PILDE ORTODOXE

Pilda cu oaia rătăcită

Dar El le-a spus pilda aceasta:
Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz şi se duce după cea pierdută, până o găseşte?
După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri;şi când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi pe vecinii săi, şi le zice: Bucuraţi-vă, împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia, care era pierdută.
Tot aşa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos, care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, cari n-au nevoie de pocăinţă.

Pilda semănătorului

În aceeşi zi Iisus a ieşit din casă şi şedea lângă mare. O mulţime de oameni s-a strâns şi El le-a vorbit în pilde şi le-a zis:
Iată sămănătorul a ieşit să samene. Pe când sămăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde nu aveau pământ mult şi a răsărit deîndată, pentru că nu avea pământ destul. Dar când a răsărit soarele, s-a pălit şi pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut şi au înecat-o. O altă parte a căzut pe pământ bun, şi a dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci şi altul treizeci. Cine are urechi de auzit să audă.

Ucenicii s-au apropiat şi l-au întrebat de ce vorbeşte în pilde. Iar Iisus le-a spus:

–Ascultaţi dar ce înseamnă pilda semănătorului. Când un om aude cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte, ce-a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânţa căzută lângă drum.
Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie. Dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme şi cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului se leapădă îndată de El.
Sămânţa căzută între spini, este cel ce aude Cuvântul, dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor încearcă acest Cuvânt şi ajunge neroditor. Iar sămânţa căzută în pământ bun, este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci.


Vulturul

Era primăvară şi un om , stăbătând pădurea, a găsit un pui de vultur, căzut din cuib, l-a adus acasă şi l-a pus în curte, unde acesta a învăţat repede să ciugulească mâncarea găinilor şi să se poarte ca ele.

Într-o zi un naturalist, în trecere pe acolo, a întrebat pe gospodar:
–Cum un vultur, regele păsărilor, a ajuns să trăiască printre găini?
–Fiindcă l-am hrănit cu mâncarea găinilor şi l-am învăţat să se poarte şi să fie o găină, deci nu mai este vultur.
–Totuşi, a insistat naturalistul, are inima şi aripile unui vultur şi poate, desigur, învăţa să zboare!

După ce s-au sfătuit multă vreme, cei doi au hotărât să vadă, dacă acest lucru ar fi cu putinţă. Naturalistul a luat cu delicateţe vulturul în braţe şi a spus:
–Tu aparţii cerului, nu pământului. Deschide-ţi, aripile şi zboară!

Dar vulturul părea nesigur. Nu ştia bine cine era şi văzând găinile, care ciuguleau prin curte s-a întors degrabă la ele. Fără să se descurajeze, deloc, naturalistul s-a întors a doua zi, a luat vulturul, l-a urcat pe acoperişul casei şi i-a spus:
–Tu eşti vultur, deschide-ţi aripile şi zboară!

Dar tânărului vultur îi era frică de această noutate şi s-a întors înapoi, să ciugulească alături de găini.

A treia zi, naturalistul s-a sculat devreme, a luat vulturul şi l-a dus pe vârful unui deal înalt. Acolo a ridicat în sus, cât îi permiteau braţele, pe regele păsărilor şi i-a spus cu dragoste şi încredere:
–Eşti un vultur, aparţii cerului şi pământului, deschide-ţi aripile şi zboară!

Vulturul a privit în jur, s-a uitat spre vale, la curtea cu găini, apoi spre cerul azuriu. Dar nu şi- a luat zborul încă. Atunci naturalistul s-a urcat mai sus, pe o stâncă şi l-a întins către soare. Vulturul a început să tremure. Încet, încet şi-a deschis aripile. În sfârşit, cu un strigăt de triumf, şi-a luat zborul spre cer.

S-ar putea ca vulturul să-şi amintească şi acum de găini, s-ar putea ca, din când în când, să viziteze poiata, dar după cât se ştie nu s-a mai întors niciodată să trăiască ca o găină.

Cămaşa fericirii

Se spune că de mult trăia un prinţ nespus de melancolic. El era mereu trist şi mâhnit, iar chipul său veşnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscrită tamas înseamnă întunecat).
Cu toţii erau nespus de îngrijoraţi şi au chemat înţelepţi, astrologi, doctori, magi vestiţi, pentru a afla, cum să-l tămăduiască pe prinţ.
Un înţelept le-a spus:
–Prinţul s-ar vindeca, dacă ar îmbrăca cămaşa unui om fericit!
Prinţul s-a înveselit pentru o clipă şi degrabă a trimis ştafete în toată împărăţia, pentru a găsi un om fericit, căruia, cu mult aur, să-i cumpere cămaşa.

Trimişii împărăteşti au colindat întreaga împărăţie, dar n-au găsit decât oameni bombănitori, grăbiţi, cârtitori, trişti, cu chipuri întunecate, nefericiţi, bolnavi, amărâţi, nenorociţi. Nu găseau nici măcar un om fericit. Prinţul Tamas aştepta dar, solii săi întârziau, nu se mai întorceau...

Unul din trimişi a ajuns în cel mai îndepărtat colţ al împărăţiei şi a găsit un om foarte vesel. El trebăluia cântând, muncea vesel, părea fericit. Trimisul, de teamă să nu greşească, s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartă cu familia lui. Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi vorbea frumos şi drăgăstos, deşi arătau a fi de mult timp căsătoriţi. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja şi se juca cu ei zilnic. Acesta era omul căutat. Părea să cunoască secretul fericirii şi desigur avea cămaşa fericirii! Nu rămânea decăt să ia cămaşa fericirii.

S-a repezit la acel om şi ajutat de soldaţi i-a smuls de pe umeri haina veche, decolorată, cârpită şi răscârpită. Dar omul n-avea cămaşă pe sub haină.
Omul fericit era aşa de sărac încât nu avea nici măcar cămaşă...


Hristos este cu noi!