Frati crestini,
Domnul nostru Iisus Hristos este Invatatorul universal, la scoala Lui sunt chemate deopotriva toate neamurile pamantului, toate clasele sociale si toate generatiile ca sa primeasca in suflet invatatura Lui si, mai ales, sa-L urmeze. Toti sunt chemati, dar nici unul nu este constrans in nici o forma ca sa primeasca invatatura impotriva vointei sale sau sa faca din ordinul cuiva vreo fapta crestineasca. Aceasta, pentru ca in crestinism accentul principal se pune pe libertatea de vointa si pe libertatea de constiinta.
De aceea, Iisus zice: "Cel ce voieste sa vina dupa Mine"; este foarte clar, foarte precis; numai acela care voieste, deci numai omul care vrea sa urmeze de buna voie lui Iisus si sa-si mantuiasca sufleul. Centrul Evangheliei de astazi este omul chemat sa se mantuiasca prin Crucea Domnului care are doua fete: una vazuta � Crucea propriu-zisa � si alta nevazuta � Crucea suferintelor. Mai intai de toate e bine sa stim ca nimeni nu va putea lua spre mantuire aceasta Cruce pana nu va indeplini cea dintai conditie pe care o pune Domnul Hristos omului: conditia lepadarii de sine.
Cea mai mare parte a lumii nu cunoaste insemnatatea pentru mantuire pe care o are lepadarea de sine. In cursul veacurilor, multi s-au intrebat si s-au framantat ca sa gaseasca drumul spre lepadarea de sine. Unii au fost de o parere, altii de alta. Unii au intrebuintat o metoda, altii alta, pornindu-se chiar cu dusmanie impotriva trupului, a progresului si a descoperirilor, experientelor omenesti, dar adevarul n-a fost acesta, caci Dumnezeu nu este impotriva fericirii omului in lumea aceasta. El vrea sa ne faca fericiti si vremelnic si vesnic.
Dar, atunci, ce trebuie sa intelegem noi prin cuvantul lepadare de sine? Crestinul adevarat trebuie sa inteleaga in primul rand ca lepadarea de sine inseamna dezbracarea omului de haina cea veche si murdara a pacatului. Trebuie sa inteleaga ca nu va putea urma lui Hristos pana nu va evada din clestele tuturor patimilor, pana nu va darama pe omul cel vechi plin de rautate, de egoism, de ambitii desarte, desfigurat de multimea faradelegilor savarsite. Fara aceasta lepadare de sine, fara aceasta renastere nu poate fi un om nou al lui Hristos.
Oricare ar fi starea lui sociala, oricare ar fi talentele lui, cultura lui lumeasca, el se aseamana cu o floare frumoasa de trandafir, dar peste care sunt o multime de omizi murdare care o pasc cu lacomie. Un astfel de om se mai poate asemana cu un pom la a carui radacina rod milioane de viermi. Lepadarea de sine inseamna scuturarea omizilor, starpirea filoxerei din sufletul nostru, omorarea viermilor si eliberarea noastra din catusele intunericului si ale mortii. Lepadarea de sine este trairea in frumoasele virtuti crestinesti, este vietuirea minunata in poruncile Domnului si trairea cu Hristos.
Au fost multi care au chemat lumea la fericire vremelnica si vesnica, faurind astfel multe religii. Dar numai Domnul Hristos ne-a spus adevarul si ne-a aratat calea cea mai dreapta care ne duce la fericirea cea adevarata. El ne spune si astazi: "Daca vreti sa ajungeti la adevarata pace si liniste, sa dobanditi fericirea neinselatoare, atunci lepadati-va de voi insiva, luati crucea si urmati Mie!"
Ca sa putem urma lui Hristos trebuie neaparat sa implinim aceste doua conditii: prima � lepadarea de noi insine; a doua � sa ne luam Crucea noastra. Domnul ne spune de Crucea noastra, fiindca fiecare om are Crucea lui. Cuvintele Sf. Evanghelii de astazi sunt atat de legate intre ele ca nu putem sari peste nici unul, pentru ca fiecare cuvant isi are valoarea lui. De aceea, zice Domnul mai departe: "Ca cine va voi sa-si mantuiasca sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si Evanghelie, acela il va mantui".
Cum trebuie intelese aceste cuvinte? Cum adica, Domnul nu vrea sa ne mantuim sufletul. Doar pentru aceasta a venit! Domnul Hristos care cunoaste fiinta sufletului nostru a vrut sa ne spuna prin aceste cuvinte si sa ne faca sa intelegem ca sa dezradacinam din suflet orice iubire de sine, iubire de slaba desarta, iubire de orice patima si fatarnicie, care ne poate duce la pierderea sufletului pe veci. Cu aceste cuvinte vrea sa ne mai spuna sa nu cautam noi sa ne salvam sufletul care este legat de trupul pacatelor in lumea aceasta, ci mai bine sa fim gata oricand de a jertfi totul pentru imparatia cerului, pentru Evanghelie si pentru adevar.
Cine nu iubeste pe Dumnezeu din tot sufletul sau si mai presus de orice, acela nu a ajuns la lepadarea de sine, ci este iubitor de sine si, astfel, sufletul lui este in pericol in tot momentul ca sa se piarda. Ce ar fi insemnat daca sfintii mucenici n-ar fi avut lepadarea de sine? Desigur ca s-ar fi lepadat de Dumnezeu in acele grele suferinte pe care le-au indurat. Este cu neputinta a ne mantui sufletul daca nu avem lepadare de sine . Contra lepadarii de sine si a mantuirii sufletului cea mai blestemata patima este iubirea de sine. Cu aceasta patima avem de luptat in tot momentul vietii noastre si, de aici, pleaca tot raul in lume.
Iubirea de sine cheama langa ea toate poftele lumesti, pofta de averi si de bani, poftele betiei si desfranarii, pofta mandriei si laudaroseniei, pofta inselatoriei, pofta inselatoriei si a nedreptatilor si toate poftele pacatoase care stapanesc inima si sufletul omului ducandu-l pana la crima. Din cauza iubirii de sine, a iubirii acestui trup pacatos, se pierde sufletul cel nemuritor a carui valoare nu se poate compara cu nimic de pe pamant. De aceea, zice Domnul Hristos mai departe in Evanghelia de astazi: "Ce foloseste omul sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul? Sau ce-ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?"
Salvarea sufletului o vom putea obtine numai daca vom intelege sa lepadam toate viciile si pacatele, sa ne lepadam de eul nostru, de orgoliul nostru, de omul acesta vechi intinat de pacate. Sa nimicim toate patimile din noi, sa mortificam toate madularele din noi care ne duc spre pacat si sa luam Crucea suferintei. Fiecare din noi avem o suferinta in lumea aceasta: unul boala, altul necazuri, altul nu se impaca bine cu copiii sau unii soti nu se impaca intre ei, ori un dusman sau servici greu si asa diferite suferinte in lumea aceasta, care sunt crucile noastre.
Oricat am cauta sa scapam de ele, nu vom reusi, caci in lumea aceasta oriunde te-ai uita vezi numai suferinta. Bogati si saraci, imparati si cersetori, copii si batrani, toti au avut parte pe lumea aceasta de suferinta, toti au gustat din potirul suferintei.
Un rege care a suferit multe necazuri in viata a jurat langa leaganul copilului sa ca va face tot ce-i sta in putinta ca sa-l fereasca de suferinta si sa-i asigure o fericire desavarsita. Pentru aceasta a chemat pe toti inteleptii sa precizeze in ce consta fericirea adevarata. Unii au zis: in placeri, altii: in virtuti, iar altii au raspuns scurt: nu este fericire intreaga pe pamant.
Regele zise atunci: "copile, fericirea nu este cu putinta in aceste conditii; iti voi face un castel si-ti voi aduce acolo toate frumusetile pamantului ca sa fii ferit de tristeti si necazuri. Astfel numai tu vei fi fericit." Dupa ce zidi palatul incantator, regele il aseza pe printul mostenitor si-i aduse acolo toate jucariile din tara sa. Iata ca intr-o zi copilul rupse una din jucarii drept in doua. Incerca repede s-o faca, dar in zadar si incepu astfel tristetea si mania. Degeaba ii adusera alte jucarii, pentru ca el plangea dupa jucaria stricata, fiindca inima lui fusese legata de ea.
� Bietul copil, zise regele, abia facu cativa pasi in viata si, iata, a si inceput sa sufere. De aici incolo dadu porunca regele sa dubleze paza in jurul lui. Dar sufletul copilului era nelinistit ca nu stie ce se afla dincolo de acele ziduri unde era el inchis.
Intr-o noapte, dupa ce se facu mai mare, iesi pe furis din castel si pleca in lume sa cunoasca ce poate sa fie. La prima casa intalneste niste batrani saraci, neputinciosi. Pana atunci printul nu stiuse ce este batranetea si nici saracia. Trist si tacut, pleca mai departe, unde gasi un fel de spital in care suferea o multime de oameni cu fel de fel de boli urate. El inchise ochii sa nu le mai vada si merse mai departe si intalni un cosciug cu o multime de lume in jurul lui imbracata in negru. Oameni tristi si plansi si coroane de flori.
Dar aceasta ce-o mai fi? Se intreba el. Merge dupa ei si ajunge la cimitir. Cand vede ca omul este aruncat cu cosciug cu tot in groapa si mai pun deasupra si pamant, ramane incremenit, ca nici nu auzise despre moarte pana atunci. Nelinistea ii coplesi inima si-i intrista sufletul.
Ca acest fiu de rege suntem si noi toti pamantenii muritori, pentru ca nu este om care sa nu cunoasca suferinta. Cand se naste omul, se naste in dureri, toata viata se lupta in durere. Pretutindeni stapaneste rugina suferintei. In calea tuturor oamenilor apare mizeria, durerea, tristetea si moartea. Suferintele este pretutindeni si ea este recunoscuta de religie. Toate religiile o au, intr-o masura mai mare sau mai mica si toate predica mantuirea prin suferinta.
Blestemul durerii il intalnim de la inceput din cartea Facerii, cand Adam lucreaza pamantul in necazuri si sudoarea fruntii sale. Pe Eva o intalnim incovoiata de greutatea durerilor: " In dureri vei naste fii � a zis Dumnezeu � atrasa vei fi catre barbatul tau, iar el te va stapani". Cine n-a auzit de viata si de durerea tanarului Iosif cel vandut de fratii sai? Cine n-a citit despre suferintele lui Iov, ale profetilor si apostolilor?
Dar cine nu-si aduce aminte din Evanghelii de viata Mantuitorului nostru Iisus Hristos si de toate suferintele Lui? Se naste sarac intr-un grajd. Toata viata Lui a fost numai suferinta, in schimb El a mangaiat pe toti cu cuvintele tamaduirii si mantuirii. De asemeni, El a plans pe prietenul Lazar, a plans cetatea Ierusalimului, a plans in gradina Ghetsimani. Traditia spune ca ochii Lui totdeauna plangeau. Mergea pe drumuri si plangea pentru necredinta si ratacirea poporului Sau, plangea pentru noi pacatosii si pentru mantuirea noastra.
Daca citim istoriile, tragediile si memoriile imparatilor si regilor de pretutindeni, ne vom cutremura, caci si acesti oameni au suferit in rand cu toti muritorii si unii mai mult decat ei. "In anii durerii � spune o mare regina � am invatat sa ma rog si am invatat sa recunosc pe Dumnezeu Tatal nostru". Atat de mare este suferinta si atat de nefericiti sunt oamenii, incat toate cartile din lume ar trebui sa fie carti de consolare, de mangaiere si intarire sufleteasca.
Un mare savant al lumii a spus ca in 75 de ani nu s-a simtit bine pe pamant nici patru saptamani. Asa este. Viata noastra trece mai mult cu nori negri decat cu cer senin. Daca trecem in lumea plantelor si le privim cum cresc, cum se ofilesc si mor, intalnim si aici durere, fara ca ele sa poata sa ne spuna care este chinul sau durerea ce le omoara. Toate lucrurile isi au lacrimile lor; pretutindeni exista suferinta, pretutindeni dureri si lacrimi, pretutindeni acelasi cantec si aceeasi tanguire. Toate plang, toate sufera si suspina, asteptandi mantuirea si eliberarea din mizerie si moarte.
Prin toate se adevereste cuvantul Sf. Ap. Pavel care zice: "Prin multe suferinte ni se cade noua sa intram in Imparatia lui Dumnezeu". Toata cultura, toata civilizatia si progresul nu sunt altceva decat o lupta cu suferinta, o stradanie pentru inlocuirea suferintei. Dar suferinta este izvorul perfectiunii si al sfinteniei. Faptele mari se nasc in suferinta, asa cum florile cele mai frumoase se nasc din spini.
Suferinta este izvorul sublimului, este leaganul vietii si hrana sufletului. Numai prin suferinta castigam viata viitoare. Dupa cum pamantul nu da roade decat fiind muncit, tot astfel sufletul nostru are nevoie de durere spre a fi imboldit la lucru. Suferinta e barbatul, iar fericirea e femeia. Din unirea lor se nasc gandurile cele inalte catre patria cereasca, se nasc copiii virtutilor. Copiii nu se simt bine daca raman cu unul din parinti. Ei se simt bine atunci cand sunt langa amandoi parintii. De aceea, suferinta cu fericirea trebuie la un loc. Acestea ne duc la curatia si sfintenia sufletului. Ne vine apoi indemnul si energia de a lucra cele drepte si sfinte si de a ne bucura pentru intoarcerea fiilor rataciti la Tatal.
Suferinta este o scoala care ne arata ratacirile drumului mers si ne descopera cai noi. Suferinta este o otrava care intareste organismul. Cui pe cui se scoate. Suferinta este ca un dascal energic, in timp ce placerea moleseste. Biserica a slabit intotdeauna in timp de liniste si pace. Ea a facut roade si s-a intarit in prigoane si in suferinta. Bucuria, daca este mai lunga, ne istoveste si ne oboseste.
Sf. Ap. Pavel zice ca Dumnezeu mustra si cearta pe fiii pe care-i iubeste. "Dumnezeu se poarta cu voi � zice El mai departe � ca tatal cu fiii sai, caci oare care fiu este pe care nu-l cearta tatal sau? Daca ramaneti fara de certare, atunci sunteti fii din desfranare, nu fii adevarati ai Tatalui ceresc". Suferinta este o lege universala; ea ne curateste sufletul ca un fel de praf de curatat si ne deschide usile imparatiei lui Dumnezeu. Durerea sau suferinta e Crucea noastra.
Crucea este puterea lui Dumnezeu, caci Crucea e nebunie pentru cei pieritori, iar pentru noi cei ce ne mantuim este puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu rasplateste cu bucurie si binecuvantare pe toti fiii care se apropie de El cu inima infranta si smerita. Acesta este intelesul suferintei mantuitoare. Suferinta este mama virtutilor, caci durerile ne invata sa fim credinciosi, sa fim mai buni, sa ne iubim unii pe altii, sa fim impaciuitori, ingaduitori si iertatori. Numai ochiul care plange va vedea mai bine pe Dumnezeu.
In felul acesta suferinta nu are numai o infatisare de monstru cu trasaturi satanice, ci o alta fata mantuitoare divina. Acest inteles al suferintei nu-l cunosc decat crestinii adevarati.Crestinii care cauta sa-si mantuiasca sufletul. Nu intalnim acest lucru decat in crestinism. Nici o filosofie, nici o religie nu i-a descoperit acest sens pana la Domnul Iisus Hristos.
Toate religiile aduc remedii contra suferintei, dar nici una nu se aseamana cu invatatura Domnului Hristos, invatatura care e venita de sus de la Tatal, nu de jos de pe pamant. Spre exemplu: budismul, invata ca pentru nimicirea suferintei omul trebuie sa-si ucida dorinta de viata si sa se cufunde in Nirvana, in nefiinta. Acestea sunt de-a dreptul crime impotriva vietii. Ce greseala mare. Cum sa stingi si sa omori dorul de viata cand el e atat de util si universal pentru om?!
Crestinismul dupa Biblie a invatat ca suferinta e urmarea pacatului si mijlocul purificarii. Suferinta este mantuitoare cand sta pe temelia increderii in Dumnezeu. Iata, deci, ca suferinta este un rau care poate servi binelui. In inima crestinului sta Crucea Mantuitorului si cultul ei. Crucea este steagul de lupta si semnul de biruinta al crestinului. Cea mai mare cruce de suferinta a purtat-o Mantuitorul. El ne-a invatat si pe noi sa fim rabdatori in dureri si fericiti in suferinta. El ne-a invatat un lucru mare: ce atitudine sa ia omul in fata durerii. Cand vine durerea, ce trebuie sa faci tu, crestine?
Sunt oameni care in fata durerii si a necazurilor se revolta, plang, injura deznadajduiti si se intreaba maniosi pentru ce atata suferinta? Ba unii chiar se iau la cearta, Il injura pe Dumnezeu si zic: "De ce Dumnezeu, daca e bun, ma lasa sa sufar atat?" Unii au ganduri negre de moarte, altii ajung chiar la sinucidere.
Crucea suferintei lui Iisus ne invata sa induram durerea, adica sa o suferim ca sa se consume, caci ea tot vine. Profestul Isaia numeste pe Iisus ca un om al suferintei care stie sa rabde durerea pentru ca El o primeste si o sufera ca pe o binecuvantare. Insa Dumnezeu nu ingaduie suferinta pentru puterile noastre. El stie cat putem noi sa suferim. De cate ori nu zice omul: "Ah, nu mai pot, nu mai pot!" Si poate mereu.
Asa era un crestin, care de ani de zile se ruga lui Dumnezeu ca sa-i schimbe Crucea suferintei, caci zicea el: "Doamne, nu mai pot, vreau si eu o cruce mai mica". Iata ca intr-o noapte viseaza el o gramada de cruci si pe Domnul Hristos langa ele care ii zise: "Iata fiule, ti-am auzit rugaciunile tale si iti dau voie sa iti alegi crucea pe care o vrei tu". Se uita el, puse mana si incearca cateva cruci din gramada. Dar toate erau mari si grele. Cand privi mai bine, vazu una mai mica intr-o margine si se repezi la ea, o ridica si zise Domnului: " Aceasta, Doamne, o vreau!"
� Bine, fiule, dar te-ai uitat sa vezi ce scrie pe dosul ei? Cand se uita omul pe spatele crucii era scris numele lui; era chiar crucea lui pe care o purtase pana atunci si de care voia sa scape. Privind Domnul spre el cu blandete ii zise: "Vezi, fiule, ca Eu nu ingadui suferinta mai presus de puterile tale; aceasta ti-am dat-o si te-ai suparat ca e prea grea. Du-o cu barbatie, fiule, pana la sfarsit ca asa vei primi cununa vietii vesnice. Atunci el isi pleca capul in jos de rusine si se trezi din visul cel minunat si plin de adevar."
Sa fim incredintati, deci, ca Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem noi sa ducem. Ni se pare noua ca suferintele noastre sunt prea grele. Dintre toti fii oamenilor nimeni n-a suferit mai mult decat IIsus. Pilda de suferinta mai avem pe prooroci, pe apostoli, pe mucenici si toti sfintii. Din pildele lor putem si noi sa invatam ce pozitie trebuie sa luam in fata suferintelor. Dumnezeu conduce lumea aceasta dupa legile lui eterne. Aici noi nu le putem patrunde, dar vedem cu totii mana lui mangaietoare in suferintele noastre. Dumnezeu transforma suferinta in izvor de sfintenie si bucurie.
De multe ori, dupa suferinta ne vin mari bucurii daca, mai ales, am stiut sa suferim cu rabdare. Cine razbuna, cine rasplateste sangele si suferintele nevinovatilor? Numai prin puterea Sa dumnezeiasca, Iisus Hristos cel omorat de oameni are biserici si apostoli in toata lumea. Proorocii, apostolii si toti sfintii martirizati isi au cultul lor si numele lor scris pe vecie in Cartea Vietii in ceruri si in calendarul crestinatatii pe pamant. Dar vrajmasii lor unde sunt? Cine mai pomeneste cu bucurie despre ei?
Iata, deci, ca Dumnezeu lucreaza in lume. Mana Lui mangaietoare o putem simti la tot pasul cum transforma si cele mai mari dureri in bucurii crestinesti si ceresti. Dar, bineinteles, aceasta numai acolo unde se afla credinta adevarata, unde sunt oameni care vor fi binecuvantati de pe urma suferintei. Cine sufera nu este singur. Cu el sufera cetele sfintilor si ale martirilor. Un crestin adevarat nu fuge de suferinta, nu o blestema, ci lupta cu ea, rabda si o primeste ca pe un dar de la Dumnezeu.
Aceasta este cea mai mare lectie pe care o invatam inaintea Crucii lui Hristos. Caci El a binecuvantat Crucea si El a primit-o cu bucurie. Crucea hraneste curajul, stapaneste firea si intareste nadejdea de izbanda. Morala crestina ne invata ca viata aceasta, fiind scurta, si durerile ei sun prea mici in raport cu viata care ne asteapta. Sa suportam, deci, suferinta cu barbatie crestineasca, caci prin suferinta se curata sufletul de rugina pacatelor si asa vom intra in Imparatia lui Dumnezeu cum au intrat toti sfintii Lui.
Crucea aceasta a suferintei este cea mai grea de dus. Pe aceasta cruce se poticnesc multi, nu ajung s-o duca pana la capat, pentru ca n-au pus la temelie mai intai ceea ce ne-a recomandat Domnul Hristos, astazi: lepadarea de sine. De aceea, Domnul Hristos ne-a spus mai intai de lepadarea de sine, apoi sa ne luam Crucea si, dupa aceea, sa-L urmam si sa-L avem inaintea ochilor nostri intotdeauna si sa invatam de la El cum sa facem si cum sa rabdam in toate zilele vietii noastre. Cruciulita cea vizibila, fie ca o purtam la gat sau ca o avem in casa mai mare sau mai mica, de aur sau de argint, e usor de purtat si ne mandrim cu ea si ne este ocrotitoare si folositoare daca stim s-o respectam cum trebuie, adica sa n-o ducem prin locuri nepermise, sa nu o afumam cu tutun, ca vai acelora si in lumea aceasta si dincolo.
Dar crestinii care se vor folosi cel mai mult si care vor avea cu adevarat folosul cel mai mare vor fi aceia care vor purta aceasta cruce cu doua fete pe care a purtat-o si Iisus, adica crucea vazuta cu chipul lui Iisus rastignit pe ea, iar pe cealalta parte chipul suferintelor pe care sa le intampinam in toate zilele. Ca sa ne intareasca si mai mult in credinta si ca sa ne faca sa intelege si mai bine, spune ca trebuie sa-L marturisim fara rusine inaintea lumii necredincioase. Iata de ce zice mai departe Sf. Evanghelie: "Ca oricine se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el cand va veni in marirea Tatalui Sai cu sfintii ingeri".
Domnul Hristos a numit neamul acesta omenesc de pe pamant, desfranat si pacatos, caci precum femeia care-si lasa barbatul si se duce cu altul este o desfranata si pacatoasa, tot asa este desfranat si pacatos omul care paraseste pe Dumnezeu prin fapte rele si se leapada de El, impreunandu-se cu satana si cu faptele lui.
Ce chinuri grozave au luat sfintii mucenici numai sa nu se lepede de credinta in Hristos, caci ei stiau sigur ca lepadandu-se, vor fi si ei lepadati la ziua judecatii. Lepadandu-se inaintea tiranilor, el stiau ca vor fi stersi din Cartea Vietii, vor pierde Botezul si toate tainele mantuitoare prin aceasta lepadare. Aceasta ispita i-a urmarit pe crestini in toate veacurile ca sa-i faca sa se lepede de Dumnezeu in vreun chip oarecare.
Sa fie atent crestinul nostru! Chiar daca nu marturiseste, caci poate n-are cum sa-L marturiseasca pe Hristos oriunde si oricum si, poate, nu merita chiar toate persoanele sa primeasca invatatura, dar cel putin sa fie atent sa nu se lepede si sa nu se clatine in credinta lui. Amar va fi la ziua judecatii pentru acei crestini care se vor lepada si carora Dreptul Judecator le va spune: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, ca nu va cunosc; voi nu M-ati marturisit, voi v-ati lepadat."
Noi crestinii suntem datori, daca vrem sa ne mantuim sufletul, sa marturisim cu gura ceea ce credem, chiar cu pretul vietii noastre ca sa stie oricine de ce suntem crestini, de ce suntem botezati, cununati si increstinati. Sa nu ne fie rusine de numele de crestin, caci mare este numele acesta inaintea lui Dumnezeu si al ingerilor. Mult mai de pret suntem noi inaintea lui Dumnezeu decat orice de pe fata pamantului, pentru sufletul acesta nemuritor pe care-l purtam, caci sufletul este scanteie nemuritoare din el si vrea ca sa-l ducem acolo in Imparatia cerului langa el, la Dumnezeu care ni l-a dat.
Sa stam bine si sa stam cu frica; sa luam aminte in toate zilele vietii noastre la toate ispitele, la toate cursele care ne vin si sa fim gata a raspunde cu rabdare, cu credinta, cu dragoste si cu semnul sfintei cruci, caci noi crestinii ortodocsi numai prin facerea semnului sfintei cruci marturisim pe Dumnezeu. De aceea, este lasat de sfintii parinti ca noi crestinii ortodocsi sa facem semnul sfintei cruci pe fruntile noastre si pe piept, pentru ca sa marturisim pe Dumnezeu, sa marturisim ca suntem ucenici ai Lui, sa marturisim suferinta, moartea si invierea Lui.
De sfanta Cruce se cutremura puterile iadului, voievodul intunericului fuge, nu sufera semnul acesta asa cum nu il sufera sectantii care au fost inselati de el. Sa pastram bine credinta noastra ortodoxa, sa punem la suflet toate invataturile ei si nu numai sa le gustam, ci sa mancam zdravan aceasta hrana duhovniceasca, cuvantul lui Dumnezeu, care este viu si lucrator si care va lucra in sufletul nostru, in viata noastra, in casele noastre, in copiii nostri si asa ne vom mantui.
Rugaciune
O, prea Milostive si mult Indurate! Cela ce ne-ai aratat calea cea adevarata, vino in ajutorul nostru si, cu Harul Tau, ajuta-ne sa ne lepadam de toate ticalosiile vietii acesteia, sa ne lepadam usor de omul cel vechi al pacatului. Sa ne luam Crucea cea mantuitoare, sa ne luam suferintele oricare ne vor veni asupra noastra ca sa Te putem urma blanzi si linistiti, sa putem merge totdeauna dupa Tine, ca sa ne mantuim si noi din intunericul lumii acesteia si sa fim fii Tai, in vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML