MANASTIREA MEA DE SUFLET !

La numai 50 km de Ploieşti, spre Braşov, prin Vălenii de Munte, pe raza comunei Izvoarele, la poalele Munţilor Ursoaia, se înalţă spre cer, din verdele crud al pădurii, Mănăstirea Crasna. Un "ochi de var" strălucitor, ce iradiază clorofila împrejurului, înnobilând credinţa neamului cu lucrarea unui duh aparte: Crasna a dat altarelor Ortodoxiei româneşti şase episcopi. Aici se învaţă continuu şi se slujeşte în taina vechilor sihaştri. Şi dacă ar trebui să aduni toată această uimire la un loc i-ai spune pur şi simplu: părintele arhimandrit Nicodim Dimulescu.

Să despici perdelele dese de ploi, forfecând aerul albastru al zorilor unei dimineţi îngheţate de mai, zdrobit de aglomeraţia îmbâcsită a oraşului, ca să poţi apuca spre neştiutele drumuri ale unei mănăstiri de dincolo de zidurile închipuitului, poate părea la prima vedere doar aventura unor gazetari exaltaţi. Dar cum închipuitul de dincolo naşte taină, chemare, nimic nu-ţi mai stă în cale ca să-l atingi.

Aşa am pornit noi la mijloc de săptămână spre Crasna. O mănăstire apropiată Bucureştilor, depărtată, retrasă însă de lumea ne-lume a oraşului. Şi după ce am străbătut câmpia şi dealurile, înşirând satele şi oraşele pe firul nevăzut al unei mătănii, am ajuns la un capăt de drum, în faţa cetăţii aparent inexpugnabile a pădurii. Aici, în acest punct, mijlocul nostru modern de deplasare s-a recunoscut învins. De aceea, doar maşina lui nea Costel, şoferul Mănăstirii Crasna, obişnuită cu noroaiele locului, ne-a luat în "spinare" şi ne-a trecut dincolo, lăsându-ne teferi şi curaţi la încălţări în pragul minunii.

Dar pentru noi întâmplarea avea să capete sens abia la întoarcere, când, ajunşi acasă, luminaţi din Lumina Învierii şi a Cuvântului cu care ne-am hrănit la Crasna, aveam să-i înţelegem rostul. Căci fără drumul acesta greu, întortocheat, plin de gropi şi noroaie, nu am fi aflat ce înseamnă bucuria de a birui încercarea şi nici nu am fi gustat din nectarul înţelepciunii. De aceea, această punte între lume şi cer, între păcat şi Rai, este necesară. Fără ea, ai putea să crezi că atingerea cerului este lină, uşoară, la îndemâna oricui şi că îndrăzneala cugetului ar fi posibilă fără nevoinţă. Fără rugăciune şi cruce.

Nemărginirea şi tăcerea care definesc Raiul

Ne-am trezit, aşadar, în Rai. Cu respirarea tăiată, goliţi de gânduri, căci nu ne venea a crede frumuseţea ce ni se înfăţişa ochilor. Şi nici nu puteam înţelege cum de se roteau norii în jurul mănăstirii, ca un inel, refuzând să verse în clipele acelea zăvoaiele de ape ridicate la cer cine ştie prin ce locuri îndepărtate. Aici, însuşi timpul se spărsese, lăsând în urmă doar lumină.

Ne-am revenit încet-încet, cu ajutorul părintelui ieromonah Nectarie Petre, stareţul Mănăstirii Crasna. Şi, în numai câteva clipe, am devenit şi noi oameni ai locului, "îmbrăcaţi" în trecutul, prezentul şi speranţa sfântului lăcaş.

Însoţiţi de părintele stareţ, ne-am închinat în cele două biserici ale mănăstirii, cea veche şi cea nouă, şi în paraclisul de vară, uluiţi, bucuroşi, impresionaţi până la tăcere de istorie, de pace şi de necuvintele sfinţilor.

Căci, ce poate fi mai convingător şi mai înălţător decât să te afli pe locul unde pe la 1745 pustnicii din scobiturile munţilor din jur au ridicat aici, în taina pădurii, schit de lemn pentru rugăciune şi jertfă lui Hristos?

Ce poate fi mai nemărginit decât nemărginirea înşăşi a Creaţiei lui Dumnezeu, pe care o poţi vedea direct, fie şi numai pe chipurile sfinţilor atât de "ai noştri", cum îi zugrăvise cândva Pârvu Mutu în lungile lui zile de tăcere, recunoscute şi aici în vechea biserică, în înfăţişarea pe care le-a eternizat-o pe la 1832-1834 Costache Eliadie din Ploieşti şi fiul său, Toma?

Cum să poţi vorbi când afli că postelnicul Constantin Potlogea, fiu de preot al locului, aşeza împreună cu fiul său, Nicolae, sub pavăza Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena temelia actualului sfânt lăcaş şi întreaga avere a familiei, la scurtă vreme după ce se călugărise cu numele de Chesarie? Şi că refuzase să i se zugrăvească chipul în tabloul votiv al bisericii, plecând la Domnul puţin înainte de 1829, în taină, fără a-şi vedea ctitoria terminată? Şi că nici mormântul nu i se cunoaşte?

Şi nici cuvinte nu ai ca să cuprinzi în ele frumuseţea iconostasului cu foiţă de aur realizat la Viena în 1853 şi pictat cinci ani mai târziu de Anghel Tănase din Ploieşti. Sau icoana Maicii Domnului zugrăvită de Irineu Protcenco.

Ai putea să spui poate ceva despre urcuşurile şi coborâşurile istorice ale lăcaşului, despre neiertătoarele cutremure, incendii, prădările nemţilor din 1917 sau ale ocnaşilor evadaţi de la Slănic din 1920, despre desfiinţarea mănăstirii în 1960, dar ţi-ar rămâne foarte puţine de spus despre ceea ce a urmat după 1967, când primăvara s-a instalat din nou la Crasna.

Zidirea de suflete şi "şcoala" de episcopi

Acolo unde se afla doar fratele Pavel să păzească ce mai rămăsese din mănăstire, astăzi părintele ieromonah Pantelimon, veneau în 1967 călugării Nicodim şi Ghedeon, care aveau să adauge la purtarea de grijă a patriarhului Justinian harul lor şi un duh nou ce au făcut din vechiul schit actuala Mănăstire Crasna. Numeroase ridicări de construcţii, reparaţii, adăugiri şi alte lucrări s-au contopit cu cealaltă lucrare, cu celălalt duh: cel al zidirii de suflete.

Despre aceasta ne-a vorbit părintele Nectarie Petre, intrat în mănăstire la 15 ani, călugărit la 20, hirotonit diacon acum 11 ani şi preot în urmă cu şase ani, stareţ din toamna anului trecut.

Despre sine vorbeşte cu reţinere, spunându-ne totuşi că la îndemnul părintelui Nicodim şi-a desăvârşit studiile la "Institutul Sfântul Seghie" din Paris, unde în prezent este şi doctorand în anul trei, pregătindu-şi o lucrare care are ca temă "Spovedania, rolul pedagogic şi sfinţitor în practica pastorală". Şi ne-a mai mărturisit un lucru aparte, esenţial, părintele: "Există ceva anume ce m-a "captat" în această mănăstire, ce mă ţine şi astăzi aici: dragostea din această obşte. Ea m-a rechemat din Franţa după şapte ani şi unde cred că voi rămâne cât va rândui Dumnezeu".

Cu dânsul am vorbit însă mai mult despre o realitate unică în lumea monahală de la noi: Mănăstirea Crasna a trimis la slujirea altarelor Ortodoxiei româneşti şase episcopi dintre cei închinoviaţi aici: IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, PS Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, şi PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal. "Toţi aceşti părinţi, toţi aceşti episcopi care au ieşit de aici s-au format în jurul părintelui Nicodim Dimulescu, cel care are o importanţă covârşitoare la formarea vieţuitorilor din obştea Crasnei. Acestor înalţi ierarhi se adaugă şi seria de stareţi de mănăstiri care au ucenicit tot aici: Antonie Liţă, de la Mănăstirea "Sfântul Pantelimon", din Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, Benedict Zbârnău, de la Ianculeşti, Teofil de la Balaciu, plecat la Domnul, Nicodim Burcea de la "Buna Vestire" de la Mirabella-Eclano-Italia, alături de care putem vorbi, şi de mulţi alţi părinţi duhovnici, precum Damian de la Zamfira, Sofronie de la o mănăstire din Moldova. Părintele Nicodim are o experienţă de mai mult de 60 de ani de mănăstire. A intrat la 13 ani şi jumătate la Mănăstirea Râmeţi, unde a putut cunoaşte şi a se forma, pentru ca la rându-i să formeze oameni. Lucrul acesta a rodit şi aici, în Mănăstirea Crasna, unde există 10 preoţi, patru diaconi, patru călugări şi restul până la 30 de fraţi, toţi trimişi de dânsul la studii şi desăvârşire", ne spune părintele stareţ Nectarie.

Despre cum lucrează trecutul prin prezent

Am discutat apoi despre ascultări, despre cea mai importantă dintre ele, participarea la slujbe, la rugăciune, dar şi despre "ocuparea de oameni", de pelerini. Aici, zilnic, este rânduit un părinte care primeşte oaspeţii, discută cu ei, le răspunde la frâmântări, le dă sfaturi şi le asigură o masă gratuită pe zi. "Este o tradiţie a locului rânduită de părintele Nicodim de când a venit aici, pe care o păstrăm şi cu nădejde în Dumnezeu încercăm să o ducem mai departe. Dacă reuşim să facem toate acestea datorăm puterea noastră şi legăturii cu trecutul. Această legătură aduce liniştea şi spiritualitatea locului. De aceea avem obligaţia să o ducem mai departe, chiar dacă provocările secolului în care trăim sunt mari. Însă Dumnezeu "naşte" şi formează vocaţii încă", ne-a spus părintele stareţ. Apoi ne-a vorbit despre figura luminoasă a părintelui Arsenie Praja, "pustnicul din Apuseni", prietenul şi părintele de suflet al părintelui Nicodim, care, în ultima parte a vieţii, a trăit la Crasna.

A fost acest părinte ca o lumină şi ca o dovadă că măsura sfinţeniei, la care toţi suntem chemaţi, poate fi atinsă şi în zilele noastre. Despre părintele Arsenie Praja se poate vorbi nopţi la rând. O vom face într-un articol viitor, dar nu putem să trecem acum fără a aminti că acest pustnic călătorea tot timpul desculţ, iarna topindu-i-se zăpada sub tălpi, că umbla îmbrăcat într-un cojoc toată vara, din "nebunie întru Hristos", că şi-a prevăzut sfârşitul şi că şi-a încheiat viaţa pământească într-o noapte de Înviere, rostind pe patul morţii răspuns la salutul "Hristos a înviat!", "Da. Adevărat a înviat Domnul!", după care s-a ridicat cu sufletul spre viaţa îngerească.

Mai bogaţi, mai senini şi mai încrezători

Mănăstirea Crasna nu poate fi mărturisită pe de-a-ntregul în puţinele cuvinte ale unui reportaj. Ar trebui să vorbim şi despre muzica psaltică învăţată aici, despre multe şi multe alte lucruri frumoase şi, nu spre final, despre părintele Nicodim însuşi, cu care am stat de vorbă. Dar nu putem trece peste marea sa smerenie încălcându-i rugămintea de a lăsa la o parte vorbele cuvioşiei sale. Mărturisim însă că am plecat de la Crasna mult mai bogaţi, mai senini şi mai încrezători după întâlnirea cu părintele, căci acum, mai mult ca oricând, avem încrederea că Biserica lui Hristos nu va fi niciodată învinsă. Şi că, aşa cum ne spunea şi părintele stareţ la final, ceea ce desăvârşesc călugării la Crasna este "un fel de a răspunde nevoilor cu care se confruntă Biserica astăzi, omenirea, pentru că monahul este în mănăstire şi pentru o cunoaştere mai amplă a Lucrării lui Dumnezeu, nu numai pentru posturi şi rugăciune, care sunt datorii esenţiale. Monahismul nu se opreşte. El este plămânul Bisericii care reînviorează cele pierdute sau pe care noi, oamenii trecători, le uităm". Neuitând nici noi de cele aflate la Crasna, ne retragem îndemnându-vă să căutaţi şi voi puntea dintre lume şi cer, dintre păcat şi Rai, ca să trăiţi pe viu bucuria "îmbrăcării" în duhul sfinţitor al Crasnei.

Hristos a inviat!

O sarbatoare de 1660 de ani, Aratarea Sfintei Cruci, 7 mai 351

În fiecare an, la 7 mai, Biserica pomeneşte Arătarea semnului Sfintei Cruci la Ierusalim. Sfântul Ierarh Chiril, Patriarhul Ierusalimului, descrie evenimentul din anul 351 într-o epistolă adresată împăratului Constanţiu.

Către Constantie, preabinecredinciosul împărat, despre semnul luminos al Crucii, arătat pe cer, care a fost văzut în Ierusalim în luna mai, ziua a şaptea", scria în salutare "Chiril, episcopul Ierusalimului", despre cele petrecute în anul 351. În timpul stăpânirii lui Constanţiu (337-361), fiul Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi al Faustei, o cruce a apărut pe cer, la Ierusalim, luminând timp de şapte zile. Patriarhul Chiril vesteşte împăratului, asigurându-l: "Scrisoarea aceasta, care nu are în ea măgulire, îţi face cunoscută vederea dumnezeiască ce s-a arătat pe cer; nu cuprinde cuvinte căutate ale artei oratorice, ci îţi dă mărturie despre adevărul cuvintelor dinainte rostite de Sfintele Evanghelii, la împlinirea acestor cuvinte".

Întrucât Constanţiu era împărat favorabil arienilor, ierarhul ierusalimitean încearcă, prin relatarea acestei minuni, să-l atragă spre dreapta-credinţă: "Aducem cu grabă la cunoştinţa credincioşiei tale minunea dumnezeiască a lucrurilor cereşti, ce s-a petrecut în Ierusalim în timpul iubitoarei tale de Dumnezeu domnii. Nu facem aceasta cu dorinţa ca acum pentru întâia oară să vii de la necunoştinţă la cunoştinţa de Dumnezeu - căci tu ai atâta cunoştinţă de Dumnezeu, încât poţi, prin faptele şi gândurile tale credincioase, să înveţi şi pe alţii - ci cu gândul de a te întări în cele ce ştiai. ş...ţ Odată ce ai înţeles, prin minunea săvârşită în timpul domniei tale, că domnia ta este cu adevărat iubită de Dumnezeu".

"Minunea nu s-a mai săvârşit pe pământ, ci în cer"

Pentru început, Sfântul Chiril aminteşte aflarea Cinstitului Lemn al Sfintei Cruci de către Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, tatăl şi bunica lui Constanţiu: "Pe timpul domniei preaiubitorului de Dumnezeu şi de fericită pomenire Constantin, tatăl tău, a fost găsit în Ierusalim mântuitorul lemn al crucii. Harul cel dumnezeiesc a făcut să fie găsită cinstita cruce în Sfintele Locuri neştiute de nimeni, de cel care căuta în chip bun cucernicia". La mai puţin de jumătate de veac, "minunea nu s-a mai săvârşit pe pământ, ci în cer: s-a arătat în Ierusalim semnul de biruinţă împotriva morţii, al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, adică fericita Cruce, strălucind cu o lumină orbitoare".

"S-a arătat pe cer o cruce foarte mare, făcută din lumină"

Cuvintele patriarhului Chiril al Ierusalimului despre minunea de acum 1660 de ani sunt edificatoare: "În aceste sfinte zile ale Sfintei Cincizecimi, la 7 mai, pe la ceasul al treilea din zi, s-a arătat pe cer o cruce foarte mare, făcută din lumină, care se întindea de deasupra Sfintei Golgote până la Sfântul Munte al Măslinilor". Nu a fost o nălucă trecătoare, ci un semn văzut de întreaga cetate: "N-a fost văzută de unul sau de doi, ci s-a arătat cu totul lămurit la întreaga mulţime a cetăţii. Să nu se creadă apoi că a trecut iute ca o nălucă; dimpotrivă, a fost văzută cu ochii timp de mai multe ceasuri de pe pământ; prin strălucirea sa orbitoare, întrecea razele soarelui". La trei ceasuri din zi, crucea de pe cer lumina mai puternic decât soarele dimineţii, înainte de amiază: "Fără îndoială, crucea luminoasă ce s-a arătat pe cer ar fi fost întunecată de soare, biruită de strălucirea razelor lui dacă ea n-ar fi strălucit privitorilor cu o strălucire mai mare decât a soarelui". În faţa acestui semn divin, toţi cei ce se aflau în cetate şi-au îndreptat paşii către biserica ridicată de Sfinţii Împăraţi, cei întocmai cu Apostolii: "Toată mulţimea cetăţii, fără să stea pe gânduri, în acel ceas, a alergat la sfânta biserică, fiind cuprinsă de frică şi bucurie din pricina vedeniei dumnezeieşti; toţi deodată: tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni de toate vârstele, până chiar şi fetele ţinute în casă, locuitori ai cetăţii, ca şi străini, creştini la un loc cu păgânii care veniseră în Ierusalim din diferite părţi, cu toţii într-un singur suflet, ca o singură gură, slăveau pe Făcătorul de minuni, pe Hristos Iisus, Domnul nostru".

"Purtând cu tine semnul care s-a arătat pe cer"

Scopul acestei epistole adresate de Sfântul Chiril împăratului Constanţiu este lepădarea rătăcirii ariene şi readucerea sa la credinţa ortodoxă: "Trebuia să nu trecem sub tăcere aceste vedenii dumnezeieşti şi cereşti, ci să le binevestim dumnezeieştii tale credincioşii. Şi ne-am grăbit să facem aceasta în chiar acel moment prin scrisori, ca, pe bună temelie a credinţei ce exista mai dinainte în tine, să-ţi zideşti cunoştinţa de Dumnezeu prin cele de curând arătate de Dumnezeu şi să dobândeşti o îndrăzneală mai mare faţă de Domnul nostru Iisus Hristos; iar în acelaşi timp, plin de toată vitejia obişnuită, având pe Însuşi Dumnezeu luptător împreună cu tine, să înalţi cu foarte multă râvnă trofeul crucii, lauda laudelor, purtând cu tine semnul care s-a arătat pe cer".

Arătarea "semnului Fiului Omului pe cer"

Despre arătarea "semnului Fiului Omului pe cer" scriu Sfintele Evanghelii (Matei 24, 30), iar minunea petrecută în acele zile la Locurile Sfinte este doar o prefigurare a celei de-a doua veniri a Fiului Omului: "Această minune s-a săvârşit acum şi are să se săvârşească iarăşi într-un chip mult mai măreţ, preaiubitorule de Dumnezeu împărate, potrivit mărturiilor profeţilor şi cuvintelor sfinte ale lui Hristos ce se găsesc în Sfintele Evanghelii". Şi îl îndemna, în continuare, să stăruiască asupra cuvintelor Evanghelistului Matei din acelaşi capitol, în care Iisus Hristos este preamărit ca Fiu al lui Dumnezeu, Care va veni la sfârşitul acestei lumi, ştiut fiind că arienii negau dumnezeirea Mântuitorului: "Când vei lua în mâini, ca de obicei, cartea cea dumnezeiască a Evangheliilor, vei găsi scrise acolo mărturiile mai dinainte vestite despre acest semn. Mai cu seamă te rog, stăpâne, să fii atent printr-o lectură mai stăruitoare asupra celor scrise mai departe în acel loc. Acolo sunt scrise lucruri mai înainte vestite de Mântuitorul nostru şi ele trebuie păzite cu multă credinţă, ca să nu suferim nici o vătămare din partea puterii celei potrivnice".

Epistola se încheie cu patriarhiceşti binecuvântări adresate de Sfântul Chiril împăratului Constanţiu: "Îţi rostesc aceste prime cuvinte din Ierusalim, ţie, adevăratului şi preabinecredinciosului, împreună cu noi închinător al lui Hristos, Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Care, potrivit dumnezeieştilor Scripturi, a săvârşit mântuirea lumii în Ierusalim, Care aici, în Ierusalim, a călcat moartea, a şters păcatele oamenilor prin cinstitul Său Sânge şi a dăruit tuturor celor ce cred viaţă, nestricăciune şi har duhovnicesc şi ceresc. Prin puterea şi prin harul Lui să te veselească şi să te întărească, spre a străluci prin fapte şi mai strălucite şi mai mari, şi a te lăuda împreună cu odraslele împărăteşti de bunătăţi, să te păzească mulţi ani cu pace împreună cu toată casa ta, spre lauda creştinilor şi a întregii lumi".

Hristos a inviat!

Sfanta Mucenita Wiborada, patroana bibliotecilor

Printre sfinţii renumiţi ai oraşului elveţian St. Gallen, elementul feminin este foarte bine reprezentat prin Sfânta Wiborada. Alături de Sfântul Gallus şi de Sfântul Otmar, Wiborada este cea de-a treia persoană care s-a bucurat şi se bucură de o mare veneraţie în comunitatea din St. Gallen. Întrucât această sfântă prăznuită pe 2 mai este total necunoscută publicului român, încercăm în acest articol să arătăm cine a fost ea şi mai ales motivul pentru care a fost şi este considerată protectoarea bibliotecilor.

Sfânta Wiborada este considerată astăzi patroană a menajerelor, bucătăreselor, dar, în special, a bibliotecilor şi a celor iubitori de carte. Viaţa sfintei este descrisă în două biografii, una redactată în jurul anului 970, când mai trăiau câţiva dintre cei care au cunoscut-o în viaţă (printre aceştia se număra fratele său, Hitto, dar şi Sf. Ulrich, episcopul de Augsburg). Această biografie a fost redactată de către ieromonahul Ekkehart I, la îndemnul episcopului Ulrich din Augsburg. A doua biografie, mai romanţată, având-o ca model pe prima, dar şi alte izvoare, cum ar fi anumite notiţe istorice, cereri şi ectenii închinate sfintei, imnuri, poezii dedicate ei, dar şi analele mănăstirii din St. Gallen, a fost scrisă mai târziu, probabil între 1072 şi 1074 de către Herimannus.

Sfânta Wiborada s-a născut în apropierea lacului Konstanz (Bodensee), la sfârşitul secolului al IX-lea dintr-o familie nobilă alamană. Conform autorului primei biografii, prin intervenţia providenţei, sfânta a primit numele de Wiborada, sau de "Weiberat", care se traduce cu "sfătuitoarea femeilor".

Încă din copilărie, Sfânta Wiborada a avut o înclinaţie spre viaţa bine-plăcută lui Dumnezeu, refuzând chiar şi jocurile nevinovate ale copilăriei, specifice vârstei.

Începând din copilărie, în ciuda faptului că biserica se afla destul de departe de casa părintească, într-un loc muntos, Sfânta Wiborada mergea zilnic la biserică, chiar desculţă, pentru a se ruga.

Continuând viaţa evlavioasă, încă din adolescenţă şi-a propus să-şi dedice viaţa "unicului logodnic", lui Hristos, renunţând la voluptăţile acestei vieţi. În această situaţie s-a pus în serviciul fratelui ei, Hitto, care a început să studieze la şcoala benedictină a mănăstirii din St. Gallen, trimiţându-i haine şi toate cele necesare în timpul studiului. De asemenea, ea a ţesut şi înfrumuseţat coperţile unor cărţi, care se aflau în biblioteca mănăstirii din St. Gallen. Trebuie amintit aici faptul că mănăstirea din St. Gallen avea în secolul al X-lea una dintre cele mai renumite biblioteci din lume.

Atât timp cât i-au trăit părinţii, Sfânta Wiborada i-a îngrijit cu multă grijă, împlinind ca nimeni altcineva poruncile divine referitoare la cinstirea părinţilor. După moartea tatălui, a îngrijit-o pe mama sa, dar şi pe cei bolnavi aflaţi în suferinţă, indiferent că erau localnici sau străini.

La îndemnul Sfântei Wiborada, fratele ei, Hitto, a îmbrăcat haina monahală pentru a-şi dedica în linişte şi întru totul viaţa lui Dumnezeu. După intrarea în monahism a fratelui său, Sfânta Wiborada a mai rămas încă 6 ani în lume, îngrijindu-se însă doar de viaţa interioară, duhovnicească. Cu mult timp înainte de intrarea fratelui său în monahism, conform celei mai vechi biografii, sfânta făcea asceză, renunţând la carne şi la vin, fără ca cineva din familie sau dintre vecini să observe acest lucru.

Aceeaşi biografie ne prezintă luptele necontenite pe care sfânta a fost nevoită să le poarte cu diavolul, mai ales pentru asceza sa aspră. De cele mai multe ori, acesta i se arăta noaptea sub diferite chipuri înfricoşătoare, mai ales atunci când se îndrepta spre biserică, unde rămânea, uneori, până dimineaţă ca să se roage. Printre minunile săvârşite de sfântă în cursul vieţii sale pământeşti se numără şi vindecarea unui bărbat demonizat.

La moartea părinţilor, Sfânta Wiborada a venit la St. Gallen şi a rămas patru ani în acele locuri, nevoindu-se într-o chilie de lângă Biserica "Sfântul Gheorghe", deasupra oraşului St. Gallen. După cei patru ani petrecuţi în rugăciune şi asceză, Wiborada doreşte să fie zăvorâtă, şi acest lucru îl face chiar episcopul Solomon din Konstanz. Conform mai multor autori, această zăvorâre de probă trebuie să fi avut loc în anul 912.

Profeţiile Sfintei Wiborada

Sfintei Wiborada i se atribuie mai multe profeţii făcute, care s-au împlinit fie în timpul vieţii sale, fie după trecerea sa la cele veşnice. Viziunea care a făcut-o renumită pe Sfânta Wiborada a fost cea referitoare la prevestirea atacului ungurilor asupra teritoriului unde se afla mănăstirea.

La timpul profeţit de către Sfânta Wiborada, ungurii cucereau teritoriul Bavariei şi se îndreptau spre mănăstire. Auzind acest lucru, abatele Engilbert (925-933) s-a dus repede la sfântă, încercând s-o convingă să fugă din calea năvălitorilor, dar aceasta s-a opus. Văzând că nu este cale s-o înduplece, abatele i-a cerut sfat, iar aceasta l-a îndemnat să salveze tezaurul mănăstirii.

Prin "comoară", "tezaur" (thesaurum), Sfânta Wiborada se referea în primul rând la biblioteca Mănăstirii St. Gallen, în care erau păstrate manuscrise preţioase. La îndemnul sfintei, toate manuscrisele au fost transferate la Mănăstirea Reichenau, din apropierea lacului Konstanz. Mănăstirea deţinea la vremea respectivă cea mai veche carte în limba germană din anul 720 (Codex Sang. 911), dar şi cea mai veche carte de cântări, scrisă în St. Gallen în jurul anului 920, ambele devenind bunuri ale patrimoniului UNESCO în anul 1983.

În vreme ce călugării mănăstirii s-au adăpostit într-o fortăreaţă, salvându-şi viaţa, Sfânta Wiborada a rămas fidelă votului "stabilitas loci", fiind singura care nu s-a mişcat din loc. La scurt timp au apărut şi barbarii unguri care au dat foc Bisericii "Sf. Magnus" şi apoi au omorât-o pe sfântă, aplicându-i trei lovituri de topor în cap.

Prima biografie a sfintei ne relatează faptul că la un an de la moartea martirică a acesteia, Sfânta Wiborada a fost pomenită de către obştea mănăstirii din St. Gallen. Privegherea s-a ţinut în noaptea anterioară pomenirii, fiind cântaţi psalmi, dar şi multe imnuri liturgice. În ziua prăznuirii au fost oficiate Ceasurile dimineţii şi slujba Utreniei la mormântul sfintei.

Sfânta Wiborada a fost prima femeie canonizată oficial de către un papă în Biserica Occidentală, în anul 1047, cu 7 ani înainte de Marea Schismă. Deşi pomenirea anuală a sfintei trebuia să aibă loc pe data de 1 mai, la canonizare s-a fixat data de 2 mai, pe 1 mai fiind pomenită o altă sfântă. Prin ultima reformă liturgică făcută în Episcopia Catolică de St. Gallen, ziua prăznuirii a fost fixată pentru data de 11 mai, revenindu-se mai târziu, din nou, la data de 2 mai.

Modelul de a trăi ca zăvorâtă al Sfintei Wiborada a fost urmat de multe fecioare, secole la rând, atât la Biserica "St. Georgen", cât şi la cea închinată St. Magnus din St. Gallen. Ultima dintre ele, Barbara Hornbogin, a murit la St. Magnus în anul 1509.

Între secolele XVI şi XIX, a funcţionat în St. Georgen chiar şi o mănăstire cu numele "Sf. Wiborada". Aceasta a fost desfiinţată în anul 1834, printr-o hotărâre a Consiliului cantonal din St. Gallen.

Viaţa Sfintei Wiborada a fost tradusă parţial şi apoi integral în limba germană, în secolele XV-XVI. Viaţa Sfintei Wiborada a prezentat mult interes în secolele trecute, ca şi azi. Ea a devenit chiar subiectul unui roman istoric cu acelaşi nume, publicat în anul 1998 de către scriitoarea elveţiană Dagmar Schifferli, republicat în acest an în cea de-a doua ediţie. Chiar şi o mişcare feministă din St. Gallen s-a gândit s-o revendice pe această martiră, mai ales pentru că a spus şi bărbaţilor ce trebuie să facă, între aceştia numărându-se şi abatele din St. Gallen.

Ucisă prin lovituri de topor

În iconografie, Sfânta Wiborada este reprezentată fiind îmbrăcată în veşmântul călugăriţelor benedictine, având ca atribute o carte pe care o ţine în mâna dreaptă, iar în stânga, o halebardă, în mod anacronic o halebardă, şi nu un topor (instrumentul care i-a provocat moartea a fost toporul, neexistând halebardă la vremea respectivă!).

Sfânta Wiborada este astăzi nu numai patroană a bibliotecilor din întreaga lume sau a unor parohii catolice, ci chiar a unei legătorii de carte din cadrul Mănăstirii ortodoxe "Sfânta Maria şi Marta" din America. Pomenirea sfintei se face anual pe data de 2 mai. În Episcopia Catolică de St. Gallen, anul 2011 a fost închinat acestei sfinte zăvorâte, după ce ultimii doi ani au fost dedicaţi Sfântului Otmar şi călugărului Notker.

Hristos a inviat!

Sfantul Preacuviosul Parinte Irodion staretul de la Lainici proclamat ca Sfant Roman

SFINTE PREACUVIOASE PARINTE IRODION ROAGA-TE, LUI DUMNEZEU PENTRU NOI MUL-PACATOSII !

Mâine, mii de credincioşi vor trece pragul Mănăstirii Lainici pentru a lua parte la ceremonia de proclamare ca sfânt, cu ziua de prăznuire 3 mai, a Cuviosului Irodion. Evenimentul va fi marcat de prezenţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care va săvârşi Sfânta Liturghie împreună cu mai mulţi ierarhi, membri ai Sfântului Sinod. Tot mâine va fi sfinţită şi noua biserică a mănăstirii, având hramurile "Izvorul Tămăduirii" şi "Sfântul Cuvios Irodion".

Purcedem spre Lainici, mănăstirea aşezată pe "drumul pietrei" (grc. laios - piatră), la graniţa dintre Oltenia şi Transilvania. Urmând cursul Jiului, printre arbori seculari şi falnici care sfidează timpul existenţei pământeşti, ne adâncim din ce în ce mai mult într-un loc al sfinţeniei, în care "Dumnezeu grăieşte omului cuvinte de dragoste". O cruce ne salută solidar şi vesteşte că nu mai este mult până la mănăstire. Zidurile groase de cetate străjuiesc neclintite, atenţionându-ne că vom păşi într-o altă dimensiune temporală.

Moaştele sfântului au fost aşezate la loc de cinste într-o raclă din argint

Cernica - începutul drumului spre despătimire


Rânduit de Dumnezeu spre luminarea multora, preacuviosul părinte s-a născut în Bucureşti, în anul 1821, şi a primit la botez numele de Ioan. Chemarea Duhului a răsunat cu putere în inima sa încă din fragedă pruncie, iar la 20 de ani, tânărul cu viaţă de ascet îşi găseşte adevărata menire închinoviindu-se ca frate în vestita lavră a Mănăstirii Cernica. Păşeşte îndrăzneţ spre o lume pe care o simte tot mai vie în inima sa. Luptele duhovniceşti devin în scurt timp fapte cotidiene, iar postul şi rugăciunea se transformă în mod de viaţă. După ce a trecut prin aproape toate ascultările şi a arătat de fiecare dată înţelepciune şi cumpătare, fratele Ioan a primit, la 3 decembrie 1846, îngerescul chip al călugăriei, sub numele de Irodion. Aici, în agora sfinţilor, tânărul monah îl descoperă de Sfântul Calinic, viitorul episcop al Râmnicului, care, simţindu-i râvna şi sufletul curat, îl primeşte în ceata ucenicilor săi. Sub înrâurirea acestuia, îngerescul monah este preoţit şi învrednicit de darul duhovniciei peste întreaga obşte. Din acea clipă, Irodion a devenit duhovnicul de la Cernica, un avvă căutat de multe suflete pentru sfatul său plin de înţelepciune şi de puterea Duhului.

Biserica nouă a Mănăstirii Lainici poartă hramurile „Izvorul Tămăduirii“ şi „Sfântul Irodion“

Verigă în lanţul isihasmului românesc


În anul 1850, Dumnezeu rânduieşte ca ucenicul şi avva, Sfântul Calinic şi Cuviosul Irodion, să păşească împreună pe pământul Olteniei. Din acest moment, rolurile se inversează: avva devine ucenic, iar ucenicul avvă, într-o singură şi sfântă armonie: Lainici.

Prezenţa preacuviosului părinte în mijlocul monahilor de pe malurile Jiului ca duhovnic şi mai apoi ca stareţ (în 1854) vine să completeze tradiţia isihastă din mănăstirile Olteniei.

Sfântul Irodion a fost rânduit de Dumnezeu pentru a păstra aprinsă la Lainici candela monahismului isihast, alături de Sfântul Nicodim de la Tismana, cel care, după tradiţie, a întemeiat aici primul schit, şi de Atanasie schimnicul, primul stareţ al mănăstirii, care a înfruntat de unul singur pericolul greco-catolic care se năpustise ca un tăvălug şi spre Oltenia. Iată ce spune Sfântul Calinic în cartea de instalare a părintelui Irodion ca stareţ la Mănăstirea Lainici: "Dat-am smerenia noastră această carte cuviosului Ieromonah Irodion, pe care, după chibzuirea ce am făcut, l-am orânduit stareţu părinţilor şi fraţilor de la Schitul Lainici, din judeţul Gorju, precum şi chivernisitor acestei şi celorlalte chiverniseli ale acelui schit, în locul cuviosului Ieromonah Chiril, cel ce şi-a dat demisia…" (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37, nr. 635 din 15 iunie 1854). De anul instalării sale ca stareţ la Mănăstirea Lainici se leagă o frumoasă întâmplare istorisită de biograful Sfântului Calinic, arhimandritul Anastasie Baldovin. În timp ce străbătea drumul prin munţi pentru a se întoarce de la Mănăstirea Lainici la episcopie, Sfântul Calinic a fost vestit în duhul de cuviosul Irodion despre moartea cucernicului părinte Nicandru, stareţul Lavrei de la Cernica şi ucenicul său iubit. Altă dată, pe când se afla la episcopie împreună cu ucenicii săi, Sfântul Calinic s-a ridicat de pe scaun şi a binecuvântat cu mâna în văzduh zicând: "Domnul!". Ucenicii au rămas muţi de uimire. Văzându-i nedumeriţi, sfântul le-a răspuns: "Tocmai mi-a cerut binecuvântare stareţul Irodion de la Lainici, ca să facă un lucru".

Sfântul Cuvios Irodion, Luceafărul Olteniei (1821 - 1900)

Părinte iubitor pentru "fiii risipitori"


Dorinţa de a reînvia duhul rugăciunii isihaste în Mănăstirea Lainici i-a adus Sfântului Irodion multă tulburare de la vrăjmaşul diavol. Alesele sale calităţi duhovniceşti au fost adevărate pietre de poticnire pentru cei ce nu trăiau autentic adevăratul duh al vieţii monahale. Nu puteau privi la strălucirea luceafărului şi căutau să o întunece prin vorbe de ocară şi bârfe de tot felul, producând de cele mai multe ori tulburare în obşte. Pentru a nu dezbina turma pe care o iubea atât de mult, evlaviosul părinte a preferat să se retragă din egumenat. Rămaşi singuri în faţa ispitelor, "fiii risipitori" ai Lainicului au căzut la picioarele sfântului pentru a-l îndupleca să revină la cârma corabiei care plutea în derivă. Au întocmit chiar o jalbă către episcopie, pe care au semnat-o cu toţii: "Pe părintele Irodion ca să ne fie păstor vrem, precum şi mai înainte ne-au fost. Şi cu înscris încredinţăm Preasfinţiilor Voastre, şi Sfinţiei Sale părintelui Irodion, că nu vom ieşi din cuvântul ce ni se va porunci pentru mântuirea noastră, până la sfârşitul vieţii noastre şi de aceasta ne rugăm să nu ne laşi, ci să ne fii milostiv şi cum Duhul Sfânt te va lumina asupra nevredniciei noastre" (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37, folio 72, nr. 1122 din 7 august 1859).

În timpul egumenatului său, Schitul Locurele a înflorit duhovniceşte. Monahii ctitori, Luca şi Cleopa, au primit de la cuviosul părinte ajutor pentru tencuirea bisericii. Sfântul lăcaş a fost sfinţit chiar în ziua hramului, 6 august 1860, de către Sfântul Ierarh Calinic. Astăzi, amintirea celor doi asceţi a rămas vie pe aceste meleaguri. Acolo, în tihna freamătului de codru, rugăciunea isihastă, transmisă din generaţie în generaţie, de la Sfântul Irodion încoace, a constituit dialogul perfect cu Părintele cerului şi pământului. Zidurile bătrânei biserici ridică şi astăzi din negura vremii colbul vechilor amintiri, coborâte parcă dintr-o altă dimensiune.


Părinte înaintevăzător cu duhul


Foarte mulţi credincioşi din întreaga ţară băteau potecile înguste din defileul Jiului pentru a ajunge să vorbească, măcar pentru o clipă, cu preacuviosul părinte Irodion. Era un adevărat pelerinaj: bolnavi, îndrăciţi, oameni cu fel de fel de necazuri şi apăsări veneau la el ca la un sfânt şi nici unul nu pleca acasă nemângâiat. Tradiţia spune că sfântul era văzător cu duhul. Părintele Ioanichie Bălan, autorul "Patericului românesc", povesteşte minunea pe care sfântul a făcut-o cu o femeie care venise la mănăstire pentru a-i aduce lapte: "V-am adus, părinte, lapte de pomană, de blagoslovenie!", iar cuviosul i-a răspuns: "Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!"; "Ba nu, părinte - a zis femeia, de la capra mea este"; "Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta!". Atunci, femeia vădită şi-a recunoscut păcatul şi din ziua aceea n-a mai pomenit numele necuratului.

A profeţit distrugerea mănăstirii (desen realizat de Nane Cresnean)

A proorocit pustiirea mănăstirii


În ziua de 3 mai 1900, înainte de a trece la cele veşnice, Sfântul Irodion le-a vestit ucenicilor săi pustiirea mănăstirii: "Fiii mei, să ştiţi că, puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti pe care le-aţi dat lui Hristos!". Proorocia avea să se împlinească odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. Când au ajuns pe defileul Jiului, în toamna anului 1916, trupele germane au distrus aproape totul: mănăstirea a fost transformată în grajd pentru cai, odoarele s-au furat, iar arhiva a fost mistuită de flăcări. Foarte mulţi dintre călugării rămaşi în viaţă au fost duşi în Germania, unde au sfârşit cu toţii. Timp de 13 ani, la Lainici, candela vieţii monahale s-a stins. Abia în 1929, arhimandritul Visarion Toia a reuşit să readucă la viaţă viaţa monahală de aici.

După ce cuviosul părinte s-a mutat la ceruri, mormântul său a devenit un adevărat izvor al Siloamului pentru credincioşii veniţi din toate părţile ţării. Foarte mulţi demonizaţi erau vindecaţi, iar bolnavii găseau aici tămăduire. Tradiţia spune că unii oameni ar fi răscolit mormântul şi ar fi luat părticele din sfintele sale moaşte. Când s-au împlinit şapte ani de la mutarea la ceruri, părintele Iulian Drighicioiu, unul dintre ucenicii sfântului, a luat binecuvântare de la episcopie pentru deshumare. Simţise în duhul prezenţa dascălului său şi era sigur că şade neputrezit la streaşina bisericii. Aici l-a descoperit, întreg şi frumos mirositor, ca un trandafir care se deschide primăvara la razele soarelui. Minunea a fost comunicată mai întâi episcopiei, după care, conform tradiţiei monahale, sfântul a fost aşezat din nou în pântecele pământului. Mărgăritarul a fost coborât înapoi, îngropat mult mai adânc de data aceasta. Abia în anul 1929, moaştele sfântului au fost redescoperite de preacuviosul părinte Visarion Toia, stareţul Mănăstirii Lainici, care le-a aşezat într-un loc de taină. De atunci, nimeni nu a mai reuşit să le găsească. Dumnezeu aşezase mantia vremii peste Luceafărul de la Lainici pentru a-l arăta la vremea rânduită. Amintirea minunilor şi a vieţii duhovniceşti pe care o trăise au rămas singurele repere peste timp în speranţa unei viitoare redescoperiri.

Un nou sfânt în calendarul ortodox


Odată cu instalarea în scaunul de Mitropolit al Olteniei, în mintea Înalt Preasfinţitului Părinte Irineu a stăruit un singur gând: să găsească moaştele Cuviosului Irodion şi să-l aşeze în rândul sfinţilor români. La 8 aprilie 2009, chiar în ziua pomenirii Sfântului Irodion, IPS Părinte a cerut binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel pentru a începe căutarea mărgăritarului.

Pe data de 10 aprilie, sfântul s-a lăsat redescoperit. Bucuria descoperirii sale a fost foarte mare, Mitropolitul Olteniei aşezând sfintele moaşte la loc de cinste în biserica cea mare a mănăstirii, într-o frumoasă raclă de argint, spre binecuvântarea şi alinarea credincioşilor.

Mâine, mii de credincioşi vor trece pragul sfintei mănăstiri pentru a lua parte la ceremonia de proclamare a sa ca sfânt, cu ziua de prăznuire 3 mai. Evenimentul va fi marcat de prezenţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care va săvârşi Sfânta Liturghie împreună cu mai mulţi membri ai Sfântului Sinod.

Hristos a inviat!

,, Hristos a inviat! Христос Воскресе! Χριστός Ανέστη! Le Christ est ressuscité ! Crist is arisen! '' in toata lumea

Învierea Domnului, marele praznic al Bisericii şi sărbătoarea întregii creaţii, reprezintă şi punctul de legătură dintre toţi credincioşii ortodocşi de pe toate meridianele pământului, care duminică au cântat într-un glas comun de bucurie "Hristos a Înviat!". În Constantinopol, Rusia, Ieusalim, Serbia şi alte ţări ortodoxe, întâistătătorii acelor Biserici Ortodoxe au sărbătorit Învierea în mijlocul credincioşilor şi au transmis mesajele lor de bucurie şi de pace.

Patriarhul Irineu al Serbiei a condus ceremonia de Înviere în Catedrala patriarhală din Belgrad

Patriarhul Teofil al Ierusalimului oferind Sfânta Lumină de la Mormântul Domnului credincioşilor prezenţi

Patriarhul Kiril a săvârşit Liturghia de Paşti în Catedrala „Iisus Hristos Mântuitorul“ din Moscova

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu citind Evanghelia Învierii în noaptea de Paşti la Constantinopol

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, a sărbătorit Învierea Domnului în cartierul Fanar din Constantinopol, locul reşedinţei sale. Înconjurat de ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice, Sanctitatea Sa Bartolomeu a oferit, duminică, la miezul nopţii, Lumina de Înviere credincioşilor prezenţi, printre care au fost şi înalte oficialităţi ale statului elen. Sfânta Liturghie a Învierii a fost oficiată de chiriarh în Biserica "Sfântul Gheorghe", iar la final a rostit un mesaj întregii Biserici în care a subliniat că Învierea Domnului este evenimentul care face pe orice creştin mai responsabil faţă de sine şi de lume şi mai atent la nevoile semenului său. "Hristos a devenit primul născut şi începătură a învierii a întregii lumi şi a întregii creaţii. Pe măsură ce facem experienţa Învierii lui Hristos, complet şi profund în inimile noastre, atunci existenţa noastră va avea o influenţă binefăcătoare asupra umanităţii şi naturii", a spus Patriarhul Ecumenic Bartolomeu.


Mii de credincioşi în Catedrala "Iisus Hristos Mântuitorul"


Cea mai fastuoasă slujbă de Înviere din spaţiul ortodox a fost ţinută de Patriarhul Kiril al întregii Rusii în monumentala Catedrală "Iisus Hristos Mântuitorul" din Moscova. La Sfânta Liturghie au fost prezenţi câteva mii de credincioşi în frunte cu preşedintele ţării, Dmitri Medvedev, şi cu premierul Vladimir Putin, împreună cu familiile lor. Patriarhul Kiril a oferit daruri invitaţilor şi a rostit un mesaj către Biserica Ortodoxă din Rusia, îndemnând la înnoire sufletească şi bucurie. "Învierea lui Hristos este un eveniment unic în istoria lumii şi a devenit, potrivit voii Tatălui, şi începutul învierii noastre personale. Pentru aceasta a venit Mântuitorul în lume, a suferit, a fost răstignit şi s-a ridicat din mormânt, ca fiecare persoană să aibă şansa să treacă prin moarte la înviere, şi nu în mod figurat, ci adevărat, după înţelesul profund al cuvântului. Sfântul Pavel vobeşte clar de acest lucru: "Dumnezeu ne va învia prin puterea Sa". De aceea, praznicul Învierii este sărbătoarea biruinţei vieţii asupra morţii, pentru că Învierea lui Hristos Mântuitorul pentru noi ne-a asigurat nemurirea. Oricâte situaţii dificile am întâlni în viaţa noastră, oricâte temeri încearcă unii să le pună în noi, atitudinea noastră trebuie să fie întotdeauna bucuria şi pacea, căci Hristos a Înviat", a arătat Patriarhul Kiril al Rusiei.


Lumina Sfântă s-a coborât la Ierusalim


Mormântul Domnului din Ierusalim a fost locul spre care gândurile majorităţii creştinilor s-au îndreptat în noaptea de Înviere. Sărbătoarea Învierii Domnului a fost prăznuită în avans la Ierusalim, căci, sâmbătă la prânz a avut loc ceremonia Luminii Sfinte. Patriarhul Teofil al Ierusalimului a intrat singur în cripta bisericii Mormântului Domnului şi a adus de acolo lumina pogorâtă din cer, lumină care vesteşte tuturor Învierea lui Iisus Hristos din morţi. După ce Sfânta Lumină a fost împărţită credincioşilor, pe străzile din Ierusalim a avut loc o procesiune care a dus lumina la toate bisericile din oraş. Anul acesta, la ceremonia Luminii Sfinte a participat şi o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, care, într-un timp foarte scurt, a adus Sfânta Lumină în ţară pentru a fi distribuită tuturor bisericilor. Lumina Sfântă de la Ierusalim a ajuns şi la credincioşii din sudul Dunării, ea fiind primită la Sofia de Patriarhul Maxim al Bulgariei.

Hristos a inviat!

,,INVIAT-AI DIN MORMANT, VIATA TUTUROR ... ''

Învierea Domnului (Anastasis tou Hristou, Ressurrectio Domini) reprezintă centrul de gravitaţie si axa lumii. Ea este baza pe care se sprijină întregul edificiu al religiei creştine, fundamentul credinţei, al spiritualităţii noastre. Cuvântul “Paşti”, “Pasca”, este de provenienţă ebraică, însemnând trecere. La Paşti, evreii îşi aminteau cu sărbătorire de trecerea prin Marea Roşie spre libertatea din pământul făgăduinţei (Canaan). Noi creştinii, serbăm Paştile în amintirea răscumpărării neamului omenesc, prin Patimile, Moartea si Învierea lui Hristos, a Mielului nevinovat si preacurat, Care a luat păcatele lumii, în amintirea mântuirii noastre din robia diavolului si a păcatului. Paştile sunt cea mai veche sărbătoare creştină. Ele au început a fi serbate imediat după Învierea lui Hristos, fiind prăznuite de Apostoli, care au îndemnat pe credincioşi să le serbeze si ei. “Drept aceea, să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii si al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei si ale adevărului” (I Corinteni, 5, 8), spunea Sfântul Apostol Pavel, adresându-se creştinilor din Corint. Praznicul Învierii întrece cu strălucirea solemnităţii serviciului său toate celelalte sărbători ale anului.
Penticostarul începe cu rânduiala de slujbă pentru ziua de Paşti, cu Utrenia Paştilor, care e aceeaşi pentru fiecare zi a săptămânii luminate. Singura deosebire la Utrenia din Săptămâna luminată este că pentru fiecare zi doar laudele (hvalitele) sunt deosebite, restul fiind la fel.
Utreniei din ziua de Paşti îi premerge o mică slujbă de Înviere care începe cu ocolirea bisericii si se face în totalitate în afara locaşului de cult. Această slujbă premergătoare se face numai în ziua de Paşti.
Cea de-a doua rânduială de slujbă din Penticostar, în Săptămâna luminată, si de altfel pentru tot restul Penticostarului este rânduiala Vecerniei. In săptămâna luminată, Vecernia se deosebeşte de la o zi la alta prin stihirile de la “Doamne strigat-am”, care sunt cele de sâmbătă seara de la cele opt glasuri, cu excepţia glasului al şaptelea, pentru fiecare zi fiind rânduite stihirile unui glas, începând cu glasul al doilea, care e la Vecernia din ziua de Paşti si la laudele de luni din Săptămâna luminată. Textele din Penticostar rânduite în vederea sfintelor slujbe de Paşti si din toată Săptămâna luminată si sfintele slujbe realizate pe baza acestor texte sunt izbucniri si revărsări de bucurie, sunt bucuria în acţiune.
La Paşti si în vremea Săptămânii luminate, la Utrenie, Sfânta noastră Biserică nu are nimic altceva de spus decât bucuria izvorâtă din mormântul dătător de viată al Mântuitorului celui ce a înviat. Bucuria aceasta o vestesc si o trăiesc credincioşii si la slujbele înmormântării, când se întâmplă ca o astfel de slujbă să se facă la Paşti si în Săptămâna Paştilor, căci în această săptămână de se va întâmpla să se facă slujbă de înmormântare, în loc de oricare din cele patru slujbe de înmormântare - a mirenilor, a preoţilor si a diaconilor de mir, a pruncilor, sau a călugărilor - se face slujba înmormântării din Săptămâna luminată, care nu este altceva decât Utrenia din ziua de Paşti. Tot Utrenia din ziua de Paşti e si cadrul slujbei de sfinţire a apei, când această slujbă se face în Săptămâna luminată. De observat că la Paşti si în toată Săptămâna luminată, în cuprinsul slujbelor nu se pomenesc păcatele, nici nu se fac cereri de iertare, nici nu se citesc psalmi. Totul e o prăznuire în care apar doar două cereri, amândouă privind o si mai mare angajare în trăirea celor ce ţin de sărbătorire. Astfel, când se înconjoară biserica înainte de începutul Utreniei din ziua de Paşti se cântă, repetându-se stăruitor următoarele cuvinte în care e cuprinsă si o cerere.
“Învierea Ta Hristoase Dumnezeule,îngerii o laudă în ceruri, si pe noi, pe pământ, învredniceşte-ne, cu inimă curată să Te mărim”.
A doua cerere din cuprinsul Utreniei de Paşti priveşte Paştile din veşnicie si trăirea pascală cea mai presus de lume, căci zicem:
“O Paştile cele mari si preasfinţite Hristoase! O, Înţelepciunea si Cuvântul lui Dumnezeu si Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.[6]
Amândouă aceste cereri privesc progresul în trăirea evenimentelor de la Paşti, ele fiind legate de sărbătoarea Sfintei Învieri.

1. Cuvinte de la Paşti despre Paşti

Dintre toate sărbătorile din anul bisericesc, în Ortodoxie, Paştile sunt singura sărbătoare la care se fac afirmaţii despre sărbătoarea însăşi. Numai la Paşti, în timpul slujbei, sunt cuvinte despre Paşti. Numai la Paşti sunt exclamaţii despre Paşti, care se intercalează în atmosfera de bucurie specifică Paştilor. Astfel una din cântările de la slujba de Paşti se ocupă în chip deosebit de Paşti, căci glăsuieşte:
“Paştile cele sfinţite,Paştile cele nouă si sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele cinstite, Paştile Hristos Izbăvitorul, Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă porţile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii, astăzi nouă s-au arătat”.
Intr-o altă stihiră din aceeaşi serie, se adaugă în acelaşi sens:
“Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile; Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit; Paştile cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm; O Paştile, izbăvire de întristare!”
Ne sunt cunoscute apoi si afirmaţii ca acestea: “Paştile lui Dumnezeu cele mântuitoare”, “Paştile cele veşnice”, “Paştile cele curăţitoare”.
Şirul acestor cuvinte de la Paşti despre Paşti începe cu exclamarea: “Paştile Domnului, Paştile”! si cu lămurirea: “Că din moarte la viată si de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă”.

Lumina Învierii Domnului Hristos si toate bucuriile ce ţin de ea sunt fireşti si de sine înţelese în ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm si să ne veselim într-însa. Cu toate acestea la slujba de Paşti ni se fac si nişte chemări speciale dându-ni-se si unele îndemnuri înmulţitoare de bucurie si întăritoare de suflete. Ne sunt cunoscute tuturor cuvintele de chemare:
“Veniţi să bem băutură nouă, făcută cu minune, nu din piatră stearpă, ci din mormântul lui Hristos, carele a izvorât izvorul nestricăciunii, întru carele ne întărim”.
O invitaţie asemănătoare ni se face la slujba de Paşti când ni se spune:
“Veniţi în ziua cea vestită a Învierii, să ne împărtăşim din rodul cel nou al vitei, din dumnezeiască veselie, si din Împărăţia lui Hristos, lăudându-L pe Dânsul, ca pe un Dumnezeu în veci”.
Tot aici pot fi amintite si îndemnuri ca: “Popoare să ne luminăm”, sau “Să ne curăţim simţirile si să vedem pe Hristos”, ori “Să mânecăm cu mânecare adâncă si în loc de mir cântare să aducem Stăpânului”, sau “Să ne apropiem purtători de lumină de Hristos”, care pot fi socotite si ca îndemnuri si chemări ce ni se fac la Paşti pentru Paşti.

Hristos a inviat!

Sfanta si Marea zi Sambata

Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar săptămâna mare este cea mai importantă; şi iarăşi săptămâna mare culminează cu Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă. Se numeşte săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că de-a lungul ei s-au săvârşit, şi mai cu seamă azi, minunile mari şi mai presus de fire şi faptele neobişnuite ale Mântuitorului nostru.

Căci, după cum la întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârşind toate lucrurile, şi în urmă, în ziua a şasea, a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui şi a sfinţit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă, tot aşa şi la facerea lumii celei spirituale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea a creat din nou pe omul stricat şi, înnoindu-1 iarăşi prin Crucea cea de viaţă purtătoare, S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârşită, de toate lucrurile Lui, dătătoare de viaţă şi mântuitoare. Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc Se pogoară şi în iad. Sufletul a fost despărţit prin moarte de trup şi 1-a dat în mâinile Tatălui.

Tot Tatălui I-a dat şi propriul Său sânge, fără să-I fie cerut; iar sângele Lui a fost preţ de răscumpărare pentru noi. Sufletul Domnului n-a fost ţinut în iad ca sufletele celorlalţi sfinţi. Cum putea, oare, să fie ţinut, o dată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalţi drepţi, nimic din păcatul strămoşesc? Dar nici duşmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpăraţi, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele Lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-L ia chiar pe Dumnezeu? Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupeşte în mormânt şi cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul.

A fost împreună cu tâlharul în rai; a fost şi în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. într-un chip mai presus de fire Hristos Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărăţind împreună cu Duhul. Era pre­tutindeni; Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit şi stricăciune, adică despărţirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înţelesul unei putreziri a trupului şi o nimicire desăvârşită a mădularelor. Iar Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, astupând cu o piatră intrarea mormântului. în adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat şi i-au spus: «...Ne-am adus aminte că înşelătorul acela a spus pe când trăia că după trei zile se va scula.

Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să porunceşti să se întărească mormântul cu ostaşi». Dacă este un înşelător, pentru ce, iudeilor, I-aţi ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos: «Mă voi scula»?. Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreşit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiţi de judecată! Nu ştiau că ceea ce făceau în sprijinul lor, o făceau împotriva lor! Pilat a dat poruncă, şi ei împreună cu o ceată de ostaşi au întărit mormântul şi l-au şi pecetluit. Şi s-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială învierea Domnului, o dată ce erau străine şi paza şi pecetea. Dar deodată iadul se strânge şi se cutremură, când simte puterea mai tare a Domnului; şi după puţină vreme S-a sculat Hristos, piatra cea tare şi din capul unghiului, şi a scos pe cei ţinuţi din veac din iad.
Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, Amin.

Hristos a inviat!

Sfanta si Marea zi Vineri

Încă de la Vecernie, imologia acestei dumnezeieşti zile e o imnologie a durerii şi a suferinţei celei mai mari şi mai desăvârşite.

Niciodată nu am ştiut să vorbesc deplin despre moartea Domnului şi nici nu cred că o să pot să fac aceasta vreodată.

Dar când a fost vorba de Sfânta Sa Răstignire – datorită puhoiului de sentimente din inimă – am vorbit mai mult despre dragostea Lui – căci asta mă linişteşte cu totul – decât despre moartea Lui.

Moartea Sa este iubirea Lui pentru noi şi asta mă linişteşte. Pentru că niciodată nu L-am văzut pe Domnul ca murind „pur şi simplu”, ci întotdeauna L-am văzut murind pentru noi.

De aceea, înţelegerea imnologiei aferente acestei zile ne este apropiată foarte mult, deoarece, în prim plan – după cum am mai spus – e iubirea Lui pentru oameni.

Prima stihiră, subliniază dimensiunea cosmică a răstignirii Domnului:


„Toate au pătimit împreună cu Tine,

Cel ce ai zidit toate…”[1].



Pentru că în viziunea Sfinţilor imnografi, suferinţa supremă înspăimântă prin curăţia şi suportarea unică a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat.

Cosmosul, „toată făptura, s-a schimbat de frică”[2], de o frică a „înţelegerii”.

Tocmai de aceea se poate vorbi şi de împreună-pătimire, deşi e foarte tainică, foarte specială această realitate.

Întreaga zidire a lui Dumnezeu s-a „schimbat la faţă” de frică, dar văzând că El Se supune, s-a supus şi ea, pătimind, suferind, împreună cu Ziditorul ei.

Într-o înțelegere profundă a realității ontologice a umanității, omul decăzut a fost mărturisit ca unul, care „alăturatu-s-a dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 12, 21).

Aici acest lucru este foarte observabil, deoarece zidirea neraţională a fost mult mai sensibilă şi mai receptivă la dumnezeieştile Sale Patimi, decât oamenii înşişi, care I le-au provocat.

Invectivele Sfinţilor imnografi la adresa răstignitorilor Domnului trebuie privite prin această prismă: oamenii au fost mai nesimțitori și mai răi cu Domnul decât firea nerațională.

Pentru ei, aceştia sunt „poporul cel nelegiuit şi nedrept”[3], oameni „fără de lege”[4], „călcători de lege[5]”, „popor nerecunoscător”[6], deoarece s-au arătat a fi ne-oameni, mai răi decât oricine.

În stihira glas 2, care urmează, se spune:


„Făcătorul lumii S-a dat în mâinile

celor fără de lege şi S-a înălţat pe

lemn Iubitorul de oameni, ca să

scoată din iad pe cei legaţi”[7].


Să îi scoată pe cei care erau legaţi peste puterea şi voinţa lor.

Se accentuează moartea din voia liberă a Domnului. El a dorit ca să Se răstignească pentru noi!

De aceea S-a şi dat în mâinile păcătoşilor. El a murit pentru noi şi „a schimbat astfel conţinutul morţii, făcând-o dintr-o extremă golire de existenţă, prin despărţirea de Dumnezeu, şi drept urmare dintr-o destrămare a trupului, într-o pătrundere deplină în Dumnezeu, izvorul vieţii”[8].

Dar Părintele Dumitru merge şi mai departe: „…această moarte a Lui este cauza de temelie a iertării noastre.

El ne are pe toţi uniţi cu umanitatea Sa în ipostasul Său şi de aceea moare pentru toţi sau înnoieşte în fundamentul ei firea noastră a tuturor, unită cu a Lui în ipostasul Lui, având să ne însuşim doar şi personal ceea ce avem toţi virtual în firea lui Hristos, Care a murit pentru toţi, deci pentru păcatele tuturor şi a înviat pentru a pune în firea Lui în viaţă, învierea virtuală a tuturor”[9].

Valoarea, eficienţa soteriologică a Jertfei Domnului este infinită şi permanentă. Tocmai de aceea, ea rupe toate legăturile Iadului. Iadul e dezarmat, deoarece se vede neputincios în faţa Jertfei de pe Cruce, deoarece pe Cruce e Mielul lui Dumnezeu, Care absolvă păcatele oamenilor.

Jertfa Sa e o înălţare pe Lemnul prea sfânt dar şi o aducere de Sine a Fiului, conformă cu voinţa iubitoare a Tatălui, care este şi a Fiului, deoarece se produce „dintr-o desăvârşită dragoste pentru alţii şi pentru Dumnezeu”[10].

Dar pentru că Cel ce Se aduce Jertfă fără de prihană, este „Fiul lui Dumnezeu, sau tot ce poate fi mai scump lui Dumnezeu Tatăl; prin aceasta primeşte, ca răspuns, toată iubirea, pe care o poate primi un Fiu de la Tatăl Său, pe seama umanităţii Sale, prin care Se aduce Jertfă şi a umanităţii tuturor pentru care Se aduce”[11].

Deşi primele 4 stihiri au fost discutate anterior, reluarea lor, din perspectiva sensului Jertfei Domnului, ni s-a părut relevantă, pentru că nuanţarea continuă a imnologiei noastre trebuie să fie scopul vieţii teologilor ortodocşi.

Avem nevoie, în mod continuu, de aprofundări ale imnologiei ortodoxe, pentru că, la fiecare slujbă, noi cântăm aprofundând înţelegerea lor şi impropriindu-ne aceste înţelegeri teologice.

Celelalte trei stihiri de dinainte de vohodul cu Sfânta Evanghelie ilustrează puterea iubirii Sale în comparaţie cu chinurile suportate.

Chinurile Lui sunt „fără dreptate”[12]. Iertarea Lui întrece răutatea lor, pentru că El doreşte ca ei să se mântuiască întru El.

Deşi, ca Stăpân al făpturii, putea să-i nimicească imediat – după o gândire trupească, setoasă de răzbunare – Domnul smereniei îi iartă imediat şi, mai mult decât atât, Se roagă Tatălui pentru ei, pentru păcatul neştiinţei lor.

Oricărei pătimiri a Domnului, Sfântul imnograf îi alătură o facere de bine a lui Dumnezeu față de oameni. Alăturările sunt tulburătoare şi zdrobesc inimile ascultătorilor. Acest stil al interferenţei planurilor e foarte convingător şi propedeutic.

Rănile suportate de Domnul sunt „în locul tămăduirilor”[13], deoarece i s-a răspuns celei mai mari iubiri cu o imensă ură depersonalizantă.

Alăturările care privesc planul divin, vizează crearea lumii, plouarea manei în pustie, răscumpărarea oamenilor prin opera Domnului, minunile Sale, dar şi necunoaşterea fiinţei dumnezeieşti, atotştiinţa dumnezeiască, atotputernicia dumnezeiască şi Judecata de apoi.

Aceste teme nu sunt căutate în mod expres de Sfinţii imnografi, ci ele sunt cerute, în compoziţia imnografică, de o alăturare pe potrivă, de un contraargument adus Pătimirilor Sale.

Odată cu stihirile podobnice ale stihoavnei, încep elementele care descriu îngroparea Domnului.

Se merge de la Pătimiri la punerea în mormânt, pentru că imnologia Triodului nu pune accentul pe Cruce, ca punct ultim, ci vede în ea numai o etapă a drumului spre învierea Sa din morți.

Contemplarea în sine a morţii Domnului, ruptă de învierea Sa din morți, e străină sensibilităţii ortodoxe, deoarece Domnul nu a murit, pentru ca să ne arate că poate muri, ci pentru ca să ne dea puterea învierii întru El.

Din acest motiv, Părintele Profesor Dumitru Popescu putea scrie, împotriva celor ce atacă, în mod nedrept, „definiţia Calcedonului”, cum că: „hristologia răsăriteană (…) poate ţine împreună, dincolo de orice oscilaţii apusene, hristologia de sus şi hristologia de jos, în faptul că Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască, adică în legătura internă dintre răscumpărare şi persoana lui Hristos”[14].

Pentru că Hristos Domnul a venit să restaureze firea umană prin moartea şi învierea Sa, imnologia ortodoxă a văzut moartea Domnului ca pe o biruinţă desăvârşită asupra morţii, a păcatului şi a diavolului, dar proiectată în ambianţa învierii Sale şi a bucuriei dumnezeieşti.

Astfel, îngroparea Sa nu ascunde trupul Domnului în mormânt, pentru a fi uitat desăvârşit, ci ea dezbate realitatea trupului Său dar, mai ales, nestricăciunea trupului dumnezeiesc, conform cu versurile stihirii următoare:


„Când Te-ai pogorât de pe lemn, mort,

cel din Arimateea pe Tine, viaţa tuturor,

cu smirnă şi cu giulgiu Te-a înfăşurat,

Hristoase, şi cu dragoste s-a îndemnat

a săruta, cu inima şi cu buzele, trupul

Tău cel nestricat. Însă fiind cuprins de

frică, se bucura strigând către Tine:

Slavă smereniei Tale, Iubitorule de oameni!”[15].


Trupul Domnului n-a suferit stricăciune, deoarece – după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin – „trupul Domnului …s-a îmbogăţit cu activităţile dumnezeieşti, în virtutea unirii prea curate cu Cuvântul, adică după ipostasă, fără să sufere vreo pierdere însuşirile cele fireşti”[16].

Acest fapt este încă un argument al existenţei unirii ipostatice în persoana Domnului Hristos. Dacă firea Sa umană n-ar fi fost unită şi după moarte cu dumnezeirea Sa ar fi fost vorba de un trup firesc. Dar în cazul Lui, sfântul Său trup,rămâne în afara putreziciunii, pentru a arăta viitorul omenirii prin învierea cea de apoi[17].

În a doua stihiră a stihoavnei avem o imagine revelatoare a Iadului. Ni se prezintă un Iad călcat în picioare de către puterea dumnezeirii Domnului Iisus Hristos.

Această stihiră şi cea pe care am analizat-o anterior, încep să vorbească de ipostaza împărătească a vieţii Mântuitorului lumii.

Tocmai de aceea, creionarea persoanei Sale nu se mai face în termenii chenozei, ci ai preamăririi umanității Sale.

În planul de sus – în planul istoriei – e prezentată îngroparea umilă a trupului Său, dar în planul eternităţii Iadului vigoarea şi puterea duhovnicească a sfântului Său suflet, unit cu dumnezeirea Sa, e arătată prin nimicirea forţei Satanei:


„Iadul cel cu totul de râs văzându-Te s-a

îngrozit, zăvoarele s-au sfărâmat şi porţile

s-au zdrobit, mormintele s-au deschis, morţii

au înviat”[18].



În comparaţie cu o problematizare literară, imaginea Iadului în Ortodoxie pune accentul pe faptul prezenţei lui Hristos în Iad şi nu pe „metamorfozarea” Iadului.

Iadul păleşte în faţa razelor dumnezeirii Sale, deoarece „transparenţa Duhul Sfânt este nespusul cel mai uimitor”[19] al acestei imersiuni vizuale.

Iadul devine ceva de râs, deoarece s-a speriat de măreţia Sa, dând drumul morţilor ca să învie.

Însă tot în această stihiră, numai Adam e desemnat ca cel care se bucură, făcând să se înţeleagă de fapt, că numai cei Drepţi au înviat.

Intrăm aici pe un teren minat, deoarece rezolvarea problemei a fost privită din mai multe unghiuri.

O primă direcţie, porneşte de la I Petru.

La I Petru 3, 18-19, se spune, că Domnul, „omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul… S-a coborât (cu sufletul Său la Iad – n.n.) şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” şi aceasta s-a făcut, „ca să fie judecaţi oamenii, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu cu duhul” (I Petru 4, 6) şi, în concluzie, s-a stipulat ideea mântuirii tuturor celor din Iad.

Sfântul Ioan Damaschin dedică capitolul al 29-lea, din cartea a 3-a a Dogmaticii sale, pogorârii la Iad a Domnului şi în acesta el susţine, la o primă vedere, „mântuirea tuturor celor din Iad”:

„Sufletul îndumnezeit se pogoară în Iad, ca după cum celor de pe pământ a răsărit Soarele dreptăţii, tot astfel să strălucească lumină şi celor de sub pământ şi care stau în întuneric şi în umbra morţii; ca după cum a binevestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiţi, vedere celor orbi, şi celor ce au crezut a devenit pricina mântuirii veşnice, iar celor care n-au crezut mustrare a necredinţei, tot astfel şi celor in Iad. Pentru ca Lui să se plece tot genunchiul celor cereşti, celor pământeşti şi celor dedesubt. Şi astfel a slobozit pe cei legaţi din veci şi iarăşi a revenit dintre morţi, deschizându-ne calea către înviere”[20].

Ideea de la care pleacă această abordare teologică e aceea de a se da „şanse egale” celor din Iad cu cei care au auzit cuvintele Sale pe pământ. Aceia nu le-au putut auzi şi ipostatic, mai înainte ca să moară trupeşte, de aceea „se cuvenea” ca şi ei să consimtă sau nu cu cele propovăduite de către El.

Părintele Ioan Bria e de partea acestei direcţii, fapt pentru care scrie următoarele: „Iisus, cu sufletul îndumnezeit, a coborât la Iad pentru a arăta că lumina Sa acoperă şi pe cei ce şedeau în întunericul şi în umbra morţii, şi pentru a elibera pe cei robiţi. Iisus Hristos, Care acceptă voluntar moartea pe cruce Îşi asumă până la capăt realitatea umană în aspectele ei cele mai negative şi însăşi confruntarea cu diavolul acolo unde acesta şi-a făcut sălaşul şi şi-a întins stăpânirea, adică în împărăţia morţii. El coboară ca un Împărat şi anunţă victoria veşnică asupra morţii şi a Satanei, nu numai pentru cei «drepţi», ci pentru toţi, credincioşi şi necredincioşi”[21].

Dar direcţia aceasta (forţat întemeiată pe citatele scripturale prezentate de mărturia Sfântului Ioan Damaschin – pe care o vom explica mult mai propriu – şi pe baza altor mărturii post-apostolice din scrierile Sfântului Ignatie Teoforul şi ale Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, peste care vom trece), stă în contradicţie cu câteva aspecte ale învăţăturii despre îndreptare din punct de vedere ortodox.

Mizându-se pe „reconvertirea” Iadului la vederea Mântuitorului Hristos, se uită faptul, că păgânii şi evreii se puteau mântui – primii, îndeplinind legea morală naturală iar ultimii, împlinind cerinţele Revelaţiei supranaturale, potrivit cu Romani 2,12[22] – dar şi de faptul, că pocăinţa e doar în timpul vieţii şi nu după moarte.

Făcând din Iad, din împărăţia răului, o „lume” unde se poate propovădui binele mântuitor – aidoma lui Dante[23] în Divina Comedie[24] sau Goethe[25] în Faust[26] sau aidoma „Iadului” catolic, care este desfiinţat de „purgatoriu”, pentru cei care-şi permit „graţierile” papale – această direcţie de interpretare sugerează ideea, că şi Iadul lui Satana e tot atât de bun pentru propovăduirea mântuirii, fapt pentru care s-ar dori şi astăzi o „eclipsare” a valorii faptelor şi a credinţei, ca şi necredincioşii să fie socotiţi „credincioşi” post-mortem.

Este evidentă ieşirea în afara graniţelor gândirii ortodoxe, printr-un „umanitarism” deplasat, susţinut însă pe realitatea pogorârii la Iad a lui Hristos, cu sufletul Său îndumnezeit.

Sfântul Ioan Damaschin, în capitolul prezentat integral mai sus, arată că Mântuitorul Hristos S-a pogorât cu sufletul Său îndumnezeit la Iad – conform cu Isaia 9, 1[27] – ca să strălucească lumina dumnezeirii Sale şi celor din Iad, dar asta nu înseamnă că a venit să-i facă şi pe „necredincioşi” fii ai Raiului, ci doar să ridice din Iad, pe cei care au murit crezând în El şiÎl așteptau să vină, pentru că, celorlalţi, „celor care n-au crezut, (le este pregătită n.n.) mustrarea necredinţei, tot astfel şi celor din Iad”[28].

Când Sfântul Ioan afirmă, că Domnul „a slobozit pe cei legaţi din veci”[29], raportarea la Filipeni 2, 10[30] trebuie înţeleasă în sensul, că vor îngenunchea în faţa Domnului toţi cei care vor vrea să îngenuncheze şi nu că vor îngenunchea forţat toate făpturile create de Dumnezeu.

Satana şi necredincioşii vor îngenunchea, în sensul că vor fi învinşi şi umiliţi de către iubirea şi puterea lui Dumnezeu şi nu în sensul, că vor dori să îngenuncheze, adorându-L şi supunându-I-se Lui.

A doua direcţie – de fapt şi cea ortodoxă – este susţinută de Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile la Matei, unde părerea teologică, cum că „toţi cei din Iad au fost mântuiţi” e caracterizată de acesta drept: „învăţătură băbească şi basm iudaic”[31].

„Dacă prin pogorârea Lui la Iad” – spune Sfântul Ioan – „ar fi slobozit pe toţi păcătoşii de dinainte de venirea Lui, pentru ce atunci spune Domnul: «Mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei»”[32], pentru ca, mai apoi, să conchidă: „Era cu putinţă să se mântuiască şi atunci, chiar dacă n-au mărturisit pe Hristos. Pe vremea aceea nu li se cerea aceasta, ci să nu slujească idolilor şi să cunoască pe adevăratul Dumnezeu”[33].

De partea Sfântului Ioan Gură de Aur va fi şi Sfântul Simeon Noul Teolog, care în prima sa Cuvântare morală va scrie: „coborând în Iad, Hristos a eliberat din legăturile veşnice sufletele Sfinţilor ţinuţi acolo şi le-a înviat, aşezându-le în loc de odihnă şi de lumină neînserată, dar trupurile lor încă nu, ci le-a lăsat în morminte până la învierea de obşte”[34].

Din acest motiv, icoana pogorârii la Iad a Domnului – adevărata icoană ortodoxă a învierii Sale – îi arată pe Drepţii Vechiului Testament, în frunte cu Protopărinţii Adam şi Eva, ca pe cei scoşi din mormintele lor de către mâinile iubirii de oameni a lui Dumnezeu, scoși de la moarte la viaţă şi de la întristare la bucurie neîncetată.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae subscrie învăţăturii dreptmăritoare a Sântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Ioan Damaschin – dacă e înţeleasă în mod autentic – şi a Sfântului Simeon Noul Teolog, scriind următoarele:

„Lui Iisus I se atribuie coborârea la Iad şi din motivul că El a scos din Iad sufletele celor ce au murit cu credinţă în El, dar erau ţinute totuşi în solidaritatea sufletelor condamnate, în virtutea faptului că legea morţii, ca trecere spre Iad, nu fusese sfărâmată.

Iisus nu le-a scos printr-o acţiune pur exterioară, pentru că credinţa în care au murit le dădea certitudinea mângâietoare că vor scăpa şi o putere de înălţare spirituală, care singură s-a pus în lucrare când a apărut Iisus în faţa lor.

Totuşi, scăparea lor nu se putea realiza până nu Se arăta Mântuitorul în strălucirea Lui biruitoare, vestind prin aceasta că legea pedepsei universale a fost înlăturată.

Iisus, ca Mântuitorul tuturor oamenilor care au crezut sau vor crede în El, trebuie să Se ducă să vestească şi celor din Iad care au murit întru credinţă că sunt mântuiţi, să le ducă rodul mântuirii Sale”[35].

Aşa că raportarea mântuirii la toţi cei din Iad, prin pogorârea Mântuitorului la Iad, este tot atât de falsă, ca şi apocatastaza origenistă, deoarece micşorează, în mod neadevărat, dreptatea dumnezeiască pentru a vorbi despre „îngăduinţă” inexistentă.

În a treia stihiră a stihoavnei avem o altă privire duală a realităţii morţii şi îngropării Mântuitorului Hristos, deoarece, pe când trupul Său ni se prezintă ca fiind „închis în groapă”[36], despre firea dumnezeirii Sale ni se mărturisește că este de „necuprins” şi „nemărginită”.

Insistându-se pe inseparabilitatea dintre trupul mort al Domnului şi sufletul Său unit cu dumnezeirea, Sfântul imnograf ne prezintă, de fapt, realitatea întrupării Domnului Hristos, deoarece „Hristos…nu posedă un ipostas omenesc, care să fie, precum al nostru, particularizat şi distinct în raport cu toate fiinţele din aceeaşi specie sau din specii diferite, ci ipostasul Cuvântului, (este) comun şi inseparabil atât faţă de firea Sa (umană) cât şi faţă de firea Sa (divină)”[37].

Pentru că „omenitatea lui Hristos nu posedă ipostas propriu”[38], trupul Domnului, cât a stat în mormânt, nu a fost separat de sufletul Său unit cu dumnezeirea.

De aceea nu putem vorbi de o alterare a prea curatului Său trup şi nici de o părăsire a Lui de dumnezeire, deoarece am vorbi de un nestorianism clar evidenţiat.

Deşi cu trupul este mărginit la groapa în care fusese pus, firea Sa dumnzeiască nu este cuprinsă de nimeni şi de nimic şi prin aceasta „deşartă”, scoate „toate împărăţiile Iadului”[39].

Urmând ideii prezentate mai sus, cum că numai Drepţii au fost izbăviţi din Iad, prin venirea Domnului acolo, „împărăţiile Iadului” sunt Drepţii, care şi-au stăpânit trupurile prin virtuţi şi care au trebuit să stea acolo după moarte, pentru că nu venise Domnul să înfiinţeze „ordinea eternităţii fericite a sufletului, adică Raiul”[40] şi nu pentru că meritau locul osândei.

Ei erau „împăraţii” şi nu „robii” Iadului. Venind în Iad la aceştia, Domnul Hristos „experiază puterea ce I Se dă de Dumnezeu (şi de Sine Însuşi ca Dumnezeu), înviindu-L (Fapte 2, 31)” dar, în acelaşi timp, face din Iad un „loc de experienţă a puterii lui Dumnezeu”[41].

El vine în Iad ca un Împărat la „împăraţii” Vechiului Testament, la Drepţii care crezuseră în El şi care aşteptau, cu mare ardoare, venirea Lui în trup.

El Se coboară în Iad nu ca să suporte chinurile Iadului, ci – după cum spunea Părintele Preofesor Dumitru Stăniloae – „pentru ca moartea Lui să nu pară iluzorie oamenilor”[42], deoarece „învierea, ca fapt în adâncime şi în spirit, s-a petrecut exact în timpul morţii”[43], fapt pentru care, „această înviere cu trupul Său s-ar fi putut înfăptui îndată după moarte”[44].

El a „încuiat cămările morţii”[45], spune stihira de care ne ocupăm. Moartea nu mai ţine pe cei credincioşi cu de-a sila, ci ei trec „de la moarte la viaţă (In 5, 24).

Tocmai de aceea, „ai învrednicit şi această Sâmbătă binecuvântării dumnezeieşti şi slavei şi luminii Tale”[46], pentru că Domnul a desfiinţat moartea şi a biruit Iadul prin coborârea Sa la Iad şi prin învierea Sa dintre cei morţi.

Ultima stihiră a stihoavnei scoate în evidenţă smerenia Domnului. Puterile cereşti, văzând clevetirea Lui, „s-au spăimântat”[47] de a Sa îndelungă răbdare, însă văzând că toate acestea le-a răbdat pentru mântuirea noastră, ele s-au bucurat slăvindu-L pe Dumnezeu.

E demn de remarcat faptul, că imnologia noastră ortodoxă foloseşte pentru caracterizarea stării Puterilor Cereşti, vizavi de Patimile Domnului, numai forma verbală: „s-au spăimântat”.

Cuviinţa acestei forme lingvistice însă, e cea mai proprie pentru a desemna starea de a fi a acestora, deoarece „spaima” lor are în vedere, în primul rând, măreţia Cuvântului întrupat şi nu nebunia oamenilor, care nu-şi cunosc/recunosc Stăpânul.

Stihira glas 5, de la Slavă…Şi acum…e un imn al Prea Curatei Maici, care asistă la îngroparea Fiului şi a Dumnezeului ei.

În acesta, Sfinţii Iosif şi Nicodim, nu ştiu cum să îngroape mai bine pe Dumnezeul lor, fapt pentru care Îl întrebă pe Domnul:


„Cum Te voi îngropa Dumnezeul meu?

Sau cum Te voi înfăşura cu giulgiuri?

Sau cu ce mâini mă voi atinge de trupul Tău

cel nestricat? Sau cu ce cântări voi cânta

ducerii Tale de aici, Îndurate?”[48].


Este evidentă adoraţia lor dar şi sentimentul că ei participă la înmormântarea Lui. Deşi Îl văd şi în dimensiunea Sa dumnezeiască, totuși sunt nevoiţi să accepte faptul, că Îl îngroapă pe Cel „gol” şi că trebuie să-L îngroape ca pe un Dumnezeu.

Aceste imne – deşi, poate, nu ne aşteptam – scot în evidenţă foarte mult divino-umanitatea Mântuitorului Hristos.

Pe de o parte, El este Cel îngropat iar, pe de altă parte, „Hristos putrejunii S-a arătat străin”[49], deoarece El era şi Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

După cele două tropare ultime – „Iosif cel cu bun chip…” şi „Mironosiţele femei…”, din care am citat mai sus – în planul imnografic avem slujba Pavecerniţei iar în cadrul ei canonul „lui Simeon Logofătul”[50], pe care putem să-l denumim: un preambul al Prohodului.

De fapt, în însemnarea de deasupra canonului, acesta e denumit şi: „Canonul pentru Răstignirea Domnului şi plângerea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu”[51].

Acest „Simion Logofătul” – aşa cum e numit în Triodul românesc – este, în realitate, Sfântul Simeon Metafrastul – potrivit cercetării întreprinse de ieromonahul Makarios Simonopetritul[52] – iar canonul său e format din 42 de imne, după tiparul clasic de nouă cântări.

Cuprinsul canonului e un plâns şi o rugăciune continuă a Prea Curatei Maici. El e o zugrăvire a sfintelor şi dumnezeieştilor ei simţăminte şi suferinţe sufleteşti şi trupeşti. E tot ce poate fi mai frumos şi mai desăvârşit, într-o inimă de Mamă Fecioară, care a născut pe Fiul lui Dumnezeu.

Derularea evenimentelor începe cu prezentarea Fiului ei pe Cruce şi cu exprimarea suferinţei ei copleşitoare la vederea Lui.

În discursul Maicii, El este Cel care tace, Cel care nu „dă cuvânt”[53]. Pentru că El e „bucuria şi…veselia”[54] lumii, Prea Sfinţia sa suferă „zdrobită de durere”[55], deoarece nimeni nu-L poate înlocui în inima sa.

Aceste lucruri sunt prezentate de cântarea întâia, pentru că a treia cântare a canonului e o rememorare a naşterii Domnului de către Prea Curata Sa Maică, o aducere aminte a ei, care se sfârşeşte prin cântarea-exclamaţie:


„Iată, Lumina mea cea dulce,

nădejdea şi viaţa mea cea bună,

Dumnezeul meu a apus pe cruce…”[56].


Rememorarea sa însă are conotaţii dogmatice, deoarece Cel răstignit pe cruce, e Cel născut dintr-însa, fără de păcat iar ea este cea care garantează, că Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a răstignit pe cruce pentru noi.

Fără Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu nu-şi poate explica asumarea, la nivel ipostatic, a umanității Sale iar Sfântul Simeon a ştiut aceasta foarte bine.

Tocmai de aceea, a pus-o pe Maica Sa ca să vorbească despre El, pentru a face credibile tuturor – încă o dată – întruparea şi răstignirea Domnului.

În a patra cântare, El e „Soarele cel neapus”[57] – din cauza dumnezeirii Sale – dar, în acelaşi timp, este şi Cel al cărui trup, Sfântul Iosif din Arimateea îl primeşte, „rănit şi fără slăvire”[58] de la Pilat.

Prezentarea, deşi succintă, e o concentrare de sentimente evlavioase, dumnezeiești.

În a 5-a cântare, Sfinţii Iosif şi Nicodim iau prea curatul trup al Domnului şi cu adoraţie multă îl sărută, suspinând şi oftând, pe când Maica cea prea iubitoare îl pune pe genunchi, „rugându-L cu lacrimi şi sărutându-L cu amar”[59].

Deşi vorbesc despre un mort, I se roagă ca Fiului lui Dumnezeu, pentru că moartea Lui nu le-a putut distruge credinţa în dumnezeirea Lui.

Cea care, până acum, Îl avea pe El ca pe „o nădejde şi o viaţă…întru lumina ochilor”[60], acum e plină de „dureri şi necazuri şi suspine”[61], deoarece Hristos era, „umilinţa divină întrupată, Acela în Care Dumnezeu Şi-a revelat odată pentru totdeauna, slava Lui ca umilinţă şi umilinţa Lui ca slavă”[62].

În a 6-a cântare, Prea Curata Maică ar fi vrut să moară împreună cu Fiul Ei, pentru că:


„…nu pot răbda să Te văd

mort fără suflare”[63].


Iubirea ei ar fi vrut să meargă după El şi în moarte, după cum fusese în întreaga viaţă, pentru că ea „este cea dintâi care împlinise voia Părintelui ceresc, transmisă prin Arhanghel, când a spus: «Iată Roaba Domnului» şi: «Fie Mie după cuvântul tău» (Lc. 1, 38)”[64].

Ea nu „nădăjduia” să-L vadă mort pe cruce. Tocmai de aceea: „mă mir şi plâng”[65].

Moartea Sa este un apus pentru ea: „că ai apus, Fiul Meu, de la ochii mei”[66], deşi dumnezeiescul Lui trup se afla chiar în braţele ei.

Nevoia ei intimă, ca El să fie viu, este, de fapt, leit-motivul canonului, cât şi al Prohodului Domnului, de care ne vom ocupa în capitolul următor.

Condacul pe glas 8 exprimă credinţa adâncă a Maicii Prea Curate: „Deşi rabzi răstignire, Tu eşti Fiul şi Dumnezeul Meu”[67].

Ea L-a născut ca Fiu dar cu conştiinţa că e Fiul lui Dumnezeu şi această conştiinţă, că e Născătoare de Dumnezeu, nu i-a fost întunecată de vederea Lui pe cruce.

Pentru că icosul a mai fost dezbătut, cântarea a 27-a e o cerere şi mai stăruitoare a Prea Curatei Maici de a se pogorî „în Iad”[68], împreună cu El, cu Stăpânul.

Exprimându-şi credinţa în locul unde mergeau sufletele după moarte până la învierea Domnului, Prea Curata Maică ne arată unde e Stăpânul şi în ce calitate trebuie să Îl receptăm: aceea de Învăţător.

Pentru că ea le spune femeilor Mironosiţe:


„Plângeţi împreună cu m ine şi vă

tânguiţi amar, că iată Lumina mea cea dulce

şi Învăţătorul vostru Se dă mormântului”[69].


Cântarea a 28-a e o transpunere imnică a iubirii Sfântului Iosif şi a nedumerii lui în ceea ce priveşte modul îngropării Domnului, pe când imnul de la Şi acum… e un cuvânt al Stăpânei noastre, în care aceasta promite:


„Nici de la mormântul Tău

nu mă voi scula, Fiul meu, nici a

izvorî lacrimi nu voi înceta, până

ce şi eu mă voi pogorî în Iad; că

nu pot răbda despărţirea Ta, Fiul meu”[70].



A 9-a cântare – în afară de primul imn – lasă loc de rugăciune Sfântului imnograf, care se închină Stăpânului celui milostiv dar care aşteaptă şi învierea Lui.

Pe acest ton ambivalent terminăm şi noi discutarea formelor imnice ale acestei zile.



Concluzii:


În această zi, moartea Fiului lui Dumnezeu transformă moartea în viaţă. Iadul e dezarmat şi învins de jertfa Domnului de pe cruce, iar trupul Domnului în mormânt rămâne nestricat, arătând învierea cea de apoi.

Mântuitorul Se coboară cu sfântul Său suflet, unit cu dumnezeirea, în Iad, şi ridică de acolo pe cei Drepţi.

Moartea cu trupul a Domnului nu produce separarea sufletului Său de trup, deoarece firea umană este enipostaziată în ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul.

Moartea şi îngroparea Domnului au fost reale, iar Prea Curata Maică și-a îngropat Fiul şi Dumnezeul cu lacrimi şi cu zbucium mare.

Iubirea Fiului lui Dumnezeu trece prin moarte pentru ca să ne mântuiască pe noi, desfiinţând moartea în trupul Său.

[1] Triod, ed. cit., p. 638.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 639.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 638.

[8] Părintele Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor…, vol. II, op. cit., p. 142.

[9] Idem, p. 143.

[10] Idem, p. 151.

[11] Idem, p. 151-152.

[12] Triod, ed. cit., p. 639.

[13] Ibidem.

[14] Părintele Dumitru Popescu, Ortodoxie şi Contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti, 1996, p. 47.

[15] Triod, ed. cit., p. 642.

[16] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p.133.

[17] Cf. I Cor. 15, 19: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi”.

[18] Triod, ed. cit., p. 642.

[19] Jean Corbon, L’Esprit Saint dans la Liturgie Byzantine, en Proche Orient Chrétien, Tome 48, Fasc. 1-2, Jérusalem, 1998, p. 44.

[20] Sf Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 146.

[21] Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Iisus Hristos – Dumnezeu Mântuitorul. Hristologia, rev. Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 2, p. 38.

[22] „Câţi, deci, fără Lege, au păcătuit, fără Lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în Lege, prin Lege vor fi judecaţi”.

[23] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri.

[24] Găsiți textul ei, în limba italiană, în mod integral, aici: http://www.liberliber.it/biblioteca/a/alighieri/la_divina_commedia/html/indice.htm.

[25] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe.

[26] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Faust.

[27] „Poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare şi voi, cei ce locuiţi în latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi”.

[28] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p.146.

[29] Ibidem.

[30]„Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”.

[31] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, col. PSB, vol. al 23-lea, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 448.

[32] Idem, p. 447.

[33] Ibidem.

[34] Filocalia românească. vol. al 6-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, trad., intr. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Seria Religie”, coord. de Pr. Vasile Răducă, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 128.

[35] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, op. cit., p. 337. În vol al II-lea din Dogmatica sa, el afirmă: „El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi ţinut în iad, ci scapă de el, şi prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad şi sufletele celor ce au crezut mai înainte în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament întenţia venirii Lui în trup”, p. 112-113.

[36] Triod, ed. cit., p. 643.

[37] John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 79.

[38] Ibidem.

[39] Triod, ed. cit., p. 643.

[40] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos…, op. cit., p. 336.

[41] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor…, op. cit., p. 143.

[42] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos…, op. cit., p. 333.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Triod, ed. cit., p. 643.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat…, op. cit., Introducere 0.1., nota 94, p. 401.

Citându-l pe Karabinov, ieromonahul Makarios scrie în această notă citată supra, că sunt „două canoane ale tânguirii Maicii Domnului (dar) care nu mai există decât în manuscrisele slave”. Existenţa canonului în textul românesc infirmă acest enunţ.

[53] Triod, ed. cit., p. 644.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 645.

[61] Ibidem.

[62] Alexander Schmemann, Le Grand Caréme. Ascèse et Liturgie dans l’Eglise Orthodoxe, coll. Spiritualité Orientale, Ed. Abbaye de Bellefontaine, Maine et Loire, 1997, p. 20.

[63] Triod, ed. cit., p. 645.

[64] Pr. Prof. Constantin Galeriu, Credincioşia Bisericii Ortodoxe faţă de Iisus Hristos – chezăşie a „înfierii” noastre divine, în rev. Ortodoxia, XLIX (1997), nr. 1-2, p. 9.

[65] Triod, ed. cit., p. 645.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Idem, p. 646.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

Hristos a inviat!