19 ianuarie. Pomenirea Sfantului Cuvios MACARIE EGIPTEANUL si cei impreuna cu dansul

In aceasta luna, in ziua a nouasprezecea pomenirea

Cuviosului Parintelui Nostru

MACARIE EGIPTEANUL 

SLUJBA COMPLETA PE NOTE A

SF. CUV. MACARIE EGIPTEANUL.

Macarie cel Mare, sau Macarie Egipteanul, este unul dintre marii Sfinti Parinti ai pustiei. Contemporan cu Sfantul Cuvios Antonie cel Mare, Macarie era de origine egiptean, dintr-un sat numit Ptinapar, provenind dintr-o familie crestina foarte evlavioasa. Parintii lui l-au silit sa se insoare, insa, el a fugit de viata lumeasca si dupa moartea parintilor sai, a ales sa traiasca viata pustniceasca.

Foarte de curand, Macarie a inceput sa fie puternic ispitit de diavol prin felurite incercari, dar prin staruinta sa si dragostea cea mare pentru Hristos, fericitul a biruit si s-a facut pilda a viata ingeresti in trup.

Multe sunt pildele si minunile savarsite de Sfantul Macarie in lunga sa vietuire duhovniceasca in pustie. Prin unele dintre ele s-a aratat ca Sfantul capatase de la Hristos putere si asupra mortii, astfel incat fericitul Macarie s-a invrednicit a savarsi invieri.

Astfel, intrucat intr-o eparhie un episcop eretic incepuse a raspandi o erezie care sustinea ca Hristos a avut doar un trup aparent, episcopul dreptcredincios al locului l-a chemat pe Macarie pentru a stinge aceasta ratacire. Desi Sfantul Macarie i-a aratat episcopului eretic, prin cuvintele Simbolului credintei ca se afla in inselare, necredinta acestuia a persistat, fortandu-l pe Cuvios sa rusineze ratacirea aceluia printr-o minune dumnezeiasca.

Dupa o ora de staruinta in rugaciune, Macarie a inviat un om dintr-un mormant si nu vreunul mort de curand, ci unul mort de foarte mult timp. Cel inviat neauzind de Hristos pana la moartea sa, Macarie l-a botezat si l-a luat pe langa el ca ucenic. Ucenicul sau inviat a mai trait trei ani inainte de a trece la Domnul, aratandu-se intru aceasta slava cea mare cu care Hristos ii binecuvanteaza pe alesii Sai.

In multe randuri Macarie s-a luptat fatis cu puterile necurate, dar cel mai bine vedem desavarsirea acestui minunat sfant in relatarea sfarsitului sau, in care se arata nesfarsita sa smerenie:

“Fericitul Macarie sarutand pe toti cei ce erau langa dansul si pentru dansii rugandu-se, si-a ridicat ochii si mainile in sus, zicand cel mai de pe urma cuvant: In mainile Tale, Doamne, imi dau duhul meu. Si astfel si-a dat fericitul sau suflet, lasand multa plangere ucenicilor. Apoi, adauga Serapion si aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: ca acel sfant suflet, fiind ridicat de heruvimi si spre cer suindu-se, unii din parinti priveau cu ochii sufletesti spre diavolii cei din vazduh cum stau departe si strigau: "O! de ce slava te-ai invrednicit, Macarie".

Iar Sfantul le raspundea: "Nu, caci inca ma tem, pentru ca nu ma stiu de am facut vreun lucru bun". Apoi vrajmasii cei ce erau in vazduh, strigau: "Cu adevarat ai scapat de noi, Macarie". Iar el le zicea: "Ba nu, caci imi mai trebuie ceva ca sa scap". Si fiind acum inauntrul portilor ceresti, diavolii plangand, strigau: "A scapat de noi, a scapat!". Iar el cu mare glas le-a raspuns: "Cu adevarat am scapat de mestesugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind ingradit". Astfel a fost viata, sfarsitul si mergerea la vesnica viata a Cuviosului parintelui nostru Macarie.”

Tot in aceasta zii pomenirea:

Sfantului Cuvios MACARIE ALEXANDRINUL, preot din Chilii ( Egipt, +394 sau 395). [1]

Sfantului Cuvios MACARIE Postitorul de la Pecerska, ( sec. XII ).

Sfantului Cuvios MACARIE, diaconul din Kiev ( Pecerska, sec. XIII - XIV). [2]

Sfantului Cuvios MACARIE Romanul din Novgorod ( + 1550). [3]

Sfantului Maritului Ierarh MARCU EVGHENICUL, Mitropolitul Efesului si singurul Marturisitor al Ortodoxiei in fata papei pe care l-a calcat si in picioare in Italia. [4]

Sfintei Mucenite EUFRASIA din Nicomidia, savarsita prin sabie (+303). [5]

Sfantul Cuvios MELETIE Valisiatul marturisitorul din Muntele Gales ( 1203 - + 1286).

si altii impreuna cu ei pomeniti astazi.

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

Hristos a inviat!

18 ianuarie. Pomenirea Sfantului MAXIM Brancovici, Mitropolitul Tarii Romanesti

Tropar, glasul al 4-lea:

Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-a aratat pe tine turmei tale adevarul lucrurilor. Pentru aceasta ai castigat cu smerenia cele inalte, cu saracia cele bogate. Parinte ierarhe Maxim, roaga pe Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.

 Pomenirea sfantului ierarh Maxim al Tarii Romanesti.

Sfântul Maxim (Brancovici) păstoreşte episcopia Râmnicului în prima jumate a secolului al XVI-lea, retras ulterior la mănăstirea Crusedol, din Serbia, ctitoria sa. Trece la Domnul la 1516 şi trecut de Biserica sârbă în rândul sfintilor.

Tot in aceasta zi pomenim si pe cei între sfinţi părinţii noştri Atanasie şi Chiril, patriarhi ai Alexandriei.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Hristos a inviat!

12 ianuarie. Praznuirea Icoanei Maicii Domnului ALAPTATOAREA.

Icoana Maicii Domnului Alaptatoarea a fost initial aflata in Lavra Sf. Sava cel Sfintit de langa Ierusalim. Inainte de moartea sa, fondatorul,  Sf. Sava a proorocit ca dupa moartea sa, lavra va fi vizitata de un pelerin regal care-l va chema la fel ca si pe el, Sava. Sfantul le-a spus fratilor manastirii sa dea acelui pelerin icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului ,, Alaptatoarea”.

In secolul al XIII-lea, Sf. Sava al Serbiei a vizitat marea Lavra. Dupa ce s-a apropiat de racla unde erau moastele Sfantului Sava cel Sfintit, acesta a cazut la picioarele lui plangand. Fratii sau interesat de numele lui si au aflat ca acesta a fost Arhiepiscopul Sava al Serbiei. Ascultand de invatatura data de staretul lor a dat acestui pelerin, Sava,  doua icoane: ,, Alaptatoarea “  si ,, Triherusa “ (12 Iulie; 28 ianuarie).

Arhiepiscopul Sfant a luat icoana la Manastirea Hilandar  din Sfantul Munte si a pus-o in iconostasul din dreapta in biserica Sfantului Sava, la Kellion din Karies, care se anexeaza la Hilandar. Icoana a fost numita mai tarziu Tipikonissa, deoarece acolo sa pastrat Tipicul cel Mare al Sfantului Sava.

Cel ce pentru noi si pentru a noastra mantuirea Te-ai aratat la Iordan si ai primit a te boteza de la Ioan, Hristose Dumnezeul nostru, pentru rugaciunile preacuratei Maicii Tale de Dumnezeu Nascatoarei si pururea fecioarei Maria, cu harul cinstitului ei acoperamant si cu puterea sfintei sale icoane Alaptatoarea, cu rugaciunile Sfantului Nicolae al Mirelor Lichie facatorul de minuni, cu puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci, pentru rugaciunile Sfantului intrutot laudatului Apostol Andrei ocrotitorul Romaniei, ale Sfintei Marii Mucenite Tatiana diaconita, de al Craiova si ale celor impreuna cu dansii astazi pomeniti, cu rugaciunile Sfantilor Ierahi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gura de Aur, Varlaam Mitropolitul Moldovei, Luca Arhiep. Crimeii, Teofan Zavoratul, Leontie de la Radauti, Nicolae al Mirelor Lichiei, Andrei Criteanul si Sofronie Patr. C-nopolului ale Sfantului Sfintitului Mucenic Teodosie de la Brazi mitrop. Moldovei, ale Sfintilor Cuviosi, Serafim de Sarov, Irodion de la Laici, Ioan Hozevitul si ale celorlati Sfintii necunoscuti din pustia Hozevei ale Sf. Teodosie de la Kiev, Sofronie Aghiopavlitul, Paisie Velicikovski de la Neamt, Simeon cel din Mt. Minunat, Andrei Rubliov, Stelian Paflagonul, Cosma Protosul Sfantului Munte si ale Sfantului Daniil de la Rarau, ale Sfintilor Marilor Mucenici si Cuviosi ucisi in Manastirea Sf. Teodosie si cei ucisi in Sinai si Rait, ale Sfintilor Marilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel, Epictet si Astion, Dasie si Emilian, Sabina de la Roma, Alexandru Romanul, Andrei Printul de Smolensk, Pantelimon doctorul fara de arginti, Fanurie si Mina, Gheorghe Purtatorul de biruinta si Ciprian vrajitorul ale Sfintilor Maritirii si Marturisitorii din temnitele comuniste, ale sfintilor, dumnezeiestilor parintilor nostrii Ioachim si Ana si ale Sfantului Iosif Logodnicul si pentru ale tuturor Sfintilor, Multimilostive Hristoase, tamaduieste boala robului tau, stinge durerile lui, dai lui pace si prin mila Ta, daruieste-i Harul Tau cel Sfant, iar noua celor ce ne rugam Tie fi milostive auzine si de grab ne miluieste. Ca Milostiv, Bun si Iubitor de oamenii Dumnezeu Esti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Duhului Tau cel Sfant, acum si pururea si in veci vecilor. Amin. 

Hristos a inviat!

12 ianuarie. Sfanta Mare Mucenita TATIANA, diaconita, de la Craiova

Sfânta Muceniţă Tatiana s-a născut în Roma veche, din părinţi de neam mare, care au cunoscut şi au păzit în taină credinţa creştină. Datorită curăţiei în care îşi ducea viaţa, Sfânta Muceniţă Tatiana a fost aşezată de biserica din Roma în rândul diaconiţelor. A suferit martiriul, prin decapitare, în timpul împăratului roman Alexandru Sever (223-235), pentru că a refuzat să jertfească idolilor. Capul Sfintei Muceniţe a fost adus de boierii Craioveşti, de la Constantinopol, la Mănăstirea Bistriţa (1453), iar de aici a fost mutat de către domnitorul Neagoe Basarab la biserica domnească din Curtea de Argeş. După reorganizarea Mitropoliei Olteniei (1950-1955), capul Sfintei a fost depus mai întâi la Episcopia Râmnicului şi apoi adus la Catedrala mitropolitană „Sfântul Dimitrie” din Craiova, unde se găseşte şi astăzi. De numele ei se leagă numeroase biserici şi mănăstiri din Rusia, Ucraina şi chiar Basarabia.

Sfânta Muceniţă Tatiana, diaconiţa, pe care Biserica noastră o pomeneşte astăzi, s-a născut în Roma veche, într-o familie nobilă, dar care cunoscuse credinţa creştină şi o păstra în taină din cauza persecuţiilor împăratului roman Antonim Eliogabal (218-222), renumit pentru fărădelegile sale. Tatăl Sfintei Tatiana fusese de trei ori consul, însă era creştin binecredincios şi temător de Dumnezeu, păzind în taină credinţa cea dreaptă, pe care a împărtăşit-o şi fiicei sale. După moartea persecutorului Antonim, pe tronul Romei a urcat tânărul împărat Alexandru Sever (223-235). Avea doar 16 ani când a ajuns la domnie. Mama sa era creştină, Mammea, de la ea învăţând să-L cinstească pe Hristos, însă nu cu dreaptă credinţă, acceptând şi cultul zeilor, în palatul său găsindu-se, pe lângă chipul lui Hristos, şi statuile zeilor Apolo şi Orfeu, dar şi imaginea lui Avraam, cel din legea veche. Alexandru, deşi nu-i prigonea pe creştini, ca cel născut din maică creştină, era amăgit de antipaţii săi, care făceau mult rău celor ce-L cinsteau pe Hristos.

Pentru râvna cu care slujea Biserica, Sfânta Muceniţă Tatiana a suferit martiriul în timpul acestui împărat, refuzând să jertfească idolilor.

Cutremur în templu, în urma rugăciunii ei


Ajungând la vârsta majoratului, sfânta muceniţă nu a voit să se mărite, ci a ales să trăiască în curăţie şi în dragoste faţă de Hristos, rugându-se ziua şi noaptea, ajutându-i pe cei bolnavi şi nevoiaşi. Părinţii sfintei nu s-au împotrivit acestei hotărâri, aşa că sfânta a mers mai departe, punându-se cu totul în slujirea bisericii. Datorită curăţiei în care îşi ducea viaţa, Sfânta Muceniţă Tatiana a fost aşezată de Biserica din Roma în rândul diaconiţelor.

Deşi împăratul nu era cel care-i prigonea pe creştini, primejdia venea din partea dregătorilor mai mari sau mai mici, care căutau cu tot dinadinsul să dezrădăcineze credinţa în Hristos. Aşa se face că s-a dezlănţuit o mare prigoană, iar sfânta muceniţă care l-a mărturisit fără frică pe Hristos înaintea acestora a fost prinsă şi supusă la chinuri groaznice.

Mai întâi a fost dusă în templul zeului Apolo, pentru a-l cinsti şi a-i aduce jertfe. Ea însă s-a rugat lui Hristos, şi îndată s-a făcut cutremur, iar statuile zeului au fost distruse împreună cu o parte a templului. Foarte mulţi persecutori şi idolatri au murit atunci, iar diavolii care-şi făcuseră locaş între zidurile templului aceluia au fugit, tânguindu-se în întuneric.

S-a rugat pentru chinuitorii ei, iar unii dintre aceştia s-au întors la Hristos


Multe chinuri şi bătai a suferit sfânta de la cei necredincioşi. Astfel, pe când era chinuită de ighemoni, îngerii din ceruri au venit în ajutorul ei, stând nevăzuţi lângă dânsa şi lovindu-i pe cei ce o chinuiau, iar aceştia, nesuportând chinuirea nevăzută, îl rugau pe judecător să le poruncească să înceteze chinul muceniţei, pentru că se simţeau mai munciţi decât ea.

În aceste momente de durere, Sfânta Tatiana se ruga pentru chinuitorii ei, ca şi aceştia să cunoască adevărul. Nu a durat mult şi rugăciunea ei a fost auzită, iar ighemonilor li s-a arătat o lumină cerească, care deschizându-le ochii sufletelor au putut vedea pe cei patru îngeri care stăteau în ajutorul sfintei, şi căzând cu faţa la pământ au zis: „Iartă-ne, slujitoarea adevăratului Dumnezeu, iartă-ne de cele ce ţi-am făcut fără de voie.”

Toţi aceştia, opt la număr, au devenit într-o clipă, din persecutori, martiri prin mărturisirea lui Hristos, botezându-se în sângele lor după ce li s-au tăiat capetele.

Aruncată în foc şi dusă la fiare


În altă zi, muceniţa a fost dusă de judecător la templul zeiţei Artemis, pentru a aduce jertfă acesteia. Fecioara s-a arătat ca şi cum s-ar fi învoit acestui compromis şi, ajungând ea în apropierea templului, diavolul care locuia aici s-a cutremurat de venirea ei, şi a zis: „Vai mie, vai mie!, unde voi fugi de la Duhul Tău, Dumnezeule al cerului, pentru că foc din cele patru unghiuri ale templului mă izgonesc?”.

În momentul în care sfânta s-a apropiat de templul acesta, fulgere au coborât la rugăciunea ei din cer, arzând templul şi tot ce era în el. Altă dată, chinuitorii au aruncat-o în foc, dar focul nu o ardea potolindu-şi puterea şi cinstind pe roaba lui Hristos.

După multe chinuri care nu au făcut-o să-i cinstească pe idoli, ighemonii au aruncat-o la un leu, crezând că acesta, flămând fiind, o va sfâşia. Leul, simţind sfinţenia muceniţei, s-a aşezat la picioarele ei. După ce a fost luat de lângă dânsa, leul a atacat pe unul dintre ighemoni, omorându-l.

I-au tuns părul, crezând că aşa o vor birui


După foarte multe încercări de a o face pe sfântă să renunţe la credinţa creştină, ighemonii i-au tuns părul capului, crezând că aşa o vor birui. După ce au tuns-o, au închis-o în templul zeului Die, pentru că li se părea că de acum nu mai putea face nici un rău idolului lor, de vreme ce, o dată cu părul, s-au luat de la dânsa şi vrăjile. După două zile, ighemonii au venit la templu pentru a aduce jertfă zeului Die, dar când au intrat au găsit idolul sfărâmat şi pe sfânta luminată în rugăciune; toate rănile muncilor pe care le suferise parcă nu existaseră niciodată.

După mai multe pedepse (bătăi, scoaterea ochilor, flagelarea cu biciul, aruncarea în temniţă, tăierea sânilor, aruncarea la fiare, aruncarea în foc), care nu au avut nici un rezultat, judecătorul a hotărât moartea sfintei prin tăierea capului.

Scos din dregătoria sa, lângă dânsa a suferit martiriul, prin decapitare, şi tatăl ei.

Muceniţa care a poposit în cetatea Băniei


Moaştele sfintei au ajuns pentru prima dată în ţara noastră în anul 1204, atunci când renumita familie a Asăneştilor îi aduce capul la Târnovo şi apoi la Bucovăţ, lângă Craiova. În anul 1393, capul sfintei este dus de la Roma la Niceea, şi apoi la biserica „Sfinţii Apostoli” din Constantinopol.

După ce Constantinopolul cade sub turci (1453), în timpul domniei lui Neagoe Basarab boierii Craioveşti aduc capul sfintei muceniţe Tatiana, împreună cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, la Mănăstirea Bistriţa, în judeţul Vâlcea.

Cu prilejul sfinţirii bisericii domneşti din Curtea de Argeş, au fost aduse moaştele Sfintei muceniţe Tatiana (capul) de la Mănăstirea Bistriţa, alături de cele ale sfinţilor Serghie şi Vah.

După reorganizarea Mitropoliei Olteniei (1950-1955), capul sfintei a fost depus mai întâi la Episcopia Râmnicului şi apoi adus la Catedrala mitropolitană „Sfântul Dimitrie” din Craiova, unde se găseşte şi astăzi. Capul sfintei muceniţe a venit la Craiova, alături de moaştele Sfântului Nifon şi de cele ale sfinţilor Serghie şi Vah, prin stăruinţele mitropolitul Olteniei din aceea vreme, Firmilian. Astfel, prin hotărârea Sfântului Sinod şi prin rânduiala lui Dumnezeu, capul sfintei se găseşte şi astăzi la Catedrala mitropolitană din Craiova.

Nume cu rezonanţă latină şi de cinstire slavă

Numele muceniţei este de origine latină şi derivă din numele bărbătesc Tatius, nume purtat şi de un rege al Sabelilor. Cu toate acestea, este un nume foarte des folosit în spaţiul slavon, sfânta găsindu-se la mare cinste în bisericile Rusă, Ucraineană şi chiar Basarabeană.

În cinstea sfintei muceniţe s-au construit în Rusia numeroase mănăstiri şi biserici.

Hristos a inviat!

11 ianuarie. Praznuirea Icoanei Maicii Domnului ELETSKAYA

Icoana Maicii Domnului ,,ELETSKAYA,, a aparut in anul 1060. Aceasta a primit acest nume, deoarece a aparut intr-o biserica, aceasta fiind catedrala cu hramul Icoana Maicii Domnului din Smolensk, din orasul Elets, provincia Orlov. Praznuirea acestei icoane facandu-se la 11 ianuarie.

Cel ce pentru noi si pentru a noastra mantuirea Te-ai aratat la Iordan si ai primit a te boteza de la Ioan, Hristose Dumnezeul nostru, pentru rugaciunile preacuratei Maicii Tale de Dumnezeu Nascatoarei si pururea fecioarei Maria, cu harul cinstitului ei acoperamant si cu puterea sfintei sale icoane Eletskaya, cu puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci, pentru rugaciunile Sfantului intrutot laudatului Apostol Andrei ocrotitorul Romaniei, ale Sfantului Cuvios Teodosie cel Mare si ale celor impreuna cu dansii astazi pomeniti, cu rugaciunile Sfantilor Ierahi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gura de Aur, Varlaam Mitropolitul Moldovei, Luca Arhiep. Crimeii, Teofan Zavoratul, Leontie de la Radauti, Nicolae al Mirelor Lichiei, Andrei Criteanul si Sofronie Patr. C-nopolului ale Sfantului Sfintitului Mucenic Teodosie de la Brazi mitrop. Moldovei, ale Sfintilor Cuviosi, Serafim de Sarov, Irodion de la Laici, Ioan Hozevitul si ale celorlati Sfintii necunoscuti din pustia Hozevei ale Sf. Teodosie  de la Kiev, Sofronie Aghiopavlitul, Paisie Velicikovski de la Neamt, Simeon cel din Mt. Minunat, Andrei Rubliov, Stelian Paflagonul, Cosma Protosul Sfantului Munte si ale Sfantului Daniil de la Rarau, ale Sfintilor Marilor Mucenici si Cuviosi ucisi in Manastirea Sf. Teodosie si cei ucisi in Sinai si Rait, ale Sfintilor Marilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel, Epictet si Astion, Dasie si Emilian, Sabina de la Roma, Alexandru Romanul, Andrei Printul de Smolensk, Pantelimon doctorul fara de arginti, Fanurie si Mina, Gheorghe Purtatorul de biruinta si Ciprian vrajitorul ale Sfintilor Maritirii si Marturisitorii din temnitele comuniste, ale sfintilor, dumnezeiestilor parintilor nostrii Ioachim si Ana si ale Sfantului Iosif Logodnicul si pentru ale tuturor Sfintilor, Multimilostive Hristoase, tamaduieste boala robului tau, stinge durerile lui, dai lui pace si prin mila Ta, daruieste-i Harul Tau cel Sfant, iar noua celor ce ne rugam Tie fi milostive auzine si de grab ne miluieste. Ca Milostiv, Bun si Iubitor de oamenii Dumnezeu Esti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Duhului Tau cel Sfant, acum si pururea si in veci vecilor. Amin. 

Catedrala din Elets, in prezent. (2006)

Hristos a inviat!

10 ianuarie. Trei faclii aprinse ale BISERICII, Cuviosul Antipa, Cuviosul Grigorie de Nyssa si Ierarhul Teofan Zavoratul

Prăznuirea Sf.Cuv Antipa Atonitul de la Calapodeşti

Fiind roman de origine, noi ii spunem Sfantul Antipa de la Calapodesti, caci Cuviosul s-a nascut in anul 1816 in satul Calapodesti (comuna Dealul Morii) din jud. Bacau, din parintii dreptcredinciosi Gheorghe si Ecaterina Luchian. Din 1997, in satul sau natal s-a infiintat o manastire spre pomenirea lui. Ca sa ne dam seama de atmosfera din familia in care a copilarit Sfantul, este suficient sa spunem ca tatal sau era diacon in biserica satului, iar mama s-a calugarit mai tarziu, primind numele de Elisabeta.

In Patericul Valaamului gasim scris ca cei doi soti nu au avut copii mult timp, insa, in cele din urma, rugaciunile le-au fost ascultate si Dumnezeu le-a daruit un prunc pe care mama sa l-a nascut fara dureri si care din botez s-a numit Alexandru. Despre copilul Alexandru mai stim ca lua in manutele sale serpi veninosi si, spre mirarea si spaima tuturor, acestia nu-i faceau nici un rau.

La varsta de douazeci de ani, chemat de Dumnezeu, Sfantul s-a indreptat spre Manastirea Neamt, dorind sa se faca monah, insa nu a fost primit, si atunci a intrat in obstea Manastirii Caldarusani de langa Bucuresti. Aici s-a nevoit, ducand o viata plina de lipsuri si de necazuri, vreme de doi ani si tot aici s-a invrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, iar sub povatuirea schimonahului Ghedeon, un pustnic ce petrecea de aproape 30 de ani in apropierea manastirii, a deprins Sfantul rugaciunea mintii.Mai tarziu, la Schitul Brazi, asa cum insusi marturiseste, s-au descoperit, prin minune dumnezeiasca, moastele ctitorului, Mitropolitul Teodosie, care luase cununa muceniciei in anul 1694, fiind omorat de tatari. Despre acest episod Sfantul isi aminteste: “M-am invrednicit eu insumi sa vad si sa sarut aceste moaste, din care iesea un parfum foarte mirositor…” Sfantul Ierarh Teodosie a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe romane in 2003, randuindu-i-se zi de praznuire 22 septembrie.

Spuneam la inceput ca Sf. Antipa este deopotriva cinstit si de greci, mai cu seama de parintii din Sfantul Munte Athos. Ei il numesc cu bucurie Sfantul Antipa Athonitul, caci, avand binecuvantarea staretului de atunci al Schitului Brazi, arhimandritul Dimitrie, el a plecat spre Sfantul Munte Athos.

A vietuit mai intai 4 ani la Manastirea Esfigmenu, avand ascultarea de bucatar. A luat apoi schima mare cu numele Antipa si s-a retras sa vietuiasca intr-o coliba pustniceasca parasita. Nu mica i-a fost mirarea si bucuria cand, in chilia pe jumatate daramata, a gasit intr-un colt o icoana a Maicii Domnului innegrita de fum si de trecerea timpului. Aceasta icoana s-a dovedit a fi facatoare de minuni si sfantul nu s-a mai despartit niciodata de ea. Cu sfatul duhovnicului, Sfantul Antipa a intrat mai apoi in nou formata obste a Schitului romanesc Prodromu, ce se zidea atunci prin grija si osardia parintilor Nifon si Nectarie. Sfantul Antipa, de-acum ieroschimonah, va fi de mare ajutor in ridicarea noului asezamant romanesc de la Athos, fiind trimis in tara ca econom al metocului de la Iasi. De aici el a trimis importante ajutoare la noua ctitorie.

Am mai spus in introducere ca Sfantul Antipa este iubit si venerat si de rusi. Aceasta pentru ca el a mers si in Rusia, strangand si de acolo si trimitand la Athos bogate milostenii, atat de necesare pentru schitul romanesc. A ramas insa in memoria bisericii ruse pentru ca, in 1865, el s-a asezat definitiv la Manastirea Valaam. Astfel rusii il numesc cu drag Sfantul Antipa de la Valaam. Aici a vietuit in post si desavarsita saracie. In chilia lui nu era nici pat, nici scaun. Lunile, miercurile si vinerile de peste an, precum si in cea dintai saptamana a postului Sf. Pasti, nu gusta si nici nu bea nimic, iar in restul zilelor ii era de ajuns mancarea pe care o primea sambata la pranz. Sfantul Antipa si-a cunoscut sfarsitul mai inainte cu trei zile, cand icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului s-a ridicat cu zgomot in aer si, in timp ce restul icoanelor din chilie au cazut, s-a asezat singura pe pieptul Sfantului. Dupa trei zile, in chilia sa de la Valaam, in timp ce ucenicul sau ii citea Acatistul Maicii Domnului, Sfantul Antipa a adormit in pace, in varsta de 66 de ani. Era 10 ianuarie 1882.

Mâna dreapta a Sf.Cuv. Antipa Atonitul se afla la Mănăstirea Suruceni aduse de către IPS Mitropoit Vladimir cu purtarea de grijă şi osteneala Prot. Veaceslav Şpac. Părticele din Moaştele Sfântului se află în Sf. Munte Athos la Mănăstirea românească Prodromu, la Mănăstirea Christiana din Bucureşti, Mănăstirea Calapodeşti, Bacău şi la Mănăstirea Sireţi.

Sfantul Cuvios Grigorie, episcop de Nyssa.

Vasile cel Mare, fratele său Grigore de Nyssa și prietenul său, Grigore de Nazianz, formează în cadrul părinților greci ai Bisericii grupul părinților capadocieni. Grigore de Nyssa este cunoscut prin faptul că în rezolvarea diferitelor probleme de filozofie și teologie a căutat să afle răspunsurile ce erau în perfectă armonie cu credința și în același timp răspundeau cerințelor rațiunii umane. Biserica îl amintește la 9 martie.

S-a născut la Cezareea (Capadocia), în anul 335, din părinți creștini. A făcut parte dintr-o familie numeroasă, dar, spre deosebire de ceilalți nouă frați, el s-a dovedit a fi înclinat spre o viață lumească, voioasă, zgomotoasă: prefera vânătoarea, festivitățile, grupurile vesele în locul studiului și exercițiilor de pietate. Fiind sfătuit de fratele său, sfântul Vasile cel Mare, și de sora sa, sfânta Macrina, a renunțat la modul greșit în care și-a trăit viața. După un anumit timp, în care a predat retorica în școli particulare, a părăsit totul și s-a dus alături de fratele său, care împreună cu prietenul lor Grigore de Nazianz se retraseră în singurătate, pentru a se dedica netulburați studiului operelor lui Origene și ale lui Metodiu din Olimp. A scris primul tratat despre desăvârșirea creștinească: "De virginitate" (Despre feciorie). După împărțirea Capadociei în două provincii, decisă de împăratul Valens, sfântul Vasile l-a desemnat pe fratele său Grigore pentru sediul episcopal din Nyssa. Aici a avut parte de ostilitatea furioasă a arianilor. Trimis în exil, în anul 376, după doi ani a fost rechemat și repus în drepturi. A participat în anul 381 la conciliul ecumenic convocat de Teodosiu. Părinții conciliului, admirând pregătirea sa filozofică și teologică, l-au numit "columnă a dreptei credințe". În anul 394 este prezent la un alt sinod ținut la Constantinopol. Sunt celebre predicile sale în care tălmăcește Sfânta Scriptură și discursurile funebre pentru personalitățile mai de vază din timpul său. Se crede că a murit în anul 395.

În ce constă măreția omului? se întreabă Grigore de Nyssa. Nu în asemănarea lui cu lumea creată, ci în faptul că este făcut după chipul naturii care l-a creat, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă chipul este o însușire "naturală", asemănarea este rodul libertății și al efortului voinței. Așadar, asemănarea este orientarea și mișcarea de bază a chipului spre perfecțiunea lui Dumnezeu. Pentru sfântul Grigore, Moise este exemplul cel mai elocvent al voinței de asemănare cu creatorul deoarece nu se oprește deloc în urcușul său, nici nu-și fixează limite în ascensiunea sa către înălțime, ci, o dată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca treptele acesteia și continuă mereu să urce, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna spre o alta. Asemănarea se realizează progresiv prin intermediul stăpânirii și sublimării simțurilor, cunoașterii lui Dumnezeu, ascezei creștine și rugăciunii.

Sfantul Ier. Teofan Zavoratul, ep. de Tambov.

"Persoana episcopului Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viata lor duhovnicească.

Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Insă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale. Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.

In această privinţă se aseamănă marelui lucrător pe ogorul renaşterii duhovniceşti a poporului rus, Sfântul Tihon de Zadonsk, care a scris tot atât de mult, de bine şi de pătrunzător despre mântuirea sufletului omenesc aflat în mijlocul primejdiilor din această lume păcătoasă.

Dincolo de întreaga înţelepciune duhovnicească pe care o aflăm în cărţile sale stă chipul curat al unui mare ascet. Fiecare cuvânt al Episcopului Teofan produce o impresie foarte puternică fiindcă poartă în el amprenta vieţii sale. Când spune:

„Nu vă lăsaţi atraşi de pământ. Toate sunt coruptibile; numai fericirea de dincolo de mormânt este veşnică, neschimbătoare şi adevărată, şi ea depinde de modul în care ne petrecem viaţa aceasta!"

- atunci ca o mărturie vie a acestei perspective corecte asupra lumii şi a destinului sufletului omenesc stă propria sa lepădare de sine, izolarea sa şi dorinţa de a nu cere nimic altceva de la viaţă decât nevoinţa pentru Dumnezeu.
Episcopul Teofan s-a numit în lume Gheorghie Vasilievici Govorov şi s-a născut pe 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului, unde tatăl său era preot. Astfel, de la primii paşi ai copilăriei sale s-a aflat în Biserică. A studiat mai întâi în şcoala pregătitoare teologică din oraşul Livna, iar apoi la seminarul din Orlov. Oricât de dificile şi aspre ni se par condiţiile de viaţă ale şcolii teologice din vremea aceea, cu toate că uneori erau nemiloase, le-a imprimat elevilor săi o disciplină mentală puternică.

Din 1837 până în 1841 şi-a continuat studiile la Academia Teologică din Kiev. Se poate spune că tânărul student mergea adesea la peşterile Lavrei Pecerskaia din Kiev şi în timpul reculegerilor sale ar fi căpătat contur în el hotărârea de a părăsi lumea. Chiar înaintea absolvirii cursurilor s-a călugărit.

După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alţi monahi proaspăt călugăriţi, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul părinte Partenie. Stareţul le-a spus:

„Voi, călugărilor învăţaţi, care vă asumaţi diverse reguli, nu uitaţi că un singur lucru este cel mai de trebuinţă dintre toate: să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea şi inima ta către Dumnezeu".

La absolvirea cursurilor şi obţinerea licenţei ieromonahul Teofan a fost desemnat ca director provizoriu al Şcolii Teologice Sofia din Kiev; mai târziu a fost director al Seminarului Novgorod, profesor şi ajutor de inspector al Academiei Teologice din Petersburg.

Această activitate pur şcolară nu l-a mulţumit şi a solicitat să fie eliberat din serviciul academic. A fost desemnat membru al Misiunii Ruse din Ierusalim; apoi, ridicat la rangul de arhimandrit, a fost numit rector al Seminarului Olonetsky. Curând a fost transferat la Constantinopol ca prim preot al bisericii ambasadei, apoi chemat la Petersburg pentru a fi numit rector al Academiei Teologice şi inspector de religie pentru şcolile laice din capitală.

Pe 9 mai 1859 a fost hirotonit episcop al Tambovului. Aici a înfiinţat o şcoală pentru fete. In timpul şederii la reşedinţa din Tambov, episcopul Teofan a început să îndrăgească izolata sihăstrie din Vâşa. In vara anului 1863 a fost transferat la Vladimir, unde a slujit timp de trei ani. Aici de asemenea a deschis o şcoală eparhială pentru fete. Slujea la biserică adesea, călătorea mult în eparhie, predica în mod constant, a restaurat biserici şi cu toată inima a fost lângă turma sa, împărtăşind cu ea atât bucurii cât şi necazuri.
In anul 1861 episcopul Teofan era prezent la deschiderea moaştelor Sfântului Tihon de Zadonsk. Acest eveniment trebuie să-i fi produs o puternică impresie, fiindcă avea atât de multe în comun cu Sfântul Tihon. Il îndrăgise mult pe Sfântul Tihon încă din copilărie şi se gândea totdeauna la el cu mult entuziasm, încât atunci când a venit vremea canonizării acestui mare îndrumător şi ocrotitor de suflete bucuria episcopului Teofan a fost inexprimabilă.

In anul 1866 episcopul Teofan a făcut o cerere pentru a fi eliberat din funcţia de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vâşa; şi curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar şi de acea îndatorire.

Ce motive l-au determinat pe episcopul Teofan, aflat în deplină putere, să-şi părăsească eparhia şi să se retragă în singurătate? Diferite sunt firile şi înzestrările oamenilor. Lui îi era greu în mijlocul lumii şi al acelor solicitări în faţa cărora omul trebuie să cedeze ca urmare a naturii sale coruptibile. Bunătatea fără margini a inimii sale, o blândeţe ca aceea a unui porumbel, încrederea sa în oameni şi acceptarea lor – toate acestea arată că nu era potrivit pentru el să trăiască în mijlocul unei lumi a certurilor ireconciliabile şi deşarte. Ii era destul de greu să fie conducător, mai cu seamă într-o poziţie importantă precum aceea de episcop. Increderea îi putea fi înşelată; n-ar fi putut să facă mustrările necesare. Pe lângă acestea, a simţit chemarea de a se dărui cu toate puterile sale scrisului duhovnicesc. Îşi dorea să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu, pe Care Il iubea atât de mult. Dorea ca nimic să nu poată întrerupe totala împărtăşire de Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Şi astfel a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu.

Episcopul Teofan a avut un model pe care l-a păstrat permanent înaintea ochilor: Sfântul Tihon, de care s-a lăsat influenţat încă din tinereţe, şi care de asemenea şi-a părăsit eparhia şi a devenit un mare îndrumător duhovnicesc pentru întreaga Rusie.

In retragerea sa de la eparhie, episcopul Teofan s-a gândit mai mult decât la orice altceva la mântuirea sufletului său, printr-o dăruire totală a fiecărui gând şi răsuflare lui Dumnezeu. Iar cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit în el. Fiind în pustie, nevăzut de oameni, a devenit o personalitate publică de o rezonanţă uriaşă. A căutat doar împărăţia lui Dumnezeu şi i s-a adăugat o mare însemnătate înaintea lumii.

Duminică, 2 iulie 1866, episcopul şi-a luat rămas bun de la turma sa. După slujirea Liturghiei a rostit ultima sa predică, într-o linişte înmormântală, în care putea fi auzit din când în când un plânset înăbuşit. Şi astfel au început 28 de ani de viaţă solitară şi plină de neîntrerupte nevoinţe.

In primii şase ani episcopul a mers la toate slujbele şi Liturghiile de dimineaţă. In biserică stătea fără să se mişte, fără să se încline, cu ochii închişi spre a nu i se distrage atenţia. In zilele de sărbătoare de obicei slujea.

Incepând din 1872, a întrerupt toate legăturile cu oamenii, excepţie făcând protopresbiterul şi duhovnicul său. Nu a mai mers la biserica mănăstirii, ci şi-a construit cu propriile mâini în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Timp de zece ani a slujit Liturghia în această bisericuţă în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în următorii unsprezece ani, în fiecare zi. Slujea complet singur, uneori în linişte, iar alteori cântând.

Părea să nu mai fie un simplu om, ci un înger, plin de smerenie şi blândeţe copilărească. Când cineva venea la el cu diverse probleme, spunea ceea ce era de trebuinţă şi se cufunda din nou în rugăciune. Mânca doar atât cât să nu-şi distrugă sănătatea. Tot ceea ce primea trimitea prin poştă celor săraci, păstrând pentru sine doar atât cât să-şi cumpere cărţile necesare. Din propriile sale cărţi tipărite, care se distribuiau cu repeziciune, nu păstra niciuna, sperând ca în felul acesta să poată fi vândute cât mai ieftin cu putinţă. In puţinele momente când nu se mai îndeletnicea cu rugăciunea, cititul sau scrisul, se ocupa cu activitaţi practice. Picta icoane şi era priceput la sculptura în lemn şi lăcătuşărie.

Episcopul Teofan primea în fiecare zi între douăzeci şi patruzeci de scrisori, şi răspundea la toate. Cu o sensibilitate extraordinară pătrundea starea duhovnicească a expeditorului scrisorii şi răspundea cu căldură, cu limpezime şi în amănunt mărturisirii acelui suflet tulburat.

Scrisorile lui, care au fost date tiparului după moartea sa, uimesc prin prospeţime, sensibilitate, simplitatea şi afectivitatea lor, prin profunzimea sentimentelor sale şi prin grija plină de căldură faţă de credincioşii cărora le scria.

Şi astfel vieţuia el, îndrumând din pustie pe credincioşii care veneau la el de departe, însetând după mântuirea lor.

Ar mai trebui spuse câteva cuvinte despre cărţile episcopului Teofan. Vorbea din experienţă şi în mod sistematic, ca unul care parcursese el însuşi fiecare etapă a creşterii duhovniceşti spre care dorea să-i îndrume şi pe ceilalţi. Printre lucrările sale se găsesc:

Scrieri de teologie morală: Scrisori despre viaţa duhovnicească; Scrisori despre viaţa creştină; Scrisori variate despre credinţă şi viaţă; Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te adaptezi la ea; Calea spre mântuire; Despre pocăinţă, Sfânta împărtăşanie şi îndreptarea vieţii; Despre rugăciune şi cumpătare.

Comentarii la Sfânta Scriptură: Comentarii la Epistolele Sfântului Pavel (toate, cu excepţia celei către Evrei); Comentarii la Psalmii 33 şi 118.

Viaţa episcopului Teofan a trecut nevăzută lumii şi moartea l-a aflat tot în singurătate. In ultimii ani vederea a început să-i scadă, dar nu a abandonat munca asiduă, împărţindu-şi în continuare timpul în acelaşi mod ca până atunci. Seara, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru slujirea Liturghiei de a doua zi. După Liturghie episcopul cerea un ceai printr-un ciocănit în perete. La ora unu mânca – în zilele când nu era post – un ou şi un pahar cu lapte. La ora patru lua ceaiul, iar după aceea nu mai mânca nimic.

Incepând din 1 ianuarie 1891 au apărut câteva nereguli în programul lui. Pe 6 ianuarie ora 4,30 după amiază, ajutorul său de chilie, observând starea de neputinţă a episcopului din ultimele zile (cu toate că scrisese după-amiaza) a intrat în camera sa. Episcopul zăcea mort pe pat. Mâna sa stângă era pe piept, iar dreapta era aşezată ca şi cum ar fi fost pregătită pentru o binecuvântare arhierească.

Trupul mort a rămas timp de trei zile în bisericuţa din chilia sa, iar alte trei zile a fost aşezat în catedrală – şi nu a dat semne de stricăciune.

Când a fost îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, faţa îi era luminată de un zâmbet de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 de ani. A fost îngropat în răcoroasa catedrală Kazan.

In chilia episcopului Teofan totul era extrem de simplu şi sărăcăcios. Pereţii erau goi, mobila veche, un dulap în valoare de o rublă, un cufăr de două ruble, o masă veche, un suport de citit vechi, un pat de fier rabatabil, o canapea din lemn de mesteacăn cu şezuturi tari. Avea un set de unelte de strungărie, tâmplărie, legătorie de cărţi; echipament de fotografiat, o masă de lucru cu fierăstrăul şi o masă de tâmplărie. Avea o rasă de bumbac gri, o panaghie de lemn, o cruce de lemn pentru piept, un telescop, un microscop, un atlas anatomic şi unul geografic.

Apoi cărţile – cărţile fără număr, fără sfârşit, în limba rusă, slavonă, greacă, franceză, germană şi engleză. Printre acestea se găseau: colecţia completă a Sfinţilor Părinţi; o enciclopedie teologică în limba franceză în 150 de volume; istoria Rusiei a lui Soloviev; Istoria universală a lui Schlosser; lucrările filosofice ale lui Hegel, Fichte, Jacobi şi alţii; lucrări despre istoria naturii de Humboldt, Darwin, Fichte şi alţii. Ne revin în memorie cuvintele sale: „Este bine sa înţelegem alcătuirea plantelor, animalelor, mai cu seamă a omului şi legile vieţii; în ele se re velează înţelepciunea lui Dumnezeu, care este mare în toate".

Pe lângă acestea era un număr enorm de icoane, un tablou al Sfântului Serafim de Sarov şi multe alte icoane pictate de episcopul însuşi.

Marele ierarh este ascuns de la noi cu trupul, dar sufletul său este viu în lucrările pline de dumnezeiască înţelepciune pe care ni le-a lăsat. In persoana episcopului Teofan, după cum a spus arhiepiscopul Nicandru de Vilna, avem un învăţător creştin universal, cu toate că nu a ţinut cuvântări; o personalitate publică, cu toate că trăia în pustie; un propovăduitor al Bisericii, care era auzit pretutindeni, cu toate că în ultimii săi ani nu a fost văzut în nici o biserică; un misionar-doveditor al greşelilor sectare, cu toate că nu a păşit în câmpul deschis al activităţii misionare; un sfeşnic strălucitor al învăţăturii creştine pentru credincioşii ortodocşi, cu toate că s-a ascuns de privirea oamenilor; abia având bunurile pământeşti necesare, totuşi îi îmbogăţea pe toţi cu avuţia duhovnicească a învăţăturii sale; necăutând slava pământească trecătoare, totuşi este slăvit acum atât de oameni şi de ştiinţa teologică, cât şi de diferite alte instituţii".

Hristos a inviat!

Sarbatorile de iarna sau sfintele sarbatori?

Sărbătoarea Naşterii Domnului, sau Crăciunul, este precedată, încă din vechime, de şase săptămâni de post, urmate de spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. La trecerea dintre ani, în multe biserici sunt rânduite slujbe de mulţumire ori Sfânta Liturghie, urmate în ziua sărbătorii de citirea Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Ajunul Bobotezei se cinsteşte, totdeauna, cu post aspru şi participarea la serviciile religioase, iar Sfântul Ioan, cu veselie, mai ales de către cei care-şi serbează onomastica.

Perioada la care facem referire, poate cea mai frumoasă şi mai bogată în semnificaţii din cursul anului bisericesc, se caracterizează însă şi printr-o excepţională varietate de obiceiuri, tradiţii şi datini, care de care mai interesante, mai răspândite şi mai apreciate, atât în ţară, cât şi în străinătate. Unele dintre acestea îşi au originea în vremurile dinaintea întrupării Domnului nostru Iisus Hristos şi păstrează vădite influenţe păgâne, altele datează din primele veacuri creştine şi transmit, peste milenii, un tezaur autentic şi inestimabil de colinde, cântări tradiţionale, pricesne, jocuri şi ritualuri, ce preamăresc faptele minunate din istoria mântuirii neamului omenesc. Privindu-le şi ascultându-le, simţim cum ne cuprinde bucuria inefabilă a sărbătorilor şi cum începem a ne odihni "duhovniceşte de ostenelile noastre din anul care expiră", după cum scria preotul şi omul de cultură Gala Galaction (Grigore Pişculescu). Din păcate, în ultimii ani strălucirea duhovnicească a sfintelor sărbători începe să pălească, tot mai mulţi fiind aceia care, influenţaţi de valul sinistru al secularizării, al înstrăinării de Dumnezeu, de Biserică şi de valorile autentic creştine, preiau un limbaj laic şi nu mai scriu în presă ori nu mai vorbesc la radio şi televiziune despre sfintele sărbători, ci despre "sărbătorile de iarnă".


Sărbătorile, golite de conţinutul creştin


Constatăm, astfel, cu tristeţe că în ultimii ani s-au pierdut multe din semnificaţiile creştineşti legate de sfintele sărbători ale acestei perioade de sfârşit şi început de an, rânduind în locul lor un complex de acte, ritualuri şi ceremonialuri care nu mai păstrează şi implicit nu mai transmit mesajul autentic creştin privind vestirea Naşterii Domnului şi scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu, care este îndumnezeirea întregului neam omenesc.

"Am rămas puţini cei ce, din toată inima, întovărăşim caravana magilor din Răsărit şi pe ciobanii din Betlehem, grăbiţi să vie şi să se închine dumnezeiescului Prunc", scria Gala Galaction. Şi tot el continua: "Noi românii, popor creştin şi ortodox, după cum lăsăm pierdute sau nefolosite multe din bogăţiile noastre pământeşti, tot aşa lăsăm neîntrebate şi necercetate multe din bogăţiile noastre pământeşti, tot aşa lăsăm neîntrebate şi necercetate multe din bogăţiile şi leacurile Bisericii", arată Gala Galaction, în "Ziua Domnului".

Bogăţiile şi leacurile Bisericii, adică învăţătura sa mântuitoare, datinile şi cântările duhovniceşti, colindele ce preamăresc Naşterea Domnului şi sosirea Anului Nou sunt înlocuite, din ce în ce mai mult, de colindele laice, acompaniate de instrumente sofisticate şi interpretate cât mai "artistic" cu putinţă, în scopul obţinerii de foloase materiale. S-a renunţat la costumul popular, la traistă, dube, fluier, tricolorul românesc nu se mai pune la rever, la căciulă ori peste cămaşa ţărănească şi au apărut podoabele aşa-zis moderne din beteală, hârtie creponată, globuri sparte etc. Şi darurile tradiţionale: colaci, mere, nuci, cârnaţi, dulciuri, oferite piţărăilor şi colindătorilor au dispărut, acestora oferindu-li-se acum numai bani. Se uită încet că cetele de colindători îi simbolizează pe îngerii care cântau pe cerul Betleemului şi preamăreau Naşterea Pruncului Iisus: "Mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni, bunăvoire" (Luca 2, 14) şi pe păstorii care au devenit, la rândul lor, vestitori ai Naşterii Fiului lui Dumnezeu.


Moş Gerilă în loc de Moş Crăciun


Comuniştii s-au străduit din răsputeri să ne înveţe a cinsti "sărbătorile de iarnă", şi nu sfintele sărbători, şi au încercat vreme de 50 de ani să-l înlocuiască pe Moş Crăciun cu "moş Gerilă", importat din aspra iarnă siberiană, tocmai pentru a deturna atenţia credincioşilor de la conştientizarea învăţăturii creştine că Fiul lui Dumnezeu a venit de la Tatăl ceresc "să se nască şi să crească, să ne mântuiască!".

Pomul de Crăciun nu mai era împodobit înaintea acestei dumnezeieşti sărbători, ci înaintea Anului Nou, iar pluguşorul, frumoasa urare de la începutul anului, când preoţii binecuvântează după rânduială cununa anului, a fost transformat din colindă creştinească într-o urare adresată oficialităţilor, în frunte cu "cel mai iubit fiu al poporului".

Moştenitori ai acestor practici străine duhului autentic de viaţă creştinească şi românească, suntem acum preocupaţi tot mai mult de pregătirile materiale ce se fac pentru perioada sfintelor sărbători, atât de frumoasă, emoţionantă şi bogată în semnificaţii, trăiri şi datini creştineşti, ce trebuie nu numai conservate, ci transmise generaţiilor viitoare.

Bucuria sfintelor noastre sărbători şi praznicelor binecuvântate ale Naşterii Domnului, Tăierii împrejur după Trup a Domnului, Sfântului Vasile şi Anului Nou, Bobotezei şi Sfântului Ioan trebuie să revină în sufletul nostru, însoţită de fiorul sacru al întoarcerii la izvoarele creştinismului, la limbajul bisericesc de altădată, "la tradiţia cristalizată a Bisericii ş…ţ, în care tremură, întâia oară, steaua magilor" (Gala Galaction) şi la primenirea conştiinţei fiecăruia, prin Evanghelie şi Sfânta Spovedanie. Făcând aşa, vom păstra şi vom perpetua spiritualitatea şi identitatea noastră de creştini ortodocşi români, într-o lume atât de zbuciumată, nesigură, împovărată de griji materiale, care pierde adesea legătura cu "izvoarele simţirilor evanghelice", cum scria autorul mai sus citat.

Hristos a inviat!

Minunata TEOFANIE

Luminat si cinstit a fost praznicul ce a trecut, al Nasterii Domnului Hristos, blagoslovitilor crestini, iar mai luminat si mai cinstit este acesta de astazi, caci acolo a aratat steaua pe Hristos cum ca S-a nascut, iar aici marturiseste Tatal din cer pre Cel ce Se boteaza.

La praznicul de astazi cateva intrebari sant trebuincioase a le sti.

Si intai este: pentru ce Hristos, fiind far-de pacate, S-a botezat?

A doua: pentru ce S-a botezat in apa Iordanului si nu intr-alt rau?

A treia: pentru ce S-a pogorat Duhul Sfant pre capul lui Hristos si pentru ce in chipul porumbului?

Aceste 3 intrebari avem astazi foarte de folos a le sti; mai sant si altele, ci noi le lasam pentru lungimea vorbei si vom zice numai pentru acestea, foarte pre scurt. Deci, cati v-ati adunat astazi in Sfanta biserica, pentru ca sa praznuiti praznicul, deschideti-va ochii, nu numai ai trupului, ci si ai sufletului, pentru ca sa pricepeti ce vom sa zicem, ca nu sant lucruri lumesti, ci este taina mare si infricosata, care s-a facut pentru mantuirea omeneasca.

Intrebarea dintai este: pentru ce Hristos, fiind fara de pacate, s-a botezat? Zicem ca botezul este mantuirea pacatelor omului si curatenie de pacatul cel stramosesc, iara Hristos fiind far-de pacate, dupa cum zice proorocul Isaia, pentru ce, dara, S-a botezat? Zicem la aceasta cum ca sant 4 stihii, dintre carele s-au facut omul si toata lumea si iar intru acele stihii, va sa se topeasca omul, pana la a doua venire a Domnului Hristos, dintru care va sa seinchege.

Deci stihia cea dintai si mai de treaba este vantul, ca fara rasuflare nu poate trai omul nici un ceas. A doua stihie si mai inalta este focul, nu numai acesta ce vedem cu ochii si ne slujim cu dansul, ci si focul cel din vazduh. A treia stihie este apa si a patra stihie este pamantul. Deci intr-aceste 4 stihii este omul facut si, pentru caci sant alcatuirile trapului omenesc, era cu cale sa se sfinteasca cu pogorarea Domnului. Deci vantul si focul s-au sfintit cu pogorarea cuvantului lui Dumnezeu, iar pamantul s-a sfintit cand a nascut trupeste in pestera. Si se cadea sa se sfinteasca si apa, de vreme ce este din cele 4 stihii si intr-alt chip nu se putea sa se sfinteasca, de nu S-ar fi botezat Domnul, trupeste, in Iordan, aratandu-se mai vartos si taina cea mai mare a credintei noastre: si alta, pentru ca sa sfarame capetele serpilor, adica a dracilor ce era inapa, dupa cum zice David.

A doua intrebare era: pentru ce S-a botezat Hristos in Iordan si nu intr-alt rau? Zicem si la aceasta ca fiind raul acela sfintit decat alte rauri, pentru minunile ce s-au facut intr-insul, au mers si Hristos iara la acela, care minuni sant acestea: intai, cand a trecut Iisus Navi cu tot norodul jidovesc prin mijlocul apei si nu s-au udat nimeni, pentru ca intrase 12 preoti de tinea chivotul pre spatele lor si apa sa daduse inapoi din porunca dumnezeiasca pana au trecut tot norodul. A doua minune, cand a lovit proorocul Ilie cu cojocul sau apa si s-a desfacut, de au trecut el, cu ucenicul sau, ca pre uscat A treia minune, cand s-au scaldat de 7 ori Neeman boierul, sfetnicul imparatului de la Siria, dupa cuvantul proorocului Elisei si s-a tamaduit de bubele ce avea. A patra minune pe vremea prorocului Elisei, mergand niste oameni sa taie lemne de casa pre langa tarmurile Iordanului, fiind si proorocul impreuna cu dansii, a cazut toporul unuia din coada si s-a inecat in apa; iar Elisei, luand coada toporului si mergand la tarmurile apei, intinse coada spre apa si zise: "Arata, Doamne, minune" si indata sari toporul din apa si se puse in coada, care minune inchipuieste Sfantul Botez dupa cum scrie Sfantul Ioan Damaschin la un tropar al canonului de la inaltarea cinstitei Cruci, la a patra peasna. Deci, pentru aceste minuni S-a botezat si Hristos intr-acel rau.

A treia intrebare este: pentru ce S-a pogorat Duhul si zicem: cand Se boteza Hristos s-au deschis cerurile si a marturisit Tatal pre Fiul? Deci de vreme ce a marturisit Tatal, socotea jidovii ca pentru Ioan s-a facut glasul acela, pentru ca-1 stia ca pre un prooroc si fiu de prooroc si sfant, si pentru ca sa nu zica norodul cum ca lui Ioan ii zice "fiu iubit", pentru aceasta S-a pogorat Duhul Sfant pre capul lui Hristos, de L-au aratat si L-au marturisit Tatal de sus.

  Iar pentru ce S-a aratat Duhul Sfant in chipul porumbului, sa va spui o istorie din Testamentul cel vechi, macar ca o stiti. Cand au facut Dumnezeu potopul si au inecat tot pamantul pacatele omenesti si au sters tot faptul de pe fata pamantului din om pana in dobitoc, s-au mantuit numai Noe, cu toata casa lui, in corabia ce facuse din porunca dumnezeiasca. Si impreuna cu dansul era si din dobitoacele pamantului si din pasarile cerului, dupa cum scrie, mai pre larg la cartea Facerii. Iara dupa ce a incetat apa potopului, a trimis Noe din corabie pre corbul, sa vada, ostoitu-s-a apa potopului, au ba. Iar el mergand si afland starvurile, s-a asazat pre ele si nu s-a mai intors inapoi sa dea veste. Si vazand Noe zabava corbului a trimis pre porumb; iar el fiind pasare curata, n-a vrut sa sada pre tina, ci a luat o ramura cu frunza de maslin in gura si o a dus in corabie si a cunoscut Noe cum sa s-a ostoit apa potopului. 

Deci pentru aceea S-a aratat si Duhul Sfant in chip de porumb pe capul lui Hristos, aratand ca s-a ostoit potopul pacatelor omenesti; si alta, ca porumbul este intreg, adica far-de rautate, zice Hristos la Sfanta Evanghelie.

Iar noi sa avem nadejde buna si far-de indoiala catre Dumnezeu ca, de vom tine poruncile Domnului, aici, intru aceasta viata, vom petrece viata buna si far-de intristare, iar in cea viitoare ne va invrednici si ne va pune in numarul celor drepti, ca sa ne bucuram in vecii nesfarsiti intru acea fericire, laudand si binecuvantand numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, a caruia este marirea si tinerea in veci. Amin.

1Dupa Sf. Antim Ivireanul.

Hristos a inviat!

Nu exista magie alba si magie neagra, cum nu exista nici draci albi si negrii, ci doar negrii si rai, asa si magia, vrajitoria si celelalte sunt negre si rele

Părinte Cleopa, ce este vrajitoria si de câte feluri este?

Prin cuvântul vrăjitorie întelegem invocarea puterii demonice în ajutorul oamenilor, în locul lui Dumnezeu, cu scopul împlinirii anumitor dorinti omenesti. Vrajitoria s-a practicat, atât la poporul evreu in timpul Legii Vechiului Testament, cât si la crestinii din Legea Darului, până in vremea noastra. în Legea Veche a cerut ajutorul diavolului, apelând la vrajitoare, regele Saul, pentru care a fost aspru pedepsit de Dumnezeu. Vrăjitori au fost atât Valaam, cât si cei trei magi care practicau astrologia.

După învătătura Sfantului Nicodim Aghioritul, vrăjitoria se împarte în mai multe părti si anume: Vrăjitoria propriu-zisă prin care se întelege chemarea diavolilor pentru a descoperi oamenilor comori ascunse, lucruri pierdute si altele de acest fel. Ghicirea, al doilea fel de vrăjitorie, prin care unii oameni spun cele viitoare prin semnele din palmă, numită chiromantie si prin alte obiecte (bobi, cărti de joc, cafea etc).

Descântarea, spiritismul, adică chemarea ajutorului diavolilor în camere obscure sau la morminte, pentru a pedepsi pe cei ce suntinviată. Descântătorii pretind că cheamă sufletele mortilor din iad, precum ghicitorii din timpul Proorocului Samuil (I Regi 21,3), pentru a afla cele viitoare sau pentru a se răzbuna pe cineva. în zilele noastre se practică descântecul în rândul credinciosilor, precum stingerea cărbunilor, rostirea anumitor cuvinte amestecate cu rugăciuni, pentru cei bolnavi, care pretind că sunt "vrăjiti" etc.

Ghitia, adică ghicirea sau vrăjitoria prin lucruri sfinte, precum ghicirea prin Psaltire, numită astăzi deschiderea pravilei; ghicirea cu obiectele bisericii, cum ar fi resturi de vesmmte clericale, cheia bisericii, cenusa din cădelnită, scrierea unor nume pe toacă, pe clopote, pe ziduri de biserică, sau introducerea lor in candele etc. Fermecătoria, adică vrăjirea unor tineri spre a se căsători unii cu altii sau a se despărti, prin invocarea ajutorolui diavolesc, numită popular "ursită".

Ghicirea prin măruntaiele animalelor, numită "iconoscopia" în acest fel de vrăjitorie intră si visurile, zodiile, ceasurile bune si rele, ghicirea prin membrele trupului, numită si prevestire (tiuitul urechilor, zbaterea ochiului, mâncărimea palmelor). Baierele prin care se întelege purtarea la mână sau la piept a unor semne satanice, ate, chei, obiecte (amulete) sau bucâti de stofa vopsite spre păzirea de boli, de primejdii si de pagube, după ce mai întâi s-a invocat asupra lor puterea diavolului. Chemătorii de demoni (clindonii) sunt cei ce ghicesc cele viitoare prin chemarea diavolilor. Intre acestia se numără cei ce fac focuri înaintea caselor si sar prin foc, ghicitorii din pântece precum si cei ce ghicesc în măruntaiele animalelor sau iau mana vitelor, vrăjitorie ce se practică în zilele noastre.

Astrologia este o vrajitorie practicată din cele mai vechi timpuri până astăzi. Prin astrologie se întelege ghicirea celor viitoare prin miscările stelelor, planetelor, vânturilor, norilor si ale celorlalte fenomene ale universului. Astrologii pretind că fiecare om are o stea proprie.

lată câteva din cele mai obisnuite feluri de vrăjitorii, unele aproape uitate, altele practicate si în zllele noastre, pe care le combatem si de care trebuie să fugim, fiind iscodiri diavolesti care amăgesc si însală pe multi crestini spre a lor pierzare.

Poate, într-adevăr, sâ ajute diavolul pe oameni prin vrăji, mai mult decât ne ajută puterea si harul lui Dumnezeu?

Să se stie că diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, de a descoperi pagube sau pe răufâcători. Ei nu pot niciodatâ sa facă minuni adevărate, ci numai cu năluciri mincinoase însala pe cei necredinciosi si slabi în credintă. Acest adevar ni-l arată dumnezeiescul părinte loan Gură de Aur, zicând: ,,Nu vezi cum diavolii n-au putut să vindece nici chiar pe vrajitorii si fermecătorii care le slujeau lor, de besicile si de bubele date de Moise în Egipt, si pe tine oare au să te vindece? (lesire 9, 11). Si dacă dracii nu se milostivesc de sufletul tău, cum se vor întrista pentru durerea trupului tău?

Dacă dracii se silesc să te izgonească pe tine din împărătia lui Dumnezeu, cum te vor izbăvi pe tine de boli? Acestea sunt râsuri si basme. Deci nu te amăgi, crestine, că niciodată lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se face cândva doctor. Că mai lesne poate face focul să înghete si zăpada să încălzească, decât diavolul să te vindece pe tine cu adevărat" (Impărtire de grâu,pag.324).

Deci, noi când ne îmbolnăvim sau avem necazuri, sau suntem nedreptătiti, sau avem pagube, sau feciori de căsătorit, sau alte greutăti în familie, să nu mai alergăm la ajutorul diavolului si al slugilor lui, care sunt vrăjitorii si ghicitorii, ci la biserică să alergăm si la preoti, la rugăciune si la post si îndată ne va ajuta Bunul nostru Tată, Care ne-a zidit căci are milă de noi.

Care sunt urmarile pacatului vrajitoriei?

Cei ce fac vrăji si aleargă la vrăjitori, fac un mare păcat împotriva Duliului Sfânt, căci lasă pe Dumnezeu si cer ajutorul diavolilor. Se leapădă de slujitorii lui Hristos, adică de sfintii preoti si se duc la slujitorii satanei. Adică, lasă apa cea vie, preotul si harul mântuirii din Biserică si, pentru interesele lor pătimase si omenesti cer ajutorul vrajmasilor lui Hristos, adică al vrăjitorilor si vrăjitoarelor. Se leapădă de adevăr si primesc în loc minciuna, căci toate cuvintele vrăjitorilor sunt minciună si amăgire diavolească. Un păcat asa de mare împotriva Duhului Sfânt nu se iartă celor vinovati nici în veacul de acum, nici în cel ce va sa vină, după cum spune Hristos, de nu se vor pocăi toată viata. Pentru un astfel de păcat vin asupra celor vinovati, care aleargă la vrăji, tot felul de răutăti si primejdii. Mai întâi, mustrarea constiintei că au lăsat pe Dumnezeu si au cerut ajutor vrăjmasului lui Dumnezeu.

Apoi, este oprirea pe mai multi ani de la Sfanta împărtăsanie, de la 7 pâna la 15, si chiar 20 de ani. Apoi, cei ce cred si aleargă la vrăji, alungă din inima lor darul lui Dumnezeu si aduc în casa si în inima lor duhul diavolului. Apoi, cei ce fac vraji si cred în ajutorul lor, se leapădă de Hristos si se unesc cu diavolul. Apoi, cei ce fac vrăji si aleargă la acestea nu se cade a se mai numi crestini ci apostati. Apoi, cei vinovati de acest greu păcat sunt pedepsiti de Dumnezeu cu boli grele si fară leac, cu suferintă în familia lor, cu pagube si neîntelegere, cu sărăcie si moarte cumplită. Si dacă nu se spovedesc la preot si nu-si plâng păcatul acesta cu lacrimi toata viata, nu se pot mântui.

Vrăjitorii si cei ce cred si aleargă la ajutorul diavolului, dacă nu se părăsesc de aceasta si nu se pocăiesc, "se leapădâ cu totul din Biserică", adică se despart de Hristos si se dau de bunăvoie în mâinile vrajmasului, iar dacă mor în acest păcat, nici nu se îngroapă cu preot; ci, asemenea celor păgâni si lepădati de credintă, spre vesnica lor osândă în muncile iadului. lată urmările grozave ale vrăjitoriei.

Ce canon rânduiesc Sfintii Pârinti vrajitorilor si celor ce aleargă la vrăji?

Cel mai aspru pedepseste pe vrajitori Sfântul Vasile cel Mare. lată ce spune el în canonul 72: "Cel ce se dă vrăjitorilor, sau unora ca acestora, se va canonisi cu canonul ucigasilor". (Sfantul Vasile 72; Sfântul Grigore de Nyssa, 3; Laodiceea, 36). El pune pe vrăjitori în rândul ucigasilor de oameni si a celor lepădati de Dumnezeu, adică îi opreste de cele sfinte de la 10 la 20 de ani. în canonul 65, acelasi Sfânt Vasile cel Mare, zice: "femeia ce va fermeca pe străini si pe ai săi (se opreste de cele sfînte) ani 9 si metanii 500 pe zi.

lar canonul 61 al Sinodului Ecumenic al VI-lea opreste de Sfanta împărtăsanie pe cei ce merg la ghicitori, la cărti de joc si altele asemenea, spre a afla cele viitoare, timp de sase ani de zile. lar "dacă vor stărui în acestea si nu se vor feri de aceste mestesuguri pierzătoare si păgânesti, hotărâm să se lepede cu totul de la Biserică, precum si Sfîntele Canoane învată..." "Sfantul loan Postitorul scurtează canonul vrăjitorilor si al celor ce aleargă la vraji, numai la 3 ani oprire de cele sfinte, dacă se mărturisesc de păcat, dacă îl părăsesc definitiv, dacă tin post zilnic până la orele 3 după masă si fac câte 250 de metanii pe zi.

Dar si Sfanta Scriptură arată cât de greu pedepseste Dumnezeu pe cei ce alergau la vrăjitori, că auzi ce zice: Pe fermecatori nu-i lăsati să trăiască (lesire 22, 18). Si iarăsi zice: Si bărbatul sau femeia, oricare dintre ei se vor face descântători sau vrăjitori, cu moarte să se omoare; pe amândoî cu pietre să-i ucideti că vinovati sunt (Levitic 29, 27) Si iarăsi: Sufletul care se va duce la descântători sau la vrăjitori ca să curvească in urma lor, Eu voi întoarce fata Mea împoiriva sufletului aceluia sî-l voi pierde din poporul lui(Levitic 20, 6).

Vedem că pe împăratul Manase l-a pedepsit Dumnezeu cu robie amară si grea în Babilon, că "trecea pe fiii lui prin foc si facea descântece si felurite vraji si a facut grăitori din pântece si vrajitori si a înmultit a face rău înaintea Domnului, ca să-l înlăture pe el de la împărătie" (II Paralipomena 33, 6) Pe împăratul Saul l-a pedepsit Dumnezeu cu pierderea împărătiei si cu moarte de ocară, pentru că a lăsat pe Dumnezeu si a chemat femeie grăitoare din pântece, urmând ghiciturile ei (I Regi 28, 7) lar pe împăratul Ohozia s-a mâniat Dumnezeu foarte tare, că a trimis să întrebe pe vrăjitoarea din Ecron.

Spuneti-ne mai pe larg despre păcatul ghicirii cu carti sfinte, sau cum se numeste "deschiderea pravilei", care se obisnuieste astăzi la credinciosi.

Vrajirea cu lucruri si cu cărti sfinte este al patrulea fel de vrajitorie si se cheamă "ghitia". Acesti vrăjitori amestecă vrăjile lor cu rugăciuni, cu psalmi si cu alte cuvinte sfinte, adresate către Maica Domnului si către sfmti, ca să poată însela mai usor pe cei slabi în credintă. Acest fel de vrăji îl obisnuiesc mai ales femeile cele rele, bătrânele si tigăncile, pentru a amăgi pe cei slabi la minte.

lată ce zice despre acestea Sfântul loan Gură de Aur: "Tu zici că bătrâna aceea este crestină si omul acela este ghicitor crestin si când descântă sau deschid cartea, nu zic, nici nu scriu alt nume, decât numele lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu si al sfintilor; deci ce rău fac ei? La aceasta îti răspund că pentru aceasta se cuvine mai cu seamă să urăsti pe femeia cea rea si pe acel rău fermecător si ghicitor (din cărti) 5 fimdcă folosesc spre ocară si necinste numele lui Dumnezeu.

Crestini fiind, lucrează ca păgânii. Pentru că si diavolii, cu toate că numesc numele lui Dumnezeu, însă tot diavoli sunt. Unii, voind a se îndrepta, zic că este crestină femeia care a descântat si nimic alta nu zice, fară numai numele lui Dumnezeu. Eu pentru aceea mai vârtos o urăsc si mă întorc de la ea, că întrebuintează numele lui Dunmezeu spre ocară. Numindu-se pe dânsa crestina, se arată pe sine că lucrează cele ale păgânilor" (Hristoitia, op. cit p. 305-320).

Cei ce ghicesc prin deschiderea Psaltirii si a altor cărti sfinte, se opresc de împărtăsanie până la 7 ani, pentru că Psaltirea este o carte sfântă cu multe proorocii în ea, insuflată de Duhul Sfânt si este pentru rugăciune, iar nu pentru ghicit si câstigat bani spre osândă. Acelasi păcat fac si unii preoti care "descid cartea cum se spune în popor, si cad sub grea osândă, atât ei, cât si cei care cer să le deschidă Sfânta Evanghelie.

Pentru ce au căzut crestinii în vrăjitorie?

Pentu că a slăbit în ei credinta si frica de Dumnezeu; pentru că nu se roagă îndeajuns crestinii de astăzi, ca să-si împlinească cererile lor prin rugăciune, iar nu prin ghicire; pentru că nu citesc Slânta Scriptură să vadă ce osândă ajung pe cei vrajitori si pentru că nu merg regulat la biserică, nu se spovedesc în cele patru posturi si nu cer la nevoie sfatul si rugaciunile preotului. Mai aleargă unii crestini la ghicit pentru că au uitat fagăduintele pe care le-au dat lui Hristos la Sfantul Botez, când au spus: Mă lepăd de satana, si de toate lucrurile lui, si de toată slujirea lui... De asemenea, mai aleargă crestinii la ajutorul diavolului când nu li se împlineste cererea lor la Bisericâ sau pentru că uită de moarte si de ziua judecătii lui Hristos.

De aceea, Sfîntii Părinti ne îndeamnă să alergăm numai la Dumnezeu, numai la Biserică si la preoti, iar nu la diavoli si la slugile lor. lar Sfantul loan Gură de Aur ne sfatuieste, zicând: "Vă rog, fiti curati de această înselăciune... si când voiesti a călca pragul casei tale, sâ zici mai întâi acest cuvânt: Mă lepăd de tine, satană, si de cinstirea ta, si de slujirea ta si mă împreun cu tine, Hristoase! Fără cugetarea aceasta niciodată să nu iesi din casă. Aceasta să-ti fie toiag, aceasta armă, aceasta cetate de apărare, si împreună cu aceste cuvinte fa si semnul crucii pe fruntea ta. Că asa, de te vei înarma pretutindeni, nu numai om, ci chiar diavolul de te va întâlni, nu va putea să te vatăme pe tine" (Hristoitia, p. 316-317).

Cum pot crestinii sâ se izbăvească de vrăjitorii si de tot felul de farmece izvodite de diavolul?

Cel ce crede cu tărie în Dumnezeu, cel ce se roagă neîncetat lui Dumnezeu si aleargă regulat la Sfanta Biserică, nu va cere niciodată ajutorul diavolului si al vrăjitorilor, care sunt vrăjmasii lui Dumnezcu.

Deci, cei ce au credintă tare în Dumnezeu, să-I ceară neîncetat ajutorul. lar cei slabi in credintă, care au cerut vreodată ajutorul vrăjitorilor, dacă vor să se mântuiască, mai întâi să se spovedească de acest păcat si să ceară canon. Apoi, să nu mai apeleze la ajutorul satanei în orice nevoie ar fi, ci numai la Dumnezeu să alerge. Apoi să se roage cât mai mult cu rugăciuni si lacrimi din inimă (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 58; leremia 29, 13) si asa cu răbdare si cu credintă se vor izbăvi de vrăji si vor primi darul Duhului Sfânt.

Ce sunt visurile si vedeniile, care este deosebirea între ele si de câte feluri sunt?

Vă răspund cu cuvintele Sfântului loan Scărarul, care zice: "Visul este miscarea mintii în vremea nemiscării trupului. lar nălucirea (vedenia falsă) este amăgirea ochilor, când doarme cugetarea. Nălucirea este iesirea mintii când trupul veghează. Nălucirea este o vedere a ceva fară ipostas (nereal) " ( Filocâlîa vol. IX, Cuvântul 3, p. 75) lată dar ce sunt visele si vedeniile. Ele sunt de două feluri: vise si vedenii bune si rele. lar deosebirea dintre ele este aceasta: Visele si vedeniile bune sunt de la Dumnezeu, prin care se descoperă voia Lui cea mare, numai la cei ce sunt cu totul desăvârsiti si sfinti si care fac poruncile Lui, precum a fost dreptul losif, căruia i s-a arătat Arhanghelul Gavriil în vis, poruncindu-i să fugă cu Pruncul lisus si cu Fecioara Maria în Egipt. Visele bune vin de la îngeri si ne amintesc de moarte si de osândă, iar după ce ne desteptăm, ne îndeamnă la rugăciune si la pocăintă. Dimpotrivă, visele si nălucirile rele sunt de la diavoli, prefacuti în îngeri de lumină sau în sfinti, care ne amăgesc în somn că suntem buni si vrednici de rai; iar după ce ne desteptăm "ne scufundăm în mândrie si în bucurie" (Filocalia vol. IX, Cuvântul 3, p. 76).

Este păcat să creadă crestinii în vise si vedenii?

Spune Sfântul loan Scărarul că "cel ce crede în vise, este asemenea celui ce aleargă după umbra sa si încearcă s-o prindă" Tot el spune, că "diavolii slavei desarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc, ca niste vicleni, cele viitoare si ni le vestesc mai dinainte. lar dacă se împlinesc vedeniile, ne minunăm si ne mândrim cu gândul, ca si cum am avea darul înaintevederii (proorociei). Cei ce ascultă pe diavolul, acestia s-au făcut adeseori prooroci mincinosi. Si mai departe zice: "Diavolii nu stiu nimic de cele viitoare, dintr-o cunostintă de mai înainte, căci si doctorii pot să ne spună moartea de mai înainte". Apoi încheie, zicând" Când începem să credem în visele diavolilor, ei îsi bat joc de noi, chiar când suntem treji.

Cel ce crede visurilor si nălucirilor din somn este cu totul necercat. lar cel ce nu crede nici unora este fîlosof' ( Filocalia, vol. IX, Cuvântul 3, p. 76).

Deci, este păcat să credem în visuri si în vedenii, că prin acestea ne amăgesc foarte usor diavolii si ne aruncă în păcatul cel cumplit al mândriei si al slavei desarte, când omul se încrede în sine mai mult decât în cuvântul lui Dumnezeu. Cu acest mestesug ispititor, diavolul a amăgit pe multi crestini si călugări, aruncându-i apoi în prăpastia pierzării. lar dacă cineva are totusi îndoială de visul sau vedenia sa, să se spovedească la duhovnic si să-i ceară sfatul lui, că prin duhovnic grăieste Dumnezeu.

Din câte pricini se înseala oamenii de vedenii si de visuri desarte?

Din sapte pricini se însală crestinii de vedenii si visuri, ca si cum ar fi de la Dumnezeu, si anume: din mândrie, din slavă desartă, care este prima fiică a mândriei; din cauza mintii slabe si neiscusite a crestinilor, din cauza râvnei nesocotite a unor crestini, care se roagă si postesc mult ca să aibă vedenii, de care spune Sfantul Isaac Sirul: "Cu mare boală boleste cel ce are râvna cea rea" (Filocalia, vol. X, Cuvântul 58). A cincea pricină a amăgirii prin vedenii si visuri este neascultarea de duhovnici si îndărătnicia unor credinciosi, mai ales a celor mândri, din care cauză usor sunt vânati de diavolul; a sasea pricină vine din cauza vietii de sine ascunse a unora si din nemărturisirea curată a gândurilor la duhovnic. lar ultima pricină prin care se însală crestinii cu visuri si vedenii mincinoase este necunostinta de sine si lipsa de citire a Sfintei Scripturi si a Sfintilor Părinti.

Despre acestea spune si înteleptul Sirah, zicând: "Visurile cele rele sunt desertăciune, ca vrajile si descântecele, si pe multi visurile i-au înselat si au căzut toti cei ce au nădăjduit într-însele" (Isus Sirah 34, 1-7) Cel ce crede lesne in visuri si în vedenii, fară multă cercetare si sfat, să se canonisească, la fel cu cei ce merg la vrăji si descântece, adică până la 7 ani să se oprească de la Sfânta împărtăsanie.



Fragment din "Ne vorbeste Părintele Cleopa" vol.4

Hristos a inviat!