sâmbătă, 30 aprilie 2011

Sfantul Preacuviosul Parinte Irodion staretul de la Lainici proclamat ca Sfant Roman

SFINTE PREACUVIOASE PARINTE IRODION ROAGA-TE, LUI DUMNEZEU PENTRU NOI MUL-PACATOSII !


Mâine, mii de credincioşi vor trece pragul Mănăstirii Lainici pentru a lua parte la ceremonia de proclamare ca sfânt, cu ziua de prăznuire 3 mai, a Cuviosului Irodion. Evenimentul va fi marcat de prezenţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care va săvârşi Sfânta Liturghie împreună cu mai mulţi ierarhi, membri ai Sfântului Sinod. Tot mâine va fi sfinţită şi noua biserică a mănăstirii, având hramurile "Izvorul Tămăduirii" şi "Sfântul Cuvios Irodion".

Purcedem spre Lainici, mănăstirea aşezată pe "drumul pietrei" (grc. laios - piatră), la graniţa dintre Oltenia şi Transilvania. Urmând cursul Jiului, printre arbori seculari şi falnici care sfidează timpul existenţei pământeşti, ne adâncim din ce în ce mai mult într-un loc al sfinţeniei, în care "Dumnezeu grăieşte omului cuvinte de dragoste". O cruce ne salută solidar şi vesteşte că nu mai este mult până la mănăstire. Zidurile groase de cetate străjuiesc neclintite, atenţionându-ne că vom păşi într-o altă dimensiune temporală.


Moaştele sfântului au fost aşezate la loc de cinste într-o raclă din argint

Cernica - începutul drumului spre despătimire


Rânduit de Dumnezeu spre luminarea multora, preacuviosul părinte s-a născut în Bucureşti, în anul 1821, şi a primit la botez numele de Ioan. Chemarea Duhului a răsunat cu putere în inima sa încă din fragedă pruncie, iar la 20 de ani, tânărul cu viaţă de ascet îşi găseşte adevărata menire închinoviindu-se ca frate în vestita lavră a Mănăstirii Cernica. Păşeşte îndrăzneţ spre o lume pe care o simte tot mai vie în inima sa. Luptele duhovniceşti devin în scurt timp fapte cotidiene, iar postul şi rugăciunea se transformă în mod de viaţă. După ce a trecut prin aproape toate ascultările şi a arătat de fiecare dată înţelepciune şi cumpătare, fratele Ioan a primit, la 3 decembrie 1846, îngerescul chip al călugăriei, sub numele de Irodion. Aici, în agora sfinţilor, tânărul monah îl descoperă de Sfântul Calinic, viitorul episcop al Râmnicului, care, simţindu-i râvna şi sufletul curat, îl primeşte în ceata ucenicilor săi. Sub înrâurirea acestuia, îngerescul monah este preoţit şi învrednicit de darul duhovniciei peste întreaga obşte. Din acea clipă, Irodion a devenit duhovnicul de la Cernica, un avvă căutat de multe suflete pentru sfatul său plin de înţelepciune şi de puterea Duhului.


Biserica nouă a Mănăstirii Lainici poartă hramurile „Izvorul Tămăduirii“ şi „Sfântul Irodion“

Verigă în lanţul isihasmului românesc


În anul 1850, Dumnezeu rânduieşte ca ucenicul şi avva, Sfântul Calinic şi Cuviosul Irodion, să păşească împreună pe pământul Olteniei. Din acest moment, rolurile se inversează: avva devine ucenic, iar ucenicul avvă, într-o singură şi sfântă armonie: Lainici.

Prezenţa preacuviosului părinte în mijlocul monahilor de pe malurile Jiului ca duhovnic şi mai apoi ca stareţ (în 1854) vine să completeze tradiţia isihastă din mănăstirile Olteniei.

Sfântul Irodion a fost rânduit de Dumnezeu pentru a păstra aprinsă la Lainici candela monahismului isihast, alături de Sfântul Nicodim de la Tismana, cel care, după tradiţie, a întemeiat aici primul schit, şi de Atanasie schimnicul, primul stareţ al mănăstirii, care a înfruntat de unul singur pericolul greco-catolic care se năpustise ca un tăvălug şi spre Oltenia. Iată ce spune Sfântul Calinic în cartea de instalare a părintelui Irodion ca stareţ la Mănăstirea Lainici: "Dat-am smerenia noastră această carte cuviosului Ieromonah Irodion, pe care, după chibzuirea ce am făcut, l-am orânduit stareţu părinţilor şi fraţilor de la Schitul Lainici, din judeţul Gorju, precum şi chivernisitor acestei şi celorlalte chiverniseli ale acelui schit, în locul cuviosului Ieromonah Chiril, cel ce şi-a dat demisia…" (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37, nr. 635 din 15 iunie 1854). De anul instalării sale ca stareţ la Mănăstirea Lainici se leagă o frumoasă întâmplare istorisită de biograful Sfântului Calinic, arhimandritul Anastasie Baldovin. În timp ce străbătea drumul prin munţi pentru a se întoarce de la Mănăstirea Lainici la episcopie, Sfântul Calinic a fost vestit în duhul de cuviosul Irodion despre moartea cucernicului părinte Nicandru, stareţul Lavrei de la Cernica şi ucenicul său iubit. Altă dată, pe când se afla la episcopie împreună cu ucenicii săi, Sfântul Calinic s-a ridicat de pe scaun şi a binecuvântat cu mâna în văzduh zicând: "Domnul!". Ucenicii au rămas muţi de uimire. Văzându-i nedumeriţi, sfântul le-a răspuns: "Tocmai mi-a cerut binecuvântare stareţul Irodion de la Lainici, ca să facă un lucru".


Sfântul Cuvios Irodion, Luceafărul Olteniei (1821 - 1900)

Părinte iubitor pentru "fiii risipitori"


Dorinţa de a reînvia duhul rugăciunii isihaste în Mănăstirea Lainici i-a adus Sfântului Irodion multă tulburare de la vrăjmaşul diavol. Alesele sale calităţi duhovniceşti au fost adevărate pietre de poticnire pentru cei ce nu trăiau autentic adevăratul duh al vieţii monahale. Nu puteau privi la strălucirea luceafărului şi căutau să o întunece prin vorbe de ocară şi bârfe de tot felul, producând de cele mai multe ori tulburare în obşte. Pentru a nu dezbina turma pe care o iubea atât de mult, evlaviosul părinte a preferat să se retragă din egumenat. Rămaşi singuri în faţa ispitelor, "fiii risipitori" ai Lainicului au căzut la picioarele sfântului pentru a-l îndupleca să revină la cârma corabiei care plutea în derivă. Au întocmit chiar o jalbă către episcopie, pe care au semnat-o cu toţii: "Pe părintele Irodion ca să ne fie păstor vrem, precum şi mai înainte ne-au fost. Şi cu înscris încredinţăm Preasfinţiilor Voastre, şi Sfinţiei Sale părintelui Irodion, că nu vom ieşi din cuvântul ce ni se va porunci pentru mântuirea noastră, până la sfârşitul vieţii noastre şi de aceasta ne rugăm să nu ne laşi, ci să ne fii milostiv şi cum Duhul Sfânt te va lumina asupra nevredniciei noastre" (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37, folio 72, nr. 1122 din 7 august 1859).

În timpul egumenatului său, Schitul Locurele a înflorit duhovniceşte. Monahii ctitori, Luca şi Cleopa, au primit de la cuviosul părinte ajutor pentru tencuirea bisericii. Sfântul lăcaş a fost sfinţit chiar în ziua hramului, 6 august 1860, de către Sfântul Ierarh Calinic. Astăzi, amintirea celor doi asceţi a rămas vie pe aceste meleaguri. Acolo, în tihna freamătului de codru, rugăciunea isihastă, transmisă din generaţie în generaţie, de la Sfântul Irodion încoace, a constituit dialogul perfect cu Părintele cerului şi pământului. Zidurile bătrânei biserici ridică şi astăzi din negura vremii colbul vechilor amintiri, coborâte parcă dintr-o altă dimensiune.


Părinte înaintevăzător cu duhul


Foarte mulţi credincioşi din întreaga ţară băteau potecile înguste din defileul Jiului pentru a ajunge să vorbească, măcar pentru o clipă, cu preacuviosul părinte Irodion. Era un adevărat pelerinaj: bolnavi, îndrăciţi, oameni cu fel de fel de necazuri şi apăsări veneau la el ca la un sfânt şi nici unul nu pleca acasă nemângâiat. Tradiţia spune că sfântul era văzător cu duhul. Părintele Ioanichie Bălan, autorul "Patericului românesc", povesteşte minunea pe care sfântul a făcut-o cu o femeie care venise la mănăstire pentru a-i aduce lapte: "V-am adus, părinte, lapte de pomană, de blagoslovenie!", iar cuviosul i-a răspuns: "Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!"; "Ba nu, părinte - a zis femeia, de la capra mea este"; "Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta!". Atunci, femeia vădită şi-a recunoscut păcatul şi din ziua aceea n-a mai pomenit numele necuratului.


A profeţit distrugerea mănăstirii (desen realizat de Nane Cresnean)

A proorocit pustiirea mănăstirii


În ziua de 3 mai 1900, înainte de a trece la cele veşnice, Sfântul Irodion le-a vestit ucenicilor săi pustiirea mănăstirii: "Fiii mei, să ştiţi că, puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti pe care le-aţi dat lui Hristos!". Proorocia avea să se împlinească odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. Când au ajuns pe defileul Jiului, în toamna anului 1916, trupele germane au distrus aproape totul: mănăstirea a fost transformată în grajd pentru cai, odoarele s-au furat, iar arhiva a fost mistuită de flăcări. Foarte mulţi dintre călugării rămaşi în viaţă au fost duşi în Germania, unde au sfârşit cu toţii. Timp de 13 ani, la Lainici, candela vieţii monahale s-a stins. Abia în 1929, arhimandritul Visarion Toia a reuşit să readucă la viaţă viaţa monahală de aici.

După ce cuviosul părinte s-a mutat la ceruri, mormântul său a devenit un adevărat izvor al Siloamului pentru credincioşii veniţi din toate părţile ţării. Foarte mulţi demonizaţi erau vindecaţi, iar bolnavii găseau aici tămăduire. Tradiţia spune că unii oameni ar fi răscolit mormântul şi ar fi luat părticele din sfintele sale moaşte. Când s-au împlinit şapte ani de la mutarea la ceruri, părintele Iulian Drighicioiu, unul dintre ucenicii sfântului, a luat binecuvântare de la episcopie pentru deshumare. Simţise în duhul prezenţa dascălului său şi era sigur că şade neputrezit la streaşina bisericii. Aici l-a descoperit, întreg şi frumos mirositor, ca un trandafir care se deschide primăvara la razele soarelui. Minunea a fost comunicată mai întâi episcopiei, după care, conform tradiţiei monahale, sfântul a fost aşezat din nou în pântecele pământului. Mărgăritarul a fost coborât înapoi, îngropat mult mai adânc de data aceasta. Abia în anul 1929, moaştele sfântului au fost redescoperite de preacuviosul părinte Visarion Toia, stareţul Mănăstirii Lainici, care le-a aşezat într-un loc de taină. De atunci, nimeni nu a mai reuşit să le găsească. Dumnezeu aşezase mantia vremii peste Luceafărul de la Lainici pentru a-l arăta la vremea rânduită. Amintirea minunilor şi a vieţii duhovniceşti pe care o trăise au rămas singurele repere peste timp în speranţa unei viitoare redescoperiri.

Un nou sfânt în calendarul ortodox


Odată cu instalarea în scaunul de Mitropolit al Olteniei, în mintea Înalt Preasfinţitului Părinte Irineu a stăruit un singur gând: să găsească moaştele Cuviosului Irodion şi să-l aşeze în rândul sfinţilor români. La 8 aprilie 2009, chiar în ziua pomenirii Sfântului Irodion, IPS Părinte a cerut binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel pentru a începe căutarea mărgăritarului.

Pe data de 10 aprilie, sfântul s-a lăsat redescoperit. Bucuria descoperirii sale a fost foarte mare, Mitropolitul Olteniei aşezând sfintele moaşte la loc de cinste în biserica cea mare a mănăstirii, într-o frumoasă raclă de argint, spre binecuvântarea şi alinarea credincioşilor.

Mâine, mii de credincioşi vor trece pragul sfintei mănăstiri pentru a lua parte la ceremonia de proclamare a sa ca sfânt, cu ziua de prăznuire 3 mai. Evenimentul va fi marcat de prezenţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care va săvârşi Sfânta Liturghie împreună cu mai mulţi membri ai Sfântului Sinod.

Hristos a inviat!

miercuri, 27 aprilie 2011

,, Hristos a inviat! Христос Воскресе! Χριστός Ανέστη! Le Christ est ressuscité ! Crist is arisen! '' in toata lumea

Învierea Domnului, marele praznic al Bisericii şi sărbătoarea întregii creaţii, reprezintă şi punctul de legătură dintre toţi credincioşii ortodocşi de pe toate meridianele pământului, care duminică au cântat într-un glas comun de bucurie "Hristos a Înviat!". În Constantinopol, Rusia, Ieusalim, Serbia şi alte ţări ortodoxe, întâistătătorii acelor Biserici Ortodoxe au sărbătorit Învierea în mijlocul credincioşilor şi au transmis mesajele lor de bucurie şi de pace.


Patriarhul Irineu al Serbiei a condus ceremonia de Înviere în Catedrala patriarhală din Belgrad


Patriarhul Teofil al Ierusalimului oferind Sfânta Lumină de la Mormântul Domnului credincioşilor prezenţi


Patriarhul Kiril a săvârşit Liturghia de Paşti în Catedrala „Iisus Hristos Mântuitorul“ din Moscova


Patriarhul Ecumenic Bartolomeu citind Evanghelia Învierii în noaptea de Paşti la Constantinopol

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, a sărbătorit Învierea Domnului în cartierul Fanar din Constantinopol, locul reşedinţei sale. Înconjurat de ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice, Sanctitatea Sa Bartolomeu a oferit, duminică, la miezul nopţii, Lumina de Înviere credincioşilor prezenţi, printre care au fost şi înalte oficialităţi ale statului elen. Sfânta Liturghie a Învierii a fost oficiată de chiriarh în Biserica "Sfântul Gheorghe", iar la final a rostit un mesaj întregii Biserici în care a subliniat că Învierea Domnului este evenimentul care face pe orice creştin mai responsabil faţă de sine şi de lume şi mai atent la nevoile semenului său. "Hristos a devenit primul născut şi începătură a învierii a întregii lumi şi a întregii creaţii. Pe măsură ce facem experienţa Învierii lui Hristos, complet şi profund în inimile noastre, atunci existenţa noastră va avea o influenţă binefăcătoare asupra umanităţii şi naturii", a spus Patriarhul Ecumenic Bartolomeu.


Mii de credincioşi în Catedrala "Iisus Hristos Mântuitorul"


Cea mai fastuoasă slujbă de Înviere din spaţiul ortodox a fost ţinută de Patriarhul Kiril al întregii Rusii în monumentala Catedrală "Iisus Hristos Mântuitorul" din Moscova. La Sfânta Liturghie au fost prezenţi câteva mii de credincioşi în frunte cu preşedintele ţării, Dmitri Medvedev, şi cu premierul Vladimir Putin, împreună cu familiile lor. Patriarhul Kiril a oferit daruri invitaţilor şi a rostit un mesaj către Biserica Ortodoxă din Rusia, îndemnând la înnoire sufletească şi bucurie. "Învierea lui Hristos este un eveniment unic în istoria lumii şi a devenit, potrivit voii Tatălui, şi începutul învierii noastre personale. Pentru aceasta a venit Mântuitorul în lume, a suferit, a fost răstignit şi s-a ridicat din mormânt, ca fiecare persoană să aibă şansa să treacă prin moarte la înviere, şi nu în mod figurat, ci adevărat, după înţelesul profund al cuvântului. Sfântul Pavel vobeşte clar de acest lucru: "Dumnezeu ne va învia prin puterea Sa". De aceea, praznicul Învierii este sărbătoarea biruinţei vieţii asupra morţii, pentru că Învierea lui Hristos Mântuitorul pentru noi ne-a asigurat nemurirea. Oricâte situaţii dificile am întâlni în viaţa noastră, oricâte temeri încearcă unii să le pună în noi, atitudinea noastră trebuie să fie întotdeauna bucuria şi pacea, căci Hristos a Înviat", a arătat Patriarhul Kiril al Rusiei.


Lumina Sfântă s-a coborât la Ierusalim


Mormântul Domnului din Ierusalim a fost locul spre care gândurile majorităţii creştinilor s-au îndreptat în noaptea de Înviere. Sărbătoarea Învierii Domnului a fost prăznuită în avans la Ierusalim, căci, sâmbătă la prânz a avut loc ceremonia Luminii Sfinte. Patriarhul Teofil al Ierusalimului a intrat singur în cripta bisericii Mormântului Domnului şi a adus de acolo lumina pogorâtă din cer, lumină care vesteşte tuturor Învierea lui Iisus Hristos din morţi. După ce Sfânta Lumină a fost împărţită credincioşilor, pe străzile din Ierusalim a avut loc o procesiune care a dus lumina la toate bisericile din oraş. Anul acesta, la ceremonia Luminii Sfinte a participat şi o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, care, într-un timp foarte scurt, a adus Sfânta Lumină în ţară pentru a fi distribuită tuturor bisericilor. Lumina Sfântă de la Ierusalim a ajuns şi la credincioşii din sudul Dunării, ea fiind primită la Sofia de Patriarhul Maxim al Bulgariei.

Hristos a inviat!

sâmbătă, 23 aprilie 2011

,,INVIAT-AI DIN MORMANT, VIATA TUTUROR ... ''


Învierea Domnului (Anastasis tou Hristou, Ressurrectio Domini) reprezintă centrul de gravitaţie si axa lumii. Ea este baza pe care se sprijină întregul edificiu al religiei creştine, fundamentul credinţei, al spiritualităţii noastre. Cuvântul “Paşti”, “Pasca”, este de provenienţă ebraică, însemnând trecere. La Paşti, evreii îşi aminteau cu sărbătorire de trecerea prin Marea Roşie spre libertatea din pământul făgăduinţei (Canaan). Noi creştinii, serbăm Paştile în amintirea răscumpărării neamului omenesc, prin Patimile, Moartea si Învierea lui Hristos, a Mielului nevinovat si preacurat, Care a luat păcatele lumii, în amintirea mântuirii noastre din robia diavolului si a păcatului. Paştile sunt cea mai veche sărbătoare creştină. Ele au început a fi serbate imediat după Învierea lui Hristos, fiind prăznuite de Apostoli, care au îndemnat pe credincioşi să le serbeze si ei. “Drept aceea, să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii si al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei si ale adevărului” (I Corinteni, 5, 8), spunea Sfântul Apostol Pavel, adresându-se creştinilor din Corint. Praznicul Învierii întrece cu strălucirea solemnităţii serviciului său toate celelalte sărbători ale anului.
Penticostarul începe cu rânduiala de slujbă pentru ziua de Paşti, cu Utrenia Paştilor, care e aceeaşi pentru fiecare zi a săptămânii luminate. Singura deosebire la Utrenia din Săptămâna luminată este că pentru fiecare zi doar laudele (hvalitele) sunt deosebite, restul fiind la fel.
Utreniei din ziua de Paşti îi premerge o mică slujbă de Înviere care începe cu ocolirea bisericii si se face în totalitate în afara locaşului de cult. Această slujbă premergătoare se face numai în ziua de Paşti.
Cea de-a doua rânduială de slujbă din Penticostar, în Săptămâna luminată, si de altfel pentru tot restul Penticostarului este rânduiala Vecerniei. In săptămâna luminată, Vecernia se deosebeşte de la o zi la alta prin stihirile de la “Doamne strigat-am”, care sunt cele de sâmbătă seara de la cele opt glasuri, cu excepţia glasului al şaptelea, pentru fiecare zi fiind rânduite stihirile unui glas, începând cu glasul al doilea, care e la Vecernia din ziua de Paşti si la laudele de luni din Săptămâna luminată. Textele din Penticostar rânduite în vederea sfintelor slujbe de Paşti si din toată Săptămâna luminată si sfintele slujbe realizate pe baza acestor texte sunt izbucniri si revărsări de bucurie, sunt bucuria în acţiune.
La Paşti si în vremea Săptămânii luminate, la Utrenie, Sfânta noastră Biserică nu are nimic altceva de spus decât bucuria izvorâtă din mormântul dătător de viată al Mântuitorului celui ce a înviat. Bucuria aceasta o vestesc si o trăiesc credincioşii si la slujbele înmormântării, când se întâmplă ca o astfel de slujbă să se facă la Paşti si în Săptămâna Paştilor, căci în această săptămână de se va întâmpla să se facă slujbă de înmormântare, în loc de oricare din cele patru slujbe de înmormântare - a mirenilor, a preoţilor si a diaconilor de mir, a pruncilor, sau a călugărilor - se face slujba înmormântării din Săptămâna luminată, care nu este altceva decât Utrenia din ziua de Paşti. Tot Utrenia din ziua de Paşti e si cadrul slujbei de sfinţire a apei, când această slujbă se face în Săptămâna luminată. De observat că la Paşti si în toată Săptămâna luminată, în cuprinsul slujbelor nu se pomenesc păcatele, nici nu se fac cereri de iertare, nici nu se citesc psalmi. Totul e o prăznuire în care apar doar două cereri, amândouă privind o si mai mare angajare în trăirea celor ce ţin de sărbătorire. Astfel, când se înconjoară biserica înainte de începutul Utreniei din ziua de Paşti se cântă, repetându-se stăruitor următoarele cuvinte în care e cuprinsă si o cerere.
“Învierea Ta Hristoase Dumnezeule,îngerii o laudă în ceruri, si pe noi, pe pământ, învredniceşte-ne, cu inimă curată să Te mărim”.
A doua cerere din cuprinsul Utreniei de Paşti priveşte Paştile din veşnicie si trăirea pascală cea mai presus de lume, căci zicem:
“O Paştile cele mari si preasfinţite Hristoase! O, Înţelepciunea si Cuvântul lui Dumnezeu si Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.[6]
Amândouă aceste cereri privesc progresul în trăirea evenimentelor de la Paşti, ele fiind legate de sărbătoarea Sfintei Învieri.


1. Cuvinte de la Paşti despre Paşti

Dintre toate sărbătorile din anul bisericesc, în Ortodoxie, Paştile sunt singura sărbătoare la care se fac afirmaţii despre sărbătoarea însăşi. Numai la Paşti, în timpul slujbei, sunt cuvinte despre Paşti. Numai la Paşti sunt exclamaţii despre Paşti, care se intercalează în atmosfera de bucurie specifică Paştilor. Astfel una din cântările de la slujba de Paşti se ocupă în chip deosebit de Paşti, căci glăsuieşte:
“Paştile cele sfinţite,Paştile cele nouă si sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele cinstite, Paştile Hristos Izbăvitorul, Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă porţile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii, astăzi nouă s-au arătat”.
Intr-o altă stihiră din aceeaşi serie, se adaugă în acelaşi sens:
“Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile; Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit; Paştile cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm; O Paştile, izbăvire de întristare!”
Ne sunt cunoscute apoi si afirmaţii ca acestea: “Paştile lui Dumnezeu cele mântuitoare”, “Paştile cele veşnice”, “Paştile cele curăţitoare”.
Şirul acestor cuvinte de la Paşti despre Paşti începe cu exclamarea: “Paştile Domnului, Paştile”! si cu lămurirea: “Că din moarte la viată si de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă”.

Lumina Învierii Domnului Hristos si toate bucuriile ce ţin de ea sunt fireşti si de sine înţelese în ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm si să ne veselim într-însa. Cu toate acestea la slujba de Paşti ni se fac si nişte chemări speciale dându-ni-se si unele îndemnuri înmulţitoare de bucurie si întăritoare de suflete. Ne sunt cunoscute tuturor cuvintele de chemare:
“Veniţi să bem băutură nouă, făcută cu minune, nu din piatră stearpă, ci din mormântul lui Hristos, carele a izvorât izvorul nestricăciunii, întru carele ne întărim”.
O invitaţie asemănătoare ni se face la slujba de Paşti când ni se spune:
“Veniţi în ziua cea vestită a Învierii, să ne împărtăşim din rodul cel nou al vitei, din dumnezeiască veselie, si din Împărăţia lui Hristos, lăudându-L pe Dânsul, ca pe un Dumnezeu în veci”.
Tot aici pot fi amintite si îndemnuri ca: “Popoare să ne luminăm”, sau “Să ne curăţim simţirile si să vedem pe Hristos”, ori “Să mânecăm cu mânecare adâncă si în loc de mir cântare să aducem Stăpânului”, sau “Să ne apropiem purtători de lumină de Hristos”, care pot fi socotite si ca îndemnuri si chemări ce ni se fac la Paşti pentru Paşti.

Hristos a inviat!

vineri, 22 aprilie 2011

Sfanta si Marea zi Sambata

Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar săptămâna mare este cea mai importantă; şi iarăşi săptămâna mare culminează cu Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă. Se numeşte săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că de-a lungul ei s-au săvârşit, şi mai cu seamă azi, minunile mari şi mai presus de fire şi faptele neobişnuite ale Mântuitorului nostru.

Căci, după cum la întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârşind toate lucrurile, şi în urmă, în ziua a şasea, a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui şi a sfinţit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă, tot aşa şi la facerea lumii celei spirituale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea a creat din nou pe omul stricat şi, înnoindu-1 iarăşi prin Crucea cea de viaţă purtătoare, S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârşită, de toate lucrurile Lui, dătătoare de viaţă şi mântuitoare. Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc Se pogoară şi în iad. Sufletul a fost despărţit prin moarte de trup şi 1-a dat în mâinile Tatălui.

Tot Tatălui I-a dat şi propriul Său sânge, fără să-I fie cerut; iar sângele Lui a fost preţ de răscumpărare pentru noi. Sufletul Domnului n-a fost ţinut în iad ca sufletele celorlalţi sfinţi. Cum putea, oare, să fie ţinut, o dată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalţi drepţi, nimic din păcatul strămoşesc? Dar nici duşmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpăraţi, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele Lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-L ia chiar pe Dumnezeu? Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupeşte în mormânt şi cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul.

A fost împreună cu tâlharul în rai; a fost şi în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. într-un chip mai presus de fire Hristos Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărăţind împreună cu Duhul. Era pre­tutindeni; Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit şi stricăciune, adică despărţirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înţelesul unei putreziri a trupului şi o nimicire desăvârşită a mădularelor. Iar Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, astupând cu o piatră intrarea mormântului. în adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat şi i-au spus: «...Ne-am adus aminte că înşelătorul acela a spus pe când trăia că după trei zile se va scula.

Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să porunceşti să se întărească mormântul cu ostaşi». Dacă este un înşelător, pentru ce, iudeilor, I-aţi ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos: «Mă voi scula»?. Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreşit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiţi de judecată! Nu ştiau că ceea ce făceau în sprijinul lor, o făceau împotriva lor! Pilat a dat poruncă, şi ei împreună cu o ceată de ostaşi au întărit mormântul şi l-au şi pecetluit. Şi s-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială învierea Domnului, o dată ce erau străine şi paza şi pecetea. Dar deodată iadul se strânge şi se cutremură, când simte puterea mai tare a Domnului; şi după puţină vreme S-a sculat Hristos, piatra cea tare şi din capul unghiului, şi a scos pe cei ţinuţi din veac din iad.
Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, Amin.

Hristos a inviat!

joi, 21 aprilie 2011

Sfanta si Marea zi Vineri

Încă de la Vecernie, imologia acestei dumnezeieşti zile e o imnologie a durerii şi a suferinţei celei mai mari şi mai desăvârşite.

Niciodată nu am ştiut să vorbesc deplin despre moartea Domnului şi nici nu cred că o să pot să fac aceasta vreodată.

Dar când a fost vorba de Sfânta Sa Răstignire – datorită puhoiului de sentimente din inimă – am vorbit mai mult despre dragostea Lui – căci asta mă linişteşte cu totul – decât despre moartea Lui.

Moartea Sa este iubirea Lui pentru noi şi asta mă linişteşte. Pentru că niciodată nu L-am văzut pe Domnul ca murind „pur şi simplu”, ci întotdeauna L-am văzut murind pentru noi.

De aceea, înţelegerea imnologiei aferente acestei zile ne este apropiată foarte mult, deoarece, în prim plan – după cum am mai spus – e iubirea Lui pentru oameni.

Prima stihiră, subliniază dimensiunea cosmică a răstignirii Domnului:


„Toate au pătimit împreună cu Tine,

Cel ce ai zidit toate…”[1].



Pentru că în viziunea Sfinţilor imnografi, suferinţa supremă înspăimântă prin curăţia şi suportarea unică a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat.

Cosmosul, „toată făptura, s-a schimbat de frică”[2], de o frică a „înţelegerii”.

Tocmai de aceea se poate vorbi şi de împreună-pătimire, deşi e foarte tainică, foarte specială această realitate.

Întreaga zidire a lui Dumnezeu s-a „schimbat la faţă” de frică, dar văzând că El Se supune, s-a supus şi ea, pătimind, suferind, împreună cu Ziditorul ei.

Într-o înțelegere profundă a realității ontologice a umanității, omul decăzut a fost mărturisit ca unul, care „alăturatu-s-a dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 12, 21).

Aici acest lucru este foarte observabil, deoarece zidirea neraţională a fost mult mai sensibilă şi mai receptivă la dumnezeieştile Sale Patimi, decât oamenii înşişi, care I le-au provocat.

Invectivele Sfinţilor imnografi la adresa răstignitorilor Domnului trebuie privite prin această prismă: oamenii au fost mai nesimțitori și mai răi cu Domnul decât firea nerațională.

Pentru ei, aceştia sunt „poporul cel nelegiuit şi nedrept”[3], oameni „fără de lege”[4], „călcători de lege[5]”, „popor nerecunoscător”[6], deoarece s-au arătat a fi ne-oameni, mai răi decât oricine.

În stihira glas 2, care urmează, se spune:


„Făcătorul lumii S-a dat în mâinile

celor fără de lege şi S-a înălţat pe

lemn Iubitorul de oameni, ca să

scoată din iad pe cei legaţi”[7].


Să îi scoată pe cei care erau legaţi peste puterea şi voinţa lor.

Se accentuează moartea din voia liberă a Domnului. El a dorit ca să Se răstignească pentru noi!

De aceea S-a şi dat în mâinile păcătoşilor. El a murit pentru noi şi „a schimbat astfel conţinutul morţii, făcând-o dintr-o extremă golire de existenţă, prin despărţirea de Dumnezeu, şi drept urmare dintr-o destrămare a trupului, într-o pătrundere deplină în Dumnezeu, izvorul vieţii”[8].

Dar Părintele Dumitru merge şi mai departe: „…această moarte a Lui este cauza de temelie a iertării noastre.

El ne are pe toţi uniţi cu umanitatea Sa în ipostasul Său şi de aceea moare pentru toţi sau înnoieşte în fundamentul ei firea noastră a tuturor, unită cu a Lui în ipostasul Lui, având să ne însuşim doar şi personal ceea ce avem toţi virtual în firea lui Hristos, Care a murit pentru toţi, deci pentru păcatele tuturor şi a înviat pentru a pune în firea Lui în viaţă, învierea virtuală a tuturor”[9].

Valoarea, eficienţa soteriologică a Jertfei Domnului este infinită şi permanentă. Tocmai de aceea, ea rupe toate legăturile Iadului. Iadul e dezarmat, deoarece se vede neputincios în faţa Jertfei de pe Cruce, deoarece pe Cruce e Mielul lui Dumnezeu, Care absolvă păcatele oamenilor.

Jertfa Sa e o înălţare pe Lemnul prea sfânt dar şi o aducere de Sine a Fiului, conformă cu voinţa iubitoare a Tatălui, care este şi a Fiului, deoarece se produce „dintr-o desăvârşită dragoste pentru alţii şi pentru Dumnezeu”[10].

Dar pentru că Cel ce Se aduce Jertfă fără de prihană, este „Fiul lui Dumnezeu, sau tot ce poate fi mai scump lui Dumnezeu Tatăl; prin aceasta primeşte, ca răspuns, toată iubirea, pe care o poate primi un Fiu de la Tatăl Său, pe seama umanităţii Sale, prin care Se aduce Jertfă şi a umanităţii tuturor pentru care Se aduce”[11].

Deşi primele 4 stihiri au fost discutate anterior, reluarea lor, din perspectiva sensului Jertfei Domnului, ni s-a părut relevantă, pentru că nuanţarea continuă a imnologiei noastre trebuie să fie scopul vieţii teologilor ortodocşi.

Avem nevoie, în mod continuu, de aprofundări ale imnologiei ortodoxe, pentru că, la fiecare slujbă, noi cântăm aprofundând înţelegerea lor şi impropriindu-ne aceste înţelegeri teologice.

Celelalte trei stihiri de dinainte de vohodul cu Sfânta Evanghelie ilustrează puterea iubirii Sale în comparaţie cu chinurile suportate.

Chinurile Lui sunt „fără dreptate”[12]. Iertarea Lui întrece răutatea lor, pentru că El doreşte ca ei să se mântuiască întru El.

Deşi, ca Stăpân al făpturii, putea să-i nimicească imediat – după o gândire trupească, setoasă de răzbunare – Domnul smereniei îi iartă imediat şi, mai mult decât atât, Se roagă Tatălui pentru ei, pentru păcatul neştiinţei lor.

Oricărei pătimiri a Domnului, Sfântul imnograf îi alătură o facere de bine a lui Dumnezeu față de oameni. Alăturările sunt tulburătoare şi zdrobesc inimile ascultătorilor. Acest stil al interferenţei planurilor e foarte convingător şi propedeutic.

Rănile suportate de Domnul sunt „în locul tămăduirilor”[13], deoarece i s-a răspuns celei mai mari iubiri cu o imensă ură depersonalizantă.

Alăturările care privesc planul divin, vizează crearea lumii, plouarea manei în pustie, răscumpărarea oamenilor prin opera Domnului, minunile Sale, dar şi necunoaşterea fiinţei dumnezeieşti, atotştiinţa dumnezeiască, atotputernicia dumnezeiască şi Judecata de apoi.

Aceste teme nu sunt căutate în mod expres de Sfinţii imnografi, ci ele sunt cerute, în compoziţia imnografică, de o alăturare pe potrivă, de un contraargument adus Pătimirilor Sale.

Odată cu stihirile podobnice ale stihoavnei, încep elementele care descriu îngroparea Domnului.

Se merge de la Pătimiri la punerea în mormânt, pentru că imnologia Triodului nu pune accentul pe Cruce, ca punct ultim, ci vede în ea numai o etapă a drumului spre învierea Sa din morți.

Contemplarea în sine a morţii Domnului, ruptă de învierea Sa din morți, e străină sensibilităţii ortodoxe, deoarece Domnul nu a murit, pentru ca să ne arate că poate muri, ci pentru ca să ne dea puterea învierii întru El.

Din acest motiv, Părintele Profesor Dumitru Popescu putea scrie, împotriva celor ce atacă, în mod nedrept, „definiţia Calcedonului”, cum că: „hristologia răsăriteană (…) poate ţine împreună, dincolo de orice oscilaţii apusene, hristologia de sus şi hristologia de jos, în faptul că Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască, adică în legătura internă dintre răscumpărare şi persoana lui Hristos”[14].

Pentru că Hristos Domnul a venit să restaureze firea umană prin moartea şi învierea Sa, imnologia ortodoxă a văzut moartea Domnului ca pe o biruinţă desăvârşită asupra morţii, a păcatului şi a diavolului, dar proiectată în ambianţa învierii Sale şi a bucuriei dumnezeieşti.

Astfel, îngroparea Sa nu ascunde trupul Domnului în mormânt, pentru a fi uitat desăvârşit, ci ea dezbate realitatea trupului Său dar, mai ales, nestricăciunea trupului dumnezeiesc, conform cu versurile stihirii următoare:


„Când Te-ai pogorât de pe lemn, mort,

cel din Arimateea pe Tine, viaţa tuturor,

cu smirnă şi cu giulgiu Te-a înfăşurat,

Hristoase, şi cu dragoste s-a îndemnat

a săruta, cu inima şi cu buzele, trupul

Tău cel nestricat. Însă fiind cuprins de

frică, se bucura strigând către Tine:

Slavă smereniei Tale, Iubitorule de oameni!”[15].


Trupul Domnului n-a suferit stricăciune, deoarece – după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin – „trupul Domnului …s-a îmbogăţit cu activităţile dumnezeieşti, în virtutea unirii prea curate cu Cuvântul, adică după ipostasă, fără să sufere vreo pierdere însuşirile cele fireşti”[16].

Acest fapt este încă un argument al existenţei unirii ipostatice în persoana Domnului Hristos. Dacă firea Sa umană n-ar fi fost unită şi după moarte cu dumnezeirea Sa ar fi fost vorba de un trup firesc. Dar în cazul Lui, sfântul Său trup,rămâne în afara putreziciunii, pentru a arăta viitorul omenirii prin învierea cea de apoi[17].

În a doua stihiră a stihoavnei avem o imagine revelatoare a Iadului. Ni se prezintă un Iad călcat în picioare de către puterea dumnezeirii Domnului Iisus Hristos.

Această stihiră şi cea pe care am analizat-o anterior, încep să vorbească de ipostaza împărătească a vieţii Mântuitorului lumii.

Tocmai de aceea, creionarea persoanei Sale nu se mai face în termenii chenozei, ci ai preamăririi umanității Sale.

În planul de sus – în planul istoriei – e prezentată îngroparea umilă a trupului Său, dar în planul eternităţii Iadului vigoarea şi puterea duhovnicească a sfântului Său suflet, unit cu dumnezeirea Sa, e arătată prin nimicirea forţei Satanei:


„Iadul cel cu totul de râs văzându-Te s-a

îngrozit, zăvoarele s-au sfărâmat şi porţile

s-au zdrobit, mormintele s-au deschis, morţii

au înviat”[18].



În comparaţie cu o problematizare literară, imaginea Iadului în Ortodoxie pune accentul pe faptul prezenţei lui Hristos în Iad şi nu pe „metamorfozarea” Iadului.

Iadul păleşte în faţa razelor dumnezeirii Sale, deoarece „transparenţa Duhul Sfânt este nespusul cel mai uimitor”[19] al acestei imersiuni vizuale.

Iadul devine ceva de râs, deoarece s-a speriat de măreţia Sa, dând drumul morţilor ca să învie.

Însă tot în această stihiră, numai Adam e desemnat ca cel care se bucură, făcând să se înţeleagă de fapt, că numai cei Drepţi au înviat.

Intrăm aici pe un teren minat, deoarece rezolvarea problemei a fost privită din mai multe unghiuri.

O primă direcţie, porneşte de la I Petru.

La I Petru 3, 18-19, se spune, că Domnul, „omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul… S-a coborât (cu sufletul Său la Iad – n.n.) şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” şi aceasta s-a făcut, „ca să fie judecaţi oamenii, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu cu duhul” (I Petru 4, 6) şi, în concluzie, s-a stipulat ideea mântuirii tuturor celor din Iad.

Sfântul Ioan Damaschin dedică capitolul al 29-lea, din cartea a 3-a a Dogmaticii sale, pogorârii la Iad a Domnului şi în acesta el susţine, la o primă vedere, „mântuirea tuturor celor din Iad”:

„Sufletul îndumnezeit se pogoară în Iad, ca după cum celor de pe pământ a răsărit Soarele dreptăţii, tot astfel să strălucească lumină şi celor de sub pământ şi care stau în întuneric şi în umbra morţii; ca după cum a binevestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiţi, vedere celor orbi, şi celor ce au crezut a devenit pricina mântuirii veşnice, iar celor care n-au crezut mustrare a necredinţei, tot astfel şi celor in Iad. Pentru ca Lui să se plece tot genunchiul celor cereşti, celor pământeşti şi celor dedesubt. Şi astfel a slobozit pe cei legaţi din veci şi iarăşi a revenit dintre morţi, deschizându-ne calea către înviere”[20].

Ideea de la care pleacă această abordare teologică e aceea de a se da „şanse egale” celor din Iad cu cei care au auzit cuvintele Sale pe pământ. Aceia nu le-au putut auzi şi ipostatic, mai înainte ca să moară trupeşte, de aceea „se cuvenea” ca şi ei să consimtă sau nu cu cele propovăduite de către El.

Părintele Ioan Bria e de partea acestei direcţii, fapt pentru care scrie următoarele: „Iisus, cu sufletul îndumnezeit, a coborât la Iad pentru a arăta că lumina Sa acoperă şi pe cei ce şedeau în întunericul şi în umbra morţii, şi pentru a elibera pe cei robiţi. Iisus Hristos, Care acceptă voluntar moartea pe cruce Îşi asumă până la capăt realitatea umană în aspectele ei cele mai negative şi însăşi confruntarea cu diavolul acolo unde acesta şi-a făcut sălaşul şi şi-a întins stăpânirea, adică în împărăţia morţii. El coboară ca un Împărat şi anunţă victoria veşnică asupra morţii şi a Satanei, nu numai pentru cei «drepţi», ci pentru toţi, credincioşi şi necredincioşi”[21].

Dar direcţia aceasta (forţat întemeiată pe citatele scripturale prezentate de mărturia Sfântului Ioan Damaschin – pe care o vom explica mult mai propriu – şi pe baza altor mărturii post-apostolice din scrierile Sfântului Ignatie Teoforul şi ale Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, peste care vom trece), stă în contradicţie cu câteva aspecte ale învăţăturii despre îndreptare din punct de vedere ortodox.

Mizându-se pe „reconvertirea” Iadului la vederea Mântuitorului Hristos, se uită faptul, că păgânii şi evreii se puteau mântui – primii, îndeplinind legea morală naturală iar ultimii, împlinind cerinţele Revelaţiei supranaturale, potrivit cu Romani 2,12[22] – dar şi de faptul, că pocăinţa e doar în timpul vieţii şi nu după moarte.

Făcând din Iad, din împărăţia răului, o „lume” unde se poate propovădui binele mântuitor – aidoma lui Dante[23] în Divina Comedie[24] sau Goethe[25] în Faust[26] sau aidoma „Iadului” catolic, care este desfiinţat de „purgatoriu”, pentru cei care-şi permit „graţierile” papale – această direcţie de interpretare sugerează ideea, că şi Iadul lui Satana e tot atât de bun pentru propovăduirea mântuirii, fapt pentru care s-ar dori şi astăzi o „eclipsare” a valorii faptelor şi a credinţei, ca şi necredincioşii să fie socotiţi „credincioşi” post-mortem.

Este evidentă ieşirea în afara graniţelor gândirii ortodoxe, printr-un „umanitarism” deplasat, susţinut însă pe realitatea pogorârii la Iad a lui Hristos, cu sufletul Său îndumnezeit.

Sfântul Ioan Damaschin, în capitolul prezentat integral mai sus, arată că Mântuitorul Hristos S-a pogorât cu sufletul Său îndumnezeit la Iad – conform cu Isaia 9, 1[27] – ca să strălucească lumina dumnezeirii Sale şi celor din Iad, dar asta nu înseamnă că a venit să-i facă şi pe „necredincioşi” fii ai Raiului, ci doar să ridice din Iad, pe cei care au murit crezând în El şiÎl așteptau să vină, pentru că, celorlalţi, „celor care n-au crezut, (le este pregătită n.n.) mustrarea necredinţei, tot astfel şi celor din Iad”[28].

Când Sfântul Ioan afirmă, că Domnul „a slobozit pe cei legaţi din veci”[29], raportarea la Filipeni 2, 10[30] trebuie înţeleasă în sensul, că vor îngenunchea în faţa Domnului toţi cei care vor vrea să îngenuncheze şi nu că vor îngenunchea forţat toate făpturile create de Dumnezeu.

Satana şi necredincioşii vor îngenunchea, în sensul că vor fi învinşi şi umiliţi de către iubirea şi puterea lui Dumnezeu şi nu în sensul, că vor dori să îngenuncheze, adorându-L şi supunându-I-se Lui.

A doua direcţie – de fapt şi cea ortodoxă – este susţinută de Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile la Matei, unde părerea teologică, cum că „toţi cei din Iad au fost mântuiţi” e caracterizată de acesta drept: „învăţătură băbească şi basm iudaic”[31].

„Dacă prin pogorârea Lui la Iad” – spune Sfântul Ioan – „ar fi slobozit pe toţi păcătoşii de dinainte de venirea Lui, pentru ce atunci spune Domnul: «Mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei»”[32], pentru ca, mai apoi, să conchidă: „Era cu putinţă să se mântuiască şi atunci, chiar dacă n-au mărturisit pe Hristos. Pe vremea aceea nu li se cerea aceasta, ci să nu slujească idolilor şi să cunoască pe adevăratul Dumnezeu”[33].

De partea Sfântului Ioan Gură de Aur va fi şi Sfântul Simeon Noul Teolog, care în prima sa Cuvântare morală va scrie: „coborând în Iad, Hristos a eliberat din legăturile veşnice sufletele Sfinţilor ţinuţi acolo şi le-a înviat, aşezându-le în loc de odihnă şi de lumină neînserată, dar trupurile lor încă nu, ci le-a lăsat în morminte până la învierea de obşte”[34].

Din acest motiv, icoana pogorârii la Iad a Domnului – adevărata icoană ortodoxă a învierii Sale – îi arată pe Drepţii Vechiului Testament, în frunte cu Protopărinţii Adam şi Eva, ca pe cei scoşi din mormintele lor de către mâinile iubirii de oameni a lui Dumnezeu, scoși de la moarte la viaţă şi de la întristare la bucurie neîncetată.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae subscrie învăţăturii dreptmăritoare a Sântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Ioan Damaschin – dacă e înţeleasă în mod autentic – şi a Sfântului Simeon Noul Teolog, scriind următoarele:

„Lui Iisus I se atribuie coborârea la Iad şi din motivul că El a scos din Iad sufletele celor ce au murit cu credinţă în El, dar erau ţinute totuşi în solidaritatea sufletelor condamnate, în virtutea faptului că legea morţii, ca trecere spre Iad, nu fusese sfărâmată.

Iisus nu le-a scos printr-o acţiune pur exterioară, pentru că credinţa în care au murit le dădea certitudinea mângâietoare că vor scăpa şi o putere de înălţare spirituală, care singură s-a pus în lucrare când a apărut Iisus în faţa lor.

Totuşi, scăparea lor nu se putea realiza până nu Se arăta Mântuitorul în strălucirea Lui biruitoare, vestind prin aceasta că legea pedepsei universale a fost înlăturată.

Iisus, ca Mântuitorul tuturor oamenilor care au crezut sau vor crede în El, trebuie să Se ducă să vestească şi celor din Iad care au murit întru credinţă că sunt mântuiţi, să le ducă rodul mântuirii Sale”[35].

Aşa că raportarea mântuirii la toţi cei din Iad, prin pogorârea Mântuitorului la Iad, este tot atât de falsă, ca şi apocatastaza origenistă, deoarece micşorează, în mod neadevărat, dreptatea dumnezeiască pentru a vorbi despre „îngăduinţă” inexistentă.

În a treia stihiră a stihoavnei avem o altă privire duală a realităţii morţii şi îngropării Mântuitorului Hristos, deoarece, pe când trupul Său ni se prezintă ca fiind „închis în groapă”[36], despre firea dumnezeirii Sale ni se mărturisește că este de „necuprins” şi „nemărginită”.

Insistându-se pe inseparabilitatea dintre trupul mort al Domnului şi sufletul Său unit cu dumnezeirea, Sfântul imnograf ne prezintă, de fapt, realitatea întrupării Domnului Hristos, deoarece „Hristos…nu posedă un ipostas omenesc, care să fie, precum al nostru, particularizat şi distinct în raport cu toate fiinţele din aceeaşi specie sau din specii diferite, ci ipostasul Cuvântului, (este) comun şi inseparabil atât faţă de firea Sa (umană) cât şi faţă de firea Sa (divină)”[37].

Pentru că „omenitatea lui Hristos nu posedă ipostas propriu”[38], trupul Domnului, cât a stat în mormânt, nu a fost separat de sufletul Său unit cu dumnezeirea.

De aceea nu putem vorbi de o alterare a prea curatului Său trup şi nici de o părăsire a Lui de dumnezeire, deoarece am vorbi de un nestorianism clar evidenţiat.

Deşi cu trupul este mărginit la groapa în care fusese pus, firea Sa dumnzeiască nu este cuprinsă de nimeni şi de nimic şi prin aceasta „deşartă”, scoate „toate împărăţiile Iadului”[39].

Urmând ideii prezentate mai sus, cum că numai Drepţii au fost izbăviţi din Iad, prin venirea Domnului acolo, „împărăţiile Iadului” sunt Drepţii, care şi-au stăpânit trupurile prin virtuţi şi care au trebuit să stea acolo după moarte, pentru că nu venise Domnul să înfiinţeze „ordinea eternităţii fericite a sufletului, adică Raiul”[40] şi nu pentru că meritau locul osândei.

Ei erau „împăraţii” şi nu „robii” Iadului. Venind în Iad la aceştia, Domnul Hristos „experiază puterea ce I Se dă de Dumnezeu (şi de Sine Însuşi ca Dumnezeu), înviindu-L (Fapte 2, 31)” dar, în acelaşi timp, face din Iad un „loc de experienţă a puterii lui Dumnezeu”[41].

El vine în Iad ca un Împărat la „împăraţii” Vechiului Testament, la Drepţii care crezuseră în El şi care aşteptau, cu mare ardoare, venirea Lui în trup.

El Se coboară în Iad nu ca să suporte chinurile Iadului, ci – după cum spunea Părintele Preofesor Dumitru Stăniloae – „pentru ca moartea Lui să nu pară iluzorie oamenilor”[42], deoarece „învierea, ca fapt în adâncime şi în spirit, s-a petrecut exact în timpul morţii”[43], fapt pentru care, „această înviere cu trupul Său s-ar fi putut înfăptui îndată după moarte”[44].

El a „încuiat cămările morţii”[45], spune stihira de care ne ocupăm. Moartea nu mai ţine pe cei credincioşi cu de-a sila, ci ei trec „de la moarte la viaţă (In 5, 24).

Tocmai de aceea, „ai învrednicit şi această Sâmbătă binecuvântării dumnezeieşti şi slavei şi luminii Tale”[46], pentru că Domnul a desfiinţat moartea şi a biruit Iadul prin coborârea Sa la Iad şi prin învierea Sa dintre cei morţi.

Ultima stihiră a stihoavnei scoate în evidenţă smerenia Domnului. Puterile cereşti, văzând clevetirea Lui, „s-au spăimântat”[47] de a Sa îndelungă răbdare, însă văzând că toate acestea le-a răbdat pentru mântuirea noastră, ele s-au bucurat slăvindu-L pe Dumnezeu.

E demn de remarcat faptul, că imnologia noastră ortodoxă foloseşte pentru caracterizarea stării Puterilor Cereşti, vizavi de Patimile Domnului, numai forma verbală: „s-au spăimântat”.

Cuviinţa acestei forme lingvistice însă, e cea mai proprie pentru a desemna starea de a fi a acestora, deoarece „spaima” lor are în vedere, în primul rând, măreţia Cuvântului întrupat şi nu nebunia oamenilor, care nu-şi cunosc/recunosc Stăpânul.

Stihira glas 5, de la Slavă…Şi acum…e un imn al Prea Curatei Maici, care asistă la îngroparea Fiului şi a Dumnezeului ei.

În acesta, Sfinţii Iosif şi Nicodim, nu ştiu cum să îngroape mai bine pe Dumnezeul lor, fapt pentru care Îl întrebă pe Domnul:


„Cum Te voi îngropa Dumnezeul meu?

Sau cum Te voi înfăşura cu giulgiuri?

Sau cu ce mâini mă voi atinge de trupul Tău

cel nestricat? Sau cu ce cântări voi cânta

ducerii Tale de aici, Îndurate?”[48].


Este evidentă adoraţia lor dar şi sentimentul că ei participă la înmormântarea Lui. Deşi Îl văd şi în dimensiunea Sa dumnezeiască, totuși sunt nevoiţi să accepte faptul, că Îl îngroapă pe Cel „gol” şi că trebuie să-L îngroape ca pe un Dumnezeu.

Aceste imne – deşi, poate, nu ne aşteptam – scot în evidenţă foarte mult divino-umanitatea Mântuitorului Hristos.

Pe de o parte, El este Cel îngropat iar, pe de altă parte, „Hristos putrejunii S-a arătat străin”[49], deoarece El era şi Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

După cele două tropare ultime – „Iosif cel cu bun chip…” şi „Mironosiţele femei…”, din care am citat mai sus – în planul imnografic avem slujba Pavecerniţei iar în cadrul ei canonul „lui Simeon Logofătul”[50], pe care putem să-l denumim: un preambul al Prohodului.

De fapt, în însemnarea de deasupra canonului, acesta e denumit şi: „Canonul pentru Răstignirea Domnului şi plângerea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu”[51].

Acest „Simion Logofătul” – aşa cum e numit în Triodul românesc – este, în realitate, Sfântul Simeon Metafrastul – potrivit cercetării întreprinse de ieromonahul Makarios Simonopetritul[52] – iar canonul său e format din 42 de imne, după tiparul clasic de nouă cântări.

Cuprinsul canonului e un plâns şi o rugăciune continuă a Prea Curatei Maici. El e o zugrăvire a sfintelor şi dumnezeieştilor ei simţăminte şi suferinţe sufleteşti şi trupeşti. E tot ce poate fi mai frumos şi mai desăvârşit, într-o inimă de Mamă Fecioară, care a născut pe Fiul lui Dumnezeu.

Derularea evenimentelor începe cu prezentarea Fiului ei pe Cruce şi cu exprimarea suferinţei ei copleşitoare la vederea Lui.

În discursul Maicii, El este Cel care tace, Cel care nu „dă cuvânt”[53]. Pentru că El e „bucuria şi…veselia”[54] lumii, Prea Sfinţia sa suferă „zdrobită de durere”[55], deoarece nimeni nu-L poate înlocui în inima sa.

Aceste lucruri sunt prezentate de cântarea întâia, pentru că a treia cântare a canonului e o rememorare a naşterii Domnului de către Prea Curata Sa Maică, o aducere aminte a ei, care se sfârşeşte prin cântarea-exclamaţie:


„Iată, Lumina mea cea dulce,

nădejdea şi viaţa mea cea bună,

Dumnezeul meu a apus pe cruce…”[56].


Rememorarea sa însă are conotaţii dogmatice, deoarece Cel răstignit pe cruce, e Cel născut dintr-însa, fără de păcat iar ea este cea care garantează, că Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a răstignit pe cruce pentru noi.

Fără Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu nu-şi poate explica asumarea, la nivel ipostatic, a umanității Sale iar Sfântul Simeon a ştiut aceasta foarte bine.

Tocmai de aceea, a pus-o pe Maica Sa ca să vorbească despre El, pentru a face credibile tuturor – încă o dată – întruparea şi răstignirea Domnului.

În a patra cântare, El e „Soarele cel neapus”[57] – din cauza dumnezeirii Sale – dar, în acelaşi timp, este şi Cel al cărui trup, Sfântul Iosif din Arimateea îl primeşte, „rănit şi fără slăvire”[58] de la Pilat.

Prezentarea, deşi succintă, e o concentrare de sentimente evlavioase, dumnezeiești.

În a 5-a cântare, Sfinţii Iosif şi Nicodim iau prea curatul trup al Domnului şi cu adoraţie multă îl sărută, suspinând şi oftând, pe când Maica cea prea iubitoare îl pune pe genunchi, „rugându-L cu lacrimi şi sărutându-L cu amar”[59].

Deşi vorbesc despre un mort, I se roagă ca Fiului lui Dumnezeu, pentru că moartea Lui nu le-a putut distruge credinţa în dumnezeirea Lui.

Cea care, până acum, Îl avea pe El ca pe „o nădejde şi o viaţă…întru lumina ochilor”[60], acum e plină de „dureri şi necazuri şi suspine”[61], deoarece Hristos era, „umilinţa divină întrupată, Acela în Care Dumnezeu Şi-a revelat odată pentru totdeauna, slava Lui ca umilinţă şi umilinţa Lui ca slavă”[62].

În a 6-a cântare, Prea Curata Maică ar fi vrut să moară împreună cu Fiul Ei, pentru că:


„…nu pot răbda să Te văd

mort fără suflare”[63].


Iubirea ei ar fi vrut să meargă după El şi în moarte, după cum fusese în întreaga viaţă, pentru că ea „este cea dintâi care împlinise voia Părintelui ceresc, transmisă prin Arhanghel, când a spus: «Iată Roaba Domnului» şi: «Fie Mie după cuvântul tău» (Lc. 1, 38)”[64].

Ea nu „nădăjduia” să-L vadă mort pe cruce. Tocmai de aceea: „mă mir şi plâng”[65].

Moartea Sa este un apus pentru ea: „că ai apus, Fiul Meu, de la ochii mei”[66], deşi dumnezeiescul Lui trup se afla chiar în braţele ei.

Nevoia ei intimă, ca El să fie viu, este, de fapt, leit-motivul canonului, cât şi al Prohodului Domnului, de care ne vom ocupa în capitolul următor.

Condacul pe glas 8 exprimă credinţa adâncă a Maicii Prea Curate: „Deşi rabzi răstignire, Tu eşti Fiul şi Dumnezeul Meu”[67].

Ea L-a născut ca Fiu dar cu conştiinţa că e Fiul lui Dumnezeu şi această conştiinţă, că e Născătoare de Dumnezeu, nu i-a fost întunecată de vederea Lui pe cruce.

Pentru că icosul a mai fost dezbătut, cântarea a 27-a e o cerere şi mai stăruitoare a Prea Curatei Maici de a se pogorî „în Iad”[68], împreună cu El, cu Stăpânul.

Exprimându-şi credinţa în locul unde mergeau sufletele după moarte până la învierea Domnului, Prea Curata Maică ne arată unde e Stăpânul şi în ce calitate trebuie să Îl receptăm: aceea de Învăţător.

Pentru că ea le spune femeilor Mironosiţe:


„Plângeţi împreună cu m ine şi vă

tânguiţi amar, că iată Lumina mea cea dulce

şi Învăţătorul vostru Se dă mormântului”[69].


Cântarea a 28-a e o transpunere imnică a iubirii Sfântului Iosif şi a nedumerii lui în ceea ce priveşte modul îngropării Domnului, pe când imnul de la Şi acum… e un cuvânt al Stăpânei noastre, în care aceasta promite:


„Nici de la mormântul Tău

nu mă voi scula, Fiul meu, nici a

izvorî lacrimi nu voi înceta, până

ce şi eu mă voi pogorî în Iad; că

nu pot răbda despărţirea Ta, Fiul meu”[70].



A 9-a cântare – în afară de primul imn – lasă loc de rugăciune Sfântului imnograf, care se închină Stăpânului celui milostiv dar care aşteaptă şi învierea Lui.

Pe acest ton ambivalent terminăm şi noi discutarea formelor imnice ale acestei zile.



Concluzii:


În această zi, moartea Fiului lui Dumnezeu transformă moartea în viaţă. Iadul e dezarmat şi învins de jertfa Domnului de pe cruce, iar trupul Domnului în mormânt rămâne nestricat, arătând învierea cea de apoi.

Mântuitorul Se coboară cu sfântul Său suflet, unit cu dumnezeirea, în Iad, şi ridică de acolo pe cei Drepţi.

Moartea cu trupul a Domnului nu produce separarea sufletului Său de trup, deoarece firea umană este enipostaziată în ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul.

Moartea şi îngroparea Domnului au fost reale, iar Prea Curata Maică și-a îngropat Fiul şi Dumnezeul cu lacrimi şi cu zbucium mare.

Iubirea Fiului lui Dumnezeu trece prin moarte pentru ca să ne mântuiască pe noi, desfiinţând moartea în trupul Său.

[1] Triod, ed. cit., p. 638.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 639.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 638.

[8] Părintele Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor…, vol. II, op. cit., p. 142.

[9] Idem, p. 143.

[10] Idem, p. 151.

[11] Idem, p. 151-152.

[12] Triod, ed. cit., p. 639.

[13] Ibidem.

[14] Părintele Dumitru Popescu, Ortodoxie şi Contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti, 1996, p. 47.

[15] Triod, ed. cit., p. 642.

[16] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p.133.

[17] Cf. I Cor. 15, 19: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi”.

[18] Triod, ed. cit., p. 642.

[19] Jean Corbon, L’Esprit Saint dans la Liturgie Byzantine, en Proche Orient Chrétien, Tome 48, Fasc. 1-2, Jérusalem, 1998, p. 44.

[20] Sf Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 146.

[21] Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Iisus Hristos – Dumnezeu Mântuitorul. Hristologia, rev. Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 2, p. 38.

[22] „Câţi, deci, fără Lege, au păcătuit, fără Lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în Lege, prin Lege vor fi judecaţi”.

[23] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri.

[24] Găsiți textul ei, în limba italiană, în mod integral, aici: http://www.liberliber.it/biblioteca/a/alighieri/la_divina_commedia/html/indice.htm.

[25] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe.

[26] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Faust.

[27] „Poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare şi voi, cei ce locuiţi în latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi”.

[28] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p.146.

[29] Ibidem.

[30]„Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”.

[31] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, col. PSB, vol. al 23-lea, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 448.

[32] Idem, p. 447.

[33] Ibidem.

[34] Filocalia românească. vol. al 6-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, trad., intr. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Seria Religie”, coord. de Pr. Vasile Răducă, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 128.

[35] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, op. cit., p. 337. În vol al II-lea din Dogmatica sa, el afirmă: „El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi ţinut în iad, ci scapă de el, şi prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad şi sufletele celor ce au crezut mai înainte în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament întenţia venirii Lui în trup”, p. 112-113.

[36] Triod, ed. cit., p. 643.

[37] John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 79.

[38] Ibidem.

[39] Triod, ed. cit., p. 643.

[40] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos…, op. cit., p. 336.

[41] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor…, op. cit., p. 143.

[42] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos…, op. cit., p. 333.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Triod, ed. cit., p. 643.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat…, op. cit., Introducere 0.1., nota 94, p. 401.

Citându-l pe Karabinov, ieromonahul Makarios scrie în această notă citată supra, că sunt „două canoane ale tânguirii Maicii Domnului (dar) care nu mai există decât în manuscrisele slave”. Existenţa canonului în textul românesc infirmă acest enunţ.

[53] Triod, ed. cit., p. 644.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 645.

[61] Ibidem.

[62] Alexander Schmemann, Le Grand Caréme. Ascèse et Liturgie dans l’Eglise Orthodoxe, coll. Spiritualité Orientale, Ed. Abbaye de Bellefontaine, Maine et Loire, 1997, p. 20.

[63] Triod, ed. cit., p. 645.

[64] Pr. Prof. Constantin Galeriu, Credincioşia Bisericii Ortodoxe faţă de Iisus Hristos – chezăşie a „înfierii” noastre divine, în rev. Ortodoxia, XLIX (1997), nr. 1-2, p. 9.

[65] Triod, ed. cit., p. 645.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Idem, p. 646.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

Hristos a inviat!

LUMINA SFANTA la Bucuresti

Biroul de Presă ale Patriarhiei Române, ne informează:

În ziua de sâmbătă, 23 aprilie 2011, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, o delegaţie a Patriarhiei Române condusă de Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, va aduce Lumina Sfântă de la biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, cu un avion special.

Lumina Sfântă va fi oferită la slujba de Înviere (orele 24.00) de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel clerului şi credincioşilor prezenţi la Catedrala patriarhală.

Protoieriile Arhiepiscopiei Bucureştilor şi alte eparhii din ţară ale Patriarhiei Române sunt invitate să trimită delegaţi la Aeroportul Internaţional Henri Coandă – Salonul Oficial – Corp C, sâmbătă, 23 aprilie 2011, în jurul orelor 18:00, pentru a primi Lumina Sfântă de la Ierusalim şi a o oferi preoţilor şi credincioşilor ortodocşi din alte regiuni ale ţării.

Hristos a inviat!

Mutarea zilei de pomenire a Sfantului Maritului Mucenic Gheorghe

Biroul de Presă ale Patriarhiei Române, ne informează:

Anul acesta, 2011, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă (23 aprilie), coincide cu Sâmbătă Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, zi de post, meditaţie şi intensă pregătire duhovnicească pentru sărbătoarea Învierii Domnului.

Ca atare, potrivit rânduielilor tipiconale şi liturgice la Săptămâna Sfintelor Pătimiri din cartea Triodului, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe va fi prăznuit a doua zi de Sfintele Paşti (25 aprilie 2011), slujba Sfântului fiind oficiată împreună cu cea a sărbătorii Învierii Domnului.

Hristos a inviat!

miercuri, 20 aprilie 2011

Sfanta si Marea zi Joi





Troparul Joiei celei Mari (la Denie / Utrenie)

"Când măriţii ucenici, la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubire de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat şi judecătorilor celor fără de lege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avuţii, pe cel ce pentru aceasta spânzurare şi-a agonisit; fugi de sufletul nesăţios, cel ce a îndrăznit unele care acestea asupra Învăţătorului. Cela ce eşti spre toţi bun, Doamne, mărire Ţie".


Lecturi din Evanghelie


La utrenie : Luca 22, 1-39

1 Şi se apropia sărbătoarea Azimelor, care se chema Paşti.
2 Şi arhiereii şi cărturarii căutau cum să-L omoare; căci se temeau de popor.
3 Şi a intrat satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece.
4 Şi, ducându-se, el a vorbit cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor.
5 Şi ei s-au bucurat şi s-au învoit să-i dea bani.
6 Şi el a primit şi căuta prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii.
7 Şi a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paştile.
8 Şi a trimis pe Petru şi pe Ioan, zicând: Mergeţi şi ne pregătiţi Paştile, ca să mâncăm.
9 Iar ei I-au zis: Unde voieşti să pregătim?
10 Iar El le-a zis: Iată, când veţi intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeţi după el în casa în care va intra.
11 Şi spuneţi stăpânului casei: Învăţătorul îţi zice: Unde este încăperea în care să mănânc Paştile cu ucenicii mei?
12 Şi acela vă va arăta un foişor mare, aşternut; acolo să pregătiţi.
13 Iar, ei, ducându-se, au aflat precum le spusese şi au pregătit Paştile.
14 Şi când a fost ceasul, S-a aşezat la masă, şi apostolii împreună cu El.
15 Şi a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea,
16 Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în împărăţia lui Dumnezeu.
17 Şi luând paharul, mulţumind, a zis: Luaţi acesta şi împărţiţi-l între voi;
18 Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu.
19 Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.
20 Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.
21 Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă.
22 Şi Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut!
23 Iar ei au început să se întrebe, unul pe altul, cine dintre ei ar fi acela, care avea să facă aceasta?
24 Şi s-a iscat între ei şi neînţelegere: cine dintre ei se pare că e mai mare?
25 Iar El le-a zis: Regii neamurilor domnesc peste ele şi se numesc binefăcători.
26 Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte.
27 Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujeşte? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte.
28 Şi voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele.
29 Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu,
30 Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
31 Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu;
32 Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi.
33 Iar el I-a zis: Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte.
34 Iar Iisus i-a zis: Zic ţie, Petre, nu va cânta astăzi cocoşul, până ce de trei ori te vei lepăda de Mine, că nu Mă cunoşti.
35 Şi le-a zis: Când v-am trimis pe voi fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi avut lipsă de ceva? Iar ei au zis: De nimic.
36 Şi El le-a zis: Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista, şi cel ce nu are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere.
37 Căci vă spun că trebuie să se împlinească întru Mine Scriptura aceasta: "Şi cu cei fără de lege s-a socotit", căci cele despre Mine au ajuns la sfârşit.
38 Iar ei au zis: Doamne, iată aici două săbii. Zis-a lor: Sunt de ajuns.
39 Şi, ieşind, s-a dus după obicei în Muntele Măslinilor, şi ucenicii l-au urmat.
Alte lecturi
La Sfânta Liturghie: Matei 26, 2-20 ; Ioan 13, 3-17 ; Matei 26, 21-39 ; Luca 22, 43-44 ; Matei 26, 40-75 ; Matei 27, 1-2
La spălarea picioarelor: Ioan 13, 1-11
După spălarea picioarelor: Ioan 13, 12-17


Condac

Pâine luând în mâini vânzătorul, pe ascuns aceleaşi le-a tins şi a luat preţul Celui ce a zidit cu mâinile Sale pe om; şi neîndreptat a rămas Iuda, sluga şi înşelătorul.


Icos

Apropiindu-ne toţi cu frică la masa cea de taină, să luăm pâinea cu suflete curate, petrecând împreună cu Stăpânul; ca să vedem cum spală picioarele ucenicilor şi să facem precum am văzut, plecându-ne unul altuia şi spălând picioarele unul altuia. Că Hristos aşa a poruncit apostolilor Săi şi mai înainte le-a zis: Aşa să faceţi. Dară n-a ascultat Iuda, sluga şi înşelătorul.


Sinaxar

În Sfânta şi Marea Joi, dumnezeieştii Părinţi care au rânduit pe toate bine, urmând predaniilor dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Evanghelii, ne-au predat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire din Ghetsimani şi vânzarea Domnului.


Tâlcuire de le părintele Teofil Părăian

După evenimentele pe care le-am pomenit în primele trei zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, am ajuns să ne gândim şi la cele petrecute şi în Joia premergătoare pătimirilor Domnului, şi ne-am bucurat de toate cele ce au rânduit Părinţii cei duhovniceşti să fie pomenite în Biserică şi de către toţi credincioşii. Ne-am oprit cu bucuria de a înţelege măreţia Domnului Hristos, Cel ce Dumnezeu fiind, a spălat picioarele ucenicilor Săi. Ne-am minunat de Dumnezeu Cel ce spală picioarele omului şi care a rânduit ca şi noi să facem la fel. Pentru că a zis apoi: "Voi mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi căci sunt. Deci dacă Eu Domnul şi Învăţătorul v-am spălat vouă picioarele voastre, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora, pildă v-am dat vouă ca şi voi să faceţi la fel" (Ioan 13, 14). Este o poruncă a Mântuitorului ca să fim unii fată de alţii cinstitori, de a ne smeri unii în fata altora, de a fi curăţitori ai fraţilor noştri. Pentru că duhovniceşte asta înseamnă şi la asta suntem chemaţi de către Domnul Hristos.

Am pomenit apoi Cina cea de taină, ultima cină pe care a avut-o Domnul Hristos împreună cu ucenicii săi înainte de Sfintele Sale Pătimiri, când a rânduit ca cele ce le-a făcut El atunci, acolo, să se facă în continuare spre pomenirea Lui, căci luând pâine în sfintele, preacuratele şi fără prihană mâinile sale a sfinţit, a binecuvântat, a frânt şi a dat ucenicilor săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Asemenea şi paharul după cină zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu al legii celei noi care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26, 26-27). În Sfânta Evanghelie de la Luca şi în Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel se afirmă că Domnul Hristos după ce a spus aceste cuvinte a rânduit: "Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea" (Luca 22, 19; I Cor. 11, 25), şi aceasta o facem şi noi la fiecare Sfântă Liturghie, când ne aducem aminte de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la cer şi de şederea de-a dreapta Tatălui, şi de cea de-a doua slăvită iarăşi venire, aducem cinstitele daruri şi le oferim Mântuitorului, şi le oferim lui Dumnezeu în general, zicând: "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate". Acestea le facem la fiecare Sfântă Liturghie, dar le pomenim în chip deosebit în Joia cea Mare, când pomenim Cina cea de taină în pomenirea cea de peste an. Am făcut şi aceasta în Joia cea Mare.

Noi pomenim şi am pomenit în Joia cea Mare şi rugăciunea din grădina Ghetsimani, când Domnul Hristos L-a rugat pe Tatăl ceresc să treacă paharul suferinţelor de la El dacă este cu putinţă şi a precizat că vrea să împlinească voia Părintelui ceresc, pentru că a zis: "Nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească" (Matei 26, 39). Este rugăciunea de care pomenesc sfinţii evanghelişti şi pe care o pomenim şi noi în Joia cea Mare, şi la care e bine să ne gândim şi noi, şi ne gândim de fapt, şi când putem să ne oprim la acest eveniment minunat şi pentru noi dătător de orientare, în sensul că şi rugăciunea noastră trebuie să fie o rugăciune cât mai adâncă, o rugăciune totală. Mai pomenim şi prinderea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, arestarea lui în grădina Ghetsimani, când Iuda l-a sărutat şi i-a zis" "Bucură-te, Învăţătorule" (Matei 26, 49), şi când cei care au venit împreună cu el l-au prins pe Domnul Hristos şi l-au dus la judecata lor, şi l-au dus să-l chinuiască. În fata Sfântului Potir cu dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, noi spunem Mântuitorului: "Nu-ţi voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmaşilor Tăi; ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta".

În această Joi minunată şi vrednică de ţinut minte, Sfânta noastră Biserică ne conduce să vorbim cu Mântuitorul şi să zicem:

"Când măriţii ucenici, la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubire de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat şi judecătorilor celor fără de lege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avuţii, pe cel ce pentru aceasta spânzurare şi-a agonisit; fugi de sufletul nesăţios, cel ce a îndrăznit unele care acestea asupra Învăţătorului. Cela ce eşti spre toţi bun, Doamne, mărire Ţie".


Svetilna / luminânda


Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într'însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte.


Stihiri de la stihoavnă

Astăzi s-a adunat soborul cel viclean asupra lui Hristos şi s-au sfătuit asupra Lui cele deşarte ca să dea lui Pilat spre moarte pe Cel nevinovat. Astăzi şi-a pus asupră Iuda sugrumare pentru bani şi s-a lipsit de amândouă vieţile: de aceasta trecătoare şi de cea dumnezeiască. Astăzi Caiafa a profeţit fără de voie, zicând: Mai bine este să piară unul pentru popor. Că a venit să pătimească pentru păcatele noastre, ca să ne scape pe noi din robia vrăjmaşului; ca un bun şi iubitor de oameni.

Năravul tău este plin de vicleşug, Iudo fără de lege; că bolnăvindu-te de iubirea de argint, ai câştigat urâciune de oameni. Dar dacă iubeai bogăţia, pentru ce ai mers la Cel ce învaţă pentru sărăcie? Iară de-L iubeai pe Dânsul, pentru ce ai vândut pe Cel fără de preţ, dându-l spre ucidere? Spăimântează-te, soare; suspină, pământule, şi clătinându-te, strigă: Cela ce nu ţii minte răul, Doamne, slavă Ţie.

Hristos a inviat!

Cuvant al I.P.S. Serafim, Mitropolitul Ortodox Roman al Germaniei, Europei Centrale si de Nord si arhiepiscop al Germanie,Australiei si Luxemburgului

În Sfânta şi Marea Miercuri, Biserica Ortodoxă face pomenirea femeii păcătoase care a uns pe Mântuitorul Hristos cu mir de mare preţ. Despre semnificaţiile duhovniceşti ale acestei fapte şi despre modul în care femeia păcătoasă ni se face dascăl de pocăinţă ne-a vorbit Înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord şi Arhiepiscopul Germaniei, Austriei şi Luxembourgului.

Înalt Preasfinţite Părinte Mitropolit Serafim, de ce se face pomenirea femeii păcătoase care a turnat mir pe capul Domnului Iisus Hristos în Marea Miercuri?

Sinaxarul din Sfânta şi Marea Miercuri ne spune că dumnezeieştii Părinţi au rânduit ca în această zi să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a turnat mir de mare preţ pe capul Domnului, întrucât acest lucru s-a întâmplat cu puţin înainte de mântuitoarea patimă şi pentru că mirul preînchipuia smirna şi aloe cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare. Mântuitorul Însuşi spune în Evanghelia de la Sfânta Liturghie "că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea" (Matei 26, 12).


Care sunt semnificaţiile duhovniceşti ale faptei ei?

Orice om păcătos când ajunge, prin harul lui Dumnezeu, să-şi recunoască păcatul simte nevoia să aducă o jertfă sau un dar lui Dumnezeu, fie ca mijloc de ispăşire, fie ca recunoştinţă pentru iertarea păcatelor. Desigur, jertfa supremă este jertfa de sine însuşi, atunci când Dumnezeu o cere, cum este cazul mucenicilor. Deşi ideea de jertfă se raportează în primul rând la Dumnezeu, ea are însă un înţeles mai larg, fiind adânc înscrisă în firea omenească. Jertfa defineşte chiar fiinţa noastră, care nu se împlineşte decât ca relaţie sau ca dar de sine pentru ceilalţi şi ca darul celorlalţi pentru mine. Fiecare om trăieşte cu adevărat numai în măsura în care reuşeşte să facă binele în jurul său, să ofere din bunurile sale, până la ofranda de sine pentru ceilalţi. Nevoia jertfei aduse lui Dumnezeu au simţit-o primii oameni după căderea lor în păcat şi alungarea din Rai. Sfânta Scriptură ne vorbeşte de jertfele lui Cain şi Abel, de jertfele lui Iov, ale lui Avraam şi ale patriarhilor, apoi de jertfele permanente aduse la Templul din Ierusalim. Tot Vechiul Testament urmăreşte în fond aprofundarea conştiinţei nevoii de jertfă, atât sângeroasă (de animale), adusă lui Dumnezeu pentru ispăşirea şi iertarea păcatelor, cât şi nesângeroasă, prin efortul respectării poruncilor lui Dumnezeu şi împlinirea faptelor bune ca expresie a iubirii de Dumnezeu şi de semeni.

Prin vărsarea sângelui Său pe cruce, Mântuitorul a desfiinţat jertfele sângeroase ale Vechiului Testament. Noul Testament este un Testament al jertfelor duhovniceşti, al milei ("milă voiesc, iar nu jertfă"), al păcii, al iertării, al iubirii… care nu sunt doar stări emoţionale, ci fapte concrete, ca cea a femeii păcătoase din Evanghelia de astăzi. Iar jertfa Mântuitorului de pe cruce, din care ne împărtăşim la fiecare Sfântă Liturghie, prin primirea Trupului şi Sângelui Domnului, se face în noi izvor de viaţă şi de putere, pentru ca şi noi să ne jertfim în modul cel mai concret pentru semenii noştri.


De ce s-au supărat ucenicii pe această femeie pentru fapta ei şi cum se explică atitudinea surprinzătoare a Mântuitorului Hristos?

La vremea aceea, ucenicii Domnului judecau încă "după trup", nu aveau o gândire duhovnicească,pe care o vor câştiga numai după Înviere şi mai ales după Pogorârea Duhului Sfânt peste ei, la Rusalii. Ei vedeau în fapta femeii păcătoase doar o risipă şi nu înţelegeau pocăinţa ei profundă care-i cerea să facă această jertfă, după cum nu vedeau nici semnificaţia ei profetică. Din păcate, această gândire "trupească", utilitaristă, care ignoră gratuitatea, este astăzi foarte răspândită printre creştini, care nu mai ştiu să aprecieze gesturi asemănătoare, cu încărcătură profund duhovnicească. Mântuitorul nu numai că apreciază fapta femeii păcătoase când spune "lucru bun a făcut ea faţă de Mine", ci îi descoperă şi semnificaţia profetică, spunând "a făcut-o spre îngroparea Mea", iar pe ucenicii care se gândeau mai mult la cele pământeşti (chiar dacă era vorba de săraci), într-un moment atât de important din viaţa Mântuitorului lumii, îi asigură: "Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna". Desigur este vorba aici de prezenţa Lui în trup, care se va încheia cu moartea de bunăvoie pe cruce, şi nu de prezenţa Lui duhovnicească. Pentru că, duhovniceşte, Mântuitorul este cu cei ce cred în El în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20).


Cum ne poate ajuta înţelegerea semnificaţiilor faptei ei în viaţa noastră duhovnicească şi cum poate fi aplicat modelul pe care ni-l oferă femeia păcătoasă în contextul social actual, aflat de multe ori sub semnul materialismului şi al utilitarismului?

Fapta femeii păcătoase care exprimă pocăinţa ei profundă şi în acelaşi timp iubirea fără limite faţă de Hristos, în care ea a descoperit pe Dumnezeu Care iartă păcatele, cum n-au descoperit încă, la vremea aceea, ucenicii înşişi, are o semnificaţie permanentă. Mântuitorul Însuşi o spune: "Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei" (Marcu 14, 9). Aceasta înseamnă că lui Dumnezeu Îi sunt plăcute astfel de gesturi de pocăinţă şi iubire. Desigur, Dumnezeu nu aşteaptă de la toţi care se pocăiesc de păcatele lor şi-L iubesc din toată inima jertfe materiale, ca "mirul de mare preţ" al femeii păcătoase. Important este ca atunci când posedăm bunuri materiale să nu ne lipim inima de ele, ci să fim gata oricând să oferim o parte din ele. Să oferim din bunurile noastre lui Dumnezeu, ajutând la ridicarea unei biserici sau la împodobirea ei şi să oferim semenilor care au nevoie de ajutorul nostru. Căci iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui nu pot fi separate.

Important este deci să nu ne lăsăm stăpâniţi de duhul veacului, adică al egoismului, al materialismului şi utilitarismului, care ne închid orizontul veşniciei şi ne limitează la lumea aceasta, care nu are nici un sens dacă nu-i deschisă spre Dumnezeu. Iar Dumnezeu este înainte de toate prezent în inima noastră şi în semenii noştri. "Mirul de mare preţ", în sens duhovnicesc, este tocmai inima noastră pe care trebuie s-o predăm lui Dumnezeu şi prin El semenilor. Mirul femeii păcătoase, respectiv darurile noastre aduse lui Dumnezeu sau oferite semenilor sunt doar expresia inimii pline de iubire care se oferă pe sine însăşi odată cu darul. Căci un dar care nu este însoţit de iubire nu are nici o valoare. Evanghelia de astăzi ne învaţă de asemenea să ne ferim de judecata ucenicilor care n-au înţeles gestul de pocăinţă al femeii păcătoase. Se întâmplă adeseori ca şi noi să judecăm fapte pe care nu le înţelegem în profunzimea lor. De pildă, nu înţelegem cum se întorc unii oameni la pocăinţă, schimbându-şi radical viaţa, sau cum se angajează unii credincioşi la jertfe (post, rugăciune sau oferirea a tot ce au săracilor…) care depăşesc ceea ce noi numim normalul, adică gândirea care nu este transformată de Dumnezeu.

Prin exemplul femeii păcătoase pe care Biserica ni-l pune astăzi înainte suntem chemaţi şi noi la pocăinţă, mai cu seamă în aceste zile în care Mântuitorul Hristos a suferit cu deosebire pentru păcatele noastre. Ştim că viaţa creştină este o permanentă actualizare a vieţii Mântuitorului în viaţa noastră de zi cu zi. Nu ne putem bucura de Învierea Domnului dacă nu-L însoţim şi noi - prin post şi rugăciune, ca şi prin pocăinţă exprimată în fapte bune, ca şi fapta femeii păcătoase - pe drumul pătimirii Sale.

Hristos a inviat!

marți, 19 aprilie 2011

Sfanta si Marea zi Miercuri


Tricântarea lui Andrei Criteanul (la Pavecerniţa mare)


Cântarea a 3-a


Vremea sfârşitului este; deci, să ne întoarcem, Hristos învaţă; că va veni într-o clipeală; veni-va şi nu va zăbovi, ca să judece lumea Sa.

Arătând Hristos că fără de veste va fi venirea Lui, a grăit de stricăciunea cea negândită, ce s-a adus pe pământ odinioară, pe vremea lui Noe.

Cămara s-a deschis şi împreună cu dânsa s-a împodobit şi dumnezeiasca nuntă; Mirele este aproape, chemându-ne pe noi; deci să ne gătim.

Casa lui Simon Te-a încăput, Împărate Iisuse, pe Tine, Cel neîncăput pretutindenea şi femeia păcătoasă Te-a uns cu mir.

Umplându-se femeia de mireasma cea de taină, s-a izbăvit de împuţiciunea cea dintâi a multelor ei păcate; că mirul vieţii izvorăşti.

Tu însuţi, Hristoase, fiind hrana cea cerească, viaţa celor flămânzi, ai mâncat cu oamenii, arătând mai înainte smerenia Ta.

Ucenicul cel nemulţumitor lepădându-se de Tine, Hristoase, şi întorcându-se spre vinderea Ta, a îndemnat asupra Ta toată adunarea gloatelor celor fără de lege.


Sedealna

Iată, s-a adunat vrăjmăşeşte sfatul cel viclean cu adevărat, să judece spre moarte ca pe un vinovat, pe Cela ce şade sus ca un Judecător şi Domn. Acum se adună Irod cu Pilat, împreună cu Ana şi Caiafa, să întrebe pe Cel ce este unul, îndelung răbdător.


La utrenie


Stihologia

Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iară nevrednic este iarăşi pe carele va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,miluieşte-ne pe noi.

Păcătoasa a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, iubitorule de oameni, şi s-a vindecat cu porunca Ta de putoarea răutăţilor; iar ucenicul cel nemulţumitor, suflând împotriva darului Tău, l-a lepădat pe el şi s-a amestecat cu noroiul, vânzându-Te pentru dragostea banilor. Slavă, Hristoase, milostivirii Tale.

Iuda cel înşelător, poftind iubirea de argint, a gândit cu vicleşug să Te vândă, Doamne, pe Tine, comoara vieţii. Pentru aceasta şi îmbătându-se, a alergat la jidovi şi a zis călcătorilor de lege: Ce-mi veţi da mie? Şi eu lîl voi da pe El vouă, ca să-L răstigniţi.

Păcătoasa ştergând cu căldură preacuratele tale picioare, cu părul capului ei, şi dintru adânc suspinând, a strigat cu plângere: Îndurate, nu mă lepăda, nici mă urî, Dumnezeul meu, ci mă primeşte pe mine, ceea ce mă pocăiesc şi mâ mântuieşte, ca un iubitor de oameni.


Evanghelia: Ioan 12, 17-50

17 Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.
18 De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.
19 Deci fariseii ziceau între ei: Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El.
20 Şi erau nişte elini din cei ce se suiseră să se închine la sărbătoare.
21 Deci aceştia au venit la Filip, cel ce era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat zicând: Doamne, voim să vedem pe Iisus.
22 Filip a venit şi i-a spus la Andrei, şi Andrei şi Filip au venit şi I-au spus lui Iisus.
23 Iar Iisus le-a răspuns, zicând: A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului.
24 Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.
25 Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică.
26 Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti.
27 Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă, de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta.
28 Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi.
29 Iar mulţimea care sta şi auzea zicea: A fost tunet! Alţii ziceau: Înger I-a vorbit!
30 Iisus a răspuns şi a zis: Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi.
31 Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.
32 Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine.
33 Iar aceasta zicea, arătând cu ce moarte avea să moară.
34 I-a răspuns deci mulţimea: Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac; şi cum zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat? Cine este acesta, Fiul Omului?
35 Deci le-a zis Iisus: Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge.
36 Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus şi, plecând, S-a ascuns de ei.
37 Şi, deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El,
38 Ca să se împlinească cuvântul proorocului Isaia, pe care l-a zis: "Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?"
39 De aceea nu puteau să creadă, că iarăşi a zis Isaia:
40 "Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec"
41 Acestea a zis Isaia, când a văzut slava Lui şi a grăit despre El.
42 Totuşi şi dintre căpetenii mulţi au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă;
43 Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu.
44 Iar Iisus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine.
45 Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine.
46 Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric.
47 Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea.
48 Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi.
49 Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc.
50 Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc.


Cântarea a 8-a

În deşert şi cu minte înrăutăţită se adună adunarea celor fără de lege, ca să Te dovedească vrednic de pierzare pe Tine, Hristoase Mântuitorule; Căruia cântăm: Tu eşti Dumnezeul nostru şi nu este sfânt afară de Tine, Doamne.

Sfatul cel cumplit al celor fără de lege fiind cu suflet împotrivitor lui Dumnezeu, se sfătuieşte să ucidă ca pe un netrebnic pe Hristos cel drept; Căruia cântăm: Tu eşti Dumnezeul nostru şi nu este sfânt afară de Tine, Doamne.


Condac

Mai mult decât desfrânata făcând fărădelege, ploi de lacrimi nicicum nu ţi-am adus, Bunule; ci cu tăcere rugându-mă cad către Tine, sărutând cu dragoste prea-curatele Tale picioare. Ca să-mi dai iertare de greşale ca un Stăpân, mie, celui ce strig, Mântuitorule: De întinăciunea faptelor mele curăţeşte-mă.


Icos

Femeia care era mai'nainte desfrânată, degrab s-a arătat înţeleaptă, urând lucrurile păcatului celui grozav şi dezmierdăciunile trupului; aducându-şi aminte de ruşinea cea mare şi de osânda muncii, cari vor răbda păcătoasele şi desfrânaţii, dintre care cel dintâi fiind eu, mă îngrozesc; dară petrec în obiceiul cel rău, cu nebunul. Iar femeia cea desfrânată temându-se şi sârguindu-se, a venit degrabă strigând către Mântuitorul: Iubitorule de oameni şi îndurate, izbăveşte-mă de întinăciunea faptelor mele.


Sinaxar

În sfânta şi marea Miercuri dumnezeuieştii părinţi au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul acesta s-a întâmplat puţin înainte de mântuitoarea patimă.


Tâlcuire de le părintele Teofil Părăian

În Miercurea Săptămânii Sfintelor Pătimiri, pomenire s-a făcut şi se face totdeauna despre o femeie cinstitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care Sfânta noastră Biserică o prezintă şi ca pe o femeie păcătoasă. În Sinaxarul zilei respective însă se pomenesc mai multe ungeri cu mir, pe care le-a primit Domnul Hristos, iar Sfânta noastră Biserică se opreşte în mod special asupra ungerii cu mir din partea unei femei care a adus mir de mult preţ, mir care era socotit ca având preţul mai mare decât 300 de dinari, ceea ce însemna pretul a 300 de zile de lucru. Femeia şi-a arătat cinstirea ei faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos turnând peste El mirul cel de mult preţ şi Domnul Hristos a primit cinstirea pe care I-a adus-o acea femeie. Este de observat că în Sfânta Evanghelie nu se spune că acea femeie a fost păcătoasă. Sfânta noastră Biserică însă face o legătură între femeia cinstitoare a Mântuitorului şi femeia păcătoasă despre care istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca şi despre care se poate citi în capitolul al şaptelea din Sfânta Evanghelie de la Luca. Cântările, textele liturgice care împodobesc slujba din Miercurea Săptămânii celei Mari se referă la această femeie ca la o femeie păcătoasă, şi sfântul Ioan Gură de Aur face o legătură între vinderea lui Iuda, între faptul că Iuda l-a vândut pe Mântuitorul, şi femeia căreia i s-au dezlegat păcatele de către Domnul Hristos. Iar Sfânta noastră Biserică face şi ea aceeaşi legătură, iar în legătură cu femeia păcătoasă ne spune că acea femeie a luat rânduială de mironosiţă. "Doamne", zicem noi către Domnul Hristos, "femeia care căzuse în păcate multe, simţind dumnezeirea Ta", deci fiind mişcată de darul lui Dumnezeu ca să cunoască ceva din măreţia Mântuitorului, "şi luând rânduială de mironosiţă", deci făcând ceea ce voiau să facă femeile mironosiţe după înmormântarea Domnului Hristos, a anticipat cumva înmormântarea Mântuitorului şi pregătirea lui cu miresme, "aducând mir de mult preţ", dar şi-a adus şi inima ei cinstitoare, şi-a adus şi dorinţa ei de a i se dezlega păcatele, pentru că zicea femeia: Dezleagă-mi păcatele mele, aşa cum eu mi-am dezlegat părul. Şi cerea de la Domnul Hristos lacrimi, de la El care scoate apă din mare prin nori. E o alcătuire extraordinar de frumoasă şi minunată, o alcătuire impresionantă pentru toţi credincioşii, este un text liturgic de o măreţie unică şi ar fi bine să îl avem mai mult în vedere şi să-i ascultăm cuprinsul şi-n această zi în care ne gândim la ceea ce s-a întâmplat când femeia păcătoasă a adus mir de mult preţ ca semn de cinstire pentru cel ce a rânduit apoi ca fapta ei să fie pomenită şi să fie propovăduită spre pomenirea ei oriunde se va propovădui Evanghelia (cf. Mt. 26, 13).


Svetilna / luminânda

Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într'însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte.


Idiomela (glasul al 8-lea, alcătuire a Casianei monahia)

"Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă şi tânguindu-se a adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului, şi întunecată şi fără de lună pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoţi cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune. Ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu. Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în Rai în miazăzi, de frică s-a ascuns. Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemăsurată milă"

Talcuirea deniei din Sfanta si Marea zi Miercuri

Continuam ciclul de talcuiri ale fiecarei denii din Saptamana Patimilor. In Sfanta si Marea Miercuri il avem ca sfatuitor pe parintele Petroniu Tanase (foto), staretul Manastirii Prodromul de la Muntele Athos.


„Ultima Liturghie de pocainta din Miercurea cea Mare este o incheiere si pecetluire a intregii lucrari de pocainta a postului, aratandu-se ce minuni poate savarsi ea cand se lucreaza si cata paguba aduce cand lipseste. Cumpana celor doua praznuiri ale zilei: pacatoasa - ucenicul Iuda, este rasturnata de pocainta. Pacatoasa se afla in starea cea mai de jos a caderii: desfranarea, iar Iuda, in starea cea mai de cinste: ucenic al Stapanului. Pe aceea, pocainta o ridica si o face mironosita. Pe Iuda, lipsa pocaintei il coboara la cea mai de jos cadere, il face tradator si-l duce la spanzuratoare. Aceasta rasturnare ne umple de teama si ingrijorare pentru mantuirea noastra, dar totodata si de mare incredere si nadejde, pentru puterea cea mare a pocaintei, ce ne sta la indemana.



Pozitia sufleteasca este hotaratoare pentru mantuire



Dar sa ne oprim mai staruitor asupra acestora. Fariseii si carturarii, indeosebi, si poporul evreu, in general, aveau credinta ca ei, ca popor ales si chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinati din oficiu sa fie mostenitori ai Imparatiei cerurilor. Mantuitorul, in repetate randuri, le-a aratat ca aceasta credinta este gresita. Pilda vamesului si a fariseului arata tocmai aceasta: un pacatos si un drept, prin pozitia si prin faptele lor, isi schimba intre ei locurile, prin pozitia sufleteasca. Ucenicul si pacatoasa pomeniti in Miercurea sfanta arata si mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaste si mai bine pe Domnul sau: traise ani de zile alaturi de El, vazuse atatea minuni, auzise atatea invataturi minunate si cu toate acestea, pentru ca s-a lasat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire vesnica.


Dimpotriva, desfranata cea instrainata de Dumnezeu, aducand cu mare cainta lacrimi si mir de mult pret, devine mironosita si pregateste spre ingropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti in toata lumea spre pomenirea ei. Slujba Utreniei, adica denia din Sfanta si Marea Miercuri, ne pune mereu in fata cele doua stari.


Invatatura vesnica ce rezulta din intamplarile acestei zile nu trebuie nici o clipa uitata. Ceea ce s-a intamplat cu Israelul de alta data, cu carturarii si preotii sai, se poate intampla si cu Israelul cel nou, cu crestinii si cu slujitorii sai: preotii si monahii. Nu starea de a fi popor ales, crestin, preot, este mantuitoare, ci raspunsul la aceasta chemare, faptele corespunzatoare chemarii, starea launtrica, cainta, smerenia. De aceea, Sfintii Parinti zic adesea: “Mai bine un pacatos smerit, decat un drept mandru”. La sfarsitul postului, pomenirea pacatoasei si a vanzarii lui Iuda are un talc indoit“.

Hristos a inviat!