Ierom. Dr. Petru Pruteanu:
DESPRE HAINELE PREOŢEŞTI. LECŢIE DE CULTURĂ GENERALĂ
De multe ori am fost întrebat de ce monahii şi preoţii poartă haină neagră şi, totodată, de ce unii o poartă în permanenţă, iar alţii doar uneori. Întrebarea am primit-o de la copii, oameni maturi, jurnalişti, „oameni de cultură” şi chiar „oameni de biserică”. Mulţi nici nu ştiu cum se numeşte această haină, iar alţii nu fac diferenţă între hainele preoţeşti şi veşmintele preoţeşti, pentru că nici DEX-ul nu prea face diferenţă între ele. Biserica însă are limbajul şi tradiţiile ei, iar un om care pretinde că are o anumită cultură generală (nemaivorbind de cei care se pretind a fi „creştini ortodocşi”), trebuie să cunoască aceste lucruri.
În primul rând, trebuie să facem diferenţă între dulamă, rasă şi veşminte. Dulama este haina neagră cu mâneci obişnuite şi, de regulă, încinsă la brâu; rasa este haina neagră mai largă, neîncinsă, şi cu mânecile largi; iar veşmintele clericale (stiharul, epitrahilul, felonul, mânecuţele ş.a.) sunt hainele speciale pe care clericul, în funcţie de rangul său (diacon, preot sau arhiereu), le îmbracă doar la slujbe (peste dulamă) şi a căror culoare se poate schimba în funcţie de sărbătoare şi fastul slujbei.
Haina clericală, numită dulamă, sutană, reverendă (din engl.), caftan (în Basarabia), подрясник (rus), ζωστηκό(gr.), nu este altceva decât haina obişnuită a oamenilor din vechime, numai că de culoare neagră. Până prin sec. VII-VIII toţi bărbaţii din Bizanţ, nemaivorbind de femei, purtau o haină asemănătoare cu cea a clericilor de astăzi. Oamenii din lume, însă, aveau aceste haine de diferite culori, pe când preoţii, şi în special monahii, le aveau doar de culoare neagră, ca simbol al smereniei şi pocăinţei.
Prin sec. VIII, în special prin contactul cu popoarele barbare din nordul Europei, bărbaţii laici au început să poarte şi pantaloni, renunţând treptat la dulame. Clericii însă, deşi au început şi ei să poarte pantaloni pe dedesubt (mai ales în zonele geografice mai reci), au rămas totuşi fideli hainei lungi bizantine, dublată în momente mai solemne de rasă. Dulama niciodată nu a fost considerată o haină festivă, ci mai degrabă una de lucru sau de casă. În public, pe lângă dulamă, clericii trebuiau să aibă obligatoriu şi rasă, tradiţie păstrată astăzi la greci şi ruşi, dar aproape necunoscută la români, care consideră rasa drept o haină exclusiv călugărească, ceea ce nu este corect. Şi ruşii au un obicei incorect din acest punct de vedere, atunci când fraţilor începători din mănăstire (novici/ascultători), la primă etapă le dau doar dulamă, nu şi rasă. Tradiţia athonită însă îmbracă pe dókimos (novice) nu numai în dulamă, ci şi în rasă, făcându-l astfel „rasofor”. În Grecia, dar mai ales în Athos, nu poţi merge la slujbă doar în dulamă, ci trebuie obligatoriu să ai şi rasă.
Se pare că în chiar perioada schimbării „dress cod-ului” la bizantini, Canonul 27 Trulan (anul 691) obligă pe clerici să poarte în permanenţă dulama, iar dacă vreunul iese în public fără dulamă, să fie oprit de slujire timp de o săptămână. Canonul 16 al Sinodului VII Ecumenic (anul 787) interzice ca dulama să fie strălucitoare (a nu se confunda cu veşmintele liturgice, care pot fi strălucitoare!) şi condamnă folosirea parfumurilor de către clerici. Acelaşi canon, citând regula 46 a Sfântului Vasile cel Mare destinată monahilor, sugerează ca haina clericală să nu fie colorată sau pestriţă, generalizând culoarea neagră a hainelor monahale pentru toţi clericii. Cu timpul, „preoţii de mir” (în slavonă „mir” = „lume”, adică preoţii din lume, căsătoriţi) au început a purta şi haine de alte culori, dar aceasta este o excepţie tolerată, nu o regulă. Regula rămâne culoarea neagră.
Mai ales după perioada turcocraţiei şi a ciumei comunist-ateiste, s-a generalizat obiceiul ca preoţii căsătoriţi să nu poarte dulama în toate împrejurările, atunci când sunt în sânul familiei sau fac un lucru fizic la care ar fi împiedicaţi de o haină mai lungă. Monahii, însă, poartă dulama în permanenţă, chiar şi atunci când dorm. Regulile monahale permit monahului să lase dulama doar atunci când călugărul / călugăriţa este în regim de spital şi tratamentul medical aplicat împiedică purtarea hainei monahale.
Mai adăugăm că monahii, atât femeile cât şi bărbaţii, trebuie să aibă în permanenţă capul acoperit. Cu timpul, obiceiul a fost extins şi pentru „preoţii de mir”, deşi nu există argumente teologice sau duhovniceşti pentru a le impune şi lor această regulă. Acoperemântul capului la monahi şi preoţi se numeşte „potcap / culion” (mai popular „fes”) sau „scufie”, iar forma şi mărimea acestuia diferă de la o ţară ortodoxă la alta, toate fiind de culoare neagră. Baticul special al călugăriţelor se numeşte „mandelă” (la greci) şi „apostolnik” (la ruşi); călugăriţele din Biserica Ortodoxă Română au un acoperemânt special (destul de incomod) care constă dintr-o scufie îngustă prinsă cu un batic mai special. Se pare că îmbrăcămintea purtată de călugăriţele din Grecia este cea mai simplă, cea mai comodă şi, evident, cea mai tradiţională.
Alt element distinctiv al clericilor este că pe deasupra rasei, în momente festive, preoţii pot avea cruce, iar arhiereii engolpion/panaghie. Începând cu sfârşitul sec. XIX, în Biserica Rusă, mai apoi și în cea Georgiană, toţi preoţii poartă cruce la gât (ele fiind de trei feluri, în funcţie de rangul preotului: de argint, de aur sau cu pietre scumpe). În celelalte Biserici Ortodoxe purtarea crucii este o distincţie specială care se dă doar unor preoţi (după anumiţi ani de slujire sau dacă are vreun rang administrativ) şi este purtată doar la slujbe sau manifestări solemne, fără a face diferenţă între formele sau materialul din care este confecţionată crucea.
Engolpionul arhieresc este un medalion de formă ovală, care are icoana Maicii Domnului, a lui Iisus Hristos sau scena vreunui Praznic împărătesc: Naşterea, Botezul sau Învierea Domnului. Dacă engolpionul (din greceşte: obiect purtat la piept) o reprezintă pe Maica Domnului, acesta poate fi numit „Panaghie” (din greceşte Atotsfânta), iar obiceiul rusesc de a numit orice engolpion „panaghie” este greşit.
Sursa: http://www.teologie.net/2012/03/26/despre-hainele-preotesti-lectie-de-cultura-generala/
DESPRE HAINELE PREOŢEŞTI. LECŢIE DE CULTURĂ GENERALĂ
De multe ori am fost întrebat de ce monahii şi preoţii poartă haină neagră şi, totodată, de ce unii o poartă în permanenţă, iar alţii doar uneori. Întrebarea am primit-o de la copii, oameni maturi, jurnalişti, „oameni de cultură” şi chiar „oameni de biserică”. Mulţi nici nu ştiu cum se numeşte această haină, iar alţii nu fac diferenţă între hainele preoţeşti şi veşmintele preoţeşti, pentru că nici DEX-ul nu prea face diferenţă între ele. Biserica însă are limbajul şi tradiţiile ei, iar un om care pretinde că are o anumită cultură generală (nemaivorbind de cei care se pretind a fi „creştini ortodocşi”), trebuie să cunoască aceste lucruri.
În primul rând, trebuie să facem diferenţă între dulamă, rasă şi veşminte. Dulama este haina neagră cu mâneci obişnuite şi, de regulă, încinsă la brâu; rasa este haina neagră mai largă, neîncinsă, şi cu mânecile largi; iar veşmintele clericale (stiharul, epitrahilul, felonul, mânecuţele ş.a.) sunt hainele speciale pe care clericul, în funcţie de rangul său (diacon, preot sau arhiereu), le îmbracă doar la slujbe (peste dulamă) şi a căror culoare se poate schimba în funcţie de sărbătoare şi fastul slujbei.
Haina clericală, numită dulamă, sutană, reverendă (din engl.), caftan (în Basarabia), подрясник (rus), ζωστηκό(gr.), nu este altceva decât haina obişnuită a oamenilor din vechime, numai că de culoare neagră. Până prin sec. VII-VIII toţi bărbaţii din Bizanţ, nemaivorbind de femei, purtau o haină asemănătoare cu cea a clericilor de astăzi. Oamenii din lume, însă, aveau aceste haine de diferite culori, pe când preoţii, şi în special monahii, le aveau doar de culoare neagră, ca simbol al smereniei şi pocăinţei.
Prin sec. VIII, în special prin contactul cu popoarele barbare din nordul Europei, bărbaţii laici au început să poarte şi pantaloni, renunţând treptat la dulame. Clericii însă, deşi au început şi ei să poarte pantaloni pe dedesubt (mai ales în zonele geografice mai reci), au rămas totuşi fideli hainei lungi bizantine, dublată în momente mai solemne de rasă. Dulama niciodată nu a fost considerată o haină festivă, ci mai degrabă una de lucru sau de casă. În public, pe lângă dulamă, clericii trebuiau să aibă obligatoriu şi rasă, tradiţie păstrată astăzi la greci şi ruşi, dar aproape necunoscută la români, care consideră rasa drept o haină exclusiv călugărească, ceea ce nu este corect. Şi ruşii au un obicei incorect din acest punct de vedere, atunci când fraţilor începători din mănăstire (novici/ascultători), la primă etapă le dau doar dulamă, nu şi rasă. Tradiţia athonită însă îmbracă pe dókimos (novice) nu numai în dulamă, ci şi în rasă, făcându-l astfel „rasofor”. În Grecia, dar mai ales în Athos, nu poţi merge la slujbă doar în dulamă, ci trebuie obligatoriu să ai şi rasă.
Se pare că în chiar perioada schimbării „dress cod-ului” la bizantini, Canonul 27 Trulan (anul 691) obligă pe clerici să poarte în permanenţă dulama, iar dacă vreunul iese în public fără dulamă, să fie oprit de slujire timp de o săptămână. Canonul 16 al Sinodului VII Ecumenic (anul 787) interzice ca dulama să fie strălucitoare (a nu se confunda cu veşmintele liturgice, care pot fi strălucitoare!) şi condamnă folosirea parfumurilor de către clerici. Acelaşi canon, citând regula 46 a Sfântului Vasile cel Mare destinată monahilor, sugerează ca haina clericală să nu fie colorată sau pestriţă, generalizând culoarea neagră a hainelor monahale pentru toţi clericii. Cu timpul, „preoţii de mir” (în slavonă „mir” = „lume”, adică preoţii din lume, căsătoriţi) au început a purta şi haine de alte culori, dar aceasta este o excepţie tolerată, nu o regulă. Regula rămâne culoarea neagră.
Mai ales după perioada turcocraţiei şi a ciumei comunist-ateiste, s-a generalizat obiceiul ca preoţii căsătoriţi să nu poarte dulama în toate împrejurările, atunci când sunt în sânul familiei sau fac un lucru fizic la care ar fi împiedicaţi de o haină mai lungă. Monahii, însă, poartă dulama în permanenţă, chiar şi atunci când dorm. Regulile monahale permit monahului să lase dulama doar atunci când călugărul / călugăriţa este în regim de spital şi tratamentul medical aplicat împiedică purtarea hainei monahale.
Mai adăugăm că monahii, atât femeile cât şi bărbaţii, trebuie să aibă în permanenţă capul acoperit. Cu timpul, obiceiul a fost extins şi pentru „preoţii de mir”, deşi nu există argumente teologice sau duhovniceşti pentru a le impune şi lor această regulă. Acoperemântul capului la monahi şi preoţi se numeşte „potcap / culion” (mai popular „fes”) sau „scufie”, iar forma şi mărimea acestuia diferă de la o ţară ortodoxă la alta, toate fiind de culoare neagră. Baticul special al călugăriţelor se numeşte „mandelă” (la greci) şi „apostolnik” (la ruşi); călugăriţele din Biserica Ortodoxă Română au un acoperemânt special (destul de incomod) care constă dintr-o scufie îngustă prinsă cu un batic mai special. Se pare că îmbrăcămintea purtată de călugăriţele din Grecia este cea mai simplă, cea mai comodă şi, evident, cea mai tradiţională.
Alt element distinctiv al clericilor este că pe deasupra rasei, în momente festive, preoţii pot avea cruce, iar arhiereii engolpion/panaghie. Începând cu sfârşitul sec. XIX, în Biserica Rusă, mai apoi și în cea Georgiană, toţi preoţii poartă cruce la gât (ele fiind de trei feluri, în funcţie de rangul preotului: de argint, de aur sau cu pietre scumpe). În celelalte Biserici Ortodoxe purtarea crucii este o distincţie specială care se dă doar unor preoţi (după anumiţi ani de slujire sau dacă are vreun rang administrativ) şi este purtată doar la slujbe sau manifestări solemne, fără a face diferenţă între formele sau materialul din care este confecţionată crucea.
Engolpionul arhieresc este un medalion de formă ovală, care are icoana Maicii Domnului, a lui Iisus Hristos sau scena vreunui Praznic împărătesc: Naşterea, Botezul sau Învierea Domnului. Dacă engolpionul (din greceşte: obiect purtat la piept) o reprezintă pe Maica Domnului, acesta poate fi numit „Panaghie” (din greceşte Atotsfânta), iar obiceiul rusesc de a numit orice engolpion „panaghie” este greşit.
Sursa: http://www.teologie.net/2012/03/26/despre-hainele-preotesti-lectie-de-cultura-generala/
Hristos a inviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML