Duminica Sfantului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului
HARUL DUMNEZEIESC NECREAT SI VEDEREA LUMINII DUMNEZEIESTI - CUVANT DE INVATATURA AL PREASFINTITULUI PARINTE AMBROZIE, EPISCOPUL GIURGIULUI, LA DUMINICA A DOUA A POSTULUI MARE (A SFANTULUI GRIGORIE PALAMA)
Iubiti credinciosi,
Daca in prima duminica a Sfantului si Marelui Post Biserica sarbatoreste biruinta Ortodoxiei prin afirmarea cultului sfintelor icoane, cea de-a doua duminica, numita a Sfantului Grigorie Palama, este marcata cea de-a doua biruinta a Ortodoxiei, prin invatatura despre harul dumnezeiesc necreat si vederea luminii dumnezeiesti.
Aceasta biruinta se leaga de numele Sfantului Grigorie Palama, desi nu el este autorul acestei invataturi. Ea apartine Bisericii lui Dumnezeu si este revelata in Sfanta Scriptura, transmisa de Sfintii Parinti, pastrata vie si traita in dogma si traditia de rugaciune a Bisericii. Sfantul Grigorie Palama este cel care a reafirmat-o cu tarie atunci cand rationalismul parea sa se transforme intr-o noua erezie, falsificand credinta cea dreapta. In invatatura despre lumina dumnezeiasca isi are fundamentul practica rugaciunii inimii sau chemarii numelui lui Iisus Hristos, cunoscuta atat monahilor, cat si celorlalti credinciosi ai Bisericii Ortodoxe.
Intre aceste doua sarbatori exista o legatura profunda, iar randuirea lor la inceputul Sfantului si Marelui Post dezvaluie semnificatii adanci ale acestuia. Daca temeiul zugravirii icoanelor este intruparea Fiului lui Dumnezeu, prin care Cel Nevazut se face vazut, luand chip de rob, credinta in vederea luminii dumnezeiesti se intemeiaza pe faptul minunat al schimbarii la fata a Domnului. Fiul lui Dumnezeu, smerindu-Se sub chipul omului, isi arata slava ucenicilor Sai, iar ucenicii contempla cu ochi trupesti, dar induhovniciti, slava lui Dumnezeu.
Intreaga lucrare dumnezeiasca a venirii si petrecerii Fiului lui Dumnezeu in lume are in vedere apropierea omului de Dumnezeu. Dumnezeu se pogoara intr-atat incat se face asemenea omului, pentru a-l castiga pe om la asemanarea cu El, asa cum spune Acatistul: "cu asemanarea chemand pe cel asemenea". Trebuie sa intelegem, deci, cele doua evenimente amintite, intruparea si schimbarea la fata a Domnului Iisus Hristos in perspectiva planului dumnezeiesc privitor la om. Sensul comun care se descopera in aceste doua momente este ca nu numai sufletul, ci si trupul omului participa la cunoasterea lui Dumnezeu si la impartasirea de El. Trupul omenesc devine trupul lui Dumnezeu si aceluiasi trup Dumnezeu isi arata slava.
De ce sunt aceste sarbatori asezate la inceputul Postului Mare? Am inteles Duminica Ortodoxiei, a sarbatorii sfintelor icoane, ca pe o revarsare de lumina in viata noastra, aratandu-ne ca postul curatitor pentru suflet si trup este calea noastra de transfigurare, pentru a ne imbraca in lumina invierii, asemenea sfintilor din icoane. Duminica Sfantului Grigorie Palama intareste faptul ca postul inseamna iluminare. In disputele cu umanistii, care nu credeau decat intr-o cunoastere rationala a lui Dumnezeu, Sfantul Grigorie Palama marturiseste ca dobandirea lui Dumnezeu si petrecerea cu El nu sunt cu putinta daca omul nu se curateste prin implinirea poruncilor si prin asceza. Cunostinta dobandita pe cale rationala nu este curatitoare de patimi, de aceea Sfantul Grigorie Palama a marturisit, urmand invataturii Sfintilor Parinti, ca vederea duhovniceasca incepe prin curatirea vietii. Daca Dumnezeu S-a aratat trupului si sufletului pentru ca acestea, unite, sa-L poata cunoaste, inseamna ca si trupul si sufletul trebuie sa se curateasca impreuna de toate intinaciunile pentru a-L vedea cu adevarat pe Dumnezeu si nu inchipuiri ale mintii omenesti.
Asa cum explica un parinte contemporan, in timpul primelor doua saptamani ale Postului Mare viata ascetica apare drept" o adevarata marturisire dogmatica" (Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Deisis, Sibiu, 2000, p. 330), pentru ca postind marturisim credinta in intruparea si schimbarea la fata a Domnului, prin care Hristos a indumnezeit trupul omenesc si 1-a facut partas slavei Sale.
Dupa cum am mai spus, primele doua duminici din Postul cel Mare sunt sarbatorile biruintei Ortodoxiei: prima impotriva iconoclasmului, a doua impotriva umanismului filosofic, iar noi trebuie sa le serbam de fiecare data cu toata bucuria si maretia care se cuvin unor astfel de biruinte. Ele sunt momente de mare triumf, dar nu lasa loc de triumfalism, pentru ca dreapta credinta nu este meritul nostru, ci darul nepretuit al lui Dumnezeu. Cu puterea Lui credinta a rasturnat si a biruit cugetarea lumeasca. Sarbatorile acestei biruinte contin pentru noi o porunca mantuitoare: cugetarea noastra lumeasca trebuie biruita de credinta adevarata si curata in Dumnezeu. Postul este, mai mult decat orice alta perioada, prilejul pentru o astfel de biruinta.
I-am sarbatorit in aceasta saptamana pe Sfintii 40 de Mucenici din Sevasta. Ei sunt intruchiparea puterii de a rezista lepadarii de credinta in Dumnezeu. Si daca Parintii spun ca fiecare pacat pe care il savarsim este o lepadare de Dumnezeu, intelegem de ce in sprijinul credintei noastre, atunci cand ne luptam cu pacatele, Dumnezeu ni-i trimite pe mucenici. Ei, ca si Sfantul Grigorie Palama, sunt icoane ale credintei biruitoare impotriva faptelor, impotriva cuvintelor, impotriva gandurilor pacatoase. Ei ne sunt daruiti de Dumnezeu pentru a avea in ei pilde adevarate, caci noi, cei nedesavarsiti suntem, paradoxal, si biruitori, prin credinta noastra, si biruiti, prin micile sau marile lepadari zilnice, care sunt pacatele.
Toti marturisim, fara sa mintim, "Cred, Doamne" si cu toate acestea sunt pacate pe care le facem in fiecare zi, de cele mai multe ori fara sa ne dam seama. Nu cadem pentru ca nu avem credinta, ci cadem pentru ca nu ne lucram credinta, pentru ca nu o punem in fiecare gand, in fiecare cuvant si in fiecare fapta. Pentru ca nu ne statornicim credinta in fiecare privire si in fiecare dorinta, in fiecare gand si in fiecare aspiratie. Aceasta inseamna pentru noi "lepadare de credinta" atunci cand savarsim pacatele, chiar si cele asa-zis "mici", obisnuite, sau mai ales in cazul lor. Ne lepadam de credinta noastra pentru ca nu o transpunem in fiecare fapta a trupului si a sufletului si o lasam astfel sa amorteasca si sa moara.
Impotriva unor astfel de lepadari si pentru biruinte ca acelea ale sfintilor sunt randuite postul si praznicele duminicale care preced Sfintele Pasti. Ele inseamna vadirea mai limpede a credintei prin faptele, cuvintele si gandurile noastre, oglindirea ei in lucrurile care ne definesc viata zilnica: in hrana, in somn, in osteneli, in faptele de milostenie, in cuvintele de rugaciune, in gandurile de pocainta.
Este timpul cel mai mare vrajmas al nostru? Postul este ocazia noastra de a-l birui, umplandu-l cu intovarasirea noastra cu Hristos. Este gandirea noastra ingradita de neputinte trupesti si sufletesti? Iata, Postul cel Mare este sansa de a birui prin dreapta credinta orice stramtorare. Sunt sufletul si trupul nostru doi tovarasi dezbinati din cauza tendintelor contrare, care incetinesc avantul dupa Dumnezeu? Postul Pastilor si Duminica Sfantului Grigorie Palama sunt prilejul reunirii lor prin credinta ca Dumnezeu S-a intrupat si Si-a aratat oamenilor slava, pentru a nu lasa moartea sa-i rapeasca iubirii Sale.
Este vremea sa ne lipsim de hrana cea trecatoare, care imbuiba si creste in noi patimile, de dragul hranei ceresti, care nutreste virtutile, curatia, rugaciunea, dragostea de Dumnezeu si de semeni. Pentru belsugul de har pe care Dumnezeu il revarsa peste noi, putem spune ca postul inseamna saturare si desfatare.
In cea de-a treia duminica a Postului Mare Biserica a randuit inchinarea Cinstitei si de Viata Facatoarei Cruci. Privind spre cel de-al treilea popas duhovnicesc de pe calea Sfantului si Marelui Post, sa luam cu noi o stihira care s-a citit in aceasta saptamana: "Vremea postului este vesela. Pentru aceasta saturandu-ne destul de curatia cea luminata, de dragostea cea curata, de rugaciunea cea luminoasa si de alte multe virtuti, sa strigam luminat: Cruce a lui Hristos preasfanta, ceea ce ai odraslit desfatarea vietii, invredniceste-ne pe toti a ne inchina tie cu inima curata, dandu-ne iertare si mare mila".
PS. DR. AMBROZIE
Sursa: episcopiagiurgiului.ro
Iubiti credinciosi,
Daca in prima duminica a Sfantului si Marelui Post Biserica sarbatoreste biruinta Ortodoxiei prin afirmarea cultului sfintelor icoane, cea de-a doua duminica, numita a Sfantului Grigorie Palama, este marcata cea de-a doua biruinta a Ortodoxiei, prin invatatura despre harul dumnezeiesc necreat si vederea luminii dumnezeiesti.
Aceasta biruinta se leaga de numele Sfantului Grigorie Palama, desi nu el este autorul acestei invataturi. Ea apartine Bisericii lui Dumnezeu si este revelata in Sfanta Scriptura, transmisa de Sfintii Parinti, pastrata vie si traita in dogma si traditia de rugaciune a Bisericii. Sfantul Grigorie Palama este cel care a reafirmat-o cu tarie atunci cand rationalismul parea sa se transforme intr-o noua erezie, falsificand credinta cea dreapta. In invatatura despre lumina dumnezeiasca isi are fundamentul practica rugaciunii inimii sau chemarii numelui lui Iisus Hristos, cunoscuta atat monahilor, cat si celorlalti credinciosi ai Bisericii Ortodoxe.
Intre aceste doua sarbatori exista o legatura profunda, iar randuirea lor la inceputul Sfantului si Marelui Post dezvaluie semnificatii adanci ale acestuia. Daca temeiul zugravirii icoanelor este intruparea Fiului lui Dumnezeu, prin care Cel Nevazut se face vazut, luand chip de rob, credinta in vederea luminii dumnezeiesti se intemeiaza pe faptul minunat al schimbarii la fata a Domnului. Fiul lui Dumnezeu, smerindu-Se sub chipul omului, isi arata slava ucenicilor Sai, iar ucenicii contempla cu ochi trupesti, dar induhovniciti, slava lui Dumnezeu.
Intreaga lucrare dumnezeiasca a venirii si petrecerii Fiului lui Dumnezeu in lume are in vedere apropierea omului de Dumnezeu. Dumnezeu se pogoara intr-atat incat se face asemenea omului, pentru a-l castiga pe om la asemanarea cu El, asa cum spune Acatistul: "cu asemanarea chemand pe cel asemenea". Trebuie sa intelegem, deci, cele doua evenimente amintite, intruparea si schimbarea la fata a Domnului Iisus Hristos in perspectiva planului dumnezeiesc privitor la om. Sensul comun care se descopera in aceste doua momente este ca nu numai sufletul, ci si trupul omului participa la cunoasterea lui Dumnezeu si la impartasirea de El. Trupul omenesc devine trupul lui Dumnezeu si aceluiasi trup Dumnezeu isi arata slava.
De ce sunt aceste sarbatori asezate la inceputul Postului Mare? Am inteles Duminica Ortodoxiei, a sarbatorii sfintelor icoane, ca pe o revarsare de lumina in viata noastra, aratandu-ne ca postul curatitor pentru suflet si trup este calea noastra de transfigurare, pentru a ne imbraca in lumina invierii, asemenea sfintilor din icoane. Duminica Sfantului Grigorie Palama intareste faptul ca postul inseamna iluminare. In disputele cu umanistii, care nu credeau decat intr-o cunoastere rationala a lui Dumnezeu, Sfantul Grigorie Palama marturiseste ca dobandirea lui Dumnezeu si petrecerea cu El nu sunt cu putinta daca omul nu se curateste prin implinirea poruncilor si prin asceza. Cunostinta dobandita pe cale rationala nu este curatitoare de patimi, de aceea Sfantul Grigorie Palama a marturisit, urmand invataturii Sfintilor Parinti, ca vederea duhovniceasca incepe prin curatirea vietii. Daca Dumnezeu S-a aratat trupului si sufletului pentru ca acestea, unite, sa-L poata cunoaste, inseamna ca si trupul si sufletul trebuie sa se curateasca impreuna de toate intinaciunile pentru a-L vedea cu adevarat pe Dumnezeu si nu inchipuiri ale mintii omenesti.
Asa cum explica un parinte contemporan, in timpul primelor doua saptamani ale Postului Mare viata ascetica apare drept" o adevarata marturisire dogmatica" (Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Deisis, Sibiu, 2000, p. 330), pentru ca postind marturisim credinta in intruparea si schimbarea la fata a Domnului, prin care Hristos a indumnezeit trupul omenesc si 1-a facut partas slavei Sale.
Dupa cum am mai spus, primele doua duminici din Postul cel Mare sunt sarbatorile biruintei Ortodoxiei: prima impotriva iconoclasmului, a doua impotriva umanismului filosofic, iar noi trebuie sa le serbam de fiecare data cu toata bucuria si maretia care se cuvin unor astfel de biruinte. Ele sunt momente de mare triumf, dar nu lasa loc de triumfalism, pentru ca dreapta credinta nu este meritul nostru, ci darul nepretuit al lui Dumnezeu. Cu puterea Lui credinta a rasturnat si a biruit cugetarea lumeasca. Sarbatorile acestei biruinte contin pentru noi o porunca mantuitoare: cugetarea noastra lumeasca trebuie biruita de credinta adevarata si curata in Dumnezeu. Postul este, mai mult decat orice alta perioada, prilejul pentru o astfel de biruinta.
I-am sarbatorit in aceasta saptamana pe Sfintii 40 de Mucenici din Sevasta. Ei sunt intruchiparea puterii de a rezista lepadarii de credinta in Dumnezeu. Si daca Parintii spun ca fiecare pacat pe care il savarsim este o lepadare de Dumnezeu, intelegem de ce in sprijinul credintei noastre, atunci cand ne luptam cu pacatele, Dumnezeu ni-i trimite pe mucenici. Ei, ca si Sfantul Grigorie Palama, sunt icoane ale credintei biruitoare impotriva faptelor, impotriva cuvintelor, impotriva gandurilor pacatoase. Ei ne sunt daruiti de Dumnezeu pentru a avea in ei pilde adevarate, caci noi, cei nedesavarsiti suntem, paradoxal, si biruitori, prin credinta noastra, si biruiti, prin micile sau marile lepadari zilnice, care sunt pacatele.
Toti marturisim, fara sa mintim, "Cred, Doamne" si cu toate acestea sunt pacate pe care le facem in fiecare zi, de cele mai multe ori fara sa ne dam seama. Nu cadem pentru ca nu avem credinta, ci cadem pentru ca nu ne lucram credinta, pentru ca nu o punem in fiecare gand, in fiecare cuvant si in fiecare fapta. Pentru ca nu ne statornicim credinta in fiecare privire si in fiecare dorinta, in fiecare gand si in fiecare aspiratie. Aceasta inseamna pentru noi "lepadare de credinta" atunci cand savarsim pacatele, chiar si cele asa-zis "mici", obisnuite, sau mai ales in cazul lor. Ne lepadam de credinta noastra pentru ca nu o transpunem in fiecare fapta a trupului si a sufletului si o lasam astfel sa amorteasca si sa moara.
Impotriva unor astfel de lepadari si pentru biruinte ca acelea ale sfintilor sunt randuite postul si praznicele duminicale care preced Sfintele Pasti. Ele inseamna vadirea mai limpede a credintei prin faptele, cuvintele si gandurile noastre, oglindirea ei in lucrurile care ne definesc viata zilnica: in hrana, in somn, in osteneli, in faptele de milostenie, in cuvintele de rugaciune, in gandurile de pocainta.
Este timpul cel mai mare vrajmas al nostru? Postul este ocazia noastra de a-l birui, umplandu-l cu intovarasirea noastra cu Hristos. Este gandirea noastra ingradita de neputinte trupesti si sufletesti? Iata, Postul cel Mare este sansa de a birui prin dreapta credinta orice stramtorare. Sunt sufletul si trupul nostru doi tovarasi dezbinati din cauza tendintelor contrare, care incetinesc avantul dupa Dumnezeu? Postul Pastilor si Duminica Sfantului Grigorie Palama sunt prilejul reunirii lor prin credinta ca Dumnezeu S-a intrupat si Si-a aratat oamenilor slava, pentru a nu lasa moartea sa-i rapeasca iubirii Sale.
Este vremea sa ne lipsim de hrana cea trecatoare, care imbuiba si creste in noi patimile, de dragul hranei ceresti, care nutreste virtutile, curatia, rugaciunea, dragostea de Dumnezeu si de semeni. Pentru belsugul de har pe care Dumnezeu il revarsa peste noi, putem spune ca postul inseamna saturare si desfatare.
In cea de-a treia duminica a Postului Mare Biserica a randuit inchinarea Cinstitei si de Viata Facatoarei Cruci. Privind spre cel de-al treilea popas duhovnicesc de pe calea Sfantului si Marelui Post, sa luam cu noi o stihira care s-a citit in aceasta saptamana: "Vremea postului este vesela. Pentru aceasta saturandu-ne destul de curatia cea luminata, de dragostea cea curata, de rugaciunea cea luminoasa si de alte multe virtuti, sa strigam luminat: Cruce a lui Hristos preasfanta, ceea ce ai odraslit desfatarea vietii, invredniceste-ne pe toti a ne inchina tie cu inima curata, dandu-ne iertare si mare mila".
PS. DR. AMBROZIE
Sursa: episcopiagiurgiului.ro
Despre păcat şi boală
Vindecarea slăbănogului din Capernaum:
Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.
(Marcu 2, 1-12. Duminica a doua din Postul Mare, a Sfântului Grigorie Palama)
R Radulescu: La Mântuitorul Hristos este adus un slăbănog pentru a fi vindecat. Un paralizat ţintuit la pat, căruia Hristos ii oferă iertarea păcatelor. Părinte Constantin, de ce se îndreaptă Hristos, în primul rând, spre acest tip de neputinţă, şi nu spre ceea ce oamenii voiau imediat, adică vindecarea lui trupească? Işi puseseră nădejdea că-l vor duce înapoi pe picioarele lui, adică vindecat. De ce nu răspunde direct dorinţei lor?
Pr. Coman: Din cel puţin două motive. Aşa cum am văzut şi în alte dialoguri ale noastre, Mântuitorul Hristos nu se poate identifica cu viziunea, cu opţiunea, cu perspectiva omenească, care atunci când nu este rătăcită, este cel puţin limitată. In al doilea rând, pentru că oamenii nu înţelegeau lucrul esenţial, şi anume că suferinţa fizică, boala, este provocata de suferinţa duhovnicească, de păcat. Mântuitorul Hristos o spune în nenumărate rânduri, iar marele teolog al Bisericii primare, Pavel, dezvoltă această temă în epistolele sale. La fel şi Biserica, aceasta propovăduieşte de-a lungul veacurilor şi îşi rânduieşte întreaga activitate având la bază acest adevăr fundamental, conform căruia cauza suferinţei şi a bolii trupeşti este boala sufletească, adică păcatul. De aceea, Hristos nu numai că nu evită sau nu ocoleşte împlinirea cererii lor, dar merge mai adânc, adică vindecă mai întâi cauza neputinţei trupeşti, păcatul, şi după aceea ridică şi suferinţa trupească.
R Radulescu: Părinte profesor, legătura dintre păcat şi suferinţa umană este o idee tot mai respinsă astăzi. Când spun aceasta, am în vedere un fapt real. De curând, un preot catolic din Austria, care urma să fie promovat episcop, a fost retras de la această promovare, pentru că a afirmat că în America uraganul a fost pedeapsa divină pentru păcatele care se întâmplau în zona afectată. Declaraţia lui a scandalizat o lume întreagă, întreaga lume catolică a reacţionat, nefiind de acord cu legătura dintre nenorocirile care se întâmplă în lume şi păcatele oamenilor. Oamenii refuză această viziune. De ce am ajuns aici?
Pr. Coman: Explicaţia este simplă: Biserica, sau mai bine zis oamenii Bisericii, au început să se ruşineze de propria Evanghelie în faţa ofensivei şi presiunii civilizaţiei materialist-raţionaliste, în faţa unei lumi care se amăgeşte pe sine, nu numai legitimând păcatul, ci mândrindu-se cu el, ridicându-l la rang de filozofie de viaţă. Măsura în care cedează acestei presiuni şi renunţă la perspectiva teologică asupra lumii, este măsura în care Biserica se secularizează. Căderea morală este consecinţă a căderii teologice. O să ajungă să se ruşineze cumplit oamenii Bisericii, dacă nu au ajuns deja, constatând că oamenii de ştiinţă şi analiştii realităţilor politice sau economice recurg la explicaţii morale pentru a dezlega cauzele crizei prin care trece lumea în anii aceştia, iar dânşii se jenează de ele.
In numele Evangheliei Mântuitorului Hristos şi consecvenţi cu viaţa Bisericii, noi nu putem să nu vedem şi să nu mărturisim faptul că degradarea morală – păcatul – este cauza crizelor de orice fel. Evanghelia se poziţionează evident şi ferm în opoziţie cu tendinţele majore dominante în lumea de astăzi: fie că este vorba despre supralicitarea obsesivă a plăcerilor materiale şi trupeşti, fie a suficienţei de sine a sistemelor de organizare şi asigurare economică, fie de creditarea soluţiei financiare până la subjugarea asfixiantă faţă de ea, fie de alunecarea spre un individualism atroce şi sinucigaş, fie de exacerbarea mizei vizibilităţii, prin publicitate şi propagandă, adică printr-o deşănţată şi fără limite laudă de sine, etc.
In aceste condiţii, mai ales când lumea despre care vorbeam mai sus pare că trăieşte semnalele puternice ale zgâlţâirii din temelii a propriului edificiu, pare cu totul ciudat ca Biserica să se afle investind furibund în întărirea instituţional-organizatorică, în soluţia financiară şi economică, în eficienţa aparatului administrativ şi în profesionalismul individual, în vizibilitate şi în propagandă.
Din lumea ştiinţifică, profundă şi serioasă, ne vin mesaje care confirmă relaţia dintre lumea duhovnicească şi lumea materială, dintre suportul duhovnicesc al vieţii umane şi expresia ei materială, care confirmă unitatea indestructibilă între cele două. Confirmă mai ales faptul că suportul ultim al lumii este unul energetic, informaţional, că tot ceea ce se întâmplă la nivel duhovnicesc provoacă lumea din afară şi influenţează mersul lumii din afară.
Miza cea mare este la nivelul atitudinii, al duhului lăuntric, al gândului, al intenţiei celei mai intime. Acolo este totul. Iar dacă ne jucăm cu dedublarea, adică una avem în inimă şi în gând, şi alta arătăm celorlalţi, avem de-a face cu cel mai grav păcat sau eşec, pe care-l înfierează Mântuitorul Hristos, de la un capăt la altul al Evangheliei Sale, adică ipocrizia. Mântuitorul nu se ocupă de păcatele grosiere, de care ne ocupăm noi: furtul, minciuna, băutura, lăcomia, ci se ocupă de făţărnicie, adică, de neconcordanţa între ce este în sufletul nostru şi ceea ce se manifestă în afară.
Lumea s-a dezvoltat pe o bază ipocrită. Săptămânile trecute m-am întâlnit cu un prieten grec, care trăieşte în Anglia şi se mişcă în lumea finanţelor. Imi spunea că sistemul a căzut pentru că este ipocrit, pentru că este un sistem mincinos. Pozează în ceva, dar este de fapt altceva. Sugerează încredere deplină, dar încrederea nu are suport, sugerează respect pentru cetăţeni, dar, de fapt, slujeşte exclusiv propriile interese, sugerează cultivarea valorilor înalte ale omenirii, dar se închină, de fapt, celor mai josnice dintre valori.
Starea pe care o edificăm inlăuntrul nostru, aceea contează. Aceea este lumea reală. Ce vedem noi este chipul ipocrit al lumii. Dincolo de faptul că nu edifică pe nimeni o astfel de atitudine, mai devreme sau mai târziu, ea iese la suprafaţă.
Dacă noi zidim în noi răutatea, oricât am ţine-o ascunsă sau am înfrumuseţa-o, la un moment dat se va manifesta. Dimpotrivă, dacă edificăm blândeţea, răbdarea, bunătatea, iertarea, înţelegerea, pacea, jertfelnicia, oricât ar părea că nu au succes în lumea aceasta ofensivă, vor birui. De aceea spune Hristos că nu vor moşteni pământul oamenii răi şi ofensivi, rapace şi inteligenţi, ci cei blânzi. In ciuda tuturor evidenţelor!
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)
Vindecarea slăbănogului din Capernaum:
Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.
(Marcu 2, 1-12. Duminica a doua din Postul Mare, a Sfântului Grigorie Palama)
R Radulescu: La Mântuitorul Hristos este adus un slăbănog pentru a fi vindecat. Un paralizat ţintuit la pat, căruia Hristos ii oferă iertarea păcatelor. Părinte Constantin, de ce se îndreaptă Hristos, în primul rând, spre acest tip de neputinţă, şi nu spre ceea ce oamenii voiau imediat, adică vindecarea lui trupească? Işi puseseră nădejdea că-l vor duce înapoi pe picioarele lui, adică vindecat. De ce nu răspunde direct dorinţei lor?
Pr. Coman: Din cel puţin două motive. Aşa cum am văzut şi în alte dialoguri ale noastre, Mântuitorul Hristos nu se poate identifica cu viziunea, cu opţiunea, cu perspectiva omenească, care atunci când nu este rătăcită, este cel puţin limitată. In al doilea rând, pentru că oamenii nu înţelegeau lucrul esenţial, şi anume că suferinţa fizică, boala, este provocata de suferinţa duhovnicească, de păcat. Mântuitorul Hristos o spune în nenumărate rânduri, iar marele teolog al Bisericii primare, Pavel, dezvoltă această temă în epistolele sale. La fel şi Biserica, aceasta propovăduieşte de-a lungul veacurilor şi îşi rânduieşte întreaga activitate având la bază acest adevăr fundamental, conform căruia cauza suferinţei şi a bolii trupeşti este boala sufletească, adică păcatul. De aceea, Hristos nu numai că nu evită sau nu ocoleşte împlinirea cererii lor, dar merge mai adânc, adică vindecă mai întâi cauza neputinţei trupeşti, păcatul, şi după aceea ridică şi suferinţa trupească.
R Radulescu: Părinte profesor, legătura dintre păcat şi suferinţa umană este o idee tot mai respinsă astăzi. Când spun aceasta, am în vedere un fapt real. De curând, un preot catolic din Austria, care urma să fie promovat episcop, a fost retras de la această promovare, pentru că a afirmat că în America uraganul a fost pedeapsa divină pentru păcatele care se întâmplau în zona afectată. Declaraţia lui a scandalizat o lume întreagă, întreaga lume catolică a reacţionat, nefiind de acord cu legătura dintre nenorocirile care se întâmplă în lume şi păcatele oamenilor. Oamenii refuză această viziune. De ce am ajuns aici?
Pr. Coman: Explicaţia este simplă: Biserica, sau mai bine zis oamenii Bisericii, au început să se ruşineze de propria Evanghelie în faţa ofensivei şi presiunii civilizaţiei materialist-raţionaliste, în faţa unei lumi care se amăgeşte pe sine, nu numai legitimând păcatul, ci mândrindu-se cu el, ridicându-l la rang de filozofie de viaţă. Măsura în care cedează acestei presiuni şi renunţă la perspectiva teologică asupra lumii, este măsura în care Biserica se secularizează. Căderea morală este consecinţă a căderii teologice. O să ajungă să se ruşineze cumplit oamenii Bisericii, dacă nu au ajuns deja, constatând că oamenii de ştiinţă şi analiştii realităţilor politice sau economice recurg la explicaţii morale pentru a dezlega cauzele crizei prin care trece lumea în anii aceştia, iar dânşii se jenează de ele.
In numele Evangheliei Mântuitorului Hristos şi consecvenţi cu viaţa Bisericii, noi nu putem să nu vedem şi să nu mărturisim faptul că degradarea morală – păcatul – este cauza crizelor de orice fel. Evanghelia se poziţionează evident şi ferm în opoziţie cu tendinţele majore dominante în lumea de astăzi: fie că este vorba despre supralicitarea obsesivă a plăcerilor materiale şi trupeşti, fie a suficienţei de sine a sistemelor de organizare şi asigurare economică, fie de creditarea soluţiei financiare până la subjugarea asfixiantă faţă de ea, fie de alunecarea spre un individualism atroce şi sinucigaş, fie de exacerbarea mizei vizibilităţii, prin publicitate şi propagandă, adică printr-o deşănţată şi fără limite laudă de sine, etc.
In aceste condiţii, mai ales când lumea despre care vorbeam mai sus pare că trăieşte semnalele puternice ale zgâlţâirii din temelii a propriului edificiu, pare cu totul ciudat ca Biserica să se afle investind furibund în întărirea instituţional-organizatorică, în soluţia financiară şi economică, în eficienţa aparatului administrativ şi în profesionalismul individual, în vizibilitate şi în propagandă.
Din lumea ştiinţifică, profundă şi serioasă, ne vin mesaje care confirmă relaţia dintre lumea duhovnicească şi lumea materială, dintre suportul duhovnicesc al vieţii umane şi expresia ei materială, care confirmă unitatea indestructibilă între cele două. Confirmă mai ales faptul că suportul ultim al lumii este unul energetic, informaţional, că tot ceea ce se întâmplă la nivel duhovnicesc provoacă lumea din afară şi influenţează mersul lumii din afară.
Miza cea mare este la nivelul atitudinii, al duhului lăuntric, al gândului, al intenţiei celei mai intime. Acolo este totul. Iar dacă ne jucăm cu dedublarea, adică una avem în inimă şi în gând, şi alta arătăm celorlalţi, avem de-a face cu cel mai grav păcat sau eşec, pe care-l înfierează Mântuitorul Hristos, de la un capăt la altul al Evangheliei Sale, adică ipocrizia. Mântuitorul nu se ocupă de păcatele grosiere, de care ne ocupăm noi: furtul, minciuna, băutura, lăcomia, ci se ocupă de făţărnicie, adică, de neconcordanţa între ce este în sufletul nostru şi ceea ce se manifestă în afară.
Lumea s-a dezvoltat pe o bază ipocrită. Săptămânile trecute m-am întâlnit cu un prieten grec, care trăieşte în Anglia şi se mişcă în lumea finanţelor. Imi spunea că sistemul a căzut pentru că este ipocrit, pentru că este un sistem mincinos. Pozează în ceva, dar este de fapt altceva. Sugerează încredere deplină, dar încrederea nu are suport, sugerează respect pentru cetăţeni, dar, de fapt, slujeşte exclusiv propriile interese, sugerează cultivarea valorilor înalte ale omenirii, dar se închină, de fapt, celor mai josnice dintre valori.
Starea pe care o edificăm inlăuntrul nostru, aceea contează. Aceea este lumea reală. Ce vedem noi este chipul ipocrit al lumii. Dincolo de faptul că nu edifică pe nimeni o astfel de atitudine, mai devreme sau mai târziu, ea iese la suprafaţă.
Dacă noi zidim în noi răutatea, oricât am ţine-o ascunsă sau am înfrumuseţa-o, la un moment dat se va manifesta. Dimpotrivă, dacă edificăm blândeţea, răbdarea, bunătatea, iertarea, înţelegerea, pacea, jertfelnicia, oricât ar părea că nu au succes în lumea aceasta ofensivă, vor birui. De aceea spune Hristos că nu vor moşteni pământul oamenii răi şi ofensivi, rapace şi inteligenţi, ci cei blânzi. In ciuda tuturor evidenţelor!
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)
Hristos a inviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML