Sinaxar 17 Aprilie

În această lună, în ziua a şaptesprezecea, pomenirea sfântului sfinţit mucenic Simeon, episcopul Persidei, cu însoţitorii săi Avdela preotul, Gotazat, Fusic şi alţii o mie o sută cincizeci.

Ctesifon şi Salic care domneau în cetăţile Persidei, pe când împărăţea în ţara Persidei Sapor, au scris împăratului că arhiereul creştinilor Simeon şi alţi mulţi nu vor să se supună împărăţiei şi să dea dajdie, ci îşi aleg mai degrabă a muri pentru Hristos, decât să slujească cu ponos şi cu necinste. Mâniindu-se pentru acestea împăratul, a poruncit să fie adus sfântul Simeon legat cu două lanţuri, şi trimis la temniţă. Acolo sfântul a întors la credinţa în Hristos pe prepozitul Gotazat, care fusese mai înainte creştin, dar pentru cinstea ce avea la împăratul şi de frică se închinase soarelui după legea perşilor; pe care prinzându-l, i-a tăiat capul, în locul binelui ce-i făcuse acesta, căci el crescuse pe împăratul, de când fusese înţărcat de la sân. Auzind de dânsul, în temniţă, sfântul Simeon se bucura şi se ruga lui Dumnezeu cu ceilalţi, ca şi el să se săvârşească în acelaşi chip. Scoţându-i şi pe dânşii din temniţă, li s-au tăiat capetele, fiind la număr o mie o sută cincizeci. Au tăiat întâi pe sfântul Simeon, îndemnând la aceasta şi pe ceilalţi. Se zice că unul din cei ridicaţi s-a înfricoşat, iar îngrijitorul palatului care se numea Fusic, îl îmbărbăta să nu se sperie nicidecum, ci să închidă ochii şi să primească tăierea, că este grabnică moartea; dar fiind pârât pentru aceasta, şi mărturisind cu îndrăzneală că crede în Hristos, i s-a tăiat limba, şi i s-a jupuit pielea, şi aşa şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Acachie, episcopul Melitinei.

Acest preacuvios a fost din Melitina Armeniei, din părinţi binecredincioşi, temători de Dumnezeu care, fiind neroditori, prin rugăciune şi prin înfrânare au cerut loruşi de la Dumnezeu această roadă binecredincioasă, pe cuviosul Acachie, pe care crescându-l întru învăţătura cărţilor, l-au dus la episcopul cetăţii aceluia, şi l-au dat spre slujba lui Dumnezeu, căci aşa s-au fost făgăduit când au cerut de la Dumnezeu să le dea acest rod. În acea vreme era episcop fericitul Otrie cel ce a fost unul din cei o sută cincizeci de sfinţi, la Sinodul al doilea, împotrira eresului lui Machedonie, luptătorul în contra Duhului Sfânt. Cunoscând darul lui Dumnezeu ce era întru Acachie încă din pruncia lui, l-a făcut cleric bisericesc; şi trecând Acachie din putere în putere, întru faptele cele bune şi întru osteneli bisericeşti cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, s-a suit la treapta preoţiei şi făcân-du-se vas ales Sfântului Duh, s-a învrednicit de treapta arhieriei ca un vrednic, şi a fost episcop al cetăţii Melitinei, după moartea episcopului Otrie, fiind ales de toţi cu un glas. Acesta a fost la Soborul al treilea ce s-a ţinut la Efes, dimpreună cu sfântul Chiril patriarhul Alexandriei, împreună şi cu ceilalţi sfinţi părinţi, împotriva lui Nestorie patriarhul Constantino-polului, care hulea pe preacurata Fecioară de Dumnezeu Născătoarea; pe acesta surpându-l, l-au dat anatemei, ca pe un eretic şi păgân. Şi aşa Acachie, fiind iubit de toţi sfinţii părinţi şi lăudat, încă şi de împăratul cel binecredincios, Teodosie cel Mic, mult a fost lăudat şi întru mulţi ani păstorind Biserica lui Hristos, şi multe minuni făcând, s-a mutat către Domnul, punându-se sfintele lui moaşte lângă mormântul sfântului mucenic Polieuct, cu care împreună acum stă în cetele sfinţilor.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Adrian.

Şi acest mucenie Adrian era unul din cei ce oarecând au fost prinşi şi au fost puşi la felurite închisori. Fiind scoşi din închisoare, în vremea când grecii se aflau în rătăcire şi jertfeau zeilor celor mincinoşi, era silit şi acesta să se apropie de jerfelnic şi să aducă tămâiere. Dar el nu numai că nu s-a plecat a face aceasta, ci tare fiind cu trupul şi viteaz, a răsturnat jertfelnicul, şi jertfele ce erau deasupra lui le-a vărsat şi focul l-a împrăştiat. Pornind prin aceasta spre urgie pe guvernator şi aprinzând mânia închinătorilor la idoli a fost prins şi bătut fără cruţare, şi l-au aruncat într-un cuptor ars cu foc, şi aşa s-a săvârşit cu pace.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintele nostru Agapet, papă al Romei.

Acest între sfinţi părintele nostru Agapet a trăit pe vremea împărăţiei lui Justinian, crescut fiind prin sihăstrie şi virtute şi învrednicit de cinstea preoţiei. Purcezând să meargă la Constantinopol, ca să se întâlnească cu împăratul Justinian, îndată pe cale a dat dovadă de virtutea sa şi de îndrăzneala către Dumnezeu, căci ajungând în Grecia, văzând un om cuprins de două neputinţe, căci nici nu putea vorbi, nici nu putea umbla, apucându-l de mână, l-a făcut cu picioare noi, şi băgându-i în gură sfântă părticică din stăpânescul Trup, I-a arătat bine grăitor. Dar şi după ce a ajuns la Poarta de aur, punând mâna pe un orb ce s-a apropiat de el, i-a dăruit puterea vederii. Drept aceea după vrednicia virtuţii sale, fiind primit de cei în dregătorii şi de senat şi de însuşi împăratul şi de toată cetatea, şi izgonind din Scaunul Constantinopolului pe Antim episcopul Trapezuntei, care rău trecuse la acel scaun, ca cel ce cugeta ale lui Eutihie şi ale lui Sever, l-a dat pe el anatemei şi a hirotonit pe preacucernicul preot Mina al preasfintei bisericii celei mari, încuviinţat cu viaţa şi cu cuvântul, şi care avea drepte cugetările credinţei. Pe acesta aşezându-l în scaunul patriarhicesc, după câtăva vreme s-a mutat către Domnul.


Tot în această zi, pomenirea aflarii sfintelor moaste ale Sf.Preacuviosului Pr. Alexandru de Svir ale carui sfinte moaste sunt intregi si neputrezite.

Tot în această zi, pomenirea Sf.Ier.Macarie episcopul Corintului.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosul egumen Zosima, făcătorul de minuni din Soloveţ


Originea. Chemarea tainică spre călugărie. Întâlnirea cu Gherman. Sosirea la mănăstirea Soloveţ. Vedenia. Zidirea mănăstirii. Iarna în singurătate. Ajutorul minunat. Zidirea bisericii Schimbarea la faţă. Egumenii Pavel şi Teodosie. Preacuviosul egumen Zosima. Minunea cu prescura. Extinderea mănăstirii. Strămutarea moaştelor preacuviosului Savatie. Jignirile locuitorilor de la ţărm. Călătoria lui Zosima la Novgorod. Proorocia şi vedenia. Dialogul dinainte de moarte. Alegerea unui alt egumen. Sfârşitul. Înmormântarea. Cinstirea.

La împlinirea unui an de la moartea preacuviosului Savatie, continuatorul tradiţiei lui în insula pustie a Soloveţului, a devenit preacuviosul Zosima. Dacă preacuviosul Savatie a fost primul care a început viaţa de monah în insula Soloveţ, de post şi rugăciune, atunci pe preacuviosul Zosima trebuie să-l recunoaştem ca fiind întemeietorul vieţii de obşte din Soloveţ.
Preacuviosul Zosima era de baştină din regiunea Novgorodului, satul Toluria, lângă lacul Onega. Părinţii lui Gavriil şi Varvara, l-au crescut în duhul evlaviei şi cu deprinderi bune. Încă de tânăr, Zosima era smerit, liniştit şi blând şi, învăţând carte, îi plăcea tare mult să citească cărţi sfinte. Când s-a făcut mare, n-a voit să se căsătorească, ci, ascultând de o poruncă a inimii, a părăsit casa părintească şi s-a retras într-un loc pustiu. Aici, departe de lume, asemeni unui sihastru, s-a adâncit în rugăciune, post şi cugetare la cele înalte. În curând, Pronia Dumnezeiască i-a arătat calea vieţii. Cunoscând pe călugărul Gherman, care locuia cu Savatie în insula Soloveţului, Zosima a auzit de la el cum că această insulă cu păduri şi lacuri este potrivită pentru viaţa monahală şi cea pustnicească. În inima tânărului călugăr s-a trezit dorinţa să ajungă urmaşul nevoinţelor precuviosului Savatie; de aceea l-a rugat pe părintele Gherman să-l ia şi pe el la Soloveţ. Între timp, părinţii după trup ai preacuviosului Zosima au murit.

Înmormântându-i şi împărţind averea la săraci, părintele Zosima şi Gherman s-au îndreptat spre insula Sovoleţ. Sfârşindu-li-se cu bine călătoria, ei au ajuns pe insulă în aproprierea unui lac cu apă dulce. Înjghebându-şi un bordei din crengi, pustnicii au petrecut toată noaptea în priveghere, rugându-L pe Dumnezeu să le binecuvânteze dorinţa lor. Domnul i-a mângâiat, învrednicindu-i de o vedenie proorocească: dimineaţa, când preacuviosul Zosima a ieşit din bordei, a văzut o lumină neobişnuită, care strălucea de jur împrejur, şi la răsărit, pe cer, o biserică mare şi frumoasă. Uimit de această vedenie, pustnicul a intrat grăbit în bordei, iar părintele Gherman, văzându-l schimbat la faţă, l-a întrebat dacă n-a văzut ceva neobişnuit. Atunci preacuviosul Zosima i-a povestit tot ce a văzut. Pe lângă cele spuse, părintele Gherman şi-a mai amintit de minunata alungare a mirenilor din insulă, încă de pe când era cu Savatie, ca şi despre proorocia că aici vor locui mulţi călugări, ceea ce îl făcu să spună preacuviosului Zosima: „nu te înspăimânta şi fi cu trezvie, căci mie mi se pare că prin tine Domnul va aduna o mulţime de monahi“. Relatările părintelui Gherman despre Savatie, încă pe când acesta mai era în viaţă, l-au mângâiat pe Zosima şi astfel, cei doi s-au hotărât să zidească o mănăstire. Rugându-se lui Dumnezeu, pustnicii s-au apucat să defrişeze pădurea, pentru a avea lemn de construcţie. Au ridicat chilii şi le-au împrejmuit cu gard. Cu mâinile lor îşi dobândeau hrana, lucrând şi semănând pământul. Aceste osteneli trupeşti nu le slăbeau câtuşi de puţin rugăciunea.

Totuşi, pustnicii au trebuit să treacă prin multe încercări, până ce şi-au văzut mănăstirea locuită de călugări. Părintele Gherman a plecat pe ţărm şi a întârziat acolo ceva timp. Dar când a vrut să se întoarcă pe insulă, n-a mai putut să vâslească în direcţia cuvenită, din cauza timpului furtunos de toamnă. O furtună puternică a iscat valuri înalte pe mare şi a îngrămădit multă gheaţă, astfel încât orice legătură cu insula Soloveţului a fost întreruptă. Aşa se face că părintele Gherman a iernat pe ţărm, iar preacuviosul Zosima a rămas singur pe insulă.
Numai Unul Dumnezeu, Care călăuzeşte cele ascunse şi tainice, cunoaşte încercările şi nevoinţele preacuviosului Zosima în timpul acelei ierni. Îi întărea nădejdea neclintită în Domnul Căruia îi era credincios „din pântecele maicii lui“ (Ps.70, 7). Cu multe ispite l-a încercat urătorul a tot binele, duhul rău, care se străduia să-l înspăimânte cu diferite năluciri. Dar viteazul ostaş al lui Hristos se apăra cu semnul crucii şi cu rugăciunea, din care făcea o armă de neînvins, încât strădaniile vrăjmaşului rămâneau zadarnice. La războiul duhovnicesc s-a mai adăugat şi grija pentru hrană în acest loc atât de îndepărtat de locuinţele omeneşti. Iarna era lungă şi nemiloasă; proviziile pregătite din vară s-au sfârşit. Preacuviosul nu-şi închipuia cu ce avea să se hrănească până la vară. Părintele Zosima nu dispera, ci se mângâia cu nădejdea în pronia dumnezeiască, de la care primise atât de multe binefaceri. Deodată, s-a pomenit că au venit doi străini la el şi i-au adus unele merinde: pâine, făină şi unt. Aceştia i-au spus: „Ia, părinte, îndrăzneşte, iar dacă Dumnezeu va porunci, vom mai veni la tine“. Uimit, preacuviosul nu i-a întrebat de unde sunt, iar ei au plecat şi nu s-au mai întors. Era limpede că această cercetare era de la Dumnezeu şi că Domnul Se îngrijea de alesul Lui.

La sfârşitul iernii, Gherman a venit cu pescarul Marcu, care dorea şi el să împartă cupreacuvioşii singurătatea. De asemenea, a adus mâncare îndeajuns şi mreje pentru pescuit. În curând, Marcu a primit tunderea în monahism şi a fost primul ucenic al preacuvioşilor. Pilda lui a fost urmată de mulţi alţi locuitori de pe ţărm, care, ajungând pe insulă, îşi ridicau chilii aproape de cea a preacuvioşilor Zosima şi Gherman şi îşi dobândeau cele necesare traiului prin muncă proprie. Văzând că s-au înmulţit ucenicii, preacuviosul Zosima a ridicat o bisericuţă din lemn cu hramul Schimbării la faţă a Domnului în acel loc unde s-a produs arătarea minunată a unei biserici în văzduh. Lângă bisericuţă a făcut o trapeză şi a zidit o locuinţă; în felul acesta s-a întemeiat mănăstirea Soloveţ, păstrată până astăzi din mila lui Dumnezeu, necăutând la toate încercările prin care au trecut. Terminând mănăstirea, preacuviosul Zosima a trimis un călugăr la Novgorod, la arhiepiscopul Ioan, cu rugămintea să numească un egumen şi să binecuvânteze sfinţirea hramului. Arhiepiscopul l-a numit pe ieromonahul Pavel care, la sosirea sa a şi sfinţit biserica cu hramul Schimbarea la faţă a Domnului. Numai că, nesuportând lipsurile vieţii din pustie, s-a întors degrab la Novgorod. Tot aşa s-a îmtâmplat şi cu urmaşul lui – egumenul Teodosie. Atunci fraţii din mănăstire au hotărât în adunarea obştii să nu-şi mai ia egumen din alte mănăstiri, ci să-şi aleagă unul din mijlocul lor.

Aducând la îndeplinire hotărârea lor, ei au trimis către arhiepiscopul din Novgorod solie cu rugămintea ca să-l cheme la el pe părintele lor – Zosima, pentru a-l hirotoni preot şi a-l face egumen, cu toate că bătrânul s-a împotrivit mult hotărârii lor. Arhiereul aşa a şi făcut. Chemându-l la el printr-o scrisoare, l-a convins pe preacuviosul să primească preoţia şi egumenia. Primind pentru obştea sa daruri bogate de bani, haine, vase, alimente, preacuviosul a fost slobozit cu mare cinste de vlădică pentru a merge la Soloveţ. La întoarcere, fraţii l-au heretisit pe egumen, căci era mult îndrăgit. Semnele de binefacere din partea lui Dumnezeu au sporit şi mai mult cinstirea preacuviosului stareţ de către obşte. Când a săvârşit pentru prima dată Sfânta Liturghie, faţa lui a strălucit de lumină, iar biserica s-a umplut de o mireasmă plăcută. După săvârşirea dumnezeieştii slujbe, preacuviosul a binecuvântat cu o prescură pe unii dintre negustori, dar, din neatenţie, când au intrat în biserică, au scăpat-o pe jos. Trecând pe alături călugărul Macarie, a văzut un câine care se muncea să apuce ceva de jos, dar nu putea din pricina flăcării ce se ridica de acolo. Apropiindu-se, Macarie a văzut că aceasta era prescura pe care o pierduseră negustorii. Ridicând-o de jos, a adus-o bătrânului, povestind tuturor arătarea minunată de care se învrednicise.

Înmulţindu-se numărul fraţilor, biserica a devenit strâmtă. Preacuviosul Zosima a zidit o altă biserică, cu mult mai mare decât cea veche şi i-a pus hramul Adormirii Maicii Domnului; de asemenea a făcut multe chilii şi a lărgit mănăstirea. Mai mult chiar, pentru binecuvântarea mănăstirii, el s-a învoit să aducă moaştele preacuviosului Savatie, care se săvârşise din viaţă pe malul râului Vaga şi fusese înmormântat lângă biserica din partea locului. Bătrânul s-a hotărât la acestea în urma scrisorii pe care au primit-o de la călugării mănăstirii Kirilo-Beloozersc. „Noi am auzit-scriau călugării-de la trimişii din părţile voastre despre insula Soloveţ că la început a fost nelocuită, din cauza greutăţilor drumului pe mare, dar acum, cu voia lui Dumnezeu şi prin mijlocirea Prea Sfintei Sale Maici şi cu ostenelile voastre a fost ridicată o mănăstire în cinstea Schimbării la Faţă a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi că s-au adunat mulţi fraţi şi cu toţii s-au aşezat şi potrivit în chip minunat. Dar voi sunteţi lipsiţi de un bun, – anume l-aţi uitat de tot pe preacuviosul Savatie, care a trăit mai înainte de voi în locul în care vă aflaţi şi s-a săvârşit din viaţa aceasta în post şi rugăciune, – asemenea preacuvioşilor părinţi din vechime, – fiind desăvârşit în virtuţi. Căci L-a iubit pe Hristos din tot sufletul său, s-a înstrăinat de lume şi s-a învrednicit de un sfârşit fericit.

Unii dintre călugării mănăstirii noastre, fiind prin trecere în Novgorod, au auzit povestirea iubitorului de Dumnezeu Ioan, cum că lui i-a fost dat să-l vadă pe preacuviosul Savatie pe râul Vaga, primind de la el îndrumări duhovniceşti şi murind, l-a îngropat pe dânsul împreună cu egumenul Natanael. A mai povestit Ioan fraţilor noştri că el şi fratele lui Teodor au fost izbăviţi de înec cu rugăciunile lui. Am auzit, de asemenea că la mormântul lui s-au mai făcut şi alte semne şi minuni. El a plăcut lui Dumnezeu şi noi suntem martorii vieţii lui virtuoase, fiindcă acest fericit părinte a vieţuit nu puţină vreme cu noi la mănăstirea Kirilovsk. De aceia vă şi dăm acest sfat duhovnicesc: nu vă lipsiţi de un asemenea dar, grăbiţi-vă să-l aduceţi la voi pe preacuviosul şi fericitul Savatie, ca moaştele lui să se afle acolo unde s-a ostenit mulţi ani“. O asemenea scrisoare se potrivea de minune cu dorinţa lui Zosima şi a fraţilor lui din Soloveţ. Pregătind corabia, ei au pornit sub vânt bun spre ţărmul mării. Ajungând la râul Vaga şi deschizând mormântul preacuviosului Savatie au găsit moaştele lui neputrezite, până şi hainele lui erau întregi, iar în aer s-a răspândit o mireasmă dulce. În cântări sfinte, călugării au adus racla pe corabie şi cu vânt prielnic au ajuns cu bine la mănăstire. Pentru început, cinstitele moaşte au fost puse în pământ, dincolo de altarul bisericii Adormirii şi deasupra lor a fost ridicat un paraclis. Mulţi dintre cei bolnavi, venind aici cu credinţă, se vindecau cu rugăciunile preacuviosului.

Părintele Zosima se ruga în fiecare noapte singur în paraclis şi adesea zorile îl găseau aici rugându-se. Negustorul Ioan, care a participat la înmormântarea lui Savatie, şi cu fratele său Teodor, având către dânsul o dragoste deosebită, i-a pictat chipul şi împreună cu alte daruri i l-a oferit egumenului Zosima. Primind cu evlavie şi sărutând chipul întemeietorului Soloveţului, părintele Zosima a aşezat icoana în paraclis, rugându-se preacuviosului cu următoarele cuvinte: „cu toate ca ai sfârşit viaţa vremelnică cea în trup, nu te îndepărta, însă, de la noi cu duhul; îndrumă-ne pe noi la Hristos Dumnezeu, povăţuindu-ne a păzi poruncile Lui, ca purtându-ne crucea, să-I urmăm Stăpânului nostru. Având îndrăzneală către Hristos şi Prea Curata lui Maică, fii rugător şi mijlocitor nouă, nevrednicilor, care trăim în această mănăstire şi pe care tu o conduci. Fii ajutătorul şi ocrotitorul obştii noastre în faţa lui Dumnezeu, ca noi, prin rugăciunile tale, să petrecem netulburaţi de duhuri necurate şi oameni răi, preamărind pe Prea Sfânta Treime: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt“.

Aşezarea călugărilor în insula pustie, întemeierea şi dezvoltarea mănăstirii a aţâţat mânia multor oameni lacomi şi răi. Mulţi dintre locuitorii Careliei, de asemenea dintre coloniştii boierilor şi slujbaşilor lor, ajungând pe insulă pescuiau în lacuri iar celor de la mănăstire le interzicea să prindă peşte, întrucât ei se considerau stăpânii şi proprietarii insulei Soloveţ. Iscându-se ceartă între ei, îi jigneau pe părintele Zosima şi pe călugări cu cuvinte de ocară, făcându-le diferite supărări; încă îi mai ameninţau şi cu distrugerea mănăstirii şi alungarea călugărilor. Preacuviosul egumen s-a hotărât să plece la Novgorod, la arhiepiscopului Teofil, să-i ceară ajutor şi apărare. Sosind la Novgorod, preacuviosul Zosima a fost primit cu bunăvoinţă de arhiepiscop, care l-a sfătuit să-şi facă cunoscute trebuinţele sale boierilor mai mari care cârmuiau oraşul. Zosima a trecut pe la fiecare dintre ei şi i-a rugat să nu permită distrugerea mănăstirii; toţi oamenii înstăriţi ai oraşului i-au făgăduit sprijinul lor. Dar, dintre toţi boierii Novgorodului, în vremea aceea, se distingea prin bogăţie şi influenţă Marta Boreţkaia. Coloniştii şi slugile ei pricinuiau adesea mari neajunsuri mănăstirii Soloveţ. Auzind de egumenul din Soloveţ şi având un cui împotriva lui, în urma celor auzite de la casnicii ei, ea a poruncit să-l alunge cu necinste de la casa sa. Cu răbdare şi umilinţă, preacuviosul a îndurat această ruşine, spunând ucenicilor săi ca o proorocie: „va veni vremea când locuitorii casei acesteia n-au să mai umble prin curtea ei; uşile casei se vor încuia şi n-au să se mai deschidă; curtea aceasta se va pustii“.

Văzând bunăvoinţa boierilor faţă de mănăstire, arhiepiscopul i-a adunat la sine şi din nou le-a înşirat toate relele pricinuite mănăstirii de oamenii veniţi de pe aiurea şi i-a convins să dea ajutor mănăstirii. Egumenul a primit de la boierii binevoitori multe daruri pentru nevoile mănăstirii, dintre care amintim: vase bisericeşti, veşminte sfinte, aur, argint, pâine, şi altele. În curând avea să se căiească şi Marta pentru că l-a urgisit pe Preacuvios şi, dorind să-şi micşoreze vina, l-a poftit să ia masa la dânsa acasă. Părintele Zosima a răspuns invitaţiei fără mânie şi când a intrat în casa boieroaicei, a fost primit cu cinste de însăşi stăpâna casei şi de întreaga sa familie şi pus la loc de cinste. Toţi mâncau şi se veseleau, desfătându-se lumeşte, numai Preacuviosul, din obişnuinţă, şedea tăcut şi abia gusta din cele ce i se aduseseră înainte. Uitându-se la oaspeţi cu uimire, a lăsat privirile în jos. Privind şi a doua şi a treia oară, el a văzut una şi aceiaşi imagine: şase dintre cei mari şedeau fără cap. Înţelegând ce înseamnă această arătare, preacuviosul a lăcrimat şi oftând, n-a mai putut să guste nimic din cele oferite, cu toate că oaspeţii îl îndemnau stăruitor. După prânz, Marta şi-a cerut iertare de la părintele Zosima, dăruind mănăstirii mult pământ.

Când Preacuviosul a ieşit din casă, ucenicul lui, Daniel, l-a întrebat ce anume îl tulburase şi de ce îi curgeau lacrimile în timpul mesei. Părintele Zosima a tălmăcit vedenia sa, arătând că cei şase boieri vor fi decapitaţi, rugându-l pe acesta să nu spună nimănui nimic. La puţin timp de la întoarcerea Preacuviosului în mănăstire, s-a împlinit proorocia din timpul prânzului referitoare la pustiirea casei. Smerind pe locuitorii Novgorodului, marele cneaz Ioan al III-lea a poruncit ca cei şase boieri să fie decapitaţi, adică tocmai acei boieri cu care luase prânzul preacuviosul Zosima şi pe care îi văzuse fără cap. Marta Boreţkaia a fost trimisă în surghiun. Averea ei a fost prădată, casa şi curtea au rămas pustii.
Ajungând la adânci bătrâneţi şi simţind apropierea sfârşitului, preacuviosul Zosima a început să se pregătească pentru trecerea la veşnicie. Şi-a făcut un sicriu la care se uita adeseori cu lacrimi, amintindu-şi de moartea sa. Când s-a îmbolnăvit, a chemat pe toţi fraţii şi le-a spus: „Iată eu plec din această lume, iar pe voi vă dau în grija milostivului Dumnezeu şi a Prea Curatei Maicii Sale; spuneţi pe cine doriţi să aveţi egumen în locul meu?“ La aceste cuvinte ucenicii şi-au arătat dragostea faţă de învăţătorul lor.

Printre lacrimi, toţi spuneau egumenului lor care era pe moarte: „noi dorim să fim îngropaţi cu tine, părintele nostru, dar lucrul acesta nu-i în puterile noastre. Acel care ţi-a vestit ţie plecarea din viaţa acesta, Hristos Dumnezeul nostru, El ne va da prin tine un îndrumător care ne va povăţui spre mântuire. Fie peste noi binecuvântările şi rugăciunile tale; precum te-ai îngrijit de noi întru această viaţă, nu ne lăsa pe noi orfani nici după mutarea ta la Dumnezeu“. Preacuviosul le-a răspuns: „eu v-am spus, copii, că vă încredinţez pe voi în mâinile Domnului şi ale Prea Curatei Lui Maici; deci, dacă în privinţa egumenului, vă lăsaţi în nădejdea lui Dumnezeu, a Prea Curatei Maici şi în mine, smeritul, atunci fie-vă vouă egumen Arsenie; el e în stare să conducă mănăstirea şi obştea frăţească“; şi cu aceste cuvinte părintele Zosima a trecut stăreţia în mâinile evlaviosului călugăr Arsenie. „Iată, eu te pun pe tine, frate, ziditorul şi conducătorul acestei sfinte mănăstiri şi a întregii obşti adunate aici din dragoste către Dumnezeu. Ai grijă să nu se piardă ceva din aşezămintele mănăstirii, cum sunt rânduielile slujbelor bisericeşti, hrana şi băutura la trapeză şi alte obiceiuri mănăstireşti, pe care eu le-am întocmit; fie ca toate acestea să rămână întregi şi nezdruncinate. Domnul să călăuzească paşii voştri spre împlinirea poruncilor Lui, pentru rugăciunile Prea Curatei Doamne şi Stăpânei noastre Fecioara Maria, ale tuturor sfinţilor şi ale plăcutului Său, preacuviosul Savatie. Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească pe voi de sfaturile celui viclean şi să vă întărească întru dragoste frăţească. Deşi mă despart de voi cu trupul, întorcând ce suntem datori firii, dar cu duhul voi petrece necontenit cu voi. Veţi şti că eu voi afla îndrăzneala înaintea Domnului prin aceea că mănăstirea se va mări şi se vor aduna mulţi fraţi. Acest loc va înflori duhovniceşte şi de cele de trebuinţă nu veţi duce lipsă“.

Spunând toate acestea fraţilor, le-a dat cea de pe urmă sărutare, i-a binecuvântat şi cu mâinile întinse s-a rugat pentru mănăstire, pentru turma sa duhovnicească şi pentru sine. În sfârşit, făcându-şi cruce a spus: „pace vouă“. După aceea, înălţându-şi ochii ce se stingeau, a zis: „Stăpâne, iubitorule de oameni, învredniceşte-mă pe mine să stau de-a dreapta Ta, când vei veni cu slavă să judeci vii şi morţii şi vei răsplăti pe fiecare după faptele lui“. După acestea preacuviosul Zosim s-a culcat pe patul său şi şi-a dat sufletul lui Dumnezeu, pentru Care s-a ostenit în întreaga sa viaţă. Aceasta s-a petrecut pe 17 aprilie 1478. Săvârşind slujba de prohodire, călugării şi-au îngropat stareţul în sicriul pe care singur şi l-a făcut, lângă altarul bisericii Schimbării la faţă, după care au ridicat deasupra mormântului un paraclis unde au pus şi sfinte icoane.

Toţi credincioşii care îşi îndreptau rugăciunile către preacuviosul primeau uşurare în supărările pe care le aveau şi chiar tămăduire de boli. Soborul din Moscova, care s-a ţinut în timpul mitropolitului Macarie, în 1547, a rânduit ca, dimpreună cu alţi sfinţi părinţi, să se cinstească şi amintirea preacuviosului Zosima în ziua morţii lui, 17 aprilie. La 8 august 1566, sfintele lui moaşte, alături de cele ale cuviosului Savatie, au fost aduse într-un pridvor anume înălţat în cinstea acestor făcători de minuni. În vremea noastră, moaştele preacuviosului Zosima se găsesc într-o raclă frumos împodobită, în biserica Zosima-Zavatieva.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Hristos este cu noi!

Despre schimă

Rasa este logodna înainte de schimă. Rezultă de aici că fiecărui călugăr care poartă rasă i se cade să primească schimă. Dar acum înţelesul adevărat al cuvântului schimă aproape că a dispărut.

Mulţi dintre călugări nu primesc schimă, temându-se de regulile aspre în privinţa hranei, băuturii şi metaniilor. Dar acest neajuns în înţelegere trebuie corectat prin următorul raţionament: Schimă este despărţirea de viaţa păcătoasă, care constă în aceea că, monahul, cu mintea sa, în liniştire, în inima sa, se exersează în rugăciunea lui Iisus. Schimnicul trebuie să folosească mâncăruri şi băuturi uşoare, ca să nu se îmbolnăvească; el trebuie să facă metanii câte va putea cu ajutorul lui Dumnezeu, dar să nu le numere, sau un anumit număr. Dacă schimnicul nu cunoaşte bine scrisul, trebuie să se antreneze în cititul cărţilor dumnezeieşti şi cărţilor Sfinţilor Părinţi, dar să nu ducă prin această mintea la răvăşire.

Atunci când Dumnezeu îi va da călugărului rugăciunea duhovnicească, săvârşită duhovniceşte în inimă, atunci el să n-o întrerupă până ce ea singură nu va înceta, ci să se roage în smerenie, fără a se ocupa de altceva în acel moment. Schimnicul este împlinitorul adevărat al poruncii – să-L iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, mintea, puterea ta şi din tot sufletul tău. Schimnicul se poate asemăna cu un Serafim, pentru dragostea fierbinte către Dumnezeu. Acum schimnicul este silit să se ocupe de lucruri care nu corespund chemării lui: să vândă lumânări, să strângă bani, să se roage şi să pomenească pomelnice, să stea într-un anumit loc ca să ia legătura cu mirenii; asemenea meşterului care lucrează cu aurul şi cu pietre scumpe căruia i se pune în mâini un cleşte de fier şi un ciocan şi este silit să facă cuie. Schimnicul este lăcaşul Duhului Sfânt, purtătorul de multe daruri duhovniceşti, stâlpul ortodoxiei, o copie vie a lui Iisus Hristos pentru omenire. Să nu creadă cineva că eu judec schimă în felul acesta dintr-o anume slăbiciune pentru ea, nu, acesta-i adevărul.

Darurile Duhului, sălăşluindu-se în inimă, îl înţelepţesc pe el mai mult decât orice ştiinţă. Şi dacă cineva se împărtăşeşte de aceste daruri ale Duhului Sfânt, un asemenea om poate să devină mai înţelept decât toţi înţelepţii; aşa cum a fost Apostolul Pavel, Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare.

Hristos este cu noi!

Sf. Nicolae Cabasila-TÂLCUIREA DUMNEZEIEŞTII LITURGHII(XIX-XX-XXI)

CAPITOLUL XIX
Tâlcuirea antifonului al treilea

Antifonul al treilea este ca o întâmpinare a lui Hristos, Care Se apropie si
Se arata; tocmai de aceea este asezat si se cânta înainte de iesirea si intrarea cu
Sfânta Evanghelie, prin care e închipuit Hristos. Când a cântat acest psalm,
Proorocul a avut în fata ochilor sufletesti privelistea sosirii lui Hristos; o
dovedeste mai ales bucuria si veselia de care se vede ca e cuprins si la care
cheama si pe altii sa ia parte: „Veniti sa ne bucuram de Domnul (si sa strigam lui
Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Sa întâmpinam fata lui întru marturisire si în
psalmi sa cântam Lui, ca Dumnezeu mare este Domnul si împarat mare peste tot
pamântul)...”106.
Omul n-ar fi avut parte de bucurie daca n-ar fi venit Domnul, caci bucuria
cea adevarata numai Hristos ne-a adus-o; iar daca sunt si unii care s-au bucurat
înainte de venirea Lui pe pamânt, acestia s-au bucurat numai pentru ca li s-a
descoperit de sus despre Hristos, precum zice Mântuitorul: „Avraam a saltat de
bucurie ca va vedea ziua mea si a vazut-o si s-a bucurat”107.
Sau cum spunea David însusi: „Da-mi mie bucuria mântuirii Tale”...108,
când se ruga lui Dumnezeu sa dobândeasca iarasi bucuria, pe care o avea întru
Hristos înainte de a fi pacatuit si pe care o pierduse prin pacat. Si dupa cum daca
ar fi zis: „Veniti sa ne luminam...” ar fi vestit sosirea luminii, tot asa, atunci
când zice: „Veniti sa ne bucuram de Domnul...”, Psalmistul arata ca se va ivi
însusi Pricinuitorul bucuriei.
Dupa aceea Îl numeste si „Mântuitor” si „Domn”. Mântuitor si mântuire Îl
numeste Scriptura pe Hristos, pentru ca dintre persoanele Treimii dumnezeiesti
numai Fiul S-a facut pe Sine savârsitor al mântuirii noastre, si toate le-a facut
prin Sine Însusi, dupa cum zice sfântul apostol Pavel: „... prin Sine însusi
savârsind curatirea pacatelor noastre”.109 Acest lucru l-a si dovedit El Însusi, ca
un bun pastor, care nu a trimis sa caute oaia cea pierduta, ci a cautat-o El singur,
..............................................................................................

104 I. Tim. III, 15.
105 Matei XXVIII 20.
106 Ps. XCIV, 1-3.
107 Ioan VIII, 56.
108 Psalmul L, 12.
109 Evrei I, 8.

a gasit-o si a adus-o pe umerii Sai110. De aceea a si primit un nume care arata
aceasta, fiind numit Iisus (care pe evreieste însemneaza mântuitor).
„...Sa întâmpinam fata lui întru marturisire...” Prin „fata” întelegem
venirea Lui în lume. Adica sa nu asteptam sa-L vedem sosit acasa, ci sa-L
întâmpinam, de departe, întru marturisire, adica în cântari de slava. „Si în psalmi
sa cântam Lui...”, adica sa-I dam cinstea cuvenita lui Dumnezeu. El, într-adevar,
a binevoit sa se arate în chip de rob; noi însa sa nu uitam ca El e Stapânul nostru,
sa nu-L nesocotim din pricina trupului omenesc, sa nu fim ispititi a gândi despre
Cel Prea-Înalt ceva nevrednic, din pricina înfatisarii. Caci Cel ce Se ascunde sub
valul acestui trup, este Domnul: „mare este Domnul si împarat mare peste tot
pamântul”. Celelalte versete ale psalmului adauga toate cele ce se cuvin lui
Dumnezeu.
Iata deci care sunt cântarile profetice si în chipul acesta ele se cânta la
timpul cuvenit.

CAPITOLUL XX
Despre iesirea cu Sfânta Evanghelie si imnul Trisaghion

Când se termina cântarea antifoanelor, preotul stând în mijloc cu fata spre
altar, ridica în sus Sfânta Evanghelie si o pune în vazul poporului, amintind
astfel iesire în lume a Domnului, când a început sa se faca cunoscut. Caci Sfânta
Evanghelie întruchipeaza pe Hristos, dupa cum si scripturile Proorocilor se
numesc Prooroci, ca în cuvântul lui Avraam catre bogatul nemilostiv: „Au pe
Moise si pe Prooroci”111, întelegând adica scrierile acestora.
Iar dupa ce Cel proorocit a venit si S-a ivit El Însusi în lume, nimeni nu
mai voieste sa ia aminte la spusele Proorocilor; de aceea, dupa ce s-a aratat
Sfânta Evanghelie, cântarile profetice înceteaza si începem a cânta din ale
Noului Asezamânt (troparele): ori laudam pe Prea Sfânta Nascatoare de
Dumnezeu sau pe vreun Sfânt, ori slavim pe Hristos Însusi, pentru salasluirea
Lui întru noi, ori pentru cele ce a facut sau a patimit pentru noi, cât a trait pe
pamânt caci pe acestea Biserica le sarbatoreste totdeuana.
Apoi cântam pe Însusi Dumnezeu Cel în Treime, asa cum am învatat din
aratarea Mântuitorului (la Botezul Domnului: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare,
Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!”). Cântarea aceasta e împrumutata
parte din cântarea îngerilor, parte din cartea sfintilor psalmi ai Proorocului si este
alcatuita de Biserica lui Hristos, fiind închinata Sfintei Treimi. Într-adevar,
cuvântul „sfinte”, cântat de trei ori, este din imnul serafimilor112; iar cuvintele
„Dumnezeule, tare, fara de moarte” sunt din acel psalm al lui David, în care el
........................................................................................................

110 Cf. Luca XV, 4-6 [i Matei XVIII, 12, 13.
111 Luca VI, 29.
112 Vezi Isaia VI, 1-3. Cf. si Aproc. IV, 8.

spune: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu Cel tare, Cel viu”113. Alegerea si
împreunarea acestor cuvinte precum si adausul cererii „miluieste-ne pe noi!”
este fapta Bisericii, care cunoaste si propovaduieste pe Unul Dumnezeu în
Treimea Sa. Prin aceasta, ea vrea sa arate, pe de o parte, legatura dintre Vechiul
si Noul Testament iar, pe de alta, ca îngerii si oamenii s-au unit într-o singura
Biserica si o singura ceata, prin venirea lui Hristos114, Cel ce e mai presus de
ceruri si totodata e si pe pamânt. De aceea, dupa ce Sfânta Evanghelie a fost
aratata si apoi dusa la altar, cântam imnul acesta cu glas tare, pentru ca Cel ce Sa
salasluit între noi ne-a asezat împreuna cu îngerii, facându-ne loc în ceata
lor.115

CAPITOLUL XXI
Despre rugaciunea trisaghionului si despre sfintele îndemnuri116

Înainte de cântarea întreit-sfânta, preotul se roaga în taina lui Dumnezeu
sa primeasca aceasta cântare a noastra si sa dea har celor ce o cânta. Ce har? –
Potrivit cântarii întreit-sfinte, preotul roaga pe Dumnezeu sa ne sfinteasca
sufletele si trupurile, daruindu-ne iertare de greseli, pentru ca sa putem sluji Lui
cu sfintenie în toate zilele. Rugaciunea se sfârseste cu ecfonisul: „Ca sfânt esti
Dumnezeul nostru si întru Sfinti Te odihnesti...”117. Adica a se bucura între Sfinti
si a sfinti este dat numai Celui cu adevarat sfânt. Glasuind acest ecfonis, si
înaltând slava lui Dumnezeu, preotul da astfel poporului credincios semnalul de
începerea cântarii celei întreit-sfinte; iar aceasta, raspunzând, ca de obicei,
Amin, începe cântarea118.
Terminându-se cântarea întreit-sfânta, preotul îndeamna pe toti sa nu fie
neatenti si cu nepasare, ci sa ia aminte la cele ce se savârsesc si se cânta; aceasta
vrea sa spuna îndemnul „Sa luam aminte!”. El ureaza apoi „Pace tuturor!”, iar
dupa aceea aminteste credinciosilor de întelepciunea cu care se cuvine sa ia
aminte la Sfintele taine. Care e aceasta întelepciune? – Sunt gândurile ce se
113 Psalmul XLI, 2.
114 Cf. Efeseni I, 10.
115 Cf. Sf. Chiril al Ierusalimului cat. V. myst., 6, Quasten 33/101 si trad. rom. de D. Fecioru, p. 569 – Ideea
aceasta a unei singure bisericii sau a unui singur cor alcatuit de îngeri si de oameni datorita întruparii si
rascumpararii este foarte familiara vechilor liturgisti rasariteni. O gasim de ex. în sec. V la Pseudo Dionisie
Areopagitul, în sec. VII la Sf. Maxim Marturisitorul, apoi, mult mai bine reliefata la comentatorii nestorieni ai
Liturghiei, printre care unul din sec. IX si în Expositio liturgicae a episcopului sirian Barsalibi, în sec. XI (Cf.
S. Salaville, tr. fr. p. 128 n.1).
116 Despre îndemnuri cf. Simeon al Tesalonicului, Despre Sf. rug. cap. 322.
117 Cuvintele „si întru Te odihnesti” nu mai figureaza azi în ecfonisul rugaciunii Trisaghionului. Ele se gasesc
în multe manuscrise vechi ale Liturghiei grecesti (vezi P. Trembela, Cele trei liturghii dupa ciducuu din Atena
(în grec.) Atena 1935, pp 40-41.
118 Precum se vede, pe timpul lui Cabasila (sec. XIV), rugaciunea Trisaghionului era citita înainte de cântarea
Trisag, iar în timpul ei, ca azi. Rânduiala descrisa de Cabasila este confirmata, de altfel de multe din
manuscrisele vechi ale Liturghiei (vezi P. Trembela, op. cit., pp 41-42, nota 9) (n. ed.).

cuvin sa le avem în timpul sfintei slujbe si cu care trebuie sa privim si sa
ascultam cele ce se savârsesc si se rostesc, gândurile cele pline de credinta, cele
ce nu au nimic omenesc într-însele. Aceasta e întelepciunea crestina si asa se
tâlcuieste îndemnul „Întelepciune!”, adresat credinciosilor de catre preot
(diacon) de mai multe ori în cursul slujbei, ca un mijloc de a le aduce aminte
despre acele gânduri. Caci cu chipul acesta ni le aducem aminte unii altora,
deoarece un singur cuvânt redesteapta adesea în sufletele celor ce-l asculta, (tot
ce au în gând).
Dar pentru ce e necesara aceasta reamintire? – Fiindca puterea uitarii e
mare si nici una dintre slabiciunile omenesti nu pune, asa de des si asa de usor,
stapânire pe om, ca aceasta. Noi însa trebuie sa stam si sa luam parte la slujba, la
cântarile si la ceremoniile ei, cu gânduri cuviincioase daca vrem sa nu luam
degeaba parte la ele si sa ne pierdem timpul în zadar. Asa ceva nu e tocmai usor.
De aceea s-ar cuveni, desigur, ca noi, prin propria noastra vointa, sa stam trezi si
cu mintea încordata; dar (fiindca nu putem), e necesara o reamintire din afara de
noi, pentru ca sa putem pune iarasi stapânire pe gândul nostru, care e necontenit
furat de uitare si ademenit spre desartele griji.
Acelasi lucru vrea sa spuna si cântarea ce se cânta atunci când cinstitele
daruri sunt gata sa fie aduse la sfânta Masa: „Toata grija lumeasca sa o
lepadam!”.
Mai este, în sfârsit, si exclamatia „Drepti!”, care cuprinde tot un îndemn.
Ce ne îndeamna? – Ne cere ca noi, care ne apropiem de Dumnezeu si de Sfintele
Taine, sa fim în stare de veghe si nu cu lenevire, ci cu înfiorare si cu toata
cucernicia sa petrecem aceasta convorbire (cu Dumnezeu), fie ca privim, fie ca
graim, fie ca ascultam ceva din cele sfinte; iar cea dintâi dovada a râvnei si a
evlaviei noastre este statura dreapta a trupului, adica sa facem aceasta nu stând
jos, ci în picioare. Aceasta e tinuta celor ce se roaga, asa se cuvine sa stea niste
robi care si-au atintit luarea-aminte la semnul stapânilor, pentru ca sa alerge cu
grabire spre a-i sluji, îndata ce li s-ar porunci119. Iar noi nu suntem decât tot niste
robi facuti pentru orice slujire si care ne rugam lui Dumnezeu pentru lucrurile
cele mai de pret.
Iata deci care este întelesul sfintelor îndemnuri.
119 Cf. Ps. CXXII, 2-4 (123,2).

Hristos este cu noi!

Predica la Invierea Domnului de Sf. Ioan Gura de Aur

Cine sunt acei ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul?
Fie ca ei sa se bucure de aceasta mareata sarbatoare!
Cine sunt acei ce slujesc Domnului cu credinta?
Fie ca ei sa se veseleasca intru Domnul!

Cine sunt aceia ce sunt vlaguiti de atata post?
Acum isi vor primi rasplata mult dorita!
Cei ce au muncit cu ravna inca din cel dintai ceas,
Sa-si primeasca rasplata ce li se cuvine;
Cel care a venit dupa al treilea ceas,
Sa se bucure si acela de marea Sarbatoare!
Si cel ce a venit dupa al saselea ceas,
Sa nu se indoiasca; pentru ca nu va ramane pe dinafara!
Iar cel ce a sosit in cel din urma ceas,
Sa nu-i fie frica de intarzierea sa!

Pentru ca Domnul este binevoitor si primeste si pe ultimul venit
El da pace celui ce vine in ultima clipa
asa cum da si celui ce a trudit din primul ceas.
Unuia ii da, iar pe celalalt il indestuleaza.
El pretuieste truda si saluta curajul.
El onoreaza atat faptele cat si gandurile bune.

Sa ne bucuram cu totii de bunavointa Domnului!
Cel dintai si cel de pe urma sosit sa primeasca aceeasi rasplata;
cel bogat si cel sarac sa se bucure deopotriva!
Cel harnic dar si cel molcom sa sarbatoreasca aceasta sfanta zi!

Cel ce a postit cat si cel ce nu a postit
sa se bucure azi de Masa cea plina de bunatati!
Mancati cu toti din vitelul cel gras!
Sa nu ramana nimeni flamand. Sorbiti cu totii din paharul credintei.
Bucurati-va de maretia bunatatii Sale!

Nimeni sa nu fie trist pentru ca este sarac,
pentru ca imparatia lui Dumnezeu ne-a fost dezvaluita!
Sa nu fie nimeni abatut din cauza pacatelor sale;
pentru ca iertarea ne-a venit din mormantul Domnului.
Sa nu fie nimeni infricosat de moarte,
pentru ca moartea Mantuitorului ne-a eliberat pe noi!
El a calcat pe moarte si a invins-o.

El a distrus taramul mortii cand a coborat in el;
l-a bagat in spaima cand acela a incercat sa muste din carnea Sa.
Asa a proorocit Isaia:
"Tu iadule te-ai infricosat cand L-ai intalnit pe El".

Iadul s-a infricosat pentru ca a fost invins.
S-a infricosat pentru ca a fost facut de rusine.
S-a inspaimantat pentru ca a fost distrus.
S-a inspaimantat pentru ca i s-a luat puterea.
S-a inspaimantat pentru ca este acum neputincios.

Iadul a luat un trup si a descoperit pe Dumnezeu.
A luat pamant si a descoperit Cer.
A luat ce a vazut si a fost coplesit de ceea ce nu vazuse.
O moarte, unde-ti mai este coasa?
O iadule, unde iti mai sunt izbanzile?

Hristos a inviat si tu moarte ti-ai pierdut puterea!
Hristos a inviat si cei rai s-au prabusit!
Hristos a inviat si ingerii se veselesc!
Hristos a inviat si viata a invins moartea!
Hristos a inviat cu moartea pre moarte calcand;
Si celor din mormanturi viata le-a daruit!

Ca Lui I se cuvine Gloria si Puterea acum si in vecii vecilor.
Amin!

Hristos este cu noi!

Predica la sarbatoarea SFINTELOR PASTI de Sf.IOAN MAXIMOVICI

Hristos a inviat!

Hristos a înviat! Unde ti-e, moarte, boldul? Unde ti-e, iadule, biruinta?

Veniti, oameni, sa-i cântam si sa ne închinam lui Hristos, sa slavim învierea Lui din morti!

Astazi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a si s-a biruit vrajmasul cel temut si neînfrânt pâna acum al neamului omenesc si al întregii lumi - moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar pacatul l-a lovit cu moarte.

Multi oameni traiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar si lor le venea sfârsitul. Erau barbati puternici, care-si învingeau toti dusmanii, care supuneau tari si popoare, dar nici unul dintre ei nu a reusit sa biruie moartea.

Altii, prin întelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se îmbogateau de cunostinte, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reusit sa omoare moartea. Chiar si dreptii, cu întristare, se coborau cu sufletele în iad, simtind ca totul în viata e desertaciune si chin sufletesc, care se prelungeste pâna la moarte.

Dar astazi moartea a fost biruita. Caci Hristos a înviat. S-a ridicat Hristos, primul dintre cei înviati. Nu pentru Sine a gustat moarte si a înviat Hristos, Fiul Dumnezeului vesnic viu ci, ca sa biruie moartea în El Insusi, iar noua, oamenilor, sa ne deschida portile vietii vesnice, El a primit moartea si îngroparea si, înviind din morti, a devenit biruitorul mortii.

Singur înviindu-Se pe Sine cu puterea Sa dumnezeiasca, El le daruieste tuturor celor ce merg catre El si în urma Lui viata vesnica si nemurirea. El îi hraneste pe credinciosii Sai cu Trupul si Sângele Sau cel înviat, turnând în ei suvoiul vietii. El ne conduce spre viata plina de bucurie, spre raiul cel nou, plin de dumnezeiasca Lui slava.

Asemeni lui Hristos, Care doar pentru scurta vreme a gustat moartea, mor si astazi oamenii, ca sa învie din morti si sa fie împreuna cu El în împaratia Lui.

Astazi e ziua învierii. Cu bucurie sa o praznuim, oameni buni!

Se veselesc si cei trecuti în lumea cealalta, parintii si fratii nostri, vazând lumina Invierii si pregustându-si propria înviere, când se vor satura si mai mult de slava dumnezeiasca.

Bucurati-va, toti cei bolnavi, cei întristati si suferinzi. Va veni si pentru voi vremea unei vieti pline de bucurie.

Praznuiti, veseliti-va toti oamenii, batrâni si tineri, bogati si saraci, puternici si neputinciosi, cei ce munciti si cei ce nu va gasiti de lucru, locuitori în orase, în sate si în pustii, calatori si întemnitati!

Toti sa ne bucuram acum! Sarbatorim omorârea mortii, a iadului nimicire, începutul unei vieti noi.

Hristos a înviat din morti, cu moartea pre moarte calcând si celor din mormânturi viata daruindu-le. Hristos a înviat!

din “Predici si îndrumari duhovnicesti”, Sfantul Ioan Maximovici


Hristos este cu noi!

Sfanta si Marea zi de Joi

In Sfânta şi Marea Joi, dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine, armând predaniilor dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Evanghelii, ne-au pre­dat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşatelor Taine, rugă­ciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului.
Pastile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Pastile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieştii Părinţi, Domnul a luat-o înainte şi a sărbătorit Pastile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr la evrei se socoteşte o singură zi şi seara de Joi şi toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Pastile Legii Vechi. Unul din cei care susţin aceasta este şi dumnezeiescul Hrisostom.

Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinşi la brâu, încălţaţi, cu toiegele în mână, gata de drum; şi au îndeplinit şi toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paştelui. Ma­rele Atanasie spune, deşi alţii sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. în urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foişor, pe când se lăsa noaptea, taina Paş­telui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a aşezat Ia masă cu cei doisprezece uce­nici».

Vedeţi deci că acesta nu era Pastile iudaic, căci era cină, pâine, băutură şi sta jos la masă şi toate mâncărurile erau pregătite la foc? înainte de a începe cina, aşa spune dumnezeiescul Hrisostom, «s-a sculat de la cină şi-a dezbrăcat haina cea de dea­supra şi a turnat apă în vasul de spălat». Şi El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se ruşineze, iar celorlalţi să Ie aducă aminte să nu umble după întâietăţi. După ce le-a spă­lat picioarele, îi îndemna la aceasta zicând: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El însuşi pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înain­tea celorlalţi Apostoli. în urma tuturor a venit şi la Petru.

Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Aşadar după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălţime sufle­tească neobişnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a aşezat la masă şi-i sfătuieşte pe ucenici să se iubească unii pe alţii şi să nu umble după întâietăţi. La sfârşitul mesei aminteşte şi despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan: «Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da». Mântuitorul i-a spus în şoaptă lui loan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toţi ceilalţi, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». Şi aşa s-a întâmplat. După puţin timp, luând pâinea a zis: «Luaţi, mâncaţi»; Ia fel şi paharul, zicând: «Beţi din acesta toţi, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea».

Cu toate că a făcut acestea, totuşi a mâncat şi a băut cu ei. Observăm că Dom­nul numeşte trupul Lui pâine, şi nu azimă. Să se ruşineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă. După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălăşluit de tot în el. Şi dumneze­iasca Scriptură spune că s-a dus şi s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginţi.

La sfârşitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele Iisus le-a spus: «Voi cu toţi vă veţi sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toţii, eu nu mă voi lepăda de tine!». Era întuneric, adică în puterea nopţii. Şi Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoşul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». în adevăr, cocoşul, ca să dea de ştire, nu cântă numai o dată, ci de două şi de trei ori. S-a şi întâmplat asta, căci Dum­nezeu vădind slăbiciunea firii omeneşti, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată.

Pentru aceasta Domnul i-a încredinţat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoşi o dată ce el, însuşi, a cunoscut cât de uşor este plecată firea omenească spre păcat, întreita lepădare a Iui Petru închipuieşte păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfăţişează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăşi întru­parea Cuvântului. Mântuitorul a iertat lepădările lui Petru, mai târziu, prin întrei­ta lui pocăinţă, prin întreita întrebare ce i-a pus: «Petre, Mă iubeşti?».

În cele din urmă, Hristos ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». S-a depărtat apoi de ei la o mică distanţă şi S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!». A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înşele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temân-du-se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina. Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundaţi în somn. îndreptându-se către Petru, i-a spus aşa: «Nici un ceas n-aţi putut să privegheaţi împreună cu Mine?», ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: «Dormi şi tu împreună cu ceilalţi, tu, care ai spus că ai să lupţi pentru Mine până la moarte?». Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, s-a aşezat acolo împreună cu ucenicii Lui.

Domnul obişnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoştea locul. Iuda luând câţiva soldaţi din cohortă, urmat de mul­ţime, a venit la Iisus. Ca semn de recu­noaştere le-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei şi le-a spus: «Pe cine căutaţi?». Şi nu-L recunoşteau, deşi nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminaţi şi aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ şi s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou şi Hristos iar i-a întrebat. Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte, i-a zis: «Po­trivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar aţi venit să Mă prindeţi cu săbii şi cu beţe».

Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru şi-a scos cuţitul – şi aveau la ei cuţite, căci erau după cină – a lovit pe Malh, sluga arhiereului, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înţeleagă că arhiereul nu asculta de lege şi nici nu învăţa bine legea. Hristos îl ruşinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuţitul, şi vindecă urechea lui Malh. Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau adunaţi toţi cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei şi cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru şi servitoare, precum şi lepădarea lui Petru. între timp, trecând noaptea, cocoşul a cântat a treia oară. Petru şi-a adus aminte şi a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa;

Aici a fost scuipat în faţă şi au fost trimişi martori mincinoşi. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis Ia Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Pastile». Rezultă deci că arhiereii şi fariseii au săvârşit atunci o încălcare a Legii, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Pastile, căci ei trebuiau să mănânce Pastile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci tre­buia să mănânce Pastile. £1 a mâncat Pastile Legii noaptea, şi apoi a făcut cunoscut Pastile cel desăvârşit. Şi în adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi şi Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Pastile. Pentru aceasta şi noi tot Joi prăznuim şi facem pomenire de acele fapte înfricoşă­toare şi cu neputinţă de rostit prin cuvinte.

Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.


Hristos este cu noi!

Sfanta si Marea zi de Miercuri

În Sfânta şi Marea Miercuri dumnezeieştii Părinţi au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul aceasta s-a întâmplat cu puţin înainte de mântuitoarea patimă.

Când Iisus S-a suit în Ierusalim şi era în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă, s-a apropiat de El şi a turnat pe capul Lui acel mir de mare preţ. Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindenea şi tuturor fapta ei cea plină de multă învăţătură. Ce-a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toţi, prietenia Lui cu toţi oamenii şi mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat şi poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.

Se gândea deci femeia că-i va vindeca şi boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Şi într-adevăr, pe când şedea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii, dar mai ales Iuda, au certat-o. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. în urmă, Hristos face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare şi a învred­nici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.

Trebuie să se ştie că femeia aceasta pare că este una şi aceeaşi la toţi Evangheliştii, dar nu este aşa.

După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi trei Evanghelişti este vorba de una şi aceeaşi femeie, numită îndeobşte femeia cea păcătoasă. La Evan­ghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viaţă curată, Măria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Măria, spre deosebire de celelalte, cu şase zile înainte de Paşti, pe când Domnul şedea la masă în casa ei din Betania, a întrebuinţat mir şi l-a turnat pe dumnezeieştile Lui picioare şi I le-a şters cu părul capului ei, arătând faţă de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu.

Ea ştia bine că la jertfe se aducea untdelemn lui Dumnezeu, preoţii se sfinţeau cu mir, iar Iacov altădată a uns cu untdelemn stâlpul înălţat lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir şi l-a dăruit învăţătorului ca lui Dumnezeu, pentru că l-a sculat din morţi pe fratele ei. Din pricina asta nici Domnul nu-i făgă­duieşte vreo răsplată. într-adevăr, cu acest prilej numai Iuda murmură, din pricina iubirii sale de arginţi.

Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Sfinţii Evanghelist! Matei şi Marcu, a turnat acel mir de preţ pe capul lui Iisus, cu două zile înainte de Paşti, pe când Iisus era tot în Ierusalim şi tot pe când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie păcătoasă şi ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau bine la dorinţa Iui Hristos de a face miloste­nie. Mai mult: acestei femei păcătoase i s-a dat şi răsplata de a se duce vestea despre fapta ei bună în toată lumea.

Prin urmare unii spun că este vorba de una şi aceeaşi femeie, pe când învăţătorul Hrisostom spune că este vorba de două femei.

Sunt însă unii care spun că e vorba de trei femei: două cele amintite mai sus, care l-au turnat mir nu cu mult înainte de Patima Domnului, iar o a treia cu mult înainte de acestea, dar, mai bine spus, prima care a turnat mir pe Hristos, aproape pe la mijlocul predicării evanghelice; ea era şi desfrânată şi deci păcătoasă. Aceasta a venit în casa fariseului Simon, şi nu a lui Simon leprosul; i-a turnat numai mir pe picioarele lui Hristos; de fapta ei s-a scandalizat numai fariseul; şi, în sfârşit, ei îi dăruieşte Mân­tuitorul iertarea păcatelor. Despre această păcătoasă aminteşte numai dumnezeiescul Luca, pe la mijlocul Evangheliei sale, după cum s-a spus mai sus.

Căci după ce isto­riseşte fapta acestei femei păcătoase, adaugă îndată aceste cuvinte: «După aceasta Iisus a mers prin oraşe şi sate, binevestind şi pro­povăduind împărăţia Iui Dumnezeu». Din aceste cuvinte se vede că fapta acestei femei păcătoase nu s-a întâmplat în timpul Pati­milor. Prin urmare, şi din pricina timpului, şi din pricina celor ce L-au primit pe Hristos, şi din pricina persoanelor şi din pricina caselor, dar încă şi din pricina chi­pului în care au turnat mirul, urmează că au fost trei femei: două păcătoase, iar a treia, sora lui Lazăr, Măria, care strălucea printr-» viaţă curată. în privinţa caselor: una este casa fariseului Simon, alta casa lui Simon leprosul în Betania, şi alta iarăşi casa suro­

rilor lui Lazăr, Măria şi Marta, tot în Betania. Din acestea rezultă iarăşi că Hristos a luat parte la două cine în Betania: una cu şase zile înainte de Paşti, în casa lui Lazăr, când a mâncat împreună cu El şi Lazăr. după cum istoriseşte Fiul tunetului, grăind aşa: «Cu şase zile înainte de Paşti, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel ce murise şi pe care Hristos I-a înviat din morţi. Şi I-au făcut Lui acolo cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau cu El la masă. Iar Măria, luând o litră de nard curat de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi I-a şters picioarele Lui cu părul capului ei».

Cealaltă cină I s-a făcut Lui cu două zile înainte de Paşti, pe când Hristos era tot în Betania, în casa Iui Simon Iepro-sul: atunci s-a apropiat de El femeia păcătoasă şi a turnat mirul cel de mare preţ. Că aceasta s-a petrecut cu două zile înainte de Paşti, o arată Sfântul Evanghelist Matei, când scrie că Hristos a spus ucenicilor: -Ştiţi că după două zile sunt Pastile». Iar mai jos puţin, Sfântul Evanghelist Matei adaugă: «Şi fiind Iisus în Betania în casa lui Simon leprosul s-a apropiat de el o femeie păcătoasă, având un alabastru cu mir de mare preţ şi 1-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă». Tot aşa spune şi Marcu: «Şi după două zile erau Pastile şi Azimile; şi pe când era în Betania în casa lui Simon leprosul şi şedea la masă, a venit o femeie» şi celelalte.

Sunt şi unii care susţin că femeia care a uns cu mir pe Domnul, despre care vorbesc cei patru Evanghelişti, este una şi aceeaşi persoană. Ei socotesc că Simon fariseul şi Simon leprosul sunt una şi aceeaşi persoană si fac din el tatăl lui Lazăr şi al surorilor sale. Măria şi Marta. Mai susţin că este una şi aceeaşi cină; apoi că este una şi aceeaşi casă, cea din Betania, a lui Simon, care a pregătit foişorul cel aşternut, unde a avut ioc Cina cea de taină.

Părerea acestora însă nu este dreaptă. I s-au dat lui Hristos două mese în Betania, în afară de Ierusalim; una cu şase zile, iar alta două zile înainte de Pastile evreilor, după era s-a spus. Atunci, şi femeile au adus lui Hristos mir şi l-au turnat pe El în chipuri diferite. Cina cea de taină şi foişorul cel nut au fost pregătite în Ierusalim şi cu

O zi înainte de Pastile evreilor şi de pătimirea lui Hristos. Unii spun că au pregătit cina în casa unui om necunoscut; alţii, că au pregătit-o în Sfântul Sion, în casa ucenicului Ioan, cel care şi-a rezemat capul pe pieptul lui Iisus. Aici, în adevăr, au fost ascunşi ucenicii de frica iudeilor; aici, după înviere, a pus Toma degetul în coasta lui Hristos; aici a avut Ioc Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, şi încă alte fapte nespuse şi tainice.

Se pare însă, şi este adevărat, că este mai exactă susţinerea lui Hrisostom, că două sunt femeile care au turnat mir pe Hristos. Una despre care vorbesc cei trei Evan­ghelişti, o femeie desfrânată şi păcătoasă; ea a turnat mir pe capul lui Iisus. Alta, cea din Evanghelia după Ioan, este Măria, sora lui Lazăr; ea a adus mir şi 1-a turnat numai pe dumnezeieştile picioare ale lui Hristos. Altele sunt cinele din Betania, şi alta este Cina cea de taină. Şi se vede asta din aceea că, după ce se istoriseşte fapta femeii păcătoase, Mântuitorul trimite pe ucenici în Ierusalim ca să pregătească Pastile: «Mer­geţi, le-a spus El, în cetate la cutare şi spuneţi-i: învăţătorul zice: La tine vreau să fac Pastile cu ucenicii». Şi iarăşi: «Şi vă va întâmpina un om cu un ulcior cu apă… şi el vă va arăta un foişor mare aşternut.

Acolo pregătiţi-l. Iar ei plecând… au aflat precum le zisese şi au pregătit Pastile» adică Pastile evreilor, care băteau la uşă. Şi Mântuitorul a venit şi le-a sărbătorit împreună cu ucenicii Lui, după cum zice dumnezeiescul Hri­sostom. Apoi după ce s-a făcut Cina cea de taină şi după ce între timp a spălat pi­cioarele ucenicilor, s-a aşezat din nou la masă şi ne-a înfiinţat pe aceeaşi masă Pastile nostru, după cum spune Ioan Gură de Aur. Dumnezeieştii Evanghelişti, Ioan împreună cu Marcu, au arătat şi cum era mirul. L-au numit «curat şi de mare preţ». Prin «curat» este obiceiul să se arate ceea ce este nefalsi­ficat şi neamestecat. Poate că acest cuvânt era numele celui mai bun mir şi de mare preţ. Marcu adaugă că femeia în grabă a spart vasul, care era strâmt la gură; un ast­fel de vas îl numeşte alabastru. Acest vas, după Sfântul Epifaniu, era de sticlă şi făcut fără toartă; un astfel de vas se numeşte amforă. Mirul acela era făcut din multe materii: flori de smirnă, scorţişoară bine mirositoare, stânjenei, trestie aromată şi untdelemn.

Iar Tu, Hristoase Dumnezeule, care ai fost uns cu mir spiritual, slobozeşte-ne de patimile ce vin asupra noastră şi miluieşte-ne pe noi ca un singur bun şi de oameni iubitor, Amin.


Hristos este cu noi!

Sfânta şi Marea zi de Marţi

În Sfânta şi Marea Marţi se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie.

Pe când Domnul nostru Iisus Hristos Se suia la Ierusalim şi Se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi mai multe pilde. Unele dintre ele sunt îndreptate către iudei. Pilda celor zece fecioare însă a spus-o pentru a ne îndemna spre milostenie, şi în acelaşi timp, spre a ne învăţa să fim pregătiţi oricând înainte de sfârşitul vieţii.

Domnul a vorbit mult despre fecioare şi despre femei – şi fecioria are mult merit şi este într-adevăr cinstită; dar pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească şi de celelalte virtuţi şi mai cu seamă de milostenie, prin care se vădeşte strălucirea fecioriei, Domnul spune pilda aceasta. Pe cinci dintre ele Ie numeşte înţelepte, căci împreună cu fecioria au avut şi îmbelşugatul untdelemn al milosteniei.

Pe celelalte cinci Ie numeşte nebune, căci, deşi ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură şi milostenia. Deci sunt numite nebune chiar dacă au săvârşit cea mai mare virtute, dar nu s-au îngrijit de cea mai importantă, aşa că în nimic nu se deosebesc de desfrânate. Desfrânatele sunt biruite de trup, iar ele au fost biruite de bani. Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi, au adormit toate fecioarele, adică au murit.

In adevăr moartea se numeşte somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopţii; cele care aveau untdelemn din belşug au intrat cu Mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau untdelemn din belşug, îl căutau după ce s-au sculat din somn. Cele înţelepte, deşi voiau, n-au putut să Ie dea untdelemn în clipa intrării, aşa că le-au răspuns zicând: «Nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; duceţi-vă Ia cei ce vând – adică la săraci – şi cumpăraţi». Dar nu era uşor lucru, căci după moarte, asta nu mai este cu putinţă. Acelaşi lucru îl arată învederat Iisus şi în parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Fecioarele nebune se apropie fără lumină şi, bătând în uşă, strigă aşa: «Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!». Iar însuşi Domnul Ie dă acest răspuns înfrico­şător zicându-le: «Duceţi-vă, nu vă cunosc pe voi! Căci cum veţi putea vedea pe Mire dacă nu aveţi ca zestre milostenia?».

Pentru aceasta deci au rânduit purtătorii de Dumnezeu Părinţi să se aşeze în această zi pilda celor zece fecioare, ca să ne îndemne să veghem necontenit şi să fim gata să ieşim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neştiute sunt ziua şi ceasul sfârşitului vieţii. Tot astfel prin istoria vieţii lui Iosif, să trăim în curăţie, iar prin minu­nea uscării smochinului, să aducem rod duhovnicesc. Dacă vom săvârşi o singură virtute, cea mai mare chiar, şi nu ne vom griji de celelalte, şi mai cu seamă de miloste­nie, nu vom intra cu Hristos în odihna veşnică, ci vom fi întorşi ruşinaţi. Şi în adevăr nu-i lucru mai lipsit de sfinţenie şi mai plin de ruşine decât ca fecioria să fie biruită de bani.

Dar, o, Hristoase, numără-ne pe noi împreună cu fecioarele cele înţelepte, rânduieşte-ne în aleasa Ta turmă şi ne mântuieşte pe noi, Amin.


Hristos este cu noi!

Sfanta si marea zi de Luni.

În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos şi de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.

De astăzi încep Sfintele Patimi ale Dom­nului nostru Iisus Hristos. Iosif cel preafrumos este luat, ca preînchipuire a Domnului. Iosif a fost un fiu mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila. Invidiat de fraţii săi din pricina unor visuri, a fost ascuns mai întâi într-o groapă. Tatăl lui este înşelat de fiii lui printr-o haină muiată în sânge, spunându-i că Iosif a fost răpit şi a fost mâncat de fiare sălbatice. Apoi el a fost vândut ismailiţilor cu treizeci de arginţi, iar aceştia la rândul lor îl vând lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului.

Pentru că stăpâna lui (soţia lui Putifar) s-a mâniat pe el din pricina curăţeniei tânărului, că n-a voit să săvârşească nelegiuirea împreună cu ea, a fugit lăsând în mâna ei haina sa. Ea l-a grăit de rău stăpânului său, aşa că Iosif a căpătat temniţă grea şi lanţuri. Apoi, în urma tălmăcirii unor visuri, a fost scos din închisoare, înfăţişat faraonului şi a fost pus domn peste tot Egiptul. Cu prilejul împărţirii grâului a fost recunoscut iarăşi de fraţii săi. Trăind într-un chip minunat toată viaţa lui, a murit în Egipt şi s-a arătat ca un om plin de înţelepciune, pe lângă alte fapte bune ale sale.

Iosif este preînchipuirea lui Hristos. Şi Hristos a fost urât de iudeii cei de acelaşi neam cu El, a fost vândut de ucenicul Lui cu treizeci de arginţi, a fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt. Sculându-Se de acolo prin El însuşi împărăteşte peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere, conduce toată lumea şi ca un iubitor de oameni ne răscumpără prin darea hranei celei de taină, dându-Se pe El însuşi pentru noi şi ne hrăneşte cu pâinea cerească, cu trupul Lui cel purtător de viaţă.

Pentru această pricină facem în această zi pomenire de preafericitul Iosif.

În aceeaşi zi mai facem pomenire şi de smochinul cel care s-a uscat, pentru că dum­nezeieştii evanghelişti Matei şi Marcu adaugă după întâmpinarea Domnului cu stâlpări în Ierusalim această minune. Marcu spune: «Iar a doua zi ieşind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Şi văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă de va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit nimic decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Şi a zis Iisus smochinului: Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac». Iar Matei spune: «Iar a doua zi, întorcându-se în cetate a flămânzit. Şi văzând un smochin lângă cale, a venit la el şi n-a găsit nimic în el decât numai frunze. Şi i-a zis lui: în veci să nu se mai facă rod în tine. Şi îndată s-a uscat smochinul».

Sinagoga iudeilor este asemenea unui smochin, în care Mântuitorul n-a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat şi legea de la ei şi i-a făcut cu totul nevrednici.

Dar dacă cineva ar întreba: Pentru ce oare un pom înverzit s-a uscat prin blestem dacă n-a greşit cu nimic? unul ca acesta să afle că iudeii care-L vedeau pe Hristos că făcea tuturor totdeauna bine şi că n-a făcut nimănui nici cel mai mic rău, socoteau că are numai puterea de a face bine, şi nicide­cum puterea de a face rău. Dar Stăpânul, fiind iubitor de oameni, n-a vrut să arate asupra oamenilor că poate face rău. Ca să convingă deci poporul cel nerecunoscător că are putere îndestulătoare şi spre a pedepsi, ca un bun, nu vrea să-Şi arate puterea Sa de a pedepsi cu omul, ci cu ceva care are o fire neînsufleţită şi nesimţitoare.

Mai este însă şi o pricină tainică a uscării smochinului, ajunsă până la noi din bătrâni înţelepţi, după cum zice Isidor Pelusiotul. Pomul călcării poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui şi-au făcut acoperământ strămoşii noştri călcători de poruncă. Din pricină că n-a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, ca să nu mai facă rod, care este pricina păcatului. Iar că păcatul se asea­mănă cu smochina este lucru destul de limpede: are dulceaţa plăcerii, lipiciunea păcatului, iar în urmă, usturimea şi iuţimea conştiinţei.

Istoria smochinului a fost aşezată aici pentru a ne îndemna la umilinţă, după cum istoria lui Iosif a fost aşezată pentru a ne înfăţişa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găseşte în el odihnă, a doua zi, adică după viaţa aceasta de acum, îl usucă prin blestem şi-1 trimite în focul veşnic. Smochinul uscat din Sfânta Evan­ghelie este ca un stâlp cu totul uscat, care îngrozeşte pe cei care nu fac rod potrivit de virtute.

Pentru rugăciunile preafrumosului Iosif, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi, Amin.


Hristos este cu noi!

Sambata lui Lazar-minunea invierii celui mort de patru zile

Sâmbăta lui Lazăr este sâmbăta de dinainte de Duminca Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim. În această zi, Biserica face pomenirea învierii lui Lazăr de către Domnul Iisus Hristos, înfăptuită în Betania. Data acestei sâmbete este deci una schimbătoare de la un an la altul, în funcţie de data Paştilor - mai precis opt zile înainte de aceasta.
Troparul Intrării Domnului în Ierusalim (glasul 1):

Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o,
pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule.
Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând,
Ţie, Biruitorului morţii, strigăm:
Osana Celui dintru înălţime!
Bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului."

Condac (glasul al 2-lea):

Bucuria lui Hristos, adevărul, lumina, viața și învierea lumii
celor de pe pământ S-a arătat cu a Sa bunătate
și S-a făcut chip învierii,
dând tuturor dumnezeiască iertare.

Evanghelia din sambata lui Lazar
1. Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei.
2. Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei, al cărei frate Lazăr era bolnav.
3. Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav.
4. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească.
5. Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.
6. Când a auzit, deci, că este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era.
7. Apoi, după aceea, a zis ucenicilor: Să mergem iarăşi în Iudeea.
8. Ucenicii I-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?
9. A răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi;
10. Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el.
11. A zis acestea, şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.
12. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine.
13. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbeşte despre somn ca odihnă.
14. Deci atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit.
15. Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo. Dar să mergem la el.
16. Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El.
17. Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt.
18. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii.
19. Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor.
20. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă.
21. Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.
22. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da.
23. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.
24. Marta i-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.
25. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
26. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?
27. Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.
28. Şi zicând aceasta, s-a dus şi a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: Învăţătorul este aici şi te cheamă.
29. Când a auzit aceea, s-a sculat degrabă şi a venit la El.
30. Şi Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta.
31. Iar iudeii care erau cu ea în casă şi o mângâiau, văzând pe Maria că s-a sculat degrabă şi a ieşit afară, au mers după ea socotind că a plecat la mormânt, ca să plângă acolo.
32. Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.
33. Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine.
34. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi.
35. Şi a lăcrimat Iisus.
36. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea.
37. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară?
38. Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea.
39. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi.
40. Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?
41. Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.
42. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.
43. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară!
44. Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.
45. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El.


Învierea lui Lazăr
Evanghelistul Ioan relatează (Ioan 11) că, în ajunul intrării Sale în Ierusalim, cu câteva zile înainte de Patimile Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a venit în Betania, chemat fiind de surorile lui Lazăr (prieten al lui Iisus), Marta şi Maria, în casa cărora Iisus a fost găzduit de mai multe ori pe timpul activităţii sale publice (Luca 10, 38-42). Lazăr era bolnav, aşa că surorile au trimis după Iisus, ca să vină în casa lor şi să-l vindece. Dar Lazăr a murit până la venirea lui Iisus, şi aşa are loc marea minune a învierii lui Lazăr, care, deşi mort de patru zile şi depus în mormânt, este readus la viaţă de către Mântuitor. Atunci mulţi dintre evreii care se găseau acolo au crezut în El (Ioan 11, 45).

Împlinirea proorociilor
Ca urmarea a învierii lui Lazăr la patru zile de la moartea acestuia, Hristos a fost întâmpinat ca Mesia cel demult așteptat, Împăratul lui Israel.

Împlinind proorociile din Vechiul Testament, El intră în Ierusalim, cetatea regală, călare pe un mânz de asină (Zaharia 9,9; Ioan 12,12-15). Mulțimile L-au primit, având în mâini ramuri de palmier, cu cântări și strigăte de laudă: "Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana, Fiul lui David, Împăratul lui Israel!"

Văzând că mulți credeau în el, ca urmare a învierii lui Lazăr, dar și văzând că este slăvit de popor, preoții și cărturarii, în frunte cu arhiereul Caiafa, vor căuta să Îl omoare (Luca 19, 47-48, Ioan 11,45-57).

Sărbătoarea zilei: aspecte liturgice
Sâmbăta lui Lazăr și Duminica următoare acesteia fac legătura între Postul mare și Săptămâna Mare. În ajunul celebrării învierii lui Lazăr, la Vecernie este anunțată în mod solemn încheierea celor patruzeci de zile ale Postului Mare. Aceste două zile, înainte de Patimile Mântuitorului, sunt unice și paradoxale.

Celebrarea Sâmbetei lui Lazăr este una pascală. Liturghia din această zi în slăvește pe Hristos - Învierea și Viața, Care, ridicându-l pe Lazăr din morți, a preînchipuit învierea de obște, a tuturor oamenilor, chiar înainte de patimile și moartea Sa. Această Liturghie este singura ocazie din cursul anului bisericesc în care cântările Învierii de Duminica se țin într-o altă zi

În vechime, Sâmbăta lui Lazăr făcea parte din cele câteva mari zile baptismale din cursul anului bisericesc. La Sfânta Liturghie din Sâmbăta lui Lazăr, în locul Trisaghionului, se cântă imnul baptismal din Epistola către Galateni: "Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat" (Galateni 3, 27).

În calendarul şi imnografia Bisericii, această zi este strâns legată de ziua următoare, Intrarea Domnului în Ierusalim şi de Învierea Domnului. De aceea, troparul acestei sâmbete este acelaşi cu cel al Floriilor: "Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime! Bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului."

Învierea lui Lazăr preînchipuie învierea cea de obşte, a tuturor, şi de aceea în această sâmbătă se face pomenire generală pentru morţi, cerând de la Domnul ca toţi cei adormiţi să fie aşezaţi "în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea".


Hristos este cu noi!

Cuvînt la Buna Vestire a Preasfintei Stăpînei noastre,de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria (25 martie)

(Adunată din dumnezeiasca Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi,
cum şi după istoricii vrednici de credinţă)

Cînd s-a împlinit şi s-a apropiat vremea izbăvirii neamului omenesc, care avea să fie prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, era trebuinţă în tot chipul, să se afle o fecioară curată, fără prihană şi sfîntă, fecioară care ar fi vrednică să întrupeze pe Hristos Dumnezeu, Cel fără de trup, şi să slujească taina mîntuirii noastre.

Deci, s-a aflat o Fecioară mai curată decît curăţia, mai fără de prihană decît toată zidirea cea gîndită, mai sfîntă decît toată sfinţenia, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maria, odrasla rădăcinii celei sterpe a Sfinţilor şi drepţilor, dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, rodul rugăciunilor şi al postirilor părinteşti, fiica cea împărătească şi arhierească. Şi s-a aflat la loc sfînt în templul lui Solomon aceea care avea să fie biserică însufleţită a lui Dumnezeu. Fecioara, care avea să nască pe Cuvîntul cel mai sfînt decît sfinţii, s-a aflat în altarul templului ce se numea Sfînta Sfintelor, pentru că acolo a căutat Domnul din înălţimea slavei împărăţiei Sale, spre smerenia roabei Sale. Şi a ales-o pe cea mai înainte aleasă din toate neamurile; a ales-o ca Maică a Cuvîntului Său Cel mai înainte de veci, pentru a Cărui întrupare din ea, încă mai înainte de bună-vestirea arhanghelului, cu taină a înştiinţat-o, precum adeverim despre aceasta prin istoriile vrednice de credinţă ale sfinţilor.

Pentru că, fiind Preacurata Fecioară în templu de doisprezece ani, se îndeletnicea nu numai în neîncetată rugăciune către Dumnezeu şi cu lucrul mîinilor din toate zilele, ci şi cu citirea dumnezeieştilor cărţi, cugetînd la legea Domnului ziua şi noaptea. Căci aşa scriu despre dînsa Sfîntul Epifanie şi Sfîntul Ambrozie, că era foarte isteaţă la minte şi iubitoare de învăţătură şi se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor Scripturi. Iar istoricul bisericesc Gheorghe Chedrin spune despre dînsa că, încă în vremea vieţii sfinţilor săi părinţi, a învăţat bine Vechiul Testament. Şi citind adeseori în proorocia lui Isaia acele cuvinte: Iată fecioara va zămisli în pîntece şi va naşte Fiu şi se va chema numele lui Emanuil, care se tîlcuieşte, Cu noi este Dumnezeu, Sfînta fecioară Maria se aprindea cu osîrdnică dragoste, nu numai spre Mesia Cel aşteptat, Care avea să vină, ci şi spre fecioara aceea care era să zămislească şi să nască pe Mesia. Pentru că se gîndea, cît de mare vrednicie este a fi Născătoare a lui Emanuil, Fiul lui Dumnezeu, şi cît de negrăită este taina aceea, ca să fie o fecioară maică.

Însă, ştiind din proorocii că s-a apropiat vremea venirii lui Mesia - pentru că acum se luase sceptrul de la Iuda şi săptămînile de ani ale proorocului Daniil se sfîrşiseră -, socotea că negreşit acum va fi născută în lume acea fecioară, pentru care mai înainte a vestit Isaia şi, suspinînd adeseori din adîncul inimii, se ruga în sine ca s-o învrednicească Dumnezeu să vadă pe acea fecioară şi, de s-ar putea, să fie la dînsa slujnica cea mai de pe urmă.

Odată, stînd Fecioara Maria după a doua catapeteasmă la rugăciunea de miezul nopţii, după obicei, şi cu fierbinte dorinţă rugîndu-se lui Dumnezeu, deodată a răsărit o lumină mare şi a strălucit peste ea. Iar din mijlocul luminii s-a auzit un glas către dînsa astfel: "Tu vei naşte pe Fiul Meu!" Atunci de ce fel de bucurie s-a umplut Preacurata Fecioară şi ce fel de mulţumire a dat, închinîndu-se pînă la pămînt lui Dumnezeu, Făcătorul ei, nu se poate spune! Astfel a căutat Domnul spre smerenia roabei Sale. Pentru că, aceea care dorea pentru dragostea lui Dumnezeu să slujească Preacuratei Născătoare a lui Mesia, aceea singură s-a învrednicit a fi Maica lui Hristos şi stăpînă a toată zidirea. Şi i-a fost ei acea descoperire în anul al doisprezecelea de la naşterea sa, cu doi ani mai înainte de logodirea ei cu Iosif şi la nimeni n-a spus taina aceea pînă la Înălţarea lui Hristos. Deci, de atunci se înştiinţase că o să fie în feciorescul ei pîntece acea tainică zămislire şi aştepta vremea împlinirii tainei.

Iar după ce s-a sfîrşit anul al unsprezecelea - după mărturia Sfîntului Evod - al petrecerii ei în templul lui Solomon şi sosind al doisprezecelea, iar de la naşterea ei - după mărturia lui Gheorghe Chedrinul -, al paisprezecelea, i s-a poruncit ei de către arhierei şi de către preoţi ca, după obiceiul Legii, să iasă din bisericeasca locuinţă, precum şi celelalte fecioare de vîrsta ei, şi să se mărite după bărbat, ea însă le-a răspuns că din scutece este dată lui Dumnezeu de părinţi şi Lui I-a făgăduit să-şi păzească a sa feciorie în veci. Deci, nu-i este cu putinţă să fie măritată cu om muritor, nici nu poate ca s-o silească spre nuntă, fiind fecioară a lui Dumnezeu Cel fără de moarte.

Deci, arhiereii se minunau de acel lucru nemaiauzit, pentru că nici o fecioară n-a mai fost vreodată care să-I fi făgăduit Domnului cîndva a sa feciorie în veci, ci numai Maria cea dintîi în lume s-a arătat astfel. Deci, se sfătuiau pentru dînsa ce să facă, pentru că petrecea în biserica Domnului, iar după catapeteasma cea mai dinăuntru nu voiau să-i lase intrarea mai mult, venindu-i vremea de logodit; dar nici nu cutezau să dea după bărbat pe fecioara lui Dumnezeu. Şi nu se pricepeau cum să rînduiască cu plăcere dumnezeiască, viaţa ei cea feciorească fără de bărbat, ca să nu mînie pe Dumnezeu în ceva, pentru că amîndouă acelea se ştiau că sînt mare păcat; adică şi spre nuntă a sili pe o fecioară care şi-a făgăduit lui Dumnezeu fecioria veşnică, şi a ţine parte femeiască în Sfînta Sfintelor, fiind în vîrstă desăvîrşită.

Despre aceasta grăieşte Sfîntul Grigorie de Nissa, astfel: "Preoţii, cît a fost mică Sfînta Fecioară, după spusele proorocului Samuil, o lăsau în biserica Domnului. Dar, după ce a sosit vîrsta anilor ei, s-au sfătuit între dînşii, ce ar putea face cu dînsa, ca să nu mînie pe Dumnezeu întru ceva". Şi Nichifor Calist, scriitorul istoriei bisericeşti, grăieşte despre dînsa astfel: "După ce a crescut Fecioara Maria, preoţii au făcut sfat, cum să rînduiască pentru dînsa, ca să nu se arate a fi făcători de nedreptate sfîntului ei trup. Pentru că socoteau că vor face păcatul furării de cele sfinte, de o vor mărita după bărbat şi de vor supune la legea însoţirii, pe aceea ce odată se încredinţase lui Dumnezeu. Dar iarăşi, ca să fie o fecioară de atîţia ani în Sfînta Sfintelor, nici Legea nu dă voie şi nici nu este acel lucru cinstit şi vrednic de sfinţenie". Aşa grăiau ei.

Deci, apropiindu-se de Chivotul Legii şi făcînd rugăciune cu dinadinsul, au luat - precum spune Ieronim -, răspuns de la Domnul, ca să se caute un bărbat vrednic, căruia să i se încredinţeze Sfînta Fecioară, sub rînduiala şi chipul însoţirii, pentru păzirea fecioriei. Iar cum s-ar fi putut afla un bărbat ca acela, sfatul Domnului se făcu întru acest fel: din casa şi din seminţia lui David să se aleagă bărbaţi fără femei şi toiegele lor să le pună în altar; şi al cărui toiag va înverzi, acela este ales pentru a i se da Fecioara Maria.

Atunci era praznicul sfinţirii bisericii, cel aşezat de Macabei. Iar începutul acelui praznic era în douăzeci şi cinci de zile ale lunii noiembrie şi sfîrşitul peste trei zile ale lunii decembrie. Şi s-a adunat în biserică mulţime de popor din cetăţile de primprejur; iar bărbaţii care veniseră la praznic, erau şi din neamul lui David, rudenii şi vecini ai Fecioarei Maria.

Deci arhiereul cel mare, Zaharia, tatăl Mergătorului Înainte, adunînd doisprezece bărbaţi fără femei, din seminţia lui David, între care era şi Sfîntul Iosif, bărbat drept şi bătrîn de ani, a luat toiegele lor şi le-a lăsat peste noapte în Sfîntul Altar, zicînd: "Arată, Doamne, pe bărbatul cel vrednic, cu care se cuvine a logodi pe Fecioara". Iar a doua zi, preoţii împreună cu cei doisprezece bărbaţi, intrînd în biserică, au găsit toiagul lui Iosif, înverzit şi încă şi o porumbiţă s-a văzut - cum mărturiseşte despre aceasta Ieronim -, zburînd de sus şi şezînd pe toiagul lui Iosif. Şi au cunoscut bunăvoirea lui Dumnezeu, ca lui Iosif să i se încredinţeze Fecioara spre pază.

Sînt unii care socotesc că Preacuratei Fecioare, lepădîndu-se de logodire pentru curăţia fecioriei sale, ca să nu i se facă vreo strîmbătate, şi mîhnindu-se foarte mult, i s-a făcut de la Dumnezeu deosebită descoperire şi încredinţare, ca să nu se îndoiască a merge la Iosif, rudenia şi logodnicul său - adică bărbatul cel drept şi sfînt, plăcut lui Dumnezeu -, nu spre însoţirea trupească, ci spre paza fecioriei sale, rînduit fiind, de purtarea de grijă a Celui Preaînalt.

Săvîrşindu-se logodna, Sfîntul Iosif a luat pe Preacurata Fecioară din templul Domnului, din mîinile arhiereului Zaharia şi ale celorlalţi preoţi, întru curată şi neprihănită vieţuire, neatin-gîndu-se nici măcar în gînd de floarea fecioriei ei. Sfîntul Iosif era bărbatul ei numai cu părerea, dar cu lucrul era curat păzitor al fecioriei ei şi slujitor al vieţii Preacuratei Fecioare celei pline de mare sfinţenie.

Vieţuind Preasfînta Fecioară în casa logodnicului, nu şi-a schimbat viaţa sa cea mai dinainte, pe care o avea în Sfînta Sfintelor. Căci nu se îndeletnicea cu altceva, fără numai în rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare, în citirea dumnezeieştilor cărţi şi în obişnuita şi cuviincioasa ei lucrare de mîini. Şi-i era ei casa lui Iosif ca o biserică de rugăciune, din care nicăieri nu ieşea. Ci totdeauna, închizîndu-se, trăia în post şi tăcere, nevorbind cu nimeni, decît numai cu cei din casa lui Iosif. Pentru că povesteşte despre dînsa Gheorghe Chedrinul astfel: "Maria, postind în casa bărbatului său şi ferindu-se de ieşirea în popor, petrecea cu cele două fecioare ale lui Iosif şi numai către acelea, uneori, grăia cîte un cuvînt şi acesta, numai dacă era de trebuinţă a vorbi şi cît de scurt".

Aşa petrecînd ea patru luni - după mărturia Sfîntului Evod -, a sosit ceasul întrupării Cuvîntului lui Dumnezeu, ceasul cel din veci ascuns şi de toată lumea dorit, ceasul în care avea să se înceapă mîntuirea noastră. Şi a trimis Dumnezeu pe Gavriil, arhanghelul duhurilor cereşti care stau mai aproape de scaunul Său, cu taina cea din veac ascunsă şi neştiută de îngeri, ca bine să vestească Preacuratei Fecioare zămislirea străină a Fiului lui Dumnezeu, care covîrşeşte firea omenească şi toată mintea, lucru de care Sfîntul Evanghelist Luca scrie astfel: În luna a şasea a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu.

Acea lună a şasea era de la zămislirea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, şi îngerul, cel ce bine a vestit lui Zaharia zămislirea lui Ioan, a fost trimis ca bine să vestească şi Preacuratei Fecioare zămislirea lui Hristos. Iar în luna a şasea s-a trimis, pentru ca Înaintemergătorul fiind în pîntecele maicii sale de şase luni, să poată sălta de bucurie la venirea Maicii Domnului. Îngerul a fost trimis în cetatea Galileii, al cărei nume era Nazaret. Latura Galileii era a neamurilor.

Deşi o parte era locuită de israiliteni însă mai multe popoare păgîne erau într-însa. Pentru aceasta şi în Sfînta Scriptură se grăieşte despre Galileea neamurilor. Latura aceasta, la israiliteni, era cea mai de pe urmă şi nebăgată în seamă, ca cea locuită de oameni păcătoşi, de altă limbă şi necredincioşi. De aceea era şi ocărîtă de iudei, pentru că ziceau: Au doar din Galileea vine Hristos? Cearcă şi vezi, că prooroc din Galileea nu vine! Asemenea şi Nazaretul, cetatea Galileii, era de dînşii întru nimic socotită, ca ceea ce era mică şi cea mai de pe urmă. Aşa se vorbea între dînşii: Din Nazaret poate să fie ceva bun?

Dar să socotim voinţa lui Dumnezeu. Unde a voit să aibă pe Preacurata Maica Sa? Nu în latura Iudeii, nici în Sfîntul Ierusalim, cetatea cea mare, ci în Galileea cea păcătoasă şi în micul Nazaret, ca întîi să arate adevărul, că pentru păcătoşi a venit pe pămînt: N-am venit, zice Domnul, să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi; "şi din limbi necredincioase, să-Mi fac Biserică credincioasă", iar al doilea, să se arate lucrul, că spre cei smeriţi, lepădaţi şi defăimaţi, priveşte Hristos cu milostivire, iar nu spre cei mîndri şi slăviţi. Căci Cuvîntul lui Dumnezeu, cînd a voit să plece Cerul şi să se pogoare la păcătoşi, privea din înălţimea slavei Sale, unde este mai multă mulţime de păcătoşi. Şi văzînd în Iudeea pe ierusalimiteni, care păreau a fi drepţi înaintea oamenilor, iar pe galileeni văzîndu-i trecuţi cu vederea de toţi şi socotiţi a fi mai păcătoşi decît toţi, a trecut Iudeea care se părea sfîntă şi a venit în Galileea, care se părea păcătoasă. A trecut şi Ierusalimul, cetatea cea mare, cinstită şi slăvită, şi s-a dus în Nazaret, cetatea cea mică şi necinstită, alegîndu-şi în această lume locul cel mai de pe urmă, smerindu-Se pînă la chipul de rob şi de păcătos.

Mică cetate a fost Nazaretul, însă de mare dar s-a învrednicit, de care nu s-au învrednicit toate celelalte cetăţi mari ale lui Israil, care se înălţaseră mult. În Nazaretul cel mic locuieşte Fecioara Maria, cea mai înaltă decît toţi sfinţii îngeri, al cărei pîntece era mai desfătat decît cerul. Acolo se trimite Gavriil, acolo umbreşte Duhul Sfînt, acolo Se întrupează Dumnezeu Cuvîntul. Pentru că unde este smerenia, acolo străluceşte slava lui Dumnezeu. Cetăţile cele mîndre sînt vrăjmaşe lui Hristos, iar cele smerite Îi sînt plăcute. Neslăvita cetate Nazaret a zămislit pe Hristos, Domnul nostru, iar slăvitul Ierusalim L-a răstignit! Micul Betleem L-a născut, iar marele Ierusalim Îl căuta spre moarte! În cei smeriţi Dumnezeu Se sălăşluieşte, iar de la cei mîndri Se îndepărtează.

Deci spre latura cea nebăgată în seamă, la săracul Nazaret, şi la fecioara cea smerită, care locuia într-însul, s-a trimis îngerul de la Dumnezeu. Pentru această trimitere, Sfîntul Andrei Criteanul vorbeşte astfel: "Unuia din cei dintîi îngeri, Dumnezeu i-a poruncit să împlinească vestirea tainei şi cu arătarea măririi Sale, precum socotesc, i-a zis: "Ascultă, Gavriile! Du-te în Nazaret, cetatea Galileii, în care locuieşte fiica fecioară, cu numele Maria, fiind logodită cu bărbat, al cărui nume este Iosif. Mergi - zice - în Nazaret!" Dar pentru ce? Ca frumuseţea Fecioarei cea preaiubită, ca pe un trandafir cu bun miros, din latura cea spinoasă s-o primească Atotputernicul. "Mergi în Nazaret", ca să se împlinească proorocia care zice: Nazarinean Se va chema. Dar cine se va chema Nazarinean? Acela Care de către Natanail se va numi Fiul lui Dumnezeu şi Împărat al lui Israil".

Gavriil se trimite, pentru că Gavriil este slujitor în dumnezeieştile taine, precum este arătat în cartea lui Daniil. "Deci mergi în Nazaret, cetatea Galileii, zice Dumnezeu lui Gavriil, şi, ajungînd acolo, să aduci mai întîi Fecioarei bună-vestire de bucurie, pe care Eva a pierdut-o odată. Însă, să te fereşti să n-o tulburi, pentru că de bucurie, iar nu de mîhnire, este semnul acesta; de mîngîiere, iar nu de tulburare, este închinarea aceasta. Pentru că, ce bucurie mai mare poate să fie neamului omenesc decît aceea, ca firea omenească cu dumnezeiasca fire de obşte să se facă şi una cu Dumnezeu într-o Persoană?"

Dar ce poate să fie mai de mirare, decît a vedea pe Dumnezeu pînă la atîta smerindu-Se, ca în pîntece de femeie să Se poarte? O, lucruri foarte de mirare tuturor! Dumnezeu, Căruia cerul Îi este scaun, iar pămîntul aşternut picioarelor Lui, pe Care cerul nu-L încape, Cel ce are un scaun veşnic împreună cu Tatăl, încape în pîntece de Fecioară! Ce lucru vrednic de mai mare mirare, decît a vedea pe Dumnezeu în chip omenesc, nedes-părţindu-Se de fireasca dumnezeire, şi a vedea omeneasca fire aşa de unită cu Ziditorul său, ca în întreg omul, să Se săvîrşească Dumnezeu? Gavriil, auzind acestea şi porunca lui Dumnezeu cea întărită covîrşindu-i puterea, era în nedumerire, între spaimă şi bucurie, nici nădăjduind, nici cutezînd a nu asculta pe Cel ce-i poruncea. Deci, împlinind poruncile lui Dumnezeu, a zburat la Fecioară şi, mergînd la Nazaret, a stat lîngă casă.

Cugetînd şi nepricepînd acestea în sine, precum se pare - spune Sfîntul Andrei -, zicea: "Cum voi începe a săvîrşi cele poruncite de Dumnezeu? Să intru îndată în cămară, îi voi tulbura gîndul Fecioarei; să intru mai cu zăbavă, Fecioara, simţindu-mi venirea, va voi să se ascundă. Să bat în uşă? Dar pentru ce? Deoarece acest lucru nu este al firii îngerilor, pentru că nimic din cele ce se închid sau se deschid nu poate opri intrarea celor fără de trup. Să deschid uşile? Dar fiind şi uşile încuiate, eu pot să intru, să chem pe fecioară pe nume, mă tem că o voi înfricoşa.

Deci aşa voi face, după voia Celui ce m-a trimis, şi mergerea mea o voi face încet. Dar cum voi începe a grăi către Fecioară? Oare, bucurie să-i binevestesc mai întîi? Sau să-i zic că Domnul este cu dînsa? Sau să-i vestesc venirea Sfîntului Duh şi umbrirea puterii Celui Preaînalt? Deci îi voi vesti mai întîi bucurie; apoi îi voi spune taina cea minunată, mă voi închina şi voi cînta glasul acela: "Bucură-te, veseleşte-te, mîngîie-te!" Căci, cuviincioasă îndrăznire este începătura închinăciunii celei de bucurie şi acest cuvînt îmi va face lesnicioasă apropierea spre vorbirea Fecioarei, pentru că n-o va înfricoşa cît de puţin, ci îi va linişti gîndul. Deci aşa voi începe: întîi îi voi aduce vestire de bucurie şi de veselie; căci cu acest fel de cuvinte se cade a se închina cineva împărătesei. Că acesta este lucru de bucurie, vreme de veselie a împărăţiei, sfatul mîntuirii, începătura mîngîierii". Acestea le-a gîndit în sine Arhanghelul.

Ia seama, cu cîtă cucernicie Arhanghelul Gavriil vine la dumnezeiasca fiică! Cu cît de mare frică şi cinste se pregăteşte înainte, ca să se apropie de stăpîna a toată lumea! Cît se învaţă să grăiască către dînsa cuvintele cele pline de bucurie ale Bunei Vestiri! Dar şi de aceasta se cade a ne minuna, că a găsit-o nu afară din casă şi de cămara sa, nu pe uliţele cetăţii, prin popor şi prin vorbe mireneşti, nici gîlcevindu-se în casă pentru grijile vieţii, ci la linişte, în rugăciune şi în citirea cărţilor îndeletnicindu-se, precum şi închipuirea cea de pe icoană a Bunei Vestiri o arată, fiind închipuită înaintea ei cărticica pusă şi deschisă spre citire, spre încredinţarea îndeletnicirii ei celei neîncetate în citire şi în dumnezeiasca gîndire. Şi este bunaînţelegere a celor de Dumnezeu gînditori, că într-acea vreme, cînd era să vină la ea cerescul arhanghel, avea în minte acele cuvinte mai suspomenite, ale Sfîntului Prooroc Isaia: Iată Fecioara în pîntece va zămisli. Gîndea cum şi cînd va fi acea străină şi la fecioreasca fire neobişnuită zămislire şi naştere.

Însă, înştiinţată fiind - precum s-a zis mai înainte de Gheorghe Chedrinul -, prin descoperire de la Dumnezeu, că nu o altă fecioară, ci ea însăşi va fi slujitoare acelei taine şi născătoare a lui Mesia Celui dorit, ardea cu dragoste de serafim către Dumnezeu, Făcătorul ei, şi ruga bunătatea Lui ca a Sa dumnezeiască făgă-duinţă şi proorocia lui Isaia degrabă s-o împlinească. Şi grăia în sine cu dorinţă: "Cînd va veni acea vreme dorită de mine, în care Ziditorul meu, plecînd cerurile, Se va pogorî şi Se va sălăşlui în mine, voind să ia trup din mine? Cînd voi veni la o fericire ca aceea binecuvîntată, ca să mă arăt Maică a Dumnezeului Meu? Iar pînă ce voi veni la aceasta, lacrimile îmi sînt ca pîine, ziua şi noaptea, pentru că la cei ce aşteaptă lucruri preaiubite, chiar şi cea mai scurtă vreme, o, cît de lungă i se pare a fi!"

Astfel cugetînd Fecioara în sine, în taina inimii sale, cu rugăciune de Dumnezeu gînditoare, prin dragoste arzătoare ca văpaia rugîndu-se către Domnul Savaot, deodată cerescul binevestitor, Arhanghelul Gavriil, venind încetişor, a stat înaintea ei, precum despre aceasta vorbeşte amintitul învăţător, Sfîntul Andrei, scriind astfel: "Apoi Arhanghelul a intrat în cea dinăuntru cămară, în care locuia Fecioara şi, apropiindu-se încetişor, a venit la uşă; şi după ce a intrat înăuntru, vorbind cu liniştit glas către fecioară, a zis: "Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie, Domnul este cu tine! Cel ce este mai înainte de tine, acum este cu tine! Şi puţin mai pe urmă va ieşi din tine! Deci El mai înainte de toţi vecii a fost, iar acum, sub vreme!" O, nemăsurată iubire de oameni! O, nespusă milostivire! Nu se îndestula să-i arate bucuria - zice Sfîntul Andrei -, şi să-i vestească pe Făcătorul bucuriei, Cel ce locuia în Fecioară. Că arhanghelul zicînd Domnul este cu tine!, venirea Împăratului Hristos arătat o însemnează; Domnul, Care dintr-însa a luat astfel trup omenesc, întru nimic nu S-a depărtat de fireasca slavă. "Bucură-te cea cu dar dăruită, Domnul este cu tine! Bucură-te organul bucuriei cel preacinstit, prin care hotărîrea blestemului celui de mîhnire se schimbă în veselie şi bucurie! Bucură-te, Fecioară preaaleasă! Bucură-te, preafrumoasă Biserică a slavei cereşti! Bucură-te, sfinţitul palat al Împăratului! Bucură-te, cămara în care Hristos Şi-a logodit şi Şi-a însoţit ca mireasă omenirea. Binecuvîntată eşti tu între femei, pe care Isaia cu ochi prooroceşti mai înainte socotindu-te, te-a numit proorociţă, fecioară, loc şi carte cu taină pecetluită! Binecuvîntată eşti tu cu adevărat, pe care Iezechil te-a numit luceafăr şi uşă încuiată, prin care singur Dumnezeu a trecut! Tu una cu adevărat eşti binecuvîntată, pe care bărbatul doririlor, Daniil, munte te-a văzut şi Avacum cel minunat, munte umbrit te-a chemat; şi munte al lui Dumnezeu, munte gras, munte închegat, munte în care a binevoit Dumnezeu a locui!

Pe tine, strămoşul tău şi împăratul David, prooroceşte te-a lăudat. Binecuvîntată eşti tu între femei, pe care Zaharia, văzătorul dumnezeieştilor taine cel ales, sfeşnic de aur cu şapte făclii te-a văzut, adică cu şapte daruri ale Sfîntului Duh împodobită. Tu cu adevărat eşti binecuvîntată; ca un rai ai înăuntrul tău pomul Raiului, pe Hristos, Care cu negrăită şi multă putere, din pîntecele tău ieşind ca un rîu de apă vie, prin cele patru curgeri ale Evangheliei adapă faţa a tot pămîntul!"

O închinăciune ca aceasta a îngerului auzind-o Fecioara cea fără de prihană, s-a mirat de cuvîntul lui şi gîndea: În ce fel va fi închinarea aceasta? S-a tulburat dar nu s-a înfricoşat tare, ci s-a minunat de lucrul cel nou, neaşteptat şi fără de veste. Pentru că nu avea de ce să se înspăimînte ea de îngereasca arătare, cu care avea obişnuită prietenie încă din Sfînta Sfintelor cînd, din mîini îngereşti - după mărturia Sfîntului Gherman -, primea hrana cea de toate zilele. Dar de aceasta s-a tulburat cu mirare, căci mai înainte cu atît de mare slavă cerească şi cu atît de veselă faţă şi cu astfel de închinăciune, făcătoare de bucurie niciodată nu venise la dînsa. Deci pentru acel lucru nou şi, mai ales, pentru cuvintele lui, căci nouă şi neobişnuită închinare îi aducea, fiind fecioară, o pune pe ea în ceata femeilor de obşte, căci zicea: Binecuvîntată eşti tu între femei!

Atunci s-a tulburat ca o foarte înţeleaptă, dar ca o vitează şi bine chibzuită nu s-a înfricoşat, ci gîndea în sine: "În ce fel va fi închinarea aceasta? Ce va mai grăi către mine îngerul, după această închinare? Au doară iarăşi în biserica Domnului mă va lua pe mine? Sau o hrană mai nouă din cer mi-a adus? Sau un lucru nou îmi va vesti de la Dumnezeu şi mă va înălţa, deşi cuget mult şi nu pricep cum fecioara în pîntece va lua şi va naşte Fiu? În ce fel va fi închinarea?" Şi i-a zis îngerul: "Nu te teme, Marie! Nu te îndoi de fecioara cea mai înainte vestită prin proorocul Isaia. Chiar tu eşti acea fecioară care ai aflat acel dar, ca să zămisleşti pe Emanuil, mai presus de fire şi să-L naşti negrăit, precum Acela Însuşi ştie!

Ai aflat dar de la Dumnezeu prin multele tale fapte bune, dar mai ales prin trei virtuţi. Prin smerenia ta cea adîncă, pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă darul Său, zicînd: Spre cine voi căuta, decît numai spre cel blînd şi smerit cu inima! Ai aflat dar prin fecioreasca ta curăţie, căci Preacuratul din fire Dumnezeu, din Preacurata Fecioară caută a Se naşte! Şi mai deosebi ai aflat dar de la Dumnezeu, prin dragostea cea aprinsă către El, pentru că zice: Eu pe cei ce Mă iubesc pe Mine îi iubesc şi cei ce Mă caută vor afla dar. Şi de vreme ce tu L-ai iubit şi L-ai căutat cu toată inima, ai aflat dar de la El şi vei naşte Fiu.

Însă Fiu dumnezeiesc, Fiul Celui de sus, pe Dumnezeu din Dumnezeu, pe Cel mai înainte de veci din Tatăl fără de maică născut, iar la sfîrşitul veacurilor din tine, care eşti Maică şi Fecioară, fără de tată o să iasă şi al Cărui nume este minunat şi negrăit. Tu, Aceluia Îi vei da numele Iisus, care se tîlcuieşte "Mîntuitor"; pentru că Acela va mîntui toată lumea şi va împărăţi preaslăvit, fără asemănare cu strămoşul tău David şi decît toţi împăraţii cei ce au fost din casa lui Iacob; iar împărăţia Lui nu va fi vremelnică, ci veşnică, neavînd sfîrşit întru nesfîrşitele veacuri".

Iar Maria a zis către înger: Cum va fi aceasta, fiindcă de bărbat nu ştiu? Nu că nu credea Preacurata Fecioară celor zise ei de înger. Ci cu adeverire, după darul lui Dumnezeu de care era plină, ştia că va naşte pe Cel ce bine i se vestea, luînd înştiinţare de la Însuşi Dumnezeu, precum mai înainte s-a zis. Dar numai aceasta nu-i era ei ştiută, adică cum şi în ce chip va naşte fiind Fecioară care nu ştia de bărbat. Pentru aceea a întrebat pe înger: Cum va fi aceasta?

Despre acest lucru Sfîntul Grigorie de Nissa, ca din partea ei, zice către înger: "Spune-mi chipul naşterii, o, îngere, şi vei afla inima mea gata spre voia lui Dumnezeu; pentru că eu doresc un rod ca acesta, fără atingerea fecioriei". Iar Sfîntul Ambrosie, despre aceeaşi, vorbeşte astfel: "Bine a întrebat pe înger, cum îi va fi aceasta, pentru că ea mai înainte citise, precum s-a zis că, o fecioară va zămisli, dar nu citise în ce chip fecioara aceea va zămisli. Citise cu adevărat proorocescul cuvînt: Iată fecioara în pîntece va lua, dar cum va lua, acum îngerul îi vesteşte prin "Buna Vestire"".

Deci, îi spune ei îngerul chipul zămislirii, nu după firea şi obiceiul omenesc făcîndu-se, ci mai presus de fire, pentru că unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rînduiala firii. Zămislirea ei este după lucrarea Sfîntului Duh: "Duhul Sfînt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri! De la Acela în pîntece vei lua. Acela va săvîrşi întru Tine zămislirea cea neştiută. Pentru că Cel ce a putut să zidească din tină neînsufleţită pe Adam viu, oare nu va putea mai ales din Fecioara cea vie, ca să alcătuiască pe pruncul cel viu? Dacă cu înlesnire a fost lui Dumnezeu, ca din coasta lui Adam să închipuiască femeie, apoi oare cu neînlesnire îi va fi Lui, ca în pîntecele Fecioarei să închipuiască pe om? Duhul Sfînt, Cel ce toate le face, întru Tine, o, Preasfîntă Fecioară, o va lucra aceea, ca în preacuratul tău pîntece, din trupul tău, trupul Cuvîntului lui Dumnezeu, Celui fără de trup se va rîndui, mai presus de fire. Pentru că tu fiind uşă, cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, Domnul va trece; nu într-alt chip, ci precum raza soarelui trece prin sticlă şi prin cristal, sfinţindu-te şi luminîndu-te cu dumnezeiasca slavă, ca să fii maică adevărată lui Dumnezeu, născînd Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit; şi rămînînd Fecioară, precum mai înainte de naştere, la fel întru naştere şi după naştere.

Aceasta o va lucra întru tine puterea Celui Preaînalt, prin venirea Sfîntului Duh. Iar cum că aceasta este adevărată, acest lucru să-ţi fie ca semn vrednic de credinţă, căci rudenia ta Elisabeta, fiind stearpă din tinereţe şi acum îmbătrînită cu anii, a zămislit fiu, Dumnezeu voind astfel, făcînd din cele neputincioase, lucruri putincioase. Pentru că, ce este cu neputinţă la oameni, ca fecioara cea fără bărbat şi femeia cea neroditoare, stearpă şi îmbătrînită, să zămislească şi să nască, la Făcătorul şi Atotputernicul Dumnezeu toate sînt cu putinţă, pentru că tot lucrul la Dumnezeu este cu putinţă, căci şi bătrîna cea neroditoare a zămislit, şi tu, fecioară, vei zămisli!"

Auzind Preacurata de la îngerul Gavriil o bună-vestire ca aceasta, s-a supus la voia Domnului Său şi, prin smerenia cea adîncă, din inima cea iubitoare de Dumnezeu, a răspuns: Iată roaba Domnului! Fie mie acum după cuvîntul tău! Şi îndată în sfîntul ei pîntece, prin lucrarea Sfîntului Duh, s-a făcut zămislirea cea nespusă, fără îndulcire trupească, dar nu fără de îndulcirea cea duhovnicească. Pentru că, atunci mai ales, se cuprindea de dumnezeiasca dorire inima cea feciorească şi, prin dragoste de serafim, ardea cu văpaie duhul ei, şi toată mintea ei întru Dumnezeu se înălţa şi se îndulcea cu dragostea de Dumnezeu cea negrăită. Deci întru acea duhovnicească îndulcire a iubirii de Dumnezeu şi întru dumnezeiasca vedenie a minţii S-a zămislit Fiul lui Dumnezeu, şi Cuvîntul S-a făcut trup, şi S-a sălăşluit întru noi, prin întrupare.

Îngerul împlinindu-şi buna vestire după porunca lui Dumnezeu şi cinstind pe Hristos, Care S-a întrupat în pîntece de fecioară, asemenea a cinstit şi pe Fecioara Maria care L-a întrupat, cu cuviincioasă închinăciune după vrednicie; cu bună cucernicie şi cu frică s-a dus de la dînsa, ca să stea înaintea Scaunului Domnului Savaot, slăvind taina Întrupării lui Dumnezeu, împreună cu toate cereştile puteri, întru nespusă bucurie, în veci. Amin.


Hristos este cu noi!