DESPRE HAINELE PREOTESTI

Ierom. Dr. Petru Pruteanu:
DESPRE HAINELE PREOŢEŞTI. LECŢIE DE CULTURĂ GENERALĂ


De multe ori am fost întrebat de ce monahii şi preoţii poartă haină neagră şi, totodată, de ce unii o poartă în permanenţă, iar alţii doar uneori. Întrebarea am primit-o de la copii, oameni maturi, jurnalişti, „oameni de cultură” şi chiar „oameni de biserică”. Mulţi nici nu ştiu cum se numeşte această haină, iar alţii nu fac diferenţă între hainele preoţeşti şi veşmintele preoţeşti, pentru că nici DEX-ul nu prea face diferenţă între ele. Biserica însă are limbajul şi tradiţiile ei, iar un om care pretinde că are o anumită cultură generală (nemaivorbind de cei care se pretind a fi „creştini ortodocşi”), trebuie să cunoască aceste lucruri.

În primul rând, trebuie să facem diferenţă între dulamă, rasă şi veşminte. Dulama este haina neagră cu mâneci obişnuite şi, de regulă, încinsă la brâu; rasa este haina neagră mai largă, neîncinsă, şi cu mânecile largi; iar veşmintele clericale (stiharul, epitrahilul, felonul, mânecuţele ş.a.) sunt hainele speciale pe care clericul, în funcţie de rangul său (diacon, preot sau arhiereu), le îmbracă doar la slujbe (peste dulamă) şi a căror culoare se poate schimba în funcţie de sărbătoare şi fastul slujbei.

Haina clericală, numită dulamă, sutană, reverendă (din engl.), caftan (în Basarabia), подрясник (rus), ζωστηκό(gr.), nu este altceva decât haina obişnuită a oamenilor din vechime, numai că de culoare neagră. Până prin sec. VII-VIII toţi bărbaţii din Bizanţ, nemaivorbind de femei, purtau o haină asemănătoare cu cea a clericilor de astăzi. Oamenii din lume, însă, aveau aceste haine de diferite culori, pe când preoţii, şi în special monahii, le aveau doar de culoare neagră, ca simbol al smereniei şi pocăinţei.

Prin sec. VIII, în special prin contactul cu popoarele barbare din nordul Europei, bărbaţii laici au început să poarte şi pantaloni, renunţând treptat la dulame. Clericii însă, deşi au început şi ei să poarte pantaloni pe dedesubt (mai ales în zonele geografice mai reci), au rămas totuşi fideli hainei lungi bizantine, dublată în momente mai solemne de rasă. Dulama niciodată nu a fost considerată o haină festivă, ci mai degrabă una de lucru sau de casă. În public, pe lângă dulamă, clericii trebuiau să aibă obligatoriu şi rasă, tradiţie păstrată astăzi la greci şi ruşi, dar aproape necunoscută la români, care consideră rasa drept o haină exclusiv călugărească, ceea ce nu este corect. Şi ruşii au un obicei incorect din acest punct de vedere, atunci când fraţilor începători din mănăstire (novici/ascultători), la primă etapă le dau doar dulamă, nu şi rasă. Tradiţia athonită însă îmbracă pe dókimos (novice) nu numai în dulamă, ci şi în rasă, făcându-l astfel „rasofor”. În Grecia, dar mai ales în Athos, nu poţi merge la slujbă doar în dulamă, ci trebuie obligatoriu să ai şi rasă.

Se pare că în chiar perioada schimbării „dress cod-ului” la bizantini, Canonul 27 Trulan (anul 691) obligă pe clerici să poarte în permanenţă dulama, iar dacă vreunul iese în public fără dulamă, să fie oprit de slujire timp de o săptămână. Canonul 16 al Sinodului VII Ecumenic (anul 787) interzice ca dulama să fie strălucitoare (a nu se confunda cu veşmintele liturgice, care pot fi strălucitoare!) şi condamnă folosirea parfumurilor de către clerici. Acelaşi canon, citând regula 46 a Sfântului Vasile cel Mare destinată monahilor, sugerează ca haina clericală să nu fie colorată sau pestriţă, generalizând culoarea neagră a hainelor monahale pentru toţi clericii. Cu timpul, „preoţii de mir” (în slavonă „mir” = „lume”, adică preoţii din lume, căsătoriţi) au început a purta şi haine de alte culori, dar aceasta este o excepţie tolerată, nu o regulă. Regula rămâne culoarea neagră.

Mai ales după perioada turcocraţiei şi a ciumei comunist-ateiste, s-a generalizat obiceiul ca preoţii căsătoriţi să nu poarte dulama în toate împrejurările, atunci când sunt în sânul familiei sau fac un lucru fizic la care ar fi împiedicaţi de o haină mai lungă. Monahii, însă, poartă dulama în permanenţă, chiar şi atunci când dorm. Regulile monahale permit monahului să lase dulama doar atunci când călugărul / călugăriţa este în regim de spital şi tratamentul medical aplicat împiedică purtarea hainei monahale.

Mai adăugăm că monahii, atât femeile cât şi bărbaţii, trebuie să aibă în permanenţă capul acoperit. Cu timpul, obiceiul a fost extins şi pentru „preoţii de mir”, deşi nu există argumente teologice sau duhovniceşti pentru a le impune şi lor această regulă. Acoperemântul capului la monahi şi preoţi se numeşte „potcap / culion” (mai popular „fes”) sau „scufie”, iar forma şi mărimea acestuia diferă de la o ţară ortodoxă la alta, toate fiind de culoare neagră. Baticul special al călugăriţelor se numeşte „mandelă” (la greci) şi „apostolnik” (la ruşi); călugăriţele din Biserica Ortodoxă Română au un acoperemânt special (destul de incomod) care constă dintr-o scufie îngustă prinsă cu un batic mai special. Se pare că îmbrăcămintea purtată de călugăriţele din Grecia este cea mai simplă, cea mai comodă şi, evident, cea mai tradiţională.

Alt element distinctiv al clericilor este că pe deasupra rasei, în momente festive, preoţii pot avea cruce, iar arhiereii engolpion/panaghie. Începând cu sfârşitul sec. XIX, în Biserica Rusă, mai apoi și în cea Georgiană, toţi preoţii poartă cruce la gât (ele fiind de trei feluri, în funcţie de rangul preotului: de argint, de aur sau cu pietre scumpe). În celelalte Biserici Ortodoxe purtarea crucii este o distincţie specială care se dă doar unor preoţi (după anumiţi ani de slujire sau dacă are vreun rang administrativ) şi este purtată doar la slujbe sau manifestări solemne, fără a face diferenţă între formele sau materialul din care este confecţionată crucea.

Engolpionul arhieresc este un medalion de formă ovală, care are icoana Maicii Domnului, a lui Iisus Hristos sau scena vreunui Praznic împărătesc: Naşterea, Botezul sau Învierea Domnului. Dacă engolpionul (din greceşte: obiect purtat la piept) o reprezintă pe Maica Domnului, acesta poate fi numit „Panaghie” (din greceşte Atotsfânta), iar obiceiul rusesc de a numit orice engolpion „panaghie” este greşit.

Sursa: http://www.teologie.net/2012/03/26/despre-hainele-preotesti-lectie-de-cultura-generala/

Hristos a inviat!

Duminica a doua din Sfantul si Marele Post

Duminica Sfantului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului

HARUL DUMNEZEIESC NECREAT SI VEDEREA LUMINII DUMNEZEIESTI - CUVANT DE INVATATURA AL PREASFINTITULUI PARINTE AMBROZIE, EPISCOPUL GIURGIULUI, LA DUMINICA A DOUA A POSTULUI MARE (A SFANTULUI GRIGORIE PALAMA)
Iubiti credinciosi,
Daca in prima duminica a Sfantului si Marelui Post Biserica sarbatoreste biruinta Ortodoxiei prin afirmarea cultului sfintelor icoane, cea de-a doua duminica, numita a Sfantului Grigorie Palama, este marcata cea de-a doua biruinta a Ortodoxiei, prin invatatura despre harul dumnezeiesc necreat si vederea luminii dumnezeiesti.

Aceasta biruinta se leaga de numele Sfantului Grigorie Palama, desi nu el este autorul acestei invataturi. Ea apartine Bisericii lui Dumnezeu si este revelata in Sfanta Scriptura, transmisa de Sfintii Parinti, pastrata vie si traita in dogma si traditia de rugaciune a Bisericii. Sfantul Grigorie Palama este cel care a reafirmat-o cu tarie atunci cand rationalismul parea sa se transforme intr-o noua erezie, falsificand credinta cea dreapta. In invatatura despre lumina dumnezeiasca isi are fundamentul practica rugaciunii inimii sau chemarii numelui lui Iisus Hristos, cunoscuta atat monahilor, cat si celorlalti credinciosi ai Bisericii Ortodoxe.

Intre aceste doua sarbatori exista o legatura profunda, iar randuirea lor la inceputul Sfantului si Marelui Post dezvaluie semnificatii adanci ale acestuia. Daca temeiul zugravirii icoanelor este intruparea Fiului lui Dumnezeu, prin care Cel Nevazut se face vazut, luand chip de rob, credinta in vederea luminii dumnezeiesti se intemeiaza pe faptul minunat al schimbarii la fata a Domnului. Fiul lui Dumnezeu, smerindu-Se sub chipul omului, isi arata slava ucenicilor Sai, iar ucenicii contempla cu ochi trupesti, dar induhovniciti, slava lui Dumnezeu.

Intreaga lucrare dumnezeiasca a venirii si petrecerii Fiului lui Dumnezeu in lume are in vedere apropierea omului de Dumnezeu. Dumnezeu se pogoara intr-atat incat se face asemenea omului, pentru a-l castiga pe om la asemanarea cu El, asa cum spune Acatistul: "cu asemanarea chemand pe cel asemenea". Trebuie sa intelegem, deci, cele doua evenimente amintite, intruparea si schimbarea la fata a Domnului Iisus Hristos in perspectiva planului dumnezeiesc privitor la om. Sensul comun care se descopera in aceste doua momente este ca nu numai sufletul, ci si trupul omului participa la cunoasterea lui Dumnezeu si la impartasirea de El. Trupul omenesc devine trupul lui Dumnezeu si aceluiasi trup Dumnezeu isi arata slava.

De ce sunt aceste sarbatori asezate la inceputul Postului Mare? Am inteles Duminica Ortodoxiei, a sarbatorii sfintelor icoane, ca pe o revarsare de lumina in viata noastra, aratandu-ne ca postul curatitor pentru suflet si trup este calea noastra de transfigurare, pentru a ne imbraca in lumina invierii, asemenea sfintilor din icoane. Duminica Sfantului Grigorie Palama intareste faptul ca postul inseamna iluminare. In disputele cu umanistii, care nu credeau decat intr-o cunoastere rationala a lui Dumnezeu, Sfantul Grigorie Palama marturiseste ca dobandirea lui Dumnezeu si petrecerea cu El nu sunt cu putinta daca omul nu se curateste prin implinirea poruncilor si prin asceza. Cunostinta dobandita pe cale rationala nu este curatitoare de patimi, de aceea Sfantul Grigorie Palama a marturisit, urmand invataturii Sfintilor Parinti, ca vederea duhovniceasca incepe prin curatirea vietii. Daca Dumnezeu S-a aratat trupului si sufletului pentru ca acestea, unite, sa-L poata cunoaste, inseamna ca si trupul si sufletul trebuie sa se curateasca impreuna de toate intinaciunile pentru a-L vedea cu adevarat pe Dumnezeu si nu inchipuiri ale mintii omenesti.

Asa cum explica un parinte contemporan, in timpul primelor doua saptamani ale Postului Mare viata ascetica apare drept" o adevarata marturisire dogmatica" (Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Deisis, Sibiu, 2000, p. 330), pentru ca postind marturisim credinta in intruparea si schimbarea la fata a Domnului, prin care Hristos a indumnezeit trupul omenesc si 1-a facut partas slavei Sale.

Dupa cum am mai spus, primele doua duminici din Postul cel Mare sunt sarbatorile biruintei Ortodoxiei: prima impotriva iconoclasmului, a doua impotriva umanismului filosofic, iar noi trebuie sa le serbam de fiecare data cu toata bucuria si maretia care se cuvin unor astfel de biruinte. Ele sunt momente de mare triumf, dar nu lasa loc de triumfalism, pentru ca dreapta credinta nu este meritul nostru, ci darul nepretuit al lui Dumnezeu. Cu puterea Lui credinta a rasturnat si a biruit cugetarea lumeasca. Sarbatorile acestei biruinte contin pentru noi o porunca mantuitoare: cugetarea noastra lumeasca trebuie biruita de credinta adevarata si curata in Dumnezeu. Postul este, mai mult decat orice alta perioada, prilejul pentru o astfel de biruinta.

I-am sarbatorit in aceasta saptamana pe Sfintii 40 de Mucenici din Sevasta. Ei sunt intruchiparea puterii de a rezista lepadarii de credinta in Dumnezeu. Si daca Parintii spun ca fiecare pacat pe care il savarsim este o lepadare de Dumnezeu, intelegem de ce in sprijinul credintei noastre, atunci cand ne luptam cu pacatele, Dumnezeu ni-i trimite pe mucenici. Ei, ca si Sfantul Grigorie Palama, sunt icoane ale credintei biruitoare impotriva faptelor, impotriva cuvintelor, impotriva gandurilor pacatoase. Ei ne sunt daruiti de Dumnezeu pentru a avea in ei pilde adevarate, caci noi, cei nedesavarsiti suntem, paradoxal, si biruitori, prin credinta noastra, si biruiti, prin micile sau marile lepadari zilnice, care sunt pacatele.

Toti marturisim, fara sa mintim, "Cred, Doamne" si cu toate acestea sunt pacate pe care le facem in fiecare zi, de cele mai multe ori fara sa ne dam seama. Nu cadem pentru ca nu avem credinta, ci cadem pentru ca nu ne lucram credinta, pentru ca nu o punem in fiecare gand, in fiecare cuvant si in fiecare fapta. Pentru ca nu ne statornicim credinta in fiecare privire si in fiecare dorinta, in fiecare gand si in fiecare aspiratie. Aceasta inseamna pentru noi "lepadare de credinta" atunci cand savarsim pacatele, chiar si cele asa-zis "mici", obisnuite, sau mai ales in cazul lor. Ne lepadam de credinta noastra pentru ca nu o transpunem in fiecare fapta a trupului si a sufletului si o lasam astfel sa amorteasca si sa moara.

Impotriva unor astfel de lepadari si pentru biruinte ca acelea ale sfintilor sunt randuite postul si praznicele duminicale care preced Sfintele Pasti. Ele inseamna vadirea mai limpede a credintei prin faptele, cuvintele si gandurile noastre, oglindirea ei in lucrurile care ne definesc viata zilnica: in hrana, in somn, in osteneli, in faptele de milostenie, in cuvintele de rugaciune, in gandurile de pocainta.

Este timpul cel mai mare vrajmas al nostru? Postul este ocazia noastra de a-l birui, umplandu-l cu intovarasirea noastra cu Hristos. Este gandirea noastra ingradita de neputinte trupesti si sufletesti? Iata, Postul cel Mare este sansa de a birui prin dreapta credinta orice stramtorare. Sunt sufletul si trupul nostru doi tovarasi dezbinati din cauza tendintelor contrare, care incetinesc avantul dupa Dumnezeu? Postul Pastilor si Duminica Sfantului Grigorie Palama sunt prilejul reunirii lor prin credinta ca Dumnezeu S-a intrupat si Si-a aratat oamenilor slava, pentru a nu lasa moartea sa-i rapeasca iubirii Sale.

Este vremea sa ne lipsim de hrana cea trecatoare, care imbuiba si creste in noi patimile, de dragul hranei ceresti, care nutreste virtutile, curatia, rugaciunea, dragostea de Dumnezeu si de semeni. Pentru belsugul de har pe care Dumnezeu il revarsa peste noi, putem spune ca postul inseamna saturare si desfatare.

In cea de-a treia duminica a Postului Mare Biserica a randuit inchinarea Cinstitei si de Viata Facatoarei Cruci. Privind spre cel de-al treilea popas duhovnicesc de pe calea Sfantului si Marelui Post, sa luam cu noi o stihira care s-a citit in aceasta saptamana: "Vremea postului este vesela. Pentru aceasta saturandu-ne destul de curatia cea luminata, de dragostea cea curata, de rugaciunea cea luminoasa si de alte multe virtuti, sa strigam luminat: Cruce a lui Hristos preasfanta, ceea ce ai odraslit desfatarea vietii, invredniceste-ne pe toti a ne inchina tie cu inima curata, dandu-ne iertare si mare mila".

PS. DR. AMBROZIE

Sursa: episcopiagiurgiului.ro

Despre păcat şi boală

Vindecarea slăbănogului din Capernaum:

Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

(Marcu 2, 1-12. Duminica a doua din Postul Mare, a Sfântului Grigorie Palama)

R Radulescu: La Mântuitorul Hristos este adus un slăbănog pentru a fi vindecat. Un paralizat ţintuit la pat, căruia Hristos ii oferă iertarea păcatelor. Părinte Constantin, de ce se îndreaptă Hristos, în primul rând, spre acest tip de neputinţă, şi nu spre ceea ce oamenii voiau imediat, adică vindecarea lui trupească? Işi puseseră nădejdea că-l vor duce înapoi pe picioarele lui, adică vindecat. De ce nu răspunde direct dorinţei lor?

Pr. Coman: Din cel puţin două motive. Aşa cum am văzut şi în alte dialoguri ale noastre, Mântuitorul Hristos nu se poate identifica cu viziunea, cu opţiunea, cu perspectiva omenească, care atunci când nu este rătăcită, este cel puţin limitată. In al doilea rând, pentru că oamenii nu înţelegeau lucrul esenţial, şi anume că suferinţa fizică, boala, este provocata de suferinţa duhovnicească, de păcat. Mântuitorul Hristos o spune în nenumărate rânduri, iar marele teolog al Bisericii primare, Pavel, dezvoltă această temă în epistolele sale. La fel şi Biserica, aceasta propovăduieşte de-a lungul veacurilor şi îşi rânduieşte întreaga activitate având la bază acest adevăr fundamental, conform căruia cauza suferinţei şi a bolii trupeşti este boala sufletească, adică păcatul. De aceea, Hristos nu numai că nu evită sau nu ocoleşte împlinirea cererii lor, dar merge mai adânc, adică vindecă mai întâi cauza neputinţei trupeşti, păcatul, şi după aceea ridică şi suferinţa trupească.

R Radulescu: Părinte profesor, legătura dintre păcat şi suferinţa umană este o idee tot mai respinsă astăzi. Când spun aceasta, am în vedere un fapt real. De curând, un preot catolic din Austria, care urma să fie promovat episcop, a fost retras de la această promovare, pentru că a afirmat că în America uraganul a fost pedeapsa divină pentru păcatele care se întâmplau în zona afectată. Declaraţia lui a scandalizat o lume întreagă, întreaga lume catolică a reacţionat, nefiind de acord cu legătura dintre nenorocirile care se întâmplă în lume şi păcatele oamenilor. Oamenii refuză această viziune. De ce am ajuns aici?

Pr. Coman: Explicaţia este simplă: Biserica, sau mai bine zis oamenii Bisericii, au început să se ruşineze de propria Evanghelie în faţa ofensivei şi presiunii civilizaţiei materialist-raţionaliste, în faţa unei lumi care se amăgeşte pe sine, nu numai legitimând păcatul, ci mândrindu-se cu el, ridicându-l la rang de filozofie de viaţă. Măsura în care cedează acestei presiuni şi renunţă la perspectiva teologică asupra lumii, este măsura în care Biserica se secularizează. Căderea morală este consecinţă a căderii teologice. O să ajungă să se ruşineze cumplit oamenii Bisericii, dacă nu au ajuns deja, constatând că oamenii de ştiinţă şi analiştii realităţilor politice sau economice recurg la explicaţii morale pentru a dezlega cauzele crizei prin care trece lumea în anii aceştia, iar dânşii se jenează de ele.

In numele Evangheliei Mântuitorului Hristos şi consecvenţi cu viaţa Bisericii, noi nu putem să nu vedem şi să nu mărturisim faptul că degradarea morală – păcatul – este cauza crizelor de orice fel. Evanghelia se poziţionează evident şi ferm în opoziţie cu tendinţele majore dominante în lumea de astăzi: fie că este vorba despre supralicitarea obsesivă a plăcerilor materiale şi trupeşti, fie a suficienţei de sine a sistemelor de organizare şi asigurare economică, fie de creditarea soluţiei financiare până la subjugarea asfixiantă faţă de ea, fie de alunecarea spre un individualism atroce şi sinucigaş, fie de exacerbarea mizei vizibilităţii, prin publicitate şi propagandă, adică printr-o deşănţată şi fără limite laudă de sine, etc.

In aceste condiţii, mai ales când lumea despre care vorbeam mai sus pare că trăieşte semnalele puternice ale zgâlţâirii din temelii a propriului edificiu, pare cu totul ciudat ca Biserica să se afle investind furibund în întărirea instituţional-organizatorică, în soluţia financiară şi economică, în eficienţa aparatului administrativ şi în profesionalismul individual, în vizibilitate şi în propagandă.

Din lumea ştiinţifică, profundă şi serioasă, ne vin mesaje care confirmă relaţia dintre lumea duhovnicească şi lumea materială, dintre suportul duhovnicesc al vieţii umane şi expresia ei materială, care confirmă unitatea indestructibilă între cele două. Confirmă mai ales faptul că suportul ultim al lumii este unul energetic, informaţional, că tot ceea ce se întâmplă la nivel duhovnicesc provoacă lumea din afară şi influenţează mersul lumii din afară.

Miza cea mare este la nivelul atitudinii, al duhului lăuntric, al gândului, al intenţiei celei mai intime. Acolo este totul. Iar dacă ne jucăm cu dedublarea, adică una avem în inimă şi în gând, şi alta arătăm celorlalţi, avem de-a face cu cel mai grav păcat sau eşec, pe care-l înfierează Mântuitorul Hristos, de la un capăt la altul al Evangheliei Sale, adică ipocrizia. Mântuitorul nu se ocupă de păcatele grosiere, de care ne ocupăm noi: furtul, minciuna, băutura, lăcomia, ci se ocupă de făţărnicie, adică, de neconcordanţa între ce este în sufletul nostru şi ceea ce se manifestă în afară.

Lumea s-a dezvoltat pe o bază ipocrită. Săptămânile trecute m-am întâlnit cu un prieten grec, care trăieşte în Anglia şi se mişcă în lumea finanţelor. Imi spunea că sistemul a căzut pentru că este ipocrit, pentru că este un sistem mincinos. Pozează în ceva, dar este de fapt altceva. Sugerează încredere deplină, dar încrederea nu are suport, sugerează respect pentru cetăţeni, dar, de fapt, slujeşte exclusiv propriile interese, sugerează cultivarea valorilor înalte ale omenirii, dar se închină, de fapt, celor mai josnice dintre valori.

Starea pe care o edificăm inlăuntrul nostru, aceea contează. Aceea este lumea reală. Ce vedem noi este chipul ipocrit al lumii. Dincolo de faptul că nu edifică pe nimeni o astfel de atitudine, mai devreme sau mai târziu, ea iese la suprafaţă.

Dacă noi zidim în noi răutatea, oricât am ţine-o ascunsă sau am înfrumuseţa-o, la un moment dat se va manifesta. Dimpotrivă, dacă edificăm blândeţea, răbdarea, bunătatea, iertarea, înţelegerea, pacea, jertfelnicia, oricât ar părea că nu au succes în lumea aceasta ofensivă, vor birui. De aceea spune Hristos că nu vor moşteni pământul oamenii răi şi ofensivi, rapace şi inteligenţi, ci cei blânzi. In ciuda tuturor evidenţelor!

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Hristos a inviat!

PRIMA SAPTAMANA A POSTULUI MARE

PVECERNITA MARE, RANDUIALA SI CANTARILE PE NOTE (special ptr. prima saptamana din post).

LUNEA CEA CURATĂ – TOATĂ SUFLAREA ORTODOXĂ ÎN BISERICI LA SLUJBA PAVECERNIŢEI MARI CU CANONUL CEL MARE AL SFÂNTULUI ANDREI. CEI CARE DIN MOTIVE BINECUVÂNTATE NU POT AJUNGE LA ACEASTĂ SLUJBĂ O POT CITI ÎN CASELE LOR ÎN LOCUL RUGĂCIUNILOR DE SEARĂ ( de aici).

Hristos a inviat!

25 februarie. Pomenirea Sfantului Marelui Mucenic ALEXANDRU Romanul, din Drizipara

Slujba Sfantului Mucenic ALEXANDRU Romanul - 15 FEBRUARIE

Actul Martiric Sfantului Mucenic ALEXANDRU Romanul.



Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Maximian şi a ighemonului Tiberian din cetatea Cartagena. Fiind el silit să jertfească idolilor, a refuzat aceasta, defăimând cu multe cuvinte aspre pe ighemon. Pentru care a fost chinuit mult şi apoi dus la Cartagina unde a fost chinuit din nou. Ajungând în cele din urmã în Tracia, i s-a tăiat capul şi aşa a luat cununa muceniciei.



Pentru mai multe detalii despre viata Sfantului in format text consultati ,, Actele Martirice, vol. 11; din 1982 ''.

Hristos a inviat!

23. februaire. Sfanta GOROGNIA, indrumatoarea femeilor

Astăzi, 23 februarie, Biserica Ortodoxă o prăznuieşte pe Sfânta Gorgonia. Asemenea atâtor sfinţi care, smeriţi, rareori se lasă amintiţi, pilda vieţii acestei femei este unică şi încântătoare. Soră a unuia din stâlpii de neclintit ai Bisericii, Sfântul Grigorie Teologul, Sfânta Gorgonia nu a fost cu nimic mai prejos în sfinţenie fratelui ei.

Fiică delicată şi ascultătoare, soţie iubitoare, mamă desăvârşită şi creştină dedicată întru totul ajutorării aproapelui, Gorgonia este un model măreţ al oricărei femei creştine. Din smerenie, a lăsat ca istoria să n-o amintească decât în puţine locuri. Sfânta Gorgonia nu ne este cunoscută decât din necrologul pe care fratele ei, Sfântul Grigorie Teologul, i l-a închinat şi dintr-o notiţă a "Vieţii Sfântului Grigorie de Nazianz". Nu cunoaştem precis data naşterii sale, întrucât ne lipsesc cu totul indicaţii în această privinţă, dar ştim că a văzut lumina zilei în orăşelul Arianz, ca şi fraţii săi, şi a dus o viaţă scurtă, trăind în preajma anilor 336-373.

Aparţinea unei familii în care împlinirea sfinţeniei era o normă pentru fiecare dintre cei cinci membri ai ei. Tatăl, Grigorie, zis "cel bătrân", episcop de Nazianz, soţia sa, Nona, şi cei trei copii ai lor: Grigorie, cel numit mai apoi Teologul, Chesarie şi Gorgonia, au primit cu toţii darul sfinţeniei, potrivit râvnei deosebite pe care a avut-o fiecare dintre ei pentru a gândi, a vorbi şi a acţiona doar după poruncile lui Dumnezeu.

Având ca tată un episcop şi ca mamă o femeie desăvârşită, Nona, iar ca frate un tezaur de ştiinţă şi de credinţă ca Sfântul Grigorie de Nazianz, nu i-a fost greu Gorgoniei să ducă o viaţă plină de cuviinţă, evlavie şi lumină. Totuşi, ea era mai presus decât toţi ceilalţi în ceea ce priveşte cântarea înţeleaptă a psalmilor, citirea şi explicarea Sfintelor Scripturi, precum ne spune chiar fratele său, cinstitul Grigorie. Avea o memorie ageră, un suflet drept şi luminat, iar genunchii ei aveau pielea întărită de mulţimea privegherilor în care se închina până la pământ şi a rugăciunilor purificate de lacrimi.

O soţie şi o mamă cum se găseau puţine în vremea ei

"Fiica Nonei era o fântână de virtuţi", spunea reputatul nostru patrolog, pr. Ioan G. Coman. Gorgonia a fost o soţie şi o mamă cum se găseau puţine în vremea ei. Niciodată şi nicăieri în creştinism o femeie nu a mai reuşit să atingă o asemenea desăvârşire, deşi era căsătorită, a născut cinci copii şi a întâmpinat aproape aceleaşi greutăţi pe care le întâlnim şi noi, cei mai simpli dintre creştini. Gorgonia s-a bucurat de o curăţie care a înălţat-o până la Mântuitorul lumii şi a logodit-o cu El, încât fratele său, Grigorie, nu ezită să-i exalte nobleţea, nobleţe nu dobândită din naştere, ci de la Duhul în Hristos. Pentru fratele său mai mare, Gorgonia era "sinteza prin excelenţă a celor mai frumoase calităţi omeneşti". Precum ne mărturiseşte în cuvântul pe care i l-a închinat la înmormântarea sfintei, ea era o "arcă plină de hărnicie, de pudoare şi de înţelepciune; era realizatoarea celor mai înalte virtualităţi ale făptuirii şi destinului nostru, întrecând prin frumuseţea puţin comună a sufletului său majoritatea femeilor".

Gorgonia s-a căsătorit la vremea cuvenită, asemenea mamei sale Sfânta Nona, cu un păgân, pe care - ca şi aceasta - îl converteşte la învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos. "Lucrul cel mai frumos şi mai nobil, spune Sfântul Grigorie despre toate acestea, a fost că ea şi-a atras şi soţul în preocupările sale, făcându-şi-l nu stăpân absurd, ci un bun şi împreună-slujitor. Nu numai atât, dar însuşi rodul trupului ei, copiii, i-a făcut rod al duhului, afierosind lui Dumnezeu întreaga lor casă, ca pe un singur suflet. Ea şi-a făcut din căsătorie un monument de laudă, prin felul frumos şi graţia în care a trăit".

Era o femeie frumoasă şi aparţinea unei familii înstărite, dar nu a devenit roaba luxului, ci chiar dispreţuia toate podoabele exterioare. Nu vedea nici o găteală mai de preţ decât numai caracterul şi strălucirea ei interioară. "O singură roşeaţă îi plăcea: aceea a pudorii şi o singură albeaţă: aceea a cumpătării. Sulemeneala, dresurile le lăsa pe seama celor de la răspântii şi pe seama tuturor acelora de care pe drept cuvânt se cuvine să roşeşti", mai spunea Sfântul Grigorie. Podoaba cea mai de preţ a ei era virtutea sub toate formele şi manifestările ei.

Nici un străin sau sărman nu rămânea în afara casei sale. Iubirea de care a dat dovadă pretutindeni i-au atras numirile de "mamă a orfanilor", "vedere a celor orbi" şi "acoperământ al celor săraci". Îngrijea de cei şchiopi şi toată ziua căuta pe cei sărmani. Casa şi averile ei le împărţea zi de zi cu cei în nevoie, dar cel mai de preţ lucru era că nu făcea nimic la vedere, ci toate în ascuns, pe cât putea, ca să nu le vadă oamenii, ci numai Dumnezeu, care vede cele ascunse. N-a lăsat nimic în urma ei pe pământ, decât trupul, iar moştenirea lăsată copiilor a fost credinţa, îndurarea şi faptele cele bune şi plăcute lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie, fratele său, i-a închinat versuri

Se spune că într-una din zile, sfânta s-a îmbolnăvit de o boală neobişnuită, încât şi doctorii se arătau neputincioşi şi nu se arătau capabili să îi tămăduiască slăbiciunea. Cu toate acestea, Gorgonia a alergat către Dumnezeu, având credinţa că El o va vindeca. Aşteptând venirea nopţii, când nimeni nu o putea împiedica, s-a dus înaintea Sfântului Altar şi a început să strige către Dumnezeu spre ajutor. Asemenea femeii păcătoase care s-a atins de poala hainei lui Hristos şi s-a vindecat de scurgerea de sânge, Gorgonia şi-a apropiat cu sfială capul de Sfânta Masă şi cu lacrimi, precum a udat desfrânata picioarele Mântuitorului, a udat şi ea Sfânta Masă, zicând că nu se duce de acolo, până nu îi va dărui Dumnezeu sănătatea. Apoi, după ce şi-a umplut tot trupul de lacrimi, a simţit harul lui Dumnezeu cum a acoperit-o şi a plecat îndată de acolo tămăduită.

Înţeleptul Solomon, în cartea Pildelor, laudă pe femeia aceea care stă şi se linişteşte în casa ei, iubeşte pe bărbatul său şi se sârguieşte la lucrul său. Multe altele spun pildele pentru lauda unei cinstite şi înţelepte femei ca aceasta. Însă lucrurile spuse de Solomon sunt cuvinte mici şi neînsemnate când vine vorba de Sfânta Gorgonia, cea preacinstită şi preaînţeleaptă. "Cine, mai mult ca ea, a pus casa ei la dispoziţia celor ce trăiau după Dumnezeu, şi le-a făcut o primire frumoasă şi plină de liberalitate? Cine a întins celor lipsiţi o mână mai generoasă?", se întreba chiar cinstitul său frate. Vorbind de clipele trecerii la Domnul a surorii sale, Sfântul Grigorie i-a închinat versuri de o rară frumuseţe. Spune el că "în armonia corurilor îngereşti, contemplând splendorile divine" de care dorise "să se desfete", ultimele ei cuvinte ar fi fost: "În pacea Ta, Doamne, vreau să dorm şi să mă odihnesc!"

Deşi înconjurată în timpul vieţii de giganţi ai sfinţeniei, Sfânta Gorgonia a ştiut să privească în adâncul fiinţei sale şi să găsească propria cale prin care să-l slăvească pe Dumnezeu în cel mai profund mod cu putinţă. Fie ca noi, prin mijlocirea ei, să găsim puterea de a descoperi în inimile noastre credinţa şi sârguinţa de a fi plăcuţi lui Dumnezeu!



Hristos a inviat!

Cina, Vinderea, Sarutarea, Judecarea, Bataile, Rastignirea, Moartea si Invierea Domnului. Saptamana alba

Începând de ieri am intrat în ultima săptămână care precedă Postul Mare, numită şi Săptămâna albă sau a brânzei. În această săptămână nu se mai consumă carne, iar în zilele de miercuri şi vineri se face dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte. Programul liturgic începe să dobândească elemente specifice postului. Vom vedea în cele ce urmează semnificaţiile simbolico-mistice ale acestei săptămâni, dar şi implicaţiile practice.

Pentru creştinul care, pe lângă faptul că nu consumă carne, şi participă "cu luare aminte" la sfintele slujbe, Săptămâna albă devine o călătorie duhovnicească uşoară, menită să-l pregătească mai bine pentru intrarea în post sau mai degrabă pentru o călătorie mai grea, de 40 de zile, un drum al pocăinţei adânci, care va culmina în bucuria Învierii. Sensul acestei săptămâni este unul profund pedagogic: pe de o parte, de a-l pregăti duhovniceşte pe credincios pentru post, prin intermediul slujbelor care se săvârşesc, iar pe de altă parte, de a-l deprinde cu practica postirii, prin abţinerea de la carne. "Semnificaţia duhovnicească a Săptămânii Lăsatului sec de carne sau a Săptămânii brânzei, cum mai este numită, este o pregătire pedagogică a credincioşilor pentru post. Pe de o parte, este o pregătire duhovnicească deoarece credincioşii sunt ajutaţi să deprindă virtuţile necesare unei postiri autentice, iar pentru asta ei sunt foarte mult ajutaţi de conţinutul cântărilor de la strană din această săptămână, deoarece rânduiala liturgică a acestei săptămâni primeşte chiar unele conotaţii specifice Postului Mare, ca de pildă: cântarea "Aliluia" la Utrenie, în loc de "Dumnezeu este Domnul"; rugăciunea Sfântului Efrem Sirul la Pavecerniţă. Pe de altă parte, pe lângă deprinderea virtuţilor, este vorba şi despre o pregătire trupească, despre o deprindere a credincioşilor cu postirea trupească, deoarece în această săptămână nu se consumă carne, iar această mâncare a lactatelor este deja un efort ascetic, în vederea postului care va veni", ne-a explicat pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu, titularul Catedrei de liturgică şi pastorală de la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Ilarion V. Felea" din Arad.

Reîntoarcerea la starea paradisiacă şi pregătirea pentru vieţuirea în Împărăţia lui Dumnezeu

Asemenea Săptămânii Patimilor şi Săptămânii Luminate, Săptămâna albă este consemnată în calendarul ortodox cu un nume deosebit, ceea ce denotă importanţa şi specificul liturgic ale acestei perioade de şapte zile în cursul anului bisericesc. "Faptul că săptămâna se numeşte "albă" este un înţeles mistico-simbolic legat de vieţuirea primilor oameni în Rai, unde ei nu consumau carne; consumul cărnii şi al sângelui ca viaţă începe în neamul omenesc abia după momentul căderii în păcat. Dacă ne raportăm şi la Evanghelia care s-a citit duminică, cea despre Înfricoşătoarea Judecată, vedem că Săptămâna albă trimite şi la o dimensiune eshatologică a vieţuirii omului după Înfricoşătoarea Judecată, când drepţii vor auzi cuvântul lui Hristos: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii!" (Mt. 25, 34). De aceea, în săptămâna aceasta nu mâncăm carne deoarece această perioadă de şapte zile nu e altceva decât un chip al reîntoarcerii noastre la starea paradisiacă din care am căzut, dar, în acelaşi timp, şi un chip al vieţuirii în Împărăţia lui Dumnezeu, un chip al reaşezării omului în Împărăţia lui Dumnezeu. Pe de altă parte, albul acesta al laptelui, al brânzei şi al ouălor simbolizează haina cea luminoasă în care urmează să ne îmbrace postul pe care-l începem. Dincolo de înţelesurile mistice, trebuie precizat că dezlegările care se dau în perioada dinaintea Postului Mare sunt şi o pregătire trupească a creştinilor pentru postul care va veni. Postul Mare, fiind un post foarte aspru, rostul zilelor acestea de harţi sau al dezlegărilor este o anumită fortificare a trupului în vederea ostenelilor duhovniceşti care vor veni. Biserica procedează cu un discernământ duhovnicesc pentru credincioşii ei, îngrijindu-se şi de cele ale trupului, ca ei să fie pregătiţi pentru post până şi la modul trupesc, pentru această osteneală a postirii. Acum ei îşi fortifică trupul pentru că va urma o perioadă de 40 de zile în care ei se vor osteni duhovniceşte, dar şi postind efectiv, adică trupeşte", ne-a mai spus pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu.

Miercurea şi vinerea, zile aliturgice

O altă particularitate a Săptămânii albe este faptul că miercurea şi vinerea sunt zile aliturgice, adică zile în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, ca anticipare a Postului Mare, potrivit canonului 49 Laodiceea, care spune că "nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai sâmbăta şi duminica". Fiind o perioadă de pregătire pentru post, regula se aplică şi în această săptămână. Această absenţă a Liturghiei euharistice trebuie primită şi ca o măsură pedagogică de pregătire în vederea Liturghiei pascale, şi ca o extindere a "postului euharistic" în "postul ascetic" al Postului Mare.

Sfinţii asceţi, însoţitorii noştri în anevoioasa călătorie spre Înviere

În sâmbăta de la sfârşitul acestei săptămâni, Biserica pomeneşte pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost "luminaţi prin postire", adică pe sfinţii cuvioşi care au pus bazele monahismului creştin şi ale nevoinţei ascetice: "Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor părinţi: pe Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe toţi împreună şi vieţile acestora ca un alt Rai al desfătării cu gândul socotindu-le..." Părintele Alexander Schmemann arată în cartea sa "Postul cel Mare" că Biserica face pomenirea acestor sfinţi pentru ca noi să înţelegem că în nevoinţa la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri, ci avem alături pe sfinţii cuvioşi, care sunt modele de urmat şi călăuzitori în dificila "artă" a postirii şi a pocăinţei. Părintele Lucian Farcaşiu ne-a explicat că o altă semnificaţie a faptului că sâmbăta de la sfârşitul Săptămânii albe este închinată sfinţilor asceţi este aceea că în timpul Postului Mare, chiar dacă nu am ales vieţuirea monahală, fiecare dintre creştini este dator să se facă precum un călugăr, cu virtuţile şi cu vieţuirea trupească: "Aşezarea acestei sâmbete a sfinţilor asceţi acum, înaintea lăsatului secului, arată că postirea este aproape şi că postul trebuie să ne facă pe noi călugări după fire, adică să ne face ascetici cu vieţuirea chiar dacă trăim în lume".

Sfinţii asceţi sunt sărbătoriţi ca unii care au atins deja scopul propus de Postul Mare: întoarcerea în Rai şi restaurarea naturii umane în elanul ei spre îndumnezeire. De aceea corul asceţilor se aseamănă cu un "nou rai" spre care trebuie să ne grăbim pentru a gusta din roadele îmbelşugatelor virtuţi, aşa cum sunt îndemnaţi într-una din cântările liturgice ale sâmbetei din Săptămâna albă: "Să ne umplem acum de mireasmă, alergând ca spre un rai al virtuţilor de Dumnezeu sădite ale sihaştrilor, care cu postirea şi cu lacrimile le-au înflorit, în multe feluri roade de vieţi alese aducând lui Dumnezeu preacuvioşii".


Hristos a inviat!

18 februarie. Pomenirea Sfantului Noului Mucenic VALERIU Gafencu, din inchisorile comuniste, 60 de ani in viata cea vesnica 1952-2012

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

Valeriu Gafencu este unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc de atacurile satanei. Mulţi îl numesc Sfântul închisorilor. Şi mulţi aşteaptă cu nerăbdare clipa canonizării lui. S-a născut în judeţul Bălţi în 1921, şi a murit în temniţă. Pe când era student la Facultatea de Drept din Iaşi, conducând un grup al Frăţiilor de Cruce, a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Bolile contactate în regimul dur de detenţie al închisorilor Aiud şi Piteşti l-au întărit şi desăvârşit duhovniceşte. Dumnezeu l-a luat la Sine după 10 ani de detenţie.

A fost un trăitor al Ortodoxiei, pe care a urmat-o şi cinstit-o cu dragoste. În închisoare a compus poezii, care se cântau în celule, adevărate rugăciuni închinate lui Dumnezeu. Astăzi, aceste poezii se cântă în Biserică, pe muzica lui Mihai Lungeanu.

Imnul Învierii, l-am ascultat în fiecare an în noaptea de Înviere în timpul predicii, la Biserica Sapientei, cântat de părintele Constantin Voicescu. De fiecare dată lacrimi ne umezeau ochii şi simţeam puterea cuvintelor lui cum pătrunde în noi şi ne întăreşte pe calea trăirii fierbinte a credinţei şi dragostei întru Hristos.

Fie ca noi să ducem mai departe glasul rugăciunii sale!

"Taina Dragostei", An I, Nr. 2

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.

Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice”. Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activismul nationalist-crestin al tanarului Gafencu, care voia ca tot mai multi elevi si studenti sa se inscrie in Fratiile de Cruce, pentru a se pregati de lupta impotriva comunismului bolsevic ce ameninta atunci Romania.

Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 - 1944) si de la Pitesti.

Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.


Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglinar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.

In ultimul an, hemoptizia (scuipa sange) il transformase intr-o “epava”. La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti. Cu aceasta figura de sfant - care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului - a trecut la cele vesnice.

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup - care supurau permanent - Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an. A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.


La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata.


Hristos a inviat!

"Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!"

Predica Sfantului LUCA al Crimeii la Duminica Vamesului si a Fariseului.

Se apropie Postul Mare, vreme de rugaciune si pocainta, vreme foarte insemnata a vietii noastre - fiindca ce lucru poate fi mai insemnat pentru crestini decat rugaciunea si pocainta?

Sfantul Apostol si Evanghelist Matei ne spune ca atunci cand Domnul Iisus Hristos a iesit la propovaduire, primul lucru pe care a inceput sa-l invete a fost pocainta. El ii cheama pe toti la pocainte prin urmatoarele cuvinte: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!" (Matei 3, 2). Chemarea la pocainta va rasuna mereu in rastimpul de pregatire pentru Post si in timpul Postului - astazi insa, vom vorbi despre rugaciune.

Rugaciunea este cea mai insemnata dintre lucrarile omenesti, fiindca prin rugaciune duhul omului intra in impartasire nemijlocita cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugaciune intram in impartasire cu Insusi Dumnezeu, si cel a carui rugaciune se face de o adancime fara fund si neobisnuit de lucratoare, cel care a ajuns la rugaciunea cu care se ruga cuviosul si de Dumnezeu purtatorul parintele nostru Serafim de Sarov, stie preabine, din propria experienta, cum are loc impartasirea cu Duhul Cel Dumnezeiesc; stie ca oamenii primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugaciunii si in rugaciune: asa primesc si indreaptarea cea adevarata a vietii lor, si pocainta, si mangaierea, si odihna, astfel spus tot ce este de trebuinta omului ca sa se mantuiasca.
Nu este nimic mai insemnat decat rugaciunea; pe de alta parte, nimic nu este mai greu, fiindca lucrarile omenesti sunt cu atat mai grele, cu cat sunt mai insemnate. Prin propriile noastre sfortari nu putem pricepe intreaga insemnatate a rugaciunii, si cu atat mai mult nu ne putem ruga in chip placut lui Dumnezeu. Toti oamenii, pana la unul, au nevoie in aceasta mare lucrare de atotputernicul ajutor al Duhului Sfant, fiindca iata, ce spune Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani: "Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspinuri negraite" (Romani, 8, 26).

Pentru noi, pacatosii, care nu am ajuns la o asemenea stare duhovniceasca, este greu chiar si sa visam la rugaciunea atotcuprinzatoare cu care se rugau toti sfintii; este insa nevoie sa stim macar lucrurile cele mai importante, cele mai elementare despre cum trebuie sa fie indeobste rugaciunea.

In pilda despre vames si fariseu, pe care ati ascultat-o astazi, Insusi Domnul Iisus Hristos ne vorbeste despre cum trebuie si cum nu trebuie sa ne rugam. Nu trebuie sa ne rugam ca fariseul - fiindca luati seama in ce consta de fapt rugaciunea lui: ea se reducea la inaltare de sine inaintea lui Dumnezeu, fiindca fariseul inalta multumiri lui Dumnezeu doar pentru ca el nu se credea atat de josnic ca alti oameni, se lauda cu parutele sale calitati - in timp ce vamesul, strangator de dari si urat si dispretuit de catre toti oamenii, socotindu-se mare pacatos, statea cu capul plecat, necutezand sa isi ridice ochii catre cer si, lovindu-si pieptul, se multumea sa cera: "Dumnezeule! Milostiv fii mie, pacatosului! (Luca 18, 13).

Prin aceasta rugaciune sfanta el implinea cea dintai porunca data de Hristos in Fericiri: "Fericiti cei saraci cu duhul" (Matei 5, 3), recunoscandu-si nevrednicia, pacatosenia, inspaimantandu-se cat de josnic si de uracios era in fata lui Dumnezeu din pricina pacatelor sale. In sufletul lui se instapanise mantuitorul simtamant al defaimarii de sine, smerenia adica, aparuse sfanta nevoie de pocainta inaintea lui Dumnezeu - si Domnul l-a miluit, fiindca pentru Dumnezu cel mai insemnat lucru este smerenia, starea de pocainta a sufletului nostru, recunosterea de catre noi a adancii noastre pacatosenii si nevrednicii. Dumnezeu i-a daruit harul Sau acelui vames pacatos, nefericit, care s-a smerit inaintea Lui, insa l-a luat de la trufasul fariseu, fiindca Dumnezeul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har (I Petru 5, 5 si Iacov 4, 6).
Celor mandri le sta impotriva, fiindca trufia este insusirea de capetenie a satanei. Satana este patruns cu totul de trufie si toti cei mandri seamana cu el, drept care, daca nu se vor pocai, ii asteapta osanda vesnica. Ascultati ce spune Sfantul Proroc Isaia despre infricosata zi a Judecatii ce va sa vina, despre ceea ce ii asteapta pe toti trufasi si semeti: "Ca ochii Domnului sunt inalti, iar omul este smerit, si se va smeri semetia oamenilor, si Se va inalta Domnul Singur in ziua aceea, ca ziua Domnului Savaot peste tot semetul si trufasul, si peste tot cel inalt si maret, si se vor smeri, si peste tot cedrul Libanului cel inalt si ridicat, si peste tot stejarul Basanului, si peste tot muntele inalt, si peste tot dealul inalt, si peste tot turnul inalt, si peste tot zidul inalt... si va cadea semetia oamenilor (Isaia 2, 11-15, 17).

Cuvintele acestea au fost scrise de catre Sfantul Proroc Isaia in vechime, insa ne privesc si pe noi, cei de azi. Ce mult uraste Dumnezeu semetia si trufia! Ca sa arate cu mai multa putere lucrul acesta, prorocul prezice pieire neindoielnica in Ziua cea infricosata a Domnului pana si muntilor inalti, cedrilor Libanului si stejarilor Basanului, care simbolizeaza tot ce este semet si trufas.
Iata insa ce spune Domnul despre cei smeriti prin gura aceluiasi proroc: "Salasluiesc in loc inalt si sfant, si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima infranta" (Isaia 57, 15).
Din cuvintele acestea vedem cat de dragi sunt Domnului cei smeriti si cu inima infranta, cat de mult ii iubeste El: numai catre acestia Isi intoarce privirea Sa cea milostiva, trimitandu-le harul Sau cu nemarginita imbelsugare. El spune: "Spre cine voi cauta, fara numai spre cel smerit si bland, si care tremura de cuvintele Mele?" (Isaia 66, 2).
Si inima vamesului a fost inviata de harul lui Dumnezeu pentru rugaciunea lui cea smerita de pocainta: a plecat din templu mult mai indreptatit decat fariseul. In pilda nu se spune ca fariseul a fost cu totul osandit, insa aceasta se subintelege, fiindca "oricine se inalta va fi smerit" (Luca 18, 14).
In predica de pe munte, Domnul a spus limpede ce pret are in ochii Sai dreptatea fariseilor: "De nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra intru Imparatia cerurilor" (Matei 5, 20). Si in aceasta pilda vedem ca trufasul "dascal al cucerniciei" si "indrumator duhovnicesc" al poporului israelit s-a aratat in ochii lui Dumnezeu mult mai prejos decat dispretuitul vames, care era socotit lepadat cu totul, dar care a primit pentru smerenia sa iertrea de pacate.

Vamesul incalcase poruncile date prin Moise, in schimb a implinit cea mai insemnata dintre poruncile lui Hristos: s-a patruns de sfanta smerenie, in timp ce fariseul a incalcat aceasta porunca, a nesocotit lucrul despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel in cunoscutul sau imn al dragostei: "Dragostea nu se inalta, nu se trufeste" (I Corinteni 13, 4). Fariseul se mandrea cu dreptatea sa, se semetea asupra vamesului pacatos, ceea ce inseamna ca era lipsit de dragoste - iar cine este lipsit de dragoste sta departe de Dumnezeu. El a vadit in rugaciunea sa toate trasaturile hade ale indreptatirii de sine, socotindu-se drept si curat inaintea lui Dumnezeu. Asta in timp ce marii sfinti nu se socoteau niciodata drepti si vrednici inaintea lui Dumnezeu. Asa era Cuviosul Serafim, care nu se numea pe sine altfel decat "sarmanul Serafim".

Cine a fost mai apropiat de Dumnezeu si mai drept inaintea lui decat Sfantul Ioan Gura de Aur, unul dintre cei mai mai ierarhi si dascali ai lumii? Si totusi, intr-una din rugaciunile lui, pe care o citim in fiecare seara, iata cererea pe care o inalta el catre Dumnezeu: "Doamne al cerului si al pamantului, pomeneste-ma pe mine, pacatosul robul Tau, rusinatul si necuratul, intru imparatia Ta!" cuvantul "rusinat" inseamna "necinstit, de rusine, spurcat". Iata cum se numea pe sine, iar Dumnezeu l-a preainaltat, asezandu-l pe unul dintre cele dintai locuri in ceata dreptilor.

Si intre noi sunt nu putini oameni cu asezare sufleteasca fariseica. Acestia merg intotdeauna cu osardie la biserica, tin toate posturile si randuielile bisericesti, insa la spovedanie preotul nu-i poate face cu nici un chip pe unii dintre acesti "de sine indreptatit" sa se pocaiasca. Orice i-ai intreba, raspunsul este unul singur: "Nu am pacatuit cu nimic!". Aceasta nu este oare asezarea sufleteasca a fariseului, cu totul potrivnica aceleia in care au trait si au murit toti sfintii? Acesti nefericiti nu au cugetat nicodata la cuvintele scrise in cartea lui Iov: "Slugilor Sale nu Se increde, si in ingerii Sai vede neajunsuri" (Iov 4, 18). Daca in ingerii Sai vede Dumnezeu neajunsuri, ce sa mai zicem de noi insine? Si atunci cum sa ne rugam cu aceasta rugaciune fariseica? Cum sa nu ne patrundem de smerenia vamesului pacatos, singura rugaciune potrivita noua: "Dumnezeule, milostiv fi mie, pacatosului!"( Luca 18,13).

Datori suntem cu totii sa ne plecam capetele adanc si sa ne atintim privirile in pamant inaintea maririi slavei lui Dumnezeu, aminte aducandu-ne de pacatele noastre fara numar si temandu-ne de mania lui Dumnezeu: iata ce ne invata aceasta sfanta pilda a lui Hristos despre vames si fariseu. Deci sa ne-o amintim intotdeauna si mai ales cand vom incepe nevointa pocaintei in zilele Postului Mare. Sa ne rugam asa cum s-a rugat vamesul, si Domnul ne va milui, si ne va indreptati, si ne va da harul Sfantului Duh. Amin.

Hristos a inviat!

27 ianuarie. Pomenirea pomenirea aducerii moastelor celui intre sfinti parintelui nostru Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului

Acest dumnezeiesc parinte al nostru, de trei ori fericit, Ioan Gura de Aur, a fost mare luminator si învatator al lumii. El nu trecea cu vederea nedreptatea si nu cauta la fata oamenilor. Astfel chiar pe împarateasa Eudoxia a înfruntat-o pentru faradelegile si nedreptatile ce le facea, printre altele si pentru chipul tiranic cu care luase via unei vaduve, numita Calitropia. De aceea a fost izgonit de doua ori din scaun, si iarasi a fost chemat la pastoritii sai. Dar a treia si cea din urma oara, a fost trimis la Cucus. De aici l-au dus la Aravissos si apoi la Pitius, orase nu numai lipsite de cele trebuincioase, dar si totdeauna pradate de isauri, vecinii lor. Deci, aflându-se acest mare parinte si înger în trup acolo în Pitius, a fost chemat de Domnul si Stapânul tuturor si s-a mutat la vesnicele locasuri, în anul 407. Iar sfintele lui moaste au fost îngropate în Comane, împreuna cu moastele sfintilor mucenici Vasilisc si Luchian. Curând dupa îngroparea sfântului parinte Ioan Gura de Aur, Arcadie împaratul a parasit viata pamânteasca împreuna cu sotia sa Eudoxia, urmându-le la împaratie fiul lor Teodosie. Mai târziu a ajuns patriarh al Constantinopolului, cu alegerea tuturor, Proclu, ucenicul si slujitorul sfântului Ioan. În al patrulea an al patriarhatului si dupa treizeci si trei de ani de la adormirea sfântului Ioan Gura de Aur, Proclu a înduplecat pe împaratul Teodosie sa trimita sa aduca moastele sfântului. Dar sfântul nevrând sa se lase înduplecat, si stând nemiscat, împaratul a trimis o epistola de rugaminte, care avea acest cuprins:

Învatatorului a toata lumea si parintelui duhovnicesc, sfântului Ioan Gura de Aur, patriarhul, scrie acestea Teodosie împaratul: "Noi, cinstite parinte, socotind ca trupul tau este mort ca al altora, am vrut fara multa chibzuiala sa-l ridicam si sa-l aducem iarasi la noi. Din cauza aceasta dorinta noastra, pe buna dreptate, nu ni s-a împlinit. Dar tu, cinstite parinte, ca cel care ai învatat pe toti pocainta, iarta-ne greseala si te daruieste noua ca unor fii iubiti de parintele lor, si veseleste cu venirea ta pe cei ce te doresc".

Deci, când au dus scrisoarea aceasta si au pus-o pe racla sfântului, sfântul îndata s-a lasat usor. Purtatorii raclei au ridicat racla si au purtat-o fara osteneala. Când au ajuns de cealalta parte de Constantinopol, a trecut împaratul, cu tot senatul si patriarhul cu tot clerul, si au pus racla ce era cu trupul sfântului într-o corabie împarateasca. Dar iscându-se furtuna pe mare, celelalte corabii s-au împrastiat în toate partile, numai corabia cu trupul sfântului s-a abatut la via vaduvei aceleia, pe care o napastuise Eudoxia, precum s-a spus mai înainte. Iar daca s-a dat vaduvei îndarat via, îndata valurile marii s-au linistit. Moastele sfântului au fost duse mai întâi la biserica apostolului Toma, numita a lui Amantie; dupa aceea la biserica sfintei Irina si aici au fost puse în sintronul sau si strigara toti:

"Primeste-ti scaunul tau, sfinte". Dupa aceea fiind asezata racla într-o careta împarateasca, a fost dusa la biserica cea mare a Sfintilor Apostoli, unde fiind asezata pe tronul cel sfintit, s-a auzit glas graind: "Pace tuturor". Dupa aceasta racla cu sfintele moaste a fost îngropata în pamânt, în altar, unde se afla si acum, iar când se savârsea sfânta Liturghie, se faceau minuni mari. Asa stie Dumnezeu sa mareasca pe aceia, care îl slavesc prin vietuirea lor.

Cu privire la izgonirea sfântului Ioan Gura de Aur aratam aici chiar cuvintele sale, pe care le-a grait catre episcopul Chiriac, care era si el izgonit.

"Vino sa-ti potolesc rana mâhnirii si sa-ti risipesc negura cugetului. Ce te mâhneste si te întristeaza? Ca iarna este grea si ca furtuna ce cuprinde Biserica este amara? Stiu si eu aceasta si nimeni afara de Dumnezeu nu o poate înlatura. Dar, daca voiesti, îti voi zugravi icoana starii de acum. De multe ori vedem ca marea se cutremura si se umfla tocmai din fundul adâncului. Vedem si pe corabieri care neputând birui furtuna, stau încremeniti punându-si mâinile pe genunchi. Nu vad nici cerul, nici marea, nici pamântul, ci zac jos în asternuturi, plâng si se tânguiesc. Asa se întâmpla pe marea cea vazuta. Dar acum furtuna care s-a dezlantuit asupra Bisericii lui Dumnezeu este mai rea si valurile sunt mai multe.

Ci, roaga-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu biruieste furtuna cu mestesugul, ci potoleste viforul numai cu amenintarea. Iar daca te-ai si rugat de multe ori si n-ai fost ascultat, nu te lenevi. Caci astfel este vointa iubitorului de oameni Dumnezeu, Care se îngrijeste mai dinainte de mântuirea noastra. Au doara nu putea sa izbaveasca pe cei trei tineri, ca sa nu fie aruncati în cuptor? Ci, când au fost robiti si dusi în tara barbarilor, îndepartati de îngrijirea parinteasca, de nimeni cunoscuti si în cuptor aruncati, atunci adevaratul Dumnezeu pe neasteptate a facut minune, a risipit focul din cuptorul haldeilor si cuptorul s-a prefacut în locas de închinare. Iar tinerii au chemat toata faptura si pe îngeri si puterile, si adunându-se toti împreuna ziceau: "Binecuvântati toate lucrurile Domnului pe Domnul". Vezi, frate, cum rabdarea dreptilor a primenit focul acela în roua? Cum a înduplecat pe tiranul împarat sa trimita carti în toata lumea si sa zica: "Mare este Dumnezeul lui Sedrah, Misah si Avdenago!" Si vezi câta groaza a pus. Caci a scris: "De va grai cineva cuvânt rau asupra lor, sa-i fie casa de jaf si sa i se ia averile".

Deci nu te mâhni, frate Chiriac. Eu, când ma izgoneau din Constantinopol, nu ma îngrijeam de mine, ci ziceam în inima mea: De-i este voia împaratesei sa ma izgoneasca, izgoneasca-ma, ca "al Domnului este pamântul si plinirea Lui". De va vrea sa ma ferastruiasca, ferastruiasca-ma, ca am pilda pe Isaia. De va vrea sa ma arunce în mare, îmi voi aduce aminte de proorocul Iona. De-i este voia sa ma bage în groapa, am pilda pe Daniil care a fost aruncat în groapa leilor. De va vrea sa ma ucida cu pietre, am pe Stefan, întâiul mucenic, care a patimit uciderea cu pietre. De va vrea sa-mi ia capul, am pe Ioan Botezatorul. De va vrea sa-mi ia averea, de va gasi ca am, sa mi-o ia; caci "gol am iesit din pântecele maicii mele si gol ma voi si duce".

Pe mine ma învata si apostolul când zice: "Dumnezeu nu cauta la fata omului". Si înca: "De as fi placut oamenilor, n-as fi sluga lui Hristos". Ma înarmeaza si David când zice: "Grait-am întru marturiile Tale înaintea împaratilor si nu m-am rusinat". "Multe au mestesugit asupra mea cei ce m-au urât, ci toate le-au facut din pizma". Stiu bine ca te întristezi, frate Chriac, pentru ca cei ce ne-au izgonit merg cu cinste prin târg si multi îi petrec cu alai. Dar nu-ti aduci aminte de bogatul si de Lazar? Care din ei era amarât în aceasta lume, si care petrecea din plin? Ce i-a stricat lui Lazar saracia? Au nu l-a dus în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz si biruitor? Si ce i-a folosit bogatia bogatului cel îmbracat în porfira si în vison? Nimic. Caci unde îi sunt purtatorii de toiege? Unde-i sunt lancierii? Unde-i sunt caii cu trasurile de aur? Unde îi sunt prietenii care se hraneau la masa lui? Unde este masa cea împarateasca? Au nu-l duceau legat, ca pe un tâlhar, la mormânt, purtându-si sufletul gol din lumea aceasta si strigând cu glas sec: "Parinte Avraame, miluieste-ma si trimite pe Lazar sa-si ude vârful degetului în apa, sa-mi raceasca limba, ca amar ma prajesc în vapaia aceasta? Bogatule ticalos, de ce chemi tata pe Avraam, caruia nu i-ai urmat viata? Acela pe tot omul a ospatat în casa lui, iar tu n-ai purtat grija de nici un sarac. Nu este de plâns si de jelit, ca acela care avea atâta bogatie, nu s-a învrednicit de o picatura de apa? Pentru ca nu a dat nici farâmiturile de la masa saracului, nu primeste acum nici o picatura de apa. În iarna vietii acesteia el n-a semanat milostenie; a venit vara si n-a secerat. Rânduiala Stapânului este aceasta: El a pus fata în fata chinurile nelegiuitilor si odihna dreptilor, ca sa se vada unii pe altii si sa se cunoasca; fiecare mucenic îsi va cunoaste atunci pe tiranul care l-a chinuit. Si ca ceea ce spun nu sunt numai cuvintele mele, asculta ce graieste întelepciunea: "Atunci cu multa îndrazneala va sta dreptul în fata celor ce l-au necajit. Ca un calator ce umbla pe zaduf si este ars de sete si nimereste la o fântâna buna, sau ca un flamând care ar sta la o masa plina de toate mâncarile, dar este oprit de cineva mai puternic sa se atinga de bucatele de pe masa. Mare mâhnire si chin este pe cel însetat ca nu poate sa-si stinga setea si pe cel flamând ca este împiedicat sa se îndulceasca din bucate. Tot asa si la ziua Judecatii: pacatosii vor vedea pe sfinti bucurându-se. Ca si pe Adam vrând Dumnezeu sa-l amarasca, l-a facut sa lucreze pamântul în preajma raiului, ca privind locul cel dorit, de unde iesise, sa aiba pururea durere în suflet. Si daca, frate Chiriac, nu ne vom mai întâlni aici, în viata aceasta, ca sa vorbim unul cu altul, dincolo în viata cealalta nu va fi nimeni care sa ne împiedice întâlnirea. Atunci vom vedea si pe izgonitorii nostri, tot asa precum Lazar vedea pe cel bogat si mucenicii vad pe chinuitorii lor.

Deci dar nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ti aminte de proorocul Isaia care zice: "De batjocorirea lor nu te teme si de ocara lor nu te lasa biruit, ca dupa cum lâna este mâncata de molii, asa vor fi si ei mâncati". Gândeste-te la Domnul Hristos, cum în scutece fiind. a fost izgonit si în pamântul egiptenilor lepadat, Cel ce tine lumea cu mâna Sa. Si pentru ce? ca sa se faca chip si pilda noua, sa nu ne mâhnim întru napaste. Si-ti mai adu aminte de patima Mântuitorului, si de câte ocari a suferit pentru noi Stapânul a toate. Ca unii dintre iudei Îl numeau samaritean si bautor de vin; altii îndracit si prooroc mincinos, zicând:

"Iata om mâncator si bautor de vin", si ca "scoate demoni cu domnul demonilor". Si ca sa mai spun si altele: cum L-au dus atunci sa-L arunce în râpa? O, minune mare! Si-L scuipau în obraz si-i dadeau palme? Dar ca L-au adapat cu fiere si I-au batut capul cu trestie, si cu hlamida împarateasca îmbracându-L, cu cununa de spini L-au încununat; si-i cadeau înainte batjocorindu-L si tot felul de batjocoriri facându-I?

Dar când L-au dus acei bautori de sânge, si L-au tras gol la patima? Cum L-au lasat toti ucenicii Lui? Ca unul s-a lepadat de Dânsul, iar altul L-a vândut si ceilalti au fugit; si sta singur, gol, în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce praznicul Pastilor îi adunase pe toti. Si L-au rastignit ca pe un om rau, în mijlocul facatorilor de rele si ar fi zacut neîngropat. Ca nici nu L-au pogorât de pe cruce, pâna nu L-au cerut unii, ca sa-L îngroape. Si cum au scornit minciuna asupra Lui, cum ca ucenicii Sai L-au furat si ca n-a înviat. Si adu-ti aminte înca de Apostoli, ca de peste tot erau urmariti si ca se ascundeau prin cetati: Pavel s-a ascuns la o femeie vânzatoare de matasuri si Petru la un curelar, ca nu îndrazneau sa intre la cei bogati; dar mai târziu, toate le-au mers usor. Asa ca nici tu frate, nu-ti face inima rea.

Auzit-am de bârfitorul acela Arsachie, pe care împarateasa l-a pus patriarh în scaunul meu, ca a necajit pe fratii si fecioarele care n-au vrut sa se împartaseasca cu el, si ca multi dintr-însii au murit prin temnite, pentru dragostea mea. Acest lup în chip de oaie, care are numai haina de episcop, este într-adevar un adulter. Ca precum femeia careia îi traieste barbatul, daca merge dupa altul se numeste adultera, tot asa si acesta este un adulter nu trupeste ci sufleteste, pentru ca, fiind eu viu, mi-a rapit scaunul.

Frate Chiriac, îti scriu aceasta din Cucus, unde m-au izgonit din porunca împaratesei. Multe necazuri am întâmpinat pe cale, dar nu le-am luat în seama. Ca, pe când am ajuns în tara capadocienilor si în Tavrochilichia ne-au întâmpinat cete, cete, de sfinti parinti si multime de monahii fecioare, care întristate si plângând cu jale mare, caci ma vedeau dus în surghiun, ziceau întru sine: "Mai de folos ar fi fost sa se ascunda soarele decât sa taca gura lui Ioan". Aceste cuvinte m-au tulburat mult si m-au întristat si mai mult, când îi vedeam pe toti plângând pentru mine. Iar toate celelalte câte mi s-au întâmplat nu le-am luat în seama. Foarte bine ne-a primit episcopul cetatii acesteia, si multa dragoste ne-a aratat ca daca ar fi fost cu putinta si n-am fi pazit hotarârea, ne-ar fi dat chiar si scaunul sau. Te rog, dar, si te poftesc din toata inima, goneste plânsul amaraciunii tale. Adu-ti aminte de mine, în rugaciunile tale si mângâie-ma cu raspunsul tau".

Hristos a inviat!

24 ianuarie Baragan - Contributia Ialomitenilor la unirea principatelor romane

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Asemenea multora din elita românească din vremea sa familia lui Cuza avea și rădăcini grecești.

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, București - d. 8 iunie S.N. 20 iunie 1862, București) a fost un jurnalist și politician român. A fost prim ministru al României în 1862 până când a fost asasinat pe 20 iunie al aceluiași an. Asasinul său prezumtiv se pare că era Gheorghe Bogati.

A fost lider al partidei conservatoare și strălucit orator. Era fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Țiței (Stanca) Văcărescu (fiica banului Barbu Văcărescu). Între anii 1825 și 1834 a trăit în străinătate, cu precădere în Franța. A urmat studii de litere, drept, istorie, filosofie și economie politică la Paris. Revenit în țară (1834), a frecventat cercurile Societății Filarmonice, alături de Ion Câmpineanu, Ion Heliade Rădulescu etc.

A fost membru în Obșteasca Adunare (din 1837) a Țării Românești. Director (din decembrie 1842) la Departamentul Dreptății (Justiției), la 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer; a fost apoi suplinitor la Sfatul Vistieriei (din 2 decembrie 1848). Adversar al măsurilor violente, a refuzat să se implice în evenimentele revoluționare de la 1848, preferând să facă o călătorie de documentare în Austria, Franța, Regatul Unit și în alte țări din Occident interesându-se de viața civilă și de stat.

În satul Maia în mijlocul Bărăganului, lângă vechiul drum al poștei de la București spre Moldova se află moșia lui Barbu Catargiu, încă de la 1800. Barbu Catargiu, întâiul prim-ministru al României Unite, a marcat viața celor din Maia.

Aici a avut mai întâi conac și apoi a făcut un castel. Pe vârful dealului din marginea satului, a ridicat un castel cu 52 de camere, cu lampadare din argint masiv, cu podele de lemn ca o tablă de șah. Aici opreau boierii să pună la cale treburi politice și tot aici se întâlneau la baluri ce țineau până în zori. Erau șiruri nesfârșite de trăsuri și rochii strălucitoare, parfumuri frantuzești se ridicau în aerul încins al câmpiei. Pe-atunci, Bărăganul nu era ceea ce vedem astăzi. Era locul de promenadă al marilor boieri din Muntenia, grădina lor. Castelul de la Maia nu era înconjurat de câmp gol. Celebrul arhitect peisagist Wilhelm Mayer, cel care a făcut și Parcul Cișmigiu din București, ridicase în jurul lui o grădină englezească fabuloasă. Cu fântâni și alei, cu plante și flori exotice, cu păuni ce călcau trufaș. Castelul era legat de drumul principal cu o alee lungă de aproape un kilometru, ce avea de-o parte și de alta, pe toată lungimea sa, arbori exotici. Astăzi, au mai supraviețuit numai doi. Se află în curtea bisericii. Sunt singurii arbori Sofora din România și sunt declarați monumente ale naturii. 

Evanghelie Zappa (n. 1800, Labovë e Madhe, atunci în Grecia, acum în Albania - d. 19 iunie 1865), cunoscut și sub numele de Vanghelie Zappa, Evanghele Zappa, Evangelos Zappas sau Evangelis Zappas, a fost una dintre personalitățile balcanice ce au contribuit la reînvirea Jocurilor Olimpice.

S-a născut în 1800, în satul Labovë e Madhe, în Epirul de Nord, în nord-vestul Greciei, la acea vreme teritoriu aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman, acum parte a districtului Gjirokastër din Albania. Evanghelie Zappa a deținut numeroase moșii în jurul capitalei București și în Bărăgan.

A devenit celebru la vremea lui prin strădaniile de reînviere a Jocurilor Olimpice. Astăzi, această etapă a istoriei lor este denumită preolimpică. În 1850, când problema de a relansa ceremonii antice și concursuri a fost discutat în Grecia, Evangelis Zappas a început să ia în considerare modul în care aceste jocuri ar putea fi reînviate și chiar a propus ca acestea să fie numite "Olimpice". Zappa a redactat un memorandum în care propune ca noua instituție să stabilească faptul că ar ajuta Grecia să țină pasul cu revoluția industrială. Memorandumul a fost trimis la începutul anului 1856 în care se propunea ca jocurile să fie organizate la Atena, la 25 martie 1857.

Zappa s-a angajat să suporte costul acestui eveniment, precum și de a construi o clădire olimpic la casa o expoziție de mostre de artă grecești și industrie. Clădirea va funcționa, de asemenea, ca un muzeu de antichități. Pentru a accelera acest plan, el a trimis imediat 2000 de florini austrieci în primul rând pentru a acoperi costurile de Olympia, care a fost numit prima Olimpiada Zappeiană.


A finantat construcția Zappeionului în Atena, un complex de clădiri, cu stadion, amfiteatru de conferințe și cu săli de gimnastică.

Desigur, latifundiarul a acordat și alte ajutoare materiale. În România sunt cunoscute fondurile oferite pentru înființarea Academiei Române și pentru reclădirea capitalei București, pârjolite de un mare incendiu. Mai multe școli, biserici și spitale îi menționează numele și astăzi în regiunea Ialomiței. Alte donații au fost trimise de el către instituțiile locurilor sale de naștere sau în alte părți din fostul Imperiu Otoman.

Jocurile Olimpice

În anul 1859, Evanghelie Zappa din România a organizat pe străzile Atenei alergări și alte genuri de competiții sportive.

Conferinta-dezbatere

,, Contributia ialomitenilor la Unirea Principatelor Romane''

Organizatori:

Consiliul Judetean Ialomita;

Muzeul Judetean Ialomita;

Centrul Cultural UNESCO ,, Ionel Perlea'' Ialomita;

 Primaria municipiului Slobozia - Directia Municipala pentru Cultura, Sport si Tineret Slobozia.

Invitati de onoare:

Dl. Prof. Vitalie Buzu.

Dl. Prof. Gheorghe Valentin.

Dl. Prof. Ioan Man.

D-na. Dr. Georgeta Filitti

Vizita de documentare - Brosteni (ruinele conacului Zappa, biserica ctitorie si mormintele funerare) si Maia ( Asezamantul de Arta si Cultura Religioasa Maia-Catargi- biserica, cavoul familiei si sectie muzeala Barbu Catargi )

Centrul Cultural UNESCO ,, Ionel Perlea'' Ialomita, unde s-a desfasurat conferinta.

 Brosteni - Biserica ctitorie, mormintele si ruinele conacului lui Evanghelie Zappa

 Maia - Desfasurarea actiunilor si spiciurilor organizatorilor, sectia muzeala religioasa ,, Barbu Catargi '', biserica ctitorie si mormintele familiei Catargi.

 Hora Unirii in fata museului si a bisericii ,, Barbu Catargiu'' - MAIA

Hristos a inviat!