Iubirea de oaspeti I

Dintre virtuţile omeniei Româneşti,
cel mai des numită este IUBIREA DE OASPEŢI. Este adevărat că „a omeni” pe cineva
însemnează a-l primi cu inimă deschisă, a-l ospăta şi a-i da cinstea cuvenită omului. Cu aceasta însă nu s’a spus prea mult despre omenie. Iubirea de oaspeţi nu este o virtute exclusiv Românească: toate popoarele pământului se dovedesc, mai mult sau mai puţin, ospitaliere. Ceea ce caracterizează ospitalitatea Românească este iubirea de străini. În casa Românului,
străinul, nu ai casei, primeşte ce e mai bun. „Iubirea
de străini” – spune poporul – „dar dumnezeiesc.”

Străinul călător, care vine la tine flămând şi ostenit,
trebuie primit cu dragoste de părinte: „Când vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte.” Sau: „Pe străin nu-l îndepărta de la casa ta ‘nainte de a-l îndestula.” Pentru Român este străin nu numai omul de alt neam, ci şi omul necunoscut lui. Străin poate fi Italianul, Germanul, Bulgarul, ca şi „frătutele” din Banat (pluralul: frătuţi) ori „Ungureanul” (Român din Transilvania).
Cineva s’ar putea întreba dacă nu cumva în această revărsare de dragoste a Românului faţă de omul necunoscut nu se pot identifica urmele unei explicabile vanităţi omeneşti.

Cine a cunoscut însă bucuria
care inunda sufletul gazdei când vedea pe străin mulţumit, nu poate avea pentru faptă decât un răspuns:
setea omului lui Dumnezeu de a se devota tocmai
celui fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e pricina bucuriei, care nu e aici decât semnul neîndoielnic
al harului.

Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA CUVÂNTULUI
DAT. „Fii totdeauna om pe cuvântul căruia poţi zidi” – spun legile omeniei. Din ele s’a inspirat cântecul poporan: „Furnica, de e furnică, lighioana micuţică, la trup mare, la cap mică, se târăşte pe pământ, şi se ţine de cuvânt. Dar noi, oameni botezaţi, de cuvânt c’am fost lăsaţi!” La omul de omenie, ţinerea de cuvânt
îmbracă haină religioasă: „Pe unde iese vorba, şi sufletul!” De aceea pune el mare preţ pe cumpănirea oricărui cuvânt, fiindcă: „Vorba când a ieşit din gură, n’o mai poţi ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul.”

În consecinţă, sfatul: „Ţine-ţi limba-n gură ca-n temniţă.” Zăbava la vorbire ar fi indicată omului de Dumnezeu chiar de la Creaţie: „Dumnezeu a dat omului
două urechi şi numai o limbă; ca mai mult să audă, decât să spună.” Pentru vorbire există, de altfel, numai o justificare: „Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tăcerea.”
FACEREA DE BINE Binele făcut de ochii lumii – binele cu zurgălăi – nu-şi merită numele. Facerea de bine numai
atunci îşi merită numele când nu e cu socoteală ascunsă; când nu e făcută cu scop de câştig. Poporul spune: „Fă binele şi dă-l pe apă.” Nu-ţi poţi face griji cu soarta lui: undeva va trage el la mal şi va da roade. Omul de omenie face binele şi uită că l-a făcut: „Când dăruieşti, uită; când ţi se dăruieşte, nu uita, în veac.” Mila nu cunoaşte deosebire între buni şi răi: „Milostiv cu cel rău de eşti, omenia cinsteşti.”

MĂRINIMIA Cel care nu e în stare să uite răul pe care i l-a făcut altul şi abia aşteaptă să-şi vadă adversarul la greu, ca să-i răsplătească răul cu rău, e un om mic, om pământesc. Un astfel de om nu se poate socoti în rândul oamenilor de omenie. Omul de omenie are inimă mare: „Când îţi cade-n mână potrivnicul tău” – spune el – „nu gândi la pedepsirea lui, ci la îndestularea lui şi la îndreptarea lui.” Şi iarăşi: „Braţul ce nu dă moarte
când poate, multe poate.” Inima omului de omenie e logodită cu iertarea: „Iertarea poartă-o-n sân, ca s’o ai la îndemână,” spune omenia. Capacitatea de a ierta îl înnobilează pe om: „Cel puternic, când iartă, atunci puternic s’arată.”

SPIRTUL DREPTĂŢII Omul de omenie este încredinţat
că: „Slujitor al dreptăţii de vei rămânea, nici înaintea lui Dumnezeu frică vei avea; că Dumnezeu dreptatea este.”

Om drept, cu adevărat, nu este întotdeauna
cel care nu lucrează nedreptatea; că unii n’au fost în situaţia de a face nedreptate: „Nu oricine, nelucrând nedreptatea, e drept; ci acela care poate face nedreptatea,
dar n’o face, acela drept se socoteşte.” Omul de omenie nu se supune legii numai „fiindcă e lege” (Pascal).

Dreptatea legală poate, în anumite împrejurări, să devină fără noimă şi păgubitoare. Aşadar: nu legalitate, ci „dreptatea nedreaptă”. Criteriul? Iată-l: „Ţine-te de legea care te sfătuieşte spre calea omeniei.”

DISPOZIŢIA DE JERTFĂ Nu e vorba numai de jertfă de timp, de muncă, de bani; ci chiar de gătirea de a‑a‑ţi
pune capul pentru altul: „Binele pe care ţi l-a făcut chezaşul tău” – spune omenia – „nu-l uita nicicând; că el pentru tine capul şi-a pus.”

ÎNFRÂNAREA Desfrânarea fiind duşmanul de moarte
al omeniei, înfrânarea nu poate lipsi din panoplia virtuţilor acesteia. Experienţa poporului ştie că: „Frâul când slăbeşte, în prăpastie te trânteşte.” Ca să poate fi
de folos, însă, înfrânarea trebuie practicată de timpuriu,
fiindcă: „Înfrânarea la bătrâneţe, nici o laudă; că nu omul se înfrânează, ci neputinţa lui îl arată a fi înfrânat.”
Despre pofta de mâncare aţâţată de băutură: „Omul de va bea, ca porcul va mânca.” Despre înfrânarea
pasiunilor: „Acela e stăpân mare, care-şi stăpâneşte patimile sale rele.”

MODESTIA „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârşi” – spune înţelepciunea poporului – „nu arăta a o fi săvârşit
tu: lasă să vorbească fapta pentru tine.” Despre îmbrăcămintea menită să te arate om de seamă: „Nu haina să te cinstească, ci tu să cinsteşti haina.”

ONOAREA Onoarea este temelia încrederii între oameni.
Omul de omenie nu-şi pătează onoarea, chiar dacă în joc e viaţa lui: „Luptă şi nu fi niciodată mişel; e mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei, decât să învingi printr’o mişelie.” Duşmanul onoarei este ruşinea: „Omul de omenie nu se teme de alta, fără numai
de ruşine.”

UMILINŢA Umilinţa înfrânează, însă nu stă-n calea iubirii de onoare. Din respect faţă de chipul lui Dumnezeu
în el, omul vrea să evite exagerate exigenţe de onoare. Umilinţa cu orgoliul nu pot locui împreună: „Cel umil cu cel mândru nu se pot vedea unul pe altul; că unul se uită la pământ, altul la cer” – spune poporul.Despre orgoliul de a fi de neam mare: „Nu cel de neam mare e de cinstire vrednic, ci cel ce se dovedeşte a fi vrednic de neam mare, acela e de cinstire vrednic.”

CREDINŢA ÎN DUMNEZEU Cununa tuturor virtuţilor
omeniei este credinţa în Dumnezeu.

Om de omenie fără credinţă-n Dumnezeu nu s’a dovedit nicicând. Omul de omenie ştie că: „Unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii.” Dar aceasta nu după socoteala
noastră, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu: „Pronia dumnezeiască întrece socoteala muritorească.” Omul de omenie e încredinţat că: „Spre pedepsirea noastră, Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cumpliţi.” Pentru aceea se cuvine să: „Mulţumim lui Dumnezeu
şi de bine şi de rău.” Ce ne dăruieşte Dumnezeu, nu ne poate lua omul. Dar în aşteptarea darurilor de sus, omul trebuie să activeze, spre a fi vrednic de dar: „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă.”

Şi, ca să încheiem cu câteva zicale chiar despre omenie:
„Omul lipsit de omenie, pe oricine întâlneşte, prihăneşte.” Locul omeniei în domeniul harurilor: „Îmbrăţişarea, semn al dragostei; dragostea, semn al milei; mila, semn al omeniei; iară omenia, dovedirea credinţei.”

de George Racoveanu

Hristos este cu noi!