte monahul! Încât mai drept ar fi să-l numeşti pe monah împărat decât pe cel împodobit cu mantia de purpură şi cu coroană, pe cel care stă pe tron de aur.
2. Împărat adevărat, acela-i împărat care este stăpân pe mânie, pe invidie, pe plăcere, într-adevăr, acela-i împărat.
Care-şi cârmuieşte toate poftele şi gândurile lui după legile lui Dumnezeu, într-adevăr, acela-i împărat, cel care-şi păstrează liberă mintea, care nu îngăduie să se înscăuneze în suflet tirania plăcerilor. Pe un om ca acesta aş dori mai degrabă să-l văd conducător de popoare, de oraşe, de oştiri, stăpânitor peste apă şi uscat. Un om care pune raţiunea mai presus de patimile sufleteşti, va putea, condus de legile lui Dumnezeu, să stea cu uşurinţă şi în fruntea oamenilor, va putea să fie ca un tată pentru supuşii săi, conducând oraşele cu toată blândeţea. Cel care pare că îi conduce pe oameni, dar este rob mâniei, dragostei de putere şi plăcerilor, mai întâi de toate este vrednic de râs în fata supuşilor săi. Poartă, e drept, coroană bătută în pietre nestemate, poartă coroană de aur, dar nu-i încununat cu înţelepciune; îi străluceşte, e drept, trupul de podoaba purpurei, dar nu-i este împodobit sufletul. Apoi, nici nu ştie cum să conducă popoarele. Cum poate să conducă şi să îndrepte pe alţii prin legi când nu poate să se conducă pe sine însuşi?
Să vedem acum ce deosebire este între monah şi împărat atunci când poartă război.
Monahul luptă împotriva demonilor! Vei vedea că-i mai puternic decât ei. Vei vedea că-i biruie şi că este încununat de Hristos! Porneşte la luptă având lângă el ajutorul lui Dumnezeu. Luptă cu arme cereşti, aşa că neapărat a lui este biruinţa, împăratul luptă împotriva barbarilor. Biruinţa monahului este mai strălucită, mai mare decât biruinţa împăratului, deoarece demonii sunt nişte duşmani mai cumpliţi, mai înfricoşători decât oamenii.
Deosebire mare este între monah şi împărat şi în ce priveşte pricina pentru care poartă război. Monahul luptă împotriva diavolilor, pentru credinţă, pentru slujirea lui Dumnezeu, dorind să smulgă din rătăcire sate şi oraşe, împăratul luptă împotriva barbarilor pentru pământuri, pentru hotare sau pentru averi răpite; alteori porneşte război mânat de lăcomie şi din dorinţa de a supune pe nedrept alte ţări stăpânirii sale. Această lăcomie de foarte multe ori a făcut ca împăraţii să-şi piardă şi împărăţia. Au dorit să aibă mai mult.
Prin urmare, atât puterea şi stăpânirea pe care o au unul şi altul, cât şi războaiele duse de ei ne arată cât de mare este deosebirea dintre împărat şi cel care se străduieşte să trăiască slujind lui Dumnezeu.
Poţi cunoaşte încă şi mai bine deosebirea dintre cei doi dacă cercetezi viaţa şi faptele săvârşite de ei în fiecare zi.
Vei vedea că monahul vorbeşte cu profeţii, că îşi împodobeşte sufletul cu înţelepciunea lui Pavel, că trece necontenit de la Moise la Isaia, de la Isaia la Ioan, de la acesta la altul, împăratul vorbeşte cu comandanţii de oştiri, cu prefecţii şi cu oamenii din suita sa. Şi se ştie că sufletul ni se formează după sufletul celor cu care stăm necontenit de vorbă. Prin urmare, monahul îşi formează sufletul după sufletul apostolilor şi al profeţilor, iar împăratul, după sufletul generalilor, al aghiotanţilor, al celor din suita sa, oameni robiţi vinului, dedaţi plăcerilor, oameni care-şi petrec cea mai mare parte a zilei în băutură, oameni care din pricina vinului nici nu mai ştiu ce este bine şi de folos.
Astfel, deci, şi pentru această pricină se cuvine să fericim mai mult viaţa monahului decât viaţa celui care stăpâneşte, care împărăţeşte, care are puterea în mână.
3. Dar să vedem cum îşi petrec noaptea şi monahul, şi împăratul.
Pe monah îl vom găsi că se împodobeşte cu slujirea lui Dumnezeu şi cu rugăciunile. Cântă cu mult mai de dimineaţă decât păsările. Trăieşte cu îngerii, vorbeşte cu Dumnezeu, se bucură de bunătăţile cereşti. Pe celălalt, pe împărat, pe cel ce stă în fruntea multor neamuri, popoare şi oştiri, pe cel ce stăpâneşte mult pământ şi întinse mări, îl vom găsi noaptea culcat în pat şi dormind adânc. Monahul mănâncă numai atâta mâncare cât nu-l sileşte să cadă în somn adânc. Pe împărat însă chefurile îl adorm, iar băutura îl ţine în pat până la ziuă. Îmbrăcămintea şi masa monahului sunt măsurate; comesenii lui sunt tot monahi, atleţi ai aceleiaşi virtuţi, îmbrăcămintea şi masa împăratului sunt luxoase şi îmbelşugate, căci împăratul trebuie să se împodobească cu pietre preţioase şi cu aur, să întindă mese bogate şi sclipitoare. Are şi el comeseni. Comesenii lui însă sunt vrednici de răutatea lui, dacă împăratul este un nesocotit; dacă e cu minte şi înţelept, comesenii pot fi buni şi drepţi, dar cu mult inferiori virtuţii comesenilor monahului. Chiar dacă împăratul este un filosof, totuşi nu poate să se apropie câtuşi de puţin de virtutea monahului, împăratul este o povară pentru supuşii săi şi când călătoreşte, şi când locuieşte în oraş, şi când este pace, şi când e război, şi când strânge biruri, şi când adună oştire, şi când aduce prizonieri, şi când învinge în războaie, şi când este învins. Când e învins, umple pe supuşii săi cu propriile lui nenorociri, iar când învinge, ajunge de nesuferit: se împodobeşte cu trofee, se îngâmfă, dă soldaţilor îngăduinţa să răpească, să jefuiască, să facă rău călătorilor, să asedieze oraşe paşnice, să devasteze casele săracilor, să stoarcă bani de la cei care-i găzduiesc, lucru neîngăduit de lege, sub pretextul unui obicei vechi, nelegiuit şi nedrept, împăratul, prin aceste nenorociri pe care le răspândeşte în jurul său, nu vătăma cu nimic pe bogaţi, dar supune la mari suferinţe pe săraci, ca şi cum s-ar ruşina de cei bogaţi. Monahul nu face unele ca acestea. Dimpotrivă, îndată ce apare, aduce o anumită bucurie şi bogaţilor, şi săracilor. Aceeaşi bucurie şi unora, şi altora. Se foloseşte în tot timpul anului de o singură haină. Bea apă cu mai multă plăcere decât beau alţii cel mai minunat vin. Nu cere de la bogaţi pentru el însuşi nici un dar, mic sau mare; pentru cei în nevoie însă, pentru cei săraci, cere daruri multe şi dese, folositoare şi unora, şi altora; şi bogaţilor, care le dau, şi săracilor, care le primesc. Astfel, monahul este un doctor obştesc, deopotrivă de folositor şi bogaţilor, şi săracilor. Pe bogaţi îi scapă de păcate prin buna lui sfătuire, iar pe săraci, de sărăcie. Când împăratul dă poruncă să se uşureze birurile, vine mai mult în ajutorul bogaţilor decât al săracilor, iar când măreşte birurile, păgubeşte pe cei cu mici averi. Pe bogat puţin îl păgubeşte povara birurilor; casa săracului însă birurile o târăsc la vale ca un puhoi. Birurile umplu de plânset satele, nici bătrânii, nici văduvele, nici orfanii nu găsesc vreo milă în ochii celor care strâng birurile; aceşti duşmani obşteşti ai ţării se năpustesc asupra supuşilor în tot timpul anului şi încasează de la plugari şi ce n-a produs pământul.
4. Haide acum să vedem care sunt darurile date de monah şi care sunt darurile date de împărat supuşilor săi!
Împăratul dăruieşte aur, iar monahul, harul Duhului. Unul, când e milostiv, scapă pe om de sărăcie. Celălalt, prin rugăciunile sale, scapă sufletele stăpânite de demoni. Dacă se întâmplă ca un om să fie bântuit de o astfel de nenorocire, trece pe lângă împărat ca pe lângă ceva neînsufleţit, dar aleargă la chilia monahului întocmai ca unul care, căutând să scape de lup, aleargă la un vânător ce are în mână armă. Ce este arma pentru vânător, aceea este rugăciunea pentru monah, nu este atât de înfricoşătoare arma pentru lupi, cât de înfricoşătoare sunt pentru diavoli rugăciunile drepţilor, nu numai noi, oamenii de rând, alergăm la sfinţii monahi când suntem în nevoi, ci chiar împăraţii, la vremuri de grea cumpănă, aleargă la ei cum aleargă săracii la casele bogaţilor în vreme de foamete. Ahav, împăratul iudeilor, n-a găsit oare scăpare prin rugăciunile lui Ilie în timpul foametei şi a lipsei de grâu ? Iezechia, tot împărat al iudeilor, când era greu bolnav, aproape să moară, şi-şi vedea moartea în faţă, n-a alergat oare la profetul Isaia, pentru că Isaia era mai puternic decât moartea şi dătător de viaţă ? Mai departe: când a izbucnit război în Iudeea, iar Palestina era ameninţată să fie nimicită chiar din temelie, împăraţii iudeilor au lăsat armatele, au părăsit pedestraşii, arcaşii, călăreţii, generalii, comandanţii de oştiri; şi n-au alergat la rugăciunile profetului Elisei ? Erau convinşi că slujitorul lui Dumnezeu va avea mai multă putere decât zecile de mii de ostaşi. Şi aşa a şi fost.
Acelaşi lucru l-a făcut şi împăratul Iezechia. Când a izbucnit războiul persan, şi Ierusalimul ajunsese în primejdie de a fi nimicit din temelii, când apărătorii oraşului care stăteau pe ziduri tremurau, se temeau şi se clătinau ca la aşteptarea tunetului şi a cutremurului care zguduie totul, împăratul Iezechia a pus înaintea multelor zeci de mii de ostaşi perşi rugăciunile lui Isaia . Şi nu i-a fost înşelată nădejdea. Căci abia a ridicat profetul mâinile spre cer, şi Dumnezeu, prin săgeţi trimise din văzduh, a şi pus capăt războiului persan. Prin acest ajutor dat de sus. Dumnezeu i-a învăţat pe împăraţi să socotească pe slujitorii Săi mântuitori obşteşti ai pământului. Totodată i-a mai învăţat pe împăraţi să respecte sfaturile drepţilor şi să asculte bunele lor îndemnuri atunci când drepţii îi roagă să facă vreo faptă bună şi iubitoare de Dumnezeu.
Dar deosebirea dintre monah şi împărat nu se mărgineşte numai la atâta. Deosebirea e cu mult mai mare. Dacă s-ar întâmpla să cadă şi unul şi altul: monahul, adică, să cadă din virtutea sa, iar împăratul, de pe tronul său împărătesc, monahul ajunge uşor şi iute stăpân pe sineşi, căci prin rugăciune, lacrimi, plânset şi îngrijirea săracilor ştergându-şi păcatele sale, revine cu uşurinţă la starea de mai înainte, pe când împăratul, dacă îşi pierde domnia, are nevoie de mulţi aliaţi, de mulţi pedeştri, de mulţi călăreţi, are nevoie de cai, de bani, trebuie să înfrunte primejdii, împăratul nădăjduieşte să-şi recapete domnia numai cu ajutorul altora; monahul n-are nevoie de nimeni, îşi recapătă îndată starea de mai înainte, îşi recapătă îndată mântuirea datorită voinţei lui, râvnei lui şi schimbării gândurilor sale. S-a spus doar: “împărăţia cerurilor este în lăuntrul vostru” .
Pentru împărat, moartea este plină de groază; pentru monah, lipsită de durere. Şi pe bună dreptate! Cel care dispreţuieşte bogăţia şi luxul suportă cu uşurinţă trecerea de aici pe lumea cealaltă.
Deosebire mare este între ei şi dacă s-ar întâmpla să fie ucis şi unul, şi altul. Monahul îşi va pune viaţa în primejdie pentru credinţă, dobândind prin moarte viaţă nemuritoare, împăratul este ucis de un tiran, de unul care-i râvneşte tronul. După ucidere, împăratul ajunge o privelişte plină de milă şi groază, pe când monahul, ucis pentru credinţa lui, privelişte plăcută şi mântuitoare. Monahul va avea imitatori pe îndrăgostiţii de viaţa lui îmbunătăţită. Monahul va avea mulţi ucenici care se vor ruga să ajungă la fel cu el; împăratul însă va cheltui multe cuvinte în rugăciuni, rugându-se lui Dumnezeu ca nimeni să nu se mai îndrăgostească de domnie. De altfel, nimeni n-ar îndrăzni să-l omoare pe monah! Oricine socoteşte o nelegiuire înaintea lui Dumnezeu uciderea unui asemenea om. Pe împărat însă îndrăznesc să-l ucidă mulţi ucigaşi, mulţi îndrăgostiţi de tronul împărătesc. Din această pricină unul se apără cu ostaşi, iar celălalt, dimpotrivă, apără el oraşele cu rugăciunile sale şi nu se teme de nimeni, împăratul trăieşte totdeauna cu frica în sân, aşteaptă în orice clipă să fie ucis. Unul este stăpânit de lăcomie plină de primejdii, altul este stăpânul unei mântuiri neîndoielnice.
Mi se pare că am spus destule spre a arăta cât de mare este deosebirea dintre împărat şi monah, pe temeiul faptelor din viaţa aceasta de pe pământ. Dacă însă am vrea să vedem şi deosebirea dintre ei pe lumea cealaltă, vom vedea pe monah strălucitor şi slăvit, răpit în nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh , aşa cum ne învăţa povătuitorul şi dascălul acestei vieţi mântuitoare şi al întregii virtuţi, iar pe împărat, cu totul în alt chip. Dacă va ocârmui pe supuşii săi cu dreptate şi cu iubire de oameni, lucru foarte rar, se va bucura de o mântuire şi de o cinste mai mică decât monahul. Căci nu este la fel, nu este la fel un împărat bun cu un monah care trăieşte mistuit cu totul de slujba lui Dumnezeu. Dacă însă va fi rău, crud, dacă va umple pământul cu multe suferinţe, cine poate spune chinurile la care va fi supus? Va suferi, va arde în foc, va fi biciuit, va fi muncit, va îndura chinuri care nu pot fi rostite nici cu cuvântul, şi nici suportate cu fapta.
Gândind dar şi cunoscând toate acestea, nu trebuie să admirăm pe cei bogaţi. Cel care este în aparenţă stăpânul acestor bogăţii nici nu se poate apropia cât de cât de virtutea monahului.
Când vezi deci pe bogat îmbrăcat cu haine luxoase, împodobit cu aur, purtat în trăsură, ieşind la plimbare însoţit de alaiuri strălucitoare, nu ferici pe un astfel de om. Bogăţia e vremelnică. Este un bun părelnic. Piere o dată cu viaţa aceasta. Când vezi însă pe monah că merge singur, smerit, blând, liniştit, paşnic, caută să fii ca el, arată-te imitator al filosofiei lui, al harului lui creştin, al cugetării lui despre lume şi viaţă, roagă-te să ajungi asemenea acestui drept. “Cereţi şi vi se va da” , spune Domnul, într-adevăr, aceste însuşiri sunt singurele bune şi mântuitoare; pentru iubirea de oameni şi purtarea de grijă a lui Hristos, Căruia slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
Hristos a inviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML