Despre îngenunchere
în Biserica Ortodoxă[1]
de Arhimandrit
profesor Dr. GRIGORIOS D.
PAPATHOMAS
Institutul de Teologie
Ortodoxă Saint Serge din Paris
Simbolul Credinţei
pune un accent deosebit pe „aşteptarea învierii morţilor şi viaţa veacului
ce va să fie“. De la începuturi, această aşteptare a definit şi defineşte
încă starea trupului Bisericii. Într-adevăr, Învierea lui Hristos şi Veacul ce
va să fie au constituit axa principală şi miezul misiunii apostolice. Asupra
acestui punct, conţinutul învăţăturii Părinţilor este neschimbat. Cuvintele
Apostolilor şi Părinţilor nu făceau de fapt decât să oglindească viaţa şi
practica Bisericii aşa cum erau trăite în sânul comunităţilor bisericeşti
creştine de la Cincizecime, ziua de naştere a Bisericii, şi împărăţia ce va să
vină, „care e aici deşi nu a sosit încă“… De-a lungul secolelor
întregii sale istorii, Biserica va depune întreaga strădanie în a păstra
intactă această orientare apocaliptică şi această perspectivă eshatologică…
Studiul izvoarelor
canonice şi patristice ne permite să constatăm că refuzul de a îngenunchea
constituie o foarte veche practică bisericească şi o atitudine teologică. În
sânul Tradiţiei canonice a Bisericii, soluţia acestei probleme a fost indicată
oficial mai întâi de un Părinte
al Bisericii, Sfântul Petru, arhiepiscop al Alexandriei (300-311), al cărui
canon 15 afirmă că spre deosebire de miercuri şi vineri – „zile în care
Tradiţia ne prescrie pe bună dreptate să postim: miercurea pentru sfatul ţinut
de evrei pentru vânzarea Domnului, iar vinerea pentru Patima pe care a
îndurat-o pentru noi – duminică sărbătorim o zi de bucurie pentru Cel care a
înviat în acea zi, în cursul căreia nu ne plecăm genunchii, după Tradiţia pe
care am moştenit-o”. Astfel ziua aceasta nu mai este „ziua lui Yehova“,
aşa cum era sâmbăta Vechiului Testament; încă de la început, ea a fost
sărbătorită ca zi a învierii Domnului. De aceea, canonul o numeşte „zi
a bucuriei“. Refuzul îngenuncherii se face deci din iubire pentru cel
înviat.
Apoi cele două Sinoade din secolul al IV-lea,
Sinodul local de la Neocezareea (319) şi primul Sinod Ecumenic de la Niceea
(325), îi dau soluţia definitivă, acordându-i o valoare ecumenică. Canonul al 5-lea de la Neocezareea exclude orice idee de
îngenunchere în momentele legate de înviere şi de plinirea vremurilor din viaţa
Bisericii (deci, chiar şi în timpul citirii Sfintei Evanghelii). Dat fiind totuşi că răul obicei al îngenuncherii persista, un
alt părinte al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare al Cezareei (370-379) a
revenit asupra acestei probleme, aducând argumente teologice împotriva
îngenuncherii: „Şi ne facem rugăciunile în picioare în ziua cea dintâi
a săptămânii, nu numai pentru că, înviaţi în Hristos, aspirăm la cele cereşti,
ci rămânând în picioare în ziua învierii amintim duhului nostru harul ce ni s-a
dat, dar şi că această zi, cea dintâi a săptămânii, este chipul veacului ce va
să vină”.
De fapt, în cursul
acestor secole, III şi IV, problema a găsit un răspuns deplin. Începând cu
această epocă, această problemă canonico-liturgică trebuie să fie considerată,
din punct de vedere teologic şi canonic, ca fiind definitiv rezolvată. Biserica
nu a resimţit nevoia să revină asuprea ei. Dar un anumit mediu şi anumite
condiţionări psihologice, religioase sau sentimente au pătruns totuşi trupul
Bisericii de-a lungul secolelor. Aceste alunecări au făcut adesea să revină
problema în actualitatea bisericească practică şi, de aceea, de fiecare dată
Biserica a trebuit să reamintească neajunsurile acestei practici şi a încercat
să nimicească această scâlciere liturgico-canonică. De-a lungul istoriei, un
alt Sinod din secolul al VII-lea, cel de-al şaselea Sinod Ecumenic in Trullo
(691) stă mărturie a acestui lucru. Pentru Tradiţia liturgico-canonică
bimilenară a Bisericii, poziţia trupului omenesc este capitală pentru
participarea credincioşilor „la rugăciunile adresate lui Dumnezeu în
biserică” (Canon 20/Sinodul I) şi ea nu poate în nici un caz să fie lăsată
la voia fiecăruia, şi cu atât mai puţin nu poate fi improvizată.
Încă de la început,
Biserica a vegheat la deosebirea faţă de perioadele de post şi de pocăinţă,
atât a Paştelui cât şi a Euharistiei şi a Dumnezeieştii Liturghii, şi le-a
asociat cu splendoarea învierii şi aşteptarea Veacului ce va să fie. Este
foarte semnificativ faptul că Biserica interzicea Euharistia în cursul zilelor
de post. Această interdicţie, ca urmare, a fost limitată la perioada Postului
Mare, dar noţiunea şi perspectiva ultimă rămân aceleaşi: împărtăşania – atât
duminicală cât şi zilnică – rămâne un eveniment eshatologic şi nu poate fi
decât festivă, strălucitoare, plină de bucurie. De aici, caracterul său incompatibil cu orice atitudine de pocăinţă,
ceea ce caracterizează atât postul cât şi îngenuncherea; aşadar nu ne rugăm în
genunchi, doar în picioare. Aceasta este motivul pentru care nu îngenunchem
nicidecum în cursul Dumnezeieştii Liturghii[2].
De altminteri, trebuie
să reamintim în această privinţă un alt aspect al vieţii bisericeşti:
monahismul, acest martor tăcut al orientării eshatologice a Bisericii. Monahismul
a păstrat Tradiţia liturgică şi canonică stabilită de sinoade şi de rânduiala
eclesială neîntreruptă şi bimilenară. Această practică tradiţională se poate
constata cu uşurinţă la Muntele Atos, unde este explicit transmisă novicilor.
De asemenea, trebuie remarcat faptul că nu
există nici o icoană sau frescă ortodoxă în care să poată vedea preoţi slujind
în genunchi.
Păstrarea Tradiţiei
canonice a Bisericii în favoarea poziţiei în picioare în timpul rugăciunii şi a
participării la evenimentul Bisericii care prin excelenţă sărbătoreşte învierea
şi a doua venire, şi anume Dumnezeiasca Liturghie, îşi arată voinţa constantă
de a nu pierde orientarea eshatologică a trupului Bisericii. Atunci când creştinii rămân în picioare, ei devin „martori
ai învierii” şi „martori ai celei de-a doua veniri”.
Cu acest prilej,
trebuie menţionate de asemenea hirotoniile întru preoţie: nu se stă în genunchi
în momentul unei hirotonii întru diacon, preot sau episcop, căci hirotonia este
o Cincizecime. Aşa cum în timpul Sfintei
Liturghii de la Cincizecime nu se pleacă genunchii, din acelaşi motiv acest
lucru nu se face nici în timpul unei hirotonii.
Interzicerea
îngenuncherii nu trebuie interpretată pe planul pietismului (= experienţă
psihologică a unui individ) sau al moralei (= un anumit comportament al unui
individ), ci din punct de vedere existenţial, în sensul cel mai larg al
termenului, care se identifică esenţial cu ontologia, deoarece este legată, în
calitate de praxis a Bisericii şi de comportament comunitar, de înviere şi de
veacul ce va să fie… Iată deci de ce problema refuzului îngenuncherii rămâne o
problemă ontologică…
În sfârşit, Sfântul
Vasile ne spune de altfel cu fermitate: „Este necesar ca Biserica să
predea tuturor celor care se găsesc în sânul ei să-şi facă rugăciunile stând în
picioare, pentru ca prin amintirea neîncetată a vieţii veşnice să nu nesocotim
mijloacele prin care putem atinge acest ţel” (Canonul 91). Noi,
creştinii de astăzi, prin poziţia noastră în biserică dovedim necunoaşterea
Sfintei Tradiţii.
„Iar sluga aceea care
a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi
bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va
fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat
mult, mai mult i se va cere” (Lc. 12, 47-48)… Iar a mărturisi învierea şi Veacul ce va să fie este o sarcină
pe care Domnul ne-a încredinţat-o nouă, tuturor ucenicilor săi, dar aceasta
este şi un act de încredere exclusivă acordată trupului Bisericii… Ne-îngenuncherea formează deci un
element constitutiv al Tradiţiei bisericeşti bimilenare care rămâne profund
profetică. Creştinii sunt chemaţi, într-o perspectivă pur eshatologică,
potrivit acestei Tradiţii, să manifeste şi să mărturisească învierea şi
începutul împărăţiei ce va să fie…
|
Perioadele de „ne-îngenunchere canonică” în Biserică:
|
- Toate duminicile (52) anului liturgic (de la
vecernia de sâmbătă după-amiază la vecernia de duminică după-amiază);
- De la Paşte la Cincizecime (de la
Dumnezeiasca Liturghie pascală până la Vecernia din Duminica Cincizecimii);
- În cele 12 zile de la Crăciun la Bobotează;
- În timpul unei hirotonii de diacon, preot
sau episcop (în afară de candidatul la hirotonie, şi aceasta numai începând cu
secolul al XVII-lea);
- În timpul tuturor Sfintelor Liturghii
zilnice, fie că se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare,
a Sfântului Ioan Gură de Aur, sau a Sfinţilor Iacob şi Marcu;
- În timpul citirii pericopelor din Sfânta Evanghelie.
|
Perioadele de „îngenunchere canonică“ în Biserică:
|
- Îngenuncherea este poruncită de Biserică
atunci când episcopul, preotul sau diaconul ne invită să îngenunchem: „Plecând
genunchii noştri, Domnului să ne rugăm!”.
- În timpul Dumnezeieştii Liturghii a
Darurilor mai-înainte-sfinţite;
- În timpul slujbelor din Postul Mare (în
afară de sâmbătă şi duminică);
- În timpul slujbei Paraclisului Născătoarei
de Dumnezeu din luna august (în afară de sâmbătă şi duminică);
- În timpul tainei sfintei spovedanii (în
afară de sâmbătă şi duminică);
- Începând cu Vecernia Cincizecimii (duminică
după-amiază);
- Acasă, se îngenunchează în aceleaşi ca şi la
biserică (în afară de sâmbătă şi duminică).
Pentru a preciza
orientarea Bisericii în acest sens, trebuie să spunem aici că imediat după
perioada liturgică pascală, la Vecernia din după-amiaza duminicii Cincizecimii,
credincioşii, pentru prima dată de la Paşte, primesc porunca de a îngenunchea.
Pentru restul anului liturgic, momentele în care se îngenunchează sunt cele de
mai sus. Creştinii rămân deci în
genunchi în cursul săptămânii, pentru a-şi aminti căderea şi îndepărtarea lor
de Dumnezeu, şi se roagă în picioare duminica în amintirea învierii lor de
către Hristos.
[1] Fragmente
dintr-un eseu semnat de arhimandritul Grigorios D. Papathomas, profesor de
Drept Canonic la Institutul de Teologie Saint Serge din Paris, «Cum şi pentru
ce Biserica ne îndeamnă să nu îngenunchem atunci cănd ne vesteşte învierea şi
viaţa veacului ce va să fie, după Tradiţia canonică a Bisericii», preluate din
Credinţa Străbună, revistă editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a
Alba-Iuliei, anul XVII, nr. 1 (250), ianuarie 2007, Editura Reîntregirea, p.
13.
[2] Conform rânduielii actuale din Biserica
Ortodoxă Română, preotul şi diaconul îngenunchează o singură dată în
timpul liturghiei. Liturghierul precizează după invocarea Duhului Sfânt şi
începerea rugăciunii de mijlocire şi înainte de pomenirea Maicii Domnului:
„Preotul şi diaconul cad în genunchi, căutând spre dumnezeiescul Trup şi Sânge
al Domnului“ (Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom) şi: „Până la terminarea
imnului Pe Tine Te Lăudăm... preotul şi diaconul se aşează în genunchi în faţa
Sfintei Mese“ (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare) (Liturghier, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2000, p. 165 şi 234).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML