miercuri, 30 iunie 2010

Sfantul Ierarh Leontie de la Raduti,impreuna cu cinstitii,maritii si intrutot laudatii,doctorii fara de arginti,Cosma si Damian



Sfantul Ierarh Leontie de la Radauti

Acest purtator de Dumnezeu, Leontie, s-a nascut din parinti crestini dreptmaritori, in orasul Radauti, la inceputul secolului al XlV-lea. Inca din pruncie, mergand cu parintii sai la biserica, a fost cuprins de o mare dragoste fata de casa lui Dumnezeu, unde mai apoi mergea zilnic si asculta cu toata luarea aminte sfanta slujba, dupacare zabovea, cautand sa se apropie cat mai mult sufleteste de cuvi-osii parinti calugari, ostenitori si slujitori sfintiti la aceasta catedrala voievodala.

Parintii din obstea catedralei, vazandu-l cu atata dragoste pentru casa lui Dumnezeu, si pentru sfintele slujbe, l-au primit in obstea lor, unde fericitul Leontie, in toate cele randuite arata multa ravna, smerenie si ascultare.

Pentru viata lui duhovniceasca a fost calugarit, primind numele de Lavrentie. Ravna lui pentru nevointele cele duhovnicesti sporea tot mai mult. Luand binecuvantarea de la staretul obstei, s-a indreptat catre un loc sihastresc, nu departe de Putna, unde erau cativa sihastri. Mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Musat, afland de aceasta vatra sihastreasca cu randuiala preafrumoasa, a mers si a sfintit biserica acestui schit si, odata cu aceasta, a hirotonit in preot pe Cuviosul Lavrentie, numindu-l tot atunci egumen, potrivit dorintei acestei obsti.

Aici, in aceasta binecuvantata sihastrie, vine sa se nevoiasca si Cuviosul Daniil Sihastrul, sub povata parintelui sau duhovnicesc, Lavrentie. Infiintandu-se scaun episcopal la Radauti, in timpul lui Alexandru cel Bun, nu dupa multa vreme de la intemeierea acestei episcopii, Cuviosul Lavrentie este chemat la inalta vrednicie si raspundere infricosatoare de ierarh.

Primind jugul arhieriei, Cuviosul Ierarh Lavrentie adauga la nevointele sale sihastresti si crucea slujirii arhieresti. Arhiereu fiind, nu a incetat nici o clipa a priveghea, a posti si a se ruga neincetat. Apoi a sfintit biserici si a hirotonit preoti si diaconi pentru toate bisericile unde era trebuinta, veghind la pastrarea randuielilor canonice, pazind scumpatatea si pogoramantul in toate cate le randuia spre zidirea Bisericii lui Hristos si folosul cel mantuitor al pastoritilor sai sufletesti.

Dupa ani multi de arhiereasca pastorie, simtindu-se slabit cu trupul, s-a retras din scaunul sau si s-a reintors la manastirea de metanie, Laura. Aici a cerut sa i se dea schima cea mare, primind numele de Leontie, nevoindu-se zi de zi si ducand cu adevarat viata de inger in trup. Cunoscandu-si dinainte sfarsitul vietii sale pamantesti, a chemat intreg soborul pentru a le da ultimele povete parintesti. Ran-duind ca egumen al acestei sfinte manastiri pe cel mai apropiat ucenic al sau, Cuviosul Daniil Sihastrul, si binecuvantand pe toti, a adormit in Domnul, intru nadejdea invierii si a vietii vesnice. Credinciosii si fiii lui duhovnicesti veneau la mormantul sau ca si cum ar fi fost in viata, primind binecuvantarea sa si tamaduiri de tot felul de boli.

Mai tarziu moastele sale au fost duse la Radauti, potrivit dorintei credinciosilor, unde venea multa lume din imprejurimi si chiar de la mari departari, cunoscand darul lui de la Dumnezeu, care se revarsa cu prisosinta asupra tuturor celor ce se rugau si sarutau cu credinta racla sfintelor sale moaste.

In anul 1639, pradandu-se biserica, au disparut si moastele Sfantului Leontie din Radauti. Unii cred ca au fost luate de navalitori. Altii spun ca au fost ingropate de calugari in biserica, in anul 1783, odata cu desfiintarea manastirii. Insa, locul unde se afla astazi, singur Dumnezeu il stie. Intre anii 1621-1622, un vestit teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopystenski din Kiev, scria despre el: "In Radauti, in episcopie, Sfantul Leontie, facatorul de minuni, zace cu trupul intreg...".

La 20 Iunie 1992, Sfantul Ierarh Leontie de la Radauti a fost canonizat si trecut in randul sfintilor ierarhi, de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, cu zi de praznuire la 1 Iulie.

Cu rugaciunile Sfantului Ierarh Leontie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi. Amin.

Sfintii Mucenici doctori fara de arginti Cosma si Damian

Dupa trupeasca rasarire pe pamant a Stapanului nostru, Hristos Dumnezeu, se poate auzi pretutindeni, ca un lucru oarecare de mirare, viata tuturor Sfintilor Mucenici ai lui Hristos. Pentru ca minunata s-a facut intru dansii puterea Mantuitorului, si de mirare este tuturor starea lor cea cu marime de suflet impotriva muncitorilor si nebiruita lor rabdare. Dintre unii ca aceia au fost acestia, de care ne sta noua inainte cuvantul, Sfintii rabdatori de chinuri Cosma si Damian, frati dupa trup, care dintr-un tata si dintr-o maica s-au nascut in Roma cea veche si au fost crescuti in buna credinta crestineasca.

Acestia deprinzandu-se la mestesugul doctoriei, toate bolile le tamaduiau cu lucrarea. Caci aveau impreuna ajutator lor intru toate pe darul Unuia Dumnezeu, si peste cati din oamenii cei ce patimeau si din dobitoace isi puneau mainile lor, indata aceia se faceau sanatosi desavarsit. Iar bunii tamaduitori de la nimeni nu luau plata pentru tamaduiri, de aceea au fost numiti si doctori fara de plata, caci numai de o plata ca aceasta prea scumpa aveau trebuinta de la cei ce se tamaduiau, ca sa creada intru Hristos. Si nu numai in singura Roma, ci si prin cetatile dimprejur si prin sate mergand, si pe cei bolnavi tamaduindu-i, pe multi ii intorceau la Hristos.

Si inca pe langa darul cel tamaduitor, faceau bine noroadelor si prin indurata daruire, caci avand de la stramosi multe averi adunate, si dupa parinti ramase lor, le vindeau pe acelea si le imparteau la saraci si la cei ce aveau trebuinta, si hraneau pe cei flamanzi, si imbracau pe cei goi, si tot felul de mila si de indurare aratau spre cei saraci si lipsiti. Iar cand tamaduiau pe cei bolnavi, graiau catre dansii asa: "Noi numai mainile le punem pe voi, iar cu puterea noastra nimic nu putem sa facem, ci pe toate le lucreaza taria cea atotputernica a lui Hristos, Unuia adevaratului Dumnezeu, intru Care de veti crede cu neindoire, indata sanatosi veti fi". Si aceia crezand, castigau sanatate. Si asa in toate zilele intorcandu-se multi de la paganatatea inchinarii de idoli, se apropiau de Hristos.

Si aveau sfintii acestia doctori petrecere osebita intr-un sat oarecare din hotarele Romei, unde erau averile parintilor lor; acolo avandu-si adapostirea lor, i-au luminat pe toti cei dimprejur cu sfanta credinta. Deci diavolul neputand rabda ca sa vada o viata ca aceasta a lor, care stralucea cu faptele bune, a indemnat pe oarecare slujitori ai lor ca sa mearga la imparatul si sa cleveteasca pe acesti nevinovati. Si imparatea atunci in Roma Carin; acesta ascultand pe clevetitori, indata a trimis ostasi la satul acela, ca sa prinda pe doctorii cei fara de plata Cosma si Damian, si sa-i aduca inaintea lui la judecata. Si mergand ostasii la satul acela si intreband pentru Cosma si Damian, s-au adunat credinciosii la sfinti si-i rugau pe dansii ca sa se ascunda putin, pana ce va trece mania cea imparateasca. Iar sfintii n-au voit sa-i asculte pe ei, ci se sarguiau ca singuri de voie sa iasa la ostasii cei ce-i cautau pe dansii, dorind ca sa patimeasca pentru Hristos cu bucurie.

Insa dupa ce mai multi credinciosi s-au adunat la ei, si cu rugaminte cu lacrimi ii indemnau pe dansii, ca sa-si fereasca viata lor, nu pentru sine, ci pentru mantuirea multora, s-au supus si nevrand. Iar credinciosii luandu-i pe ei, i-au ascuns intr-o pestera. Deci ostasii cautandu-i pretutindeni cu dinadinsul si neaflandu-i, s-au umplut de iutime si de manie, si prinzand pe unii barbati cinstiti din satul acela, i-au legat pe dansii cu lanturi, si-i duceau la Roma. De care lucru instiintandu-se Sfintii Cosma si Damian, indata au iesit din pestera si au alergat degrab in urma ostasilor, si ajungandu-i pe cale, au zis catre dansii: "Sloboziti pe acesti nevinovati si luati-ne pe noi. Pentru ca noi suntem cei pe care aveti voi porunca sa-i prindeti". Deci ostasii slobozind pe acei barbati, au pus lanturile pe Sfintii Cosma si Damian, si i-au dus la Roma, unde sfintii au fost paziti in legaturi pana a doua zi.

Iar a doua zi a sezut imparatul la obisnuita judecata inaintea norodului, care era la loc de priveliste, si punand inainte pe Sfintii legati Cosma si Damian, cu mare glas a inceput a vorbi catre dansii, zicandu-le: "Voi sunteti cei ce va impotriviti zeilor parintilor nostri si cu oarecare mestesug de vraja tamaduiti fara de plata bolile intre oameni si intre dobitoace, amagind pe norodul cel prost ca sa se departeze de la zei si de la legile parintesti? Ci macar acum intoarceti-va de la a voastra ratacire, ascultati sfatul meu cel bun, si apropiindu-va, aduceti jertfa zeilor, care indelung v-au rabdat pe voi pana acum. Caci facandu-li-se strambatate de la voi, nu v-au rasplatit voua rau pentru rau, desi puteau sa va rasplateasca, ci au rabdat asteptand intoarcerea voastra cea catre dansii". Iar sfintii placuti lui Hristos, intr-un glas raspunzand catre imparatul, au grait: "Noi n-am inselat pe nici un om, nici nu stim mestesug de vraja, nici n-am facut vreun rau cuiva, ci tamaduim bolile cu puterea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, precum Acela ne-a poruncit, zicand: Pe cei bolnavi tamaduiti, pe cei stricati curatiti. Si o facem aceasta fara de plata, de vreme ce Mantuitorul a poruncit-o, zicand: In dar ati luat, in dar dati. Pentru ca nu avem trebuinta de averi, ci mantuirea sufletelor omenesti o cautam, si slujim neputinciosilor si saracilor ca Insusi lui Hristos. Caci Acela socoteste ca si pentru Sine ingrijirile cele facute pentru dansii, zicand catre bunii datatori: Flamand am fost si Mi-ati dat de am mancat; am insetat si M-ati adapat pe Mine. Gol am fost si M-ati imbracat. Pe aceste porunci ale Lui noi ne sarguim a le implini, asteptand ca sa luam de la Dansul plata in viata cea fara de sfarsit a Imparatiei cerului. Iar celor paruti de tine zei nicidecum nu voim sa le slujim. Tu si cei cu tine slujiti-le lor! Iar noi stim cu adevarat, ca aceia nu sunt dumnezei. Iar de voiesti, o, imparate, noi iti punem tie inainte sfatul cel bun, ca sa cunosti pe unul Adevaratul Dumnezeu, Facatorul tuturor, Care rasare soarele Sau peste cei rai si peste cei buni, si ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti spre trebuinta noastra, si spre slava numelui Sau celui preamare. Aceluia Sa-i slujesti, departandu-te de la idolii cei fara de suflet si nesimtitori".

Iar Carin imparatul a zis catre dansii: "Nu v-am chemat pe voi ca sa graiti filosofii, ci sa aduceti jertfa zeilor". Raspuns-au sfintii: "Noi unuia Dumnezeului nostru ii aducem sufletele noastre jertfa fara de sange, Celui ce ne-a izbavit pe noi din cursele diavolului si a dat pe Unul nascut Fiul Sau pentru mantuirea a toata lumea. Acela -Dumnezeul nostru - nu este zidit, ci este Ziditor al tuturor. Iar ai tai zei sunt niste scorniri omenesti si lucru al mainilor mesterilor. Si de n-ar fi fost intre oameni mestesugul cel ce face pe zeii vostri, voi n-ati fi avut la cine sa va inchinati". Carin a zis: "Nu ocarati pe zeii cei vesnici, ci apropiindu-va, inchinati-va lor cu jertfe, mai inainte de a primi muncile cele ce va asteapta pe voi".

Iar robii lui Hristos umplandu-se de Duhul Sfant, au zis: "Fii rusinat impreuna cu zeii tai, o, Carine, si de vreme ce se intoarce mintea ta de la Dumnezeul cel ce de-a pururea este si vietuieste in veci, si se lipeste spre idolii cei nesimtitori si niciodata vii, deci si fata trupului tau sa se intoarca de la locul sau spre a ta infruntare, ca sa te deprinzi prin singura cercarea, ce poate Dumnezeul nostru". Aceasta zicand-o sfintii, indata s-a schimbat fata lui Carin si grumajii i s-au sucit, si s-a intors fata lui la spatele lui. Si nu putea sa-si intoarca grumajii sai, nici nu putea cineva sa-i ajute lui, ci sedea pe scaun, avandu-si grumajii si fata stramba. Iar norodul ce privea spre aceea, striga cu mare glas: "Mare este Dumnezeul crestinilor, si nu este alt Dumnezeu afara de dansul".

Intru acea vreme multi au crezut intru Hristos si au rugat pe Sfintii Doctori ca sa tamaduiasca pe imparatul. Inca si singur imparatul se ruga, zicand catre dansii: "Acum stiu cu adevarat ca sunteti robi ai Adevaratului Dumnezeu. Deci ma rog voua, precum ati vindecat pe cei multi, tamaduiti-ma si pe mine, ca si eu sa cred ca nu este alt Dumnezeu, afara de Dumnezeul cel propovaduit de voi, care a facut cerul si pamantul".

Iar sfintii au zis catre dansul: "De vei cunoaste pe Dumnezeul cel ce ti-a dat tie viata si imparatia, si de vei crede intru Dansul cu toata inima ta, Acela poate sa te tamaduiasca pe tine". Iar imparatul cu mare glas a zis: "Cred intru tine, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel Adevarat, miluieste-ma pe mine si nu pomeni nestiinta mea dintai". Aceasta zicand-o imparatul, i s-au indreptat grumajii lui si fata lui a stat la locul sau, precum era mai intai. Si sculandu-se imparatul de la locul sau, si-a ridicat ochii sai spre cer si inaltandu-si mainile, a dat multumita lui Dumnezeu impreuna cu tot norodul, zicand: "Bine esti cuvantat, Hristoase, Dumnezeule cel Adevarat, Care m-ai adus pe mine dintru intuneric la lumina, prin acesti sfinti robi ai Tai".

Si asa tamaduindu-se imparatul, a cinstit pe Sfintii Doctori Cosma si Damian, si i-a slobozit pe ei cu pace. Iar ei iesind din Roma, s-au dus la satul lor. Si auzind locuitorii satului aceluia, si cei dimprejur, toate cele ce se facusera de sfinti in Roma, au iesit intru intampinarea placutilor lui Dumnezeu si i-au primit pe dansii cu bucurie, veselindu-se si slavind pe Stapanul Hristos. Iar sfintii umblau iarasi imprejur prin cetati si prin sate dupa obiceiul lor, tamaduind neputintele si luminand norodul cu sfanta credinta, apoi se intorceau la satul lor. Iar zavistuitorul diavol neputand prin mestesu-girea sa cea dintai sa-i piarda pe sfinti de pe pamantul celor vii, a scornit alta.

Era in partile acelea oarecare doctor slavit, de la care si acesti sfinti invatasera la inceput mestesugul doctoricesc; pe acela l-a indemnat vrajmasul ca sa urasca pe sfinti, nesuferind slava lor cea buna. Deci, chemand acela la sine pe sfinti cu inselaciune, i-a luat pe dansii la un munte, ca si cum ar fi voit sa adune buruieni de doctorii, iar in inima avand gandul lui Cain. Si ducandu-i pe ei departe, a randuit ca fiecare deosebi sa adune buruieni. Deci mai intai navalind asupra unuia, l-a ucis pe el cu pietre, apoi si pe celalalt l-a ucis asijderea. Si luand trupurile lor, le-a ascuns langa o scursura de apa ce era acolo.

Asa sfintii rabdatori de chinuri ai lui Hristos, doctorii cei fara de plata, Cosma si Damian, si-au luat sfarsitul vietii si s-au invrednicit de cununile mucenicesti de la Hristos Domnul, Mantuitorul nostru, Caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava, acum si de-a pururea, si in vecii vecilor. Amin.

INTRU MULTI SI BINECUVANTATI ANI PREACUVIOASE PARINTE DUHOVNIC!

ristos a inviat!

marți, 29 iunie 2010

Soborul Sfintilor,Slavitilor si intru tot laudatilor Apostoli celor doisprezece,cu aratare,cum si unde fiecare dintr-insii a propovaduit savarsindu-se


Apostolul este trimisul lui Iisus Hristos pentru a propăvadui Evanghelia şi adevărul despre Mesia, cel răstignit pentru mântuirea noastră.

Cuvântul apostol provine din cuvântul grec αποστολος, însemnând "acela care este trimis". La origine este un termen militar, însemnând un atac produs de o forţă militară, de obicei formată din câţiva soldaţi, împotriva unui inamic. În contextul creştin, apostolul se referă la ucenicii care răspândesc Evanghelia lui Iisus Hristos.


La început, Dumnezeu a chemat 12 ucenici în obştea Bisericii, dându-le misiunea de a propăvadui adevărul. Potrivit Evangheliei, Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre primii apostoli, dar odată cu lepădarea sa de credinţă şi moartea lui, a fost înlocuit de Apostolul Matia. Soborul Sfinţilor 12 Apostoli este la 30 iunie. Numele apostolilor sunt enumerate la Matei 10,2, Marcu 3,14, Luca 6,12, Faptele Apostolilor 1;13, 26.

După înlocuirea lui Iuda Iscarioteanul, lista celor 12 Apostoli este următoarea:

Simon, zis Petru - (29 iunie şi 16 ianuarie) răstignit pe cruce;
Andrei cel Întâi chemat - (30 noiembrie) fratele lui Petru; răstignit pe cruce;
Iacov (fiul lui Zevedei) - (30 aprilie) zis 'cel Mare' ; decapitat;
Ioan Teologul - (26 septembrie şi 8 mai) fratele lui Iacov (fiul lui Zevedei);
Filip - (14 noiembrie) răstignit pe cruce;
Bartolomeu - (11 iunie şi 25 august) zis şi Natanail; răstignit, jupuit şi decapitat
Toma - (6 octombrie) s-a săvârşit fiind pătruns cu cinci suliţe;
Matei - (16 noiembrie) care şi Levi se zice, fratele lui Iacov; s-a sfârşit ars de viu;
Iacov (fiul lui Alfeu) - (9 octombrie) răstignit pe cruce;
Iuda - (19 iunie) numit şi Levi, supranumit Tadeu, fratele lui Iacov, fratele Domnului; răstignit pe cruce;
Simon Zilotul - (10 mai) zis şi Canaanitul; răstignit pe cruce;
Matia - (9 august) în locul lui Iuda Iscarioteanul; omorât cu pietre şi decapitat.



Cântări ale celor 12 Apostoli

Troparul (Glas 3)

Sfinţilor Apostoli, rugaţi pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de păcate sufletelor noastre.

Condacul (Glas 2)

Astăzi Hristos-Piatra cu bucurie proslăveşte piatra credinţei, pe ucenicul cel ales, dimpreună cu Pavel şi toţi cei Doisprezece. Prăznuind pomenirea lor, slăvim pe Cel ce pe ei i-a proslăvit!

Cei 70 de Apostoli

Cei Şaptezeci de apostoli sunt ucenicii aleşi de Dumnezeu (descriere în Luca 10,1-16) alături de cei Doisprezece şi trimişi să predice. După o vreme, cei Doisprezece Apostoli au mai adăugat câţiva celor Şaptezeci pentru a predica Evanghelia. Deşi în cele din urmă numărul lor a depăşit şaptezeci, toţi vor fi pomeniţi ca "cei Şaptezeci de Apostoli" . Aceşti şaptezeci de apostoli, fiind aleşi de puterea dumnezeiască, au fost trimişi în toată lumea ca să smulgă pe oameni din înșelăciunea şi nebunia idolească şi să-i întoarcă la cunoştinţa cinstirii de Dumnezeu. Pentru aceasta, toţi s-au nevoit în multe feluri şi chipuri pentru adevăr şi s-au mutat la Domnul aşa cum se arată la pomenirea fiecăruia.

Soborului Sfinţilor Măriţilor Apostoli, cei şaptezeci la număr este la 4 ianuarie.


Obştea ApostolilorEste dificil de întocmit o listă completă şi exactă a celor Şaptezeci Apostoli. Vom aminti aici câteva nume:




Listă a celor 70 de Apostoli, după data de prăznuire



22 noiembrie : Filimon, Arhip, Onisim si Apfia - Aceştia au fost pe vremea împărăţiei lui Nero, fiind ucenici Sfântului Pavel, şi au mărturisit la Colose, oraşul Frigiei, aproape de Laodiceea. Facând pagânii praznic Artemidei, în capiştea (templul) lor din Colose, sfinţii, cu alţi creştini dimpreună, lăudau pe Dumnezeu în sfânta biserică. Retrăgându-se ceilalţi, când au năvălit idolatrii, au rămas numai ei singuri cu Apfia, credincioasă fiind şi ea, dorind de mărturisirea lui Hristos. Deci, prinzându-i, i-au adus la Androcleu, mai-marele Efesului, şi au fost bătuţi de el, dar nesupunându-se a face jertfă la idolul ce se chema de dânşii Mina, i-au îngropat până la brâu și aşa i-au ucis cu pietre, săgetaţi fiind întâi de copii mici cu săgeţile.
5 noiembrie : Ermeu, Lin, Gaie, Filolog si Patrova - Aceştia toţi erau din cei şaptezeci de ucenici ai lui Hristos. Şi Patrova, de care aminteşte şi dumnezeiescul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani, a fost făcut episcop la Potiola, pe mulţi a botezat şi i-a adus la Hristos. Iar Ermeu, de care aminteşte, de asemenea, Sfântul Pavel în Epistola către Romani, a fost făcut episcop filipenilor. Iar Lin, după cum spune Apostolul Petru, a ajuns episcop al Romei celei mari. Iar Gaie, de care iarăşi aminteşte Apostolul, a fost episcop Efesului, după Preasfântul Timotei. Iar Filolog (şi de acesta amintește Apostolul) a fost aşezat episcop la Sinope de Andrei cel Întâi chemat. Aceştia fiind episcopi în cetăţile arătate şi multe încercări şi necazuri suferind pentru cuvântul dreptei credinţe și pe mulţi învăţând şi lui Hristos aducându-i, s-au săvârşit în Domnul.
10 noiembrie : Olimp, Rodion, Sosipatru, Erast si Cvart - Aceştia au fost din cei şaptezeci. Olimp şi Rodion, urmând Sfântului Apostol Petru, amândurora li s-au tăiat capetele, în cetatea Romei, de către Nero. Iar Sosipatru, de care pomeneşte Sfântul Pavel în Epistola către Romani, fiind episcop la Iconiu, cu pace s-a săvârşit. Şi poate fiecine să afle că Apostolul Pavel pomeneşte de dânsul în multe locuri în Epistolele sale. Asemenea şi Erast, de care pomeneşte în Epistolă fericitul Pavel, fiind iconom al Bisericii din Ierusalim şi apoi episcop al Paneadei, cu pace s-a săvârşit. Iar Cvart, fiind episcop al Beritului şi multe pătimind pentru dreapta credinţă și pe mulți elini spre Domnul întorcându-i, s-a săvârşit şi el cu pace.
8 decembrie : Sosten, Apolo, Chifa, Tihic, Epafrodit, Cezar şi Onisifor - Sosten, despre care pomeneşte Sfântul Apostol Pavel, a fost episcopul Colofonei. Apolo, despre care pomeneşte acelaşi apostol, a fost al doilea episcop al Colofonei, după Sosten. Epafrodit, despre care pomeneşte tot apostolul, a fost episcop al Colonei. Onisifor a fost episcop al Cezareii. Toţi aceştia au vieţuit bine şi au păstorit cu cuvioşie poporul şi Bisericile încredinţate lor. Îndurând multe încercări pentru Hristos, au fost ucişi de închinătorii la idoli şi şi-au dat Domnului sufletele lor.
8 aprilie : Irodion, Agav, Ruf, Flegon, Asincrit şi Ermis - Dintre aceşti sfinţi apostoli, Irodion, de care pomeneşte marele apostol Pavel, a slujit tuturor sfinţilor Apostoli. După acestea a fost hirotonit de dânşii preot, apoi episcop al cetăţii Nea Patron, şi învăţând pe mulţi păgâni şi întorcându-i la credinţa lui Hristos, fiind zavistuit de iudei, a pătimit multe. Că mergând la dânsul închinătorii la idoli, întâi l-au bătut foarte rău, şi i-au zdrobit gura cu pietre, apoi zdrobindu-i capul cu lemne, pe urmă l-au junghiat cu cuţitul. Iar Agav, care a luat brâul sfântului Pavel, şi şi-a legat mâinile şi picioarele, atunci aşa a proorocit, zicând: acestea zice Duhul cel Sfânt: "Pe omul al cărui brâu este acesta, aşa îl vor lega în Ierusalim iudeii, şi-l vor bate cu răni, ceea ce s-a şi întâmplat, că nu numai l-au legat, ci au ispitit a-l şi omorî. Şi după aceea acest Agav a propovăduit în partea lumii ce i-a venit. Iar Ruf, de care pomeneşte şi apostolul în Epistola către Romani, a fost făcut episcop cetăţii Tebei, care este în Grecia. Asemenea Flegon şi ceilalţi propovăduiau pretutindenea în lume Evanghelia şi întorceau pe necredincioşi la credinţa cea adevărată. Aceştia dar fiind pedepsiţi în multe feluri, toţi întru o zi omorâţi de iudei şi de păgâni, întru Domnul s-au săvârşit.
31 octombrie : Stahie, Amplie, Urban, Narcis si Apeles - Dintre aceşti cinci Sfinţi Apostoli Stahie a fost pus episcop al Vizantiei de către Apostolul Andrei, şi a zidit şi biserica în Arghiropol, la care se aduna nenumarata mulţime de creştini şi-i învaţă. Şi aşa vieţuind şaisprezece ani, cu pace a răposat. Iar Sfântul Apeles ajungând episcop al Iracliei şi pe mulţi aducând la credinţa lui Hristos, a luat fericitul sfârşit. Iar Sfinţii Amplie şi Urban, fiind facuţi şi ei episcopi, tot de acelaşi Apostol Andrei: Amplie cetăţii Odisopoleos, iar Urban Machedoniei, şi pentru mărturisirea în Hristos şi a idolilor surpare omorâţi fiind de iudei şi de elini şi-au dat fericitele lor suflete lui Dumnezeu. Iar Narcis fiind făcut episcop al atenienilor şi în multe feluri fiind chinuit, şi-a dat şi el sufletul lui Dumnezeu, pentru Care şi-a vărsat şi sângele cu osârdie.Iar Aristobul, a fost hirotonit şi acesta păstor al oilor celor cuvântatoare şi pe Hristos tuturor propovăduindu-L, a luat fericitul sfârsit al ostenelilor sale celor multe.
28 aprilie : Iason şi Sosipatru - [1]
30 iunie : sinaxarul face menţiune şi de alţii decât cei 12 - [2]
11 iunie : Barnaba - [3]
28 iulie : Apostoli şi diaconi: Prohor, Nicanor, Timon si Parmena - [4]
30 iulie : Sila, Silvan, Criscent, Epenetos şi Andronic - Sila a mers la propovăduirea Evangheliei împreună cu Fericitul Pavel şi nu după multă vreme a fost făcut episcop al Corintului. Acolo, mult ostenindu-se şi pe toţi întărindu-i în credinţa în Hristos, s-a mutat către Domnul. Iar Silvan a fost făcut episcop al Tesalonicului; şi acesta, bine nevoindu-se, către Domnul s-a mutat; iar ceilalţi, propovăduind în Carhidonia şi în Italia şi învăţând de faţă în toată lumea cuvântul credinţei în Hristos, şi întorcând şi botezând pe mulţi dintre păgâni, cu pace şi-au dat sufletele lui Dumnezeu.
27 septembrie : Marcu, Aristarh şi Zinon - Marcu Apostolul, care şi Ioan se cheamă (de care pomeneşte Evanghelistul Luca în cartea Faptelor Apostolilor), hirotonindu-se de apostoli episcop Bivlei, s-a dovedit isteţ la lucrul evanghelicesc, şi aşa era de lipit şi iubit la Dumnezeu, încât de umbra lui se depărtau bolile. Însă s-a aflat şi alt Apostol Aristarh între cei 70, de care a pomenit Apostolul în Epistola către Romani şi a fost episcop la Apamia Siriei. Alt Ioan "Acridomelitrofos" (adica se hrănea cu muguri şi cu miere) îmbrăcat cu cojoc, acela a fost Zinon legiuitorul, de care pomeneşte Fericitul Pavel în Epistola către Romani, şi acesta a fost episcop în Diospol, care făcându-se locaş al Sfântului Duh şi propovăduind Evanghelia, a trecut către Domnul.
10 septembrie : Apelie (Apelles), Luca (Luciu) și Climent (Clement) - Alt Apelie a fost acesta, şi altul a fost cel ce a fost episcop la Iraclia Traciei. De acesta pomeneşte Pavel Apostolul la Epistola către Romani (16, 10) că s-a făcut luminător Smirnei, şi fiind episcop al acestei cetăţi şi slujind lui Dumnezeu cu cuviinţă, către Dânsul a călătorit. De asemenea şi acest Luca, n-a fost evanghelistul, ci acela de care mărturiseşte Fericitul Pavel în Epistola către Timotei că a fost arhiepiscop în Laodiceea Siriei şi, bine păstorind-o, s-a mutat către Domnul. Iar unii zic că acesta este unul şi același cu Luciu, pe care Apostolul Pavel îl pomenește în aceeași epistolă către Romani (16, 21). Iar Climent (Clement) acesta este cel de care pomeneşte Apostolul Pavel în Epistola către Filipeni (4, 3) ca fiind "împreună-lucrător cu el". Sfântul Apostol Climent a fost făcut episcop al Sardiei (sau Sardica, în Asia Mica) şi, purtând rănile lui Hristos pe trupul său, către Domnul a răposat.
7 septembrie : Evod şi Onisifor - [5]
30 octombrie : Terție, Marcu, Iust, care se cheama şi Isus, și Artema - Acești Sfinţi Apostoli sunt din cei şaptezeci, luminaţi fiind în credinţa către Dumnezeu. Deci Terţie a fost al doilea episcop de Iconiu după Sosipatru şi a împlinit propovăduirea acestuia şi a înnoit pe toţi cei rămaşi cu sfântul Botez (adică cei ce rămăseseră de la Sosipatru nebotezaţi), facându-se făcător de minuni, a scris şi Epistola Sfântului Pavel către Romani. Iar Marcu, nepotul de frate al lui Varnava de care pomeneşte Apostolul Pavel în Epistolă, şi acesta a fost hirotonit episcop al Apoloniadei, risipind cu propovăduirea adevărului închinarea la idoli. Iar Iust, căruia şi Isus îi zic, a fost episcop în Elefterupolis, atrăgând pe toţi la cunoștinţa adevărului cu cuvântul învăţăturii sale. Iar Artema a fost episcop în Listra, împrăştiind toate vicleniile demonilor, ca un slujitor desăvârşit al lui Hristos. Deci aşa nevoindu-se aceşti patru Apostoli pentru dreapta credinţă şi căzând întru mari şi grele bântuieli, cu pace şi-au dat sufletele către Domnul.
4 ianuarie : Maxim - este pomenit ca fiind unul din cei 70 în viaţa Sfintei Maria Magdalena.



Listă alfabetică a celor 70 de apostoli



Acvila (13 februarie), Agav (8 aprilie), Ahaic, Alfeu, Amplia (31 octombrie), Anania (care l-a botezat pe Pavel), Andronic (30 iulie), Apelie (10 septembrie), Apfia (19 februarie), Apollo, Arhip (22 noiembrie), Aristarh (27 septembrie), Aristobul, Artema (30 octombrie), Asincrit (8 aprilie), Barnaba (căpetenia celor Şaptezeci şi tovarăş al lui Pavel), Carp, Chesarie, Chifa, Clement (10 septembrie), Cleopa (care l-a întovărăşit pe Domnul către Emmaus), Crescent (30 iulie), Crisp, Cvadrat, Cvart, Epafrodit, Epenet (30 iulie), Erast (10 noiembrie), Ermie, Ermis (episcop al Dalmaţiei)(8 aprilie), Evod (7 septembrie), Filimon (22 noiembrie), Filip (unul din primii Șapte diaconi), Filolog, Flegon, Fortunat, Gaie, Iacov (Fratele Domnului), Iason, Irodian (8 aprilie), Iunia, Iust (fratele Domnului) (30 octombrie), Lin, Luca Evanghelistul (tovarăş al lui Pavel şi autor al Evangheliei care îi poartă numele) (10 septembrie), Luchie, Marcu Evanghelistul (tovarăş al lui Pavel şi autor al Evangheliei care îi poartă numele) (30 octombrie), Narcis (31 octombrie), Natanail, Nicanor (unul din primii Șapte diaconi) (28 iulie), Olimp (10 noiembrie), Onisifor (7 septembrie), Onisim (22 noiembrie), Parmena (unul din primii Șapte diaconi) (28 iulie), Patrova, Priscila, Prohor (unul din primii şapte diaconi), Pudens, Rodion (10 noiembrie), Ruf (8 aprilie), Sila (tovarăş al lui Pavel) (30 iulie), Silvan (30 iulie), Simeon (27 aprilie), Sosipatru (10 noiembrie), Sostene, Stahie (31 octombrie), Ştefan Întâiul-mucenic (unul din primii şapte diaconi), Tadeu (confundat uneori cu Iuda dintre cei Doisprezece), Terpne, Tertie (30 octombrie), Tihic, Timon (unul din primii şapte diaconi) (28 iulie), Timotei (tovarăş al lui Pavel), Tit, Trofim, Urban (31 octombrie), Zaheu şi Zina.

Cântările celor 70 Apostoli



Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinţilor Şaptezeci de Apostoli, rugaţi pe milostivul Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli sufletelor noastre.



Condac (glasul al 2-lea):

Să lăudăm astăzi dumnezeieşte şi să prăznuim, credincioşilor, ceata celor şaptezeci de ucenici ai lui Hristos, că printr-înşii toţi ne-am învăţat a cinsti Treimea cea nedespărţită; că ei sunt luminători ai dumnezeieştii credinţe.
Alţi Apostoli



Pavel



Apostolul Pavel (29 iunie) este numit şi el apostol, deşi nu a făcut parte dintre cei Doisprezece sau cei Şaptezeci. El se numeşte pe sine apostol pentru viziunea care a avut-o pe drumul Damascului, şi a fost cu timpul recunoscut ca atare de ceilalţi Apostoli.

Sf. Pavel împarte ziua de prăznuire obştească cu cei Doisprezece Mari Apostoli. El a fost decapitat la Roma, în vremea domniei Împăratului Neron (Nero).

Întocmai-cu-apostolii



Unii sfinţi poartă epitetul de "Întocmai-cu-Apostolii" (în greacă, Ισαποστολος), de obicei pentru însemnata lor lucrare de zidire a Bisericii, adică pentru a fi făcut o lucrare comparabilă cu cea a Apostolilor, mai mult decât într-un singur neam / popor.

Sfânta Maria Magdalena (22 iulie) este socotită "Întocmai cu apostolii". La fel, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.

Apostoli ai unui neam



Şi alţi sfinţi misionari sunt numiţi apostoli, deşi nu ca titlu, ci mai curând ca epitet, de ex. "Apostol al Miazănopţii". Însă unii socotesc acest obicei ca nefiind tradiţional ortodox. Mai justificate sunt numirile de apostoli ai diferitelor "neamuri":

Apostol al Abissiniei: Sfântul Frumenţie
Apostol al Ardennilor: Sfântul Ubert, 656 - 727
Apostol al armenilor: Sfântul Grigorie Luminătorul, 256 - 331
Apostol al englezilor: Sfântul Augustin, adormit 604
Apostol al francilor: Sfântul Denis, secolul al 3-lea
Apostol al francilor: Sfântul Remigiu, cca. 437 - 533
Apostol al frisianilor: Sfântul Willibrord, 657 - 738
Apostol al galilor: Sfântul Irineu, 130 - 200
Apostol al galilor: Sfântul Martin de Tours, 338 - 401
Apostol al germanilor: Sfântul Bonifatie, 680 - 755
Apostol al goţilor: Episcopul Ulfila
Apostol al Indiei: Sfântul Toma
Apostol al Irlandei: Sfântul Patrichie, 373 - 463
Apostol în Karantania: Episcopul Virghilie al Salzburgului, 745 - 784
Apostol al neamurilor: Sfântul Pavel
Apostol al Noricumului: Sfântul Severin
Apostol al Miazănopţii: Sfântul Ansgar, 801 - 864
Apostol al parţilor: Sfântul Toma
Apostol al picţilor: Sfântul Ninian, secolul al 5-lea
Apostol al României: Sfântul Andrei
Apostol al scoţilor: Sfântul Columba, 521 - 597
Apostol al slavilor: Sfântul Chiril, cca. 820 - 869
Apostol al slavilor: Sfântul Metodie
Apostol al Spaniei: Sfântul Iacov cel Mare, m. 44
Apostol al Ungariei: Sfântul Anastasie, 954 - 1044


Hristos a inviat!

vineri, 25 iunie 2010

Un pustnic de la Muntele Athos

În primavara anului 1954, pe una din potecile Athosului, un grup de vizitatori fac cunostinta cu monahul Teolipt. Din vorba în vorba, noul venit ajunge la povestea unui prieten de-al sau, decedat, Pustnicul Nicodim. Extrasa din cartea "Dialoguri la Athos" scrisa de Teoclit Dionisiatul, aceasta istorioara reda frumoasa imagine a unui ascet ortodox.


Pustnicul Nicodim a trait 50 de ani încheiati într-un "cuib de vulturi" din Sihastriile situate în extremitatea de sud-est a Athosului. Vreme de 50 de ani din "închisoarea lui dumnezeiasca" el a ascultat tacerea cea mai adânca a Pustiei. În tot acest interval, a vazut cum soarele, care ii lumina batrânetea eroica si cuvioasa, rasarea mereu din acelasi colt si descria acelasi arc binefacator "si peste cei drepti si peste cei nedrepti". Si tot atâtia ani a vazut coliba sa scaldându-se în tacere în oceanul culorii dulci al scânteierii astrelor si a lunii. În ce fericire plutea!… Simtea ca se gasea deja în anticamera bucuriei vesnice. De câte ori rugaciunile lui fierbinti nu s-au înaltat la cer însotite de vijeliile urlatoare ale Athosului!… Si de câte ori imnele lui duhovnicesti "din adâncuri" n-au lovit ca un ecou de aripi îngeresti linistea inexprimabila a pustiei în noptile sfinte si luminoase ale Sfântului Munte, în ceasul armoniei adânci a duhurilor!

Pustnicul, prietenul meu Nicodim, era de vreo 70 de ani. O figura venerabila, luminata de reflexele sfinte ale sufletului sau curatit în Hristos. În privirea acestui sfânt barbat aparea personificarea blândetii si se reoglindea dinamismul linistit al dragostei dunezeiesti din inima lui. Obisnuia întotdeauna sa taca. Tacerea lui ma învata atât de elocvent. Când însa imi vorbea domol si cu multa adâncime, literalmenete ma captiva. Fata lui raspândea de obicei o stralucire nedefinita si închipuirea mea ma transpunea inconstient pe muntele Tabor. Dumnezeul meu, ce om de nedescris era acest batrân Ascet! Parul sau mare si alb ca zapada încadra cu o estetica nevinovata chipul cuvios revarsându-se pe umeri în ghirlande ondulate si groase. Barba lui deasa si alba "ca lâna" cobora cu o impetuozitate blânda ca o cascada. Cu totul alb, cum era batrânul meu prieten, cineva putea crede ca priveste un personaj biblic. Si, cu toata simplitatea lui pustniceasca, el avea în ansamblu maretia unui senator roman si imbina severitatea masurata a unui filozof grec cu dulceata atragatoare a unui sfânt din Tebaida secolului al patrulea. Vietuirea lui era curata cum e crinul. În spiritul lui, el pastra naivitatea si lipsa de rautate a unui copil. Dar în gândurile sale era adânc.

A avut norocul rar al unei cresteri crestine si al unei educatii îngrijite. S-a adâncit în duhul Parintilor, pe care i-a iubit de la o virsta frageda si cunostea cu claritate scriitorii elini antici. Pretuia îndeosebi idealismul luminat al lui Platon si respecta filozofia morala austera a lui Socrate. Însa aceste "umbre", cum numea el filozofia, erau imprastiate în adâncul inimii lui de iubirea pe care o revarsa Preasfânta Cruce a Domnului. Iubirea înlocuia gândirea. "Sunt rastignit impreuna cu El…" imi spunea adesea. Batrânul respira pe Iisus Hristos "si pe acesta rastignit". O, Crucea! Pentru prietenul meu Pustnicul, ea era unica dragoste. Câte imi mai spunea despre Cruce! Adoratia mistic patimita a Celui rastignit il adâncea în extaz.

Imi povestea, într-o seara, de un Eremit cinstit ca sfânt de Biserica Apuseana ca dragostea lui afectuoasa fata de Crucea Domnului si dorul lui înflacarat de a participa la Patima Lui l-au facut sa sufere mental atât de mult încât pe fruntea lui s-au format urmele cununii de spini a Domnului, pe mâinile si picioarele lui amprentele cuielor, iar în coasta lui rana sulitei. Urmele acestea, a continuat calm Batrânul, zicea ca le-au vazut ascetii impreuna-nevoitori cu el atunci când Eremitul a adormit în Domnul… Si a tacut.
Eu m-am aratat surprins.
- Batrâne, am îndraznit, credeti ca…
- Nu, a zis, eu nu cred, în special fiindca se interpune dogma. În cazul unui ortodox, însa, de ce sa nu cred?
- Dar pentru ce mi-ati spus aceasta? Am observat eu, câta vreme…
Batrânul Ascet n-a raspuns. Se adâncise deja în tacerea lui. Aceasta poveste mi-a provocat o adânca impresie, literalmenete m-a dat peste cap. Imi chinuiam mintea sa stiu exact de ce mi-a spus o poveste în care nu credea? Nu cumva facuse aluzie la el însusi? Pentru prietenul meu cuvios toate le consideram posibile. Cum n-am bagat de seama vreme de 15 ani, de când il vizitam regulat? Stiam ca Batrânul e un întelept si cuvântul lui era întotdeauna adânc. Cautam cu o adevarata sete, nu cumva disting pe fata lui urmele cununii de spini pe mâinile si picioarele lui "semnele cuielor" si în coasta lui...dar în coasta lui cum sa pipai? Ascetul sedea aproape de o mica fereastra a colibei, cu capul lui alb rezemat de piept. Se gândea? Se ruga?… Pe mine , însa, ma stapânea o neliniste de neînvins ca sa aflu. Soarele abia apusese. M-am ridicat de la locul meu si apropiindu-ma de Pustnic, am început sa-i observ cu curiozitate capul cuvios, mâinile si picioarele. Dar zgomotul scaunului a tulburat absorbirea lui si întorcându-se spre mine m-a surprins cu privirea pironita la mâinile lui.
- Ce cauti, frate Teolipt? m-a întrebat Batrânul.
Bâlbâindu-ma de rusine pentru curiozitatea mea, am raspuns întretaiat:
- Sa vad "semnele cuielor", parinte…
Pustnicul m-a privit vesel si a izbucnit în lacrimi. Fara sa vreau am plâns si eu. A trecut mai bine de o ora în acel plâns tacut. Pe cerul albastru aparusera deja stele sclipind. Chilia saraca a prietenului meu respira o fina bunamireasma de "jertfa de seara" si s-a învaluit încet, în umbre sfinte…

Prietenul meu Ascetul Nicodim parea ca se nascuse ca sa nu moara. Mai mult, parea ca s-a nascut pentru Viata. Era neprihanit ca si culoarea galbena a fetei lui. Si pentru ca rasarise "ca un crin al vailor în mijlocul spinilor", ocrotitoarea neprihanirii, Preacurata Maria, l-a atras pe Pustnic înca din frageda virsta în "gradina ei", "Sfântul Munte", ca el sa nu-si întineze hainele.[…]

Au trecut aproape cinci luni, când într-o dimineata a venit la Manastire ucenicul cunoscutului meu pustnic, aducându-mi, ciudat, un biletel de la batrânul meu prieten. L-am deschis nerabdator si am citit urmatoarele: "Fiul meu în Domnul, Teolipt, Domnul ma cheama. Ma bucur, fiindca ma duc spre lumina cea neînserata. Daca gasesc vre-o mila la Stapânul meu, ma voi ruga si pentru dragostea ta. Vino cât mai repede. Poate ma mai apuci. Daca nu, te îmbratisez cu sarutare sfânta si îti las biblioteca mea, manuscrisele si autobiografia mea. Te salut, frate, si aminteste-ti de "semnele cuielor" mele. Prietenul tau, Pustnicul Nicodim".

Moartea unui Ascet, iubitii mei frati, nu are nimic din îndolierea zguduitoare a mortilor de rând. Este doar sfirsitul linistit al unei vieti frumoase si pline de credinta si începutul unui mers sigur spre vesnicia cea neînserata. Pentru Ascet, moartea este punctul orientarii lui zilnice, spre care priveste cu o tainica nostalgie. Însa, pentru fratii si prietenii din jur, plecarea unui om sfânt constituie o pierdere cu adevarat incalculabila, cel putin din punct de vedere al realitatii sensibile.
Pentru Pustnic, viata pamânteasca este mai mult decât o drama, întrucât în plan constient el duce o lupta neînduplecata si primejdioasa "impotriva începatoriilor si puterilor întunericului". Însa drama acestui atlet necunoscut se preface într-o dumnezeiasca initiere. Un mare Monah a zis: "crestinul trebuie sa simta agonia Domnului din gradina Ghetsimani". Exact acest lucru se întimpla cu adevaratul Ascet: "Martiriul constiintei".
Astfel ca, daca dincolo de dumnezeiescul si maretia ei, pentru barbatii cu adevarat mari, lupta morala devine cu totul dramatica, fara îndoiala moartea este o izbavire, este ultima binecuvântare a cerului. "Moartea pentru drepti este odihna"…
Cu aceste gânduri si simtaminte si cu ochii înlacramati am luat toiagul de calatorie si am început mersul spre pustia cea mai îndepartata a Athosului. Simteam ca existenta mea smerita slujeste în acea ora unei taine. Ma chema un batrân cu totul alb, a carui viata era o rugaciune neîncetata, un cânt crestin preaînalt, sa fiu de fata lânga patul lui de moarte, sa aud ultimele lui rasuflari. Mergeam cu pas hotarât spre prietenul meu, Pustnicul Nicodim, "care pleca". Eram singur si, cu toate acestea, vorbeam continuu. Dumnezeule, ziceam, cum dobândesc toate o sfânta transparenta când inima omeneasca e îndoliata de iubire!… Cum toate vorbesc de Iubire, atunci când inimile noastre devin ca ale unor copii! Si cum se linistesc si odihnesc toate într-o lumina sfânta stralucitoare, când cineva merge spre un sfânt care adoarme si e iubit… Ce cântare îti voi cânta, frate Nicodime, cu ce mâini voi atinge trupul tau neprihanit, cum te voi înmormânta, cuvioase si iubite Pustnice!… Si am izbucnit în lacrimi.[…]



Am adresat cuvinte binevoitoare celor prezenti si ei mi-au facut cunoscuta o porunca a prietenului meu, catre care m-am întors.
- Cum va simtiti? am întrebat aproape de urechile lui.
A zimbit. A raspuns, cu zabava si adânc, de abia auzit:
- Ma duc. "Caci nimeni dintre noi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine. Caci daca traim, pentru Domnul traim si daca murim pentru Domnul murim, ai Domnului suntem". Tu pazeste testamentul, iubirea…
Si a tacut. Si dupa putin:
- Iubirea, frate… Si iarasi a tacut.
Iar eu plângeam. El, suspinând din adânc, a facut un ultim efort sa-si concentreze puterile care-l parasisera, a ridicat mâna dreapta, ca si cum ar fi voit sa-mi spuna ceva. Eu, aplecându-ma spre fata lui, asteptam sa ascult. O tacere adânca domnea în coliba.. Cu un glas stins, numai cu ecoul respiratiei, cu privirea pironita spre un Hristos rastignit, abia a reusit sa articuleze cuvintele:
- Iubirea, frate Teolipt, iubirea…
Dreapta lui cazu grea pe pieptul sau. A închis obosit ochii. Respira adânc.
Parintii urmareau scena.[…] Deodata, fata Pustnicului s-a luminat. A deschis ochii, a miscat capul în semn de salut si îngaimând " Vino! Amin" si-a dat ultima suflare, sufletul lui sfânt…

Hristos a inviat!

miercuri, 23 iunie 2010

Naşterea Cinstitului,Slăvitului,Proorocului si înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan


Evanghelia la nastera Sfantului Prooroc si inaintemergatorului Ioan Botezatorul

(Luca I;57-66)


Şi după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu.
Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea.
Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul şi-l numeau Zaharia, după numele tatălui său.
Şi răspunzând, mama lui a zis: Nu! Ci se va chema Ioan.
Şi au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta.

Si au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit.
Şi cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat.
Şi îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.
Şi frica i-a cuprins pe toţi care locuiau împrejurul lor; şi în tot ţinutul muntos al Iudeii s-au vestit toate aceste cuvinte.
Şi toţi care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi, oare, acest copil? Căci mâna Domnului era cu el.



Ioan este fiul preotului Zaharia si al Elisabetei. S-a născut în cetatea Orini. Numele Ioan (ebr. Iohanan/Iehohanan) înseamnă „Dumnezeu s-a milostivit”.[1] Este numit si Înaintemergătorul pentru că a anuntat si a pregătit venirea Mântuitorului.

Dar să vedem cum s-a întâmplat ninunea nasterii Sf.Ioan:

Preotul Zaharia si sotia lui Elisabeta, desi erau oameni drepti înaintea lui Dumnezeu, nu au putut până la bătrânete să aibă copii. La poporul evreu acesta era considerat un mare blestem ce se abătea asupra familiei din partea lui Dumnezeu. Uneori nici jertfele nu le erau primite la templul celor ce nu aveau copii.

În vremea împăratului Irod, în timpul săptămânii când era de rând la templu, Zaharia a intrat să tămâieze. Pe când tot poporul era afară si se ruga, i s-a arătat îngerul Domnului stând de-a dreapta altarului tămâierii.

Este anuntat că i-au fost ascultate rugăciunile si că Dumnezeu le va da un copil, căruia trebuie să-i pună numele Ioan. Pentru că a fost neîncrezător în vestea adusă de Arhanghelul Gavriil, Zaharia a rămas mut până în ziua când s-au împlinit acestea.

Când a venit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. În a 8-a zi, când trebuia tăiat împrejur, s-au strâns vecinii si rudele si vroiau să-l numească pe prunc –Zaharia –ca pe tată. Pentru că era sotie de prooroc si avea si ea darul proorociei, Elisabeta spune că se va chema Ioan. Pentru că cei strânsi obiectau si îi cereau părerea, Zaharia scris pe o tăblită „Ioan este numele lui”(Luca 1;63) iar în clipa următoare a putut din nou să vorbească. Fiind martorii atâtor minuni (stearpa a născut la bătrânete, mutul a început să vorbească) cei strânsi au început să se întrebe „Ce va fi oare acest copil?”(Luca 1;66).

Când a crescut, Ioan a plecat să trăiască în desert, unde se hrănea cu miere sălbatică si lăcuste si se îmbrăca cu haină din păr de cămilă. Unii cercetători spun că ar fi trăit în comunitatea esenienilor.

Biserica Ortodoxă prăznuieste în fiecare an pe data de 24 iunie nasterea Înaintemergătorului si Botezătorului lui Iisus Hristos.

Bibliografie:

Sfânta Scriptură

Mica Biblie

Dictionar al Noului Testament, Ion Mircea

Proloagele, luna iunie

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Ioan Mircea, Dictionar al N.T., EIBMBOR, Bucuresti, 1995, p228







Predică la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul





“Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan” (IOAN 1,6).

Prăznuim astăzi naşterea Sfântului Prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului. El încheie şirul proorocilor Vechiului Testament şi tot cu el începe cununa Sfinţilor Noului Testament; pentru aceea el a fost numit:
- “Pecetea celor două Testamente”;
- “Glasul Cuvântului”;
- “Sfeşnicul Luminii”;
- “Luceafăr vestitor al Soarelui Dreptăţii”.

Despre el spunea Mântuitorul căci s-a scris: “Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta” (MATEI 11, 10; MALEAHI 3, 1). Conform celor relatate de Sfântul Evanghelist LUCA 1, 1-25, 57-80, putem spune despre acesta că i-a fost sfântă naşterea, sfântă şi sfinţitoare i-a fost viaţa – care şi-a încheiat-o prin cununa muceniciei. În Evanghelia de azi se spune: “Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele pe deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am cercetat toate cu deamănuntul de la început să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţez despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o” (LUCA 1,1-4).

Sfântul Luca scoate în evidenţă că el şi-a scris Evanghelia după ce a cercetat toate cu deamănuntul, pe baza unei minuţioase documentări, folosind, atât izvoarele scrise (în mod sigur Evanghelia după Matei şi Marcu), cât şi pe cele orale, adică de la martorii oculari ai evenimentelor relatate. Evanghelia ne este destinată nouă tuturor, dar în special este amintit un oarecare Teofil care era nobil din Roma, proaspăt convertit la creştinism, sau pe cale de convertire. Luca i s-a adresat foarte politicos cu cuvântul “preaputernice”, iar în FAPTELE APOSTOLILOR i se adresează simplu: “Teofile”, deoarece, deja acesta era încreştinat, când Luca a scris Cartea FAPTELE APOSTOLILOR.

Spre deosebire de ceilalţi Evanghelişti sinoptici (Matei şi Marcu) care încep relatarea Evangheliei scrisă de ei cu Naşterea Mântuitorului (Marcu omite această relatare), Sfântul Luca este mult mai complet din punct de vedere istoric, începându-şi relatarea cu prologul din versetele 1-4, continuând cu vestea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Bunavestire, apoi continuând cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, abia în capitolul doi trece la relatarea Naşterii Mântuitorului. Din cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne putem da seama despre părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, care au fost: preotul Zaharia şi soţia sa Elisabeta.

ZAHARIA se tâlcuieşte POMENIREA DOMNULUI, iar ELISABETA – ODIHNA LUI DUMNEZEU. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc în timpul regelui Irod cel Mare. Zaharia era preot la Templul din Ierusalim, din ceata preoţească a lui Abia. Soţia sa Elisabeta era rudenie cu Maica Domnului. Ei au ajuns la adânci bătrâneţe fără să aibă copii, iar la evrei, familiile fără de copii erau considerate blestemate de Dumnezeu. Viaţa lor a fost un şir lung de rugăciuni adresate lui Dumnezeu, precum şi de fapte de milostenie. Rugăciunile lor erau însoţite de numeroase daruri şi milostenii, de jertfe, dar mai ales de lacrimi, de aceea, Evanghelistul spune despre ei că “erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (LUCA 1,6).

Însă cu toate acestea, se părea că se vor stinge din viaţă fără ca Domnul să se milostivească de a le da un copil pentru mângâierea lor şi spre a li se şterge ruşinea de a nu avea copii, considerată ca o pedeapsă de la Dumnezeu. În această lungă aşteptare plină de nădeşde şi de tristeţe, viaţa lor începe să se apropie de apus, umbrele neputinţelor încep să se facă din ce în ce mai simţite, iar gândul lor se îndrepta spre rudeniile mai apropiate la care trebuiau să apeleze spre a le asigura sprijinul necesar la bătrâneţe.

Şi, iată, că, în acest timp, când toate nădejdile lor se veştejiseră, Zaharia, aflându-se în săptămâna sa de rând de slujire la Templu, intrând pentru cădire în Sfânta Sfintelor, vede lângă altarul tămâierii un înger care îi vesteşte că soţia sa Elisabeta, cea socotită stearpă, va da naştere unui copil. Zaharia s-a spăimântat foarte tare la vederea îngerului, iar vorbele lui nu le-a crezut, cerând semn de la el, drept care îngerul i-a dat ca semn legarea graiului până la naşterea pruncului.

Două au fost cauzele pentru care Zaharia nu a putut cuprinde şi crede această veste. În primul rând, findcă îngerul i-a arătat pe larg rolul pe care Dumnezeu îl va încredinţa copilului dăruit şi anume:
-că va duce o viaţă sfântă înaintea lui Dumnezeu;
-că va avea o mare influenţă asupra poporului, aducând pe mulţi pe calea pocăinţei;
-că va fi ales şi menit să fie Înaintemergătorul şi Descoperitorul lui Iisus Hristos către Israel.

Toate acestea se cuprind în cuvintele: -”Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor către copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit” (LUCA 1,15-17).

O altă cauză a îndoielii lui Zaharia a fost părerea că atât el cât şi Elisabeta se simţeau bătrâni şi îşi pierduseră orice nădejde de a mai avea copii. Bucuria lui Zaharia n-a putut fi exprimată prin cuvinte, auzind că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. Era cuprins de fericirea pe care au simţit-o patriarhii poporului ales: -Avraam cu Sarra; -Isaac cu Rebeca; -Iacov cu Rahila; fiindcă Dumnezeu i-a vestit că a ridicat de pe umerii lor ruşinea sterpiciunii, a nerodirii de copii.

Atât Zaharia cât şi Elisabeta se trăgeau din spiţe de strămoşi drepţi, din a căror tulpină au odrăslit ei (părinţii Sfântului Ioan Botezătorul), încununaţi de fapte binepăcute lui Dumnezeu şi de sfinţenie. Evanghelistul Luca spune despre Zaharia şi Elisabeta că “erau drepţi amândoi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (LUCA 1,6). Mulţi oameni pot părea drepţi înaintea oamenilor, dar e nespus de mare lucru să fi drept înaintea Aceluia pe Care nu-L poate înşela nimeni, Care toate le vede şi toate le cunoaşte. Bucuria lui Zaharia şi a Elisabetei a fost împărtăşită şi de către rudeniile lor, văzând cum i-a cercetat Dumnezeu. Uimire şi mângâiere i-au cuprins şi la naşterea copilului, când, cerându-i-se părerea lui Zaharia care să fie numele copilului, acesta făcând un semn să i se dea o tăbliţă, a scris: “Ioan să fie numele lui” (LUCA 1,63), împlinindu-se astfel şi dorinţa Elisabetei, care de asemenea voia ca numele lui să fie Ioan, ce înseamnă “Iahve dăruieşte”. Odată cu scrierea numelui pe tăbliţă, lui Zaharia i-a revenit graiul, apoi a început să dea slavă lui Dumnezeu şi umplându-se de Duhul Sfânt, a rostit următoarea profeţie: -”Iar tu pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui…” (LUCA 1,76).

Ne punem întrebarea: Oare cât a ţinut această bucurie în familia lui Zaharia? Mai puţin de un an – este răspunsul la această întrebare, deoarece, născându-Se Iisus Hristos şi venind magii să-L caute, au cercetat tot Ierusalimul, întrebând unde S-a născut Noul Împărat, iar Irod, temându-se pentru tronul său, a dat poruncă să fie ucişi toţi pruncii mai mici de doi ani din hotarele Betleemului. În mod deosebit, a fost urmărită şi familia preotului Zaharia, întrucât mulţi ştiau de minunile care au însoţit naşterea pruncului Ioan.

Familia preotului Zaharia locuia în Hebron, cale de 8 ore până la Ierusalim, această cetate aflându-se la poalele unui munte. Auzind cei din Hebron de cele întâmplate cu uciderea pruncilor din hotarele Betleemului, s-au înspăimântat foarte, încât multe mame au fugit la munte împreună cu copiii lor, printre care, fiind şi Elisabeta cu pruncul Ioan. Văzându-se urmărită de către ostaşi, i-a s-a rugat lui Dumnezeu să-i ocrotească pruncul. Tradiţia ne spune că Dumnezeu i-a apărat într-o peşteră ce se afla în stânca muntelui. Ostaşii, negăsind pe Elisabeta şi pe copil, s-au întors la Zaharia care se găsea în Templu şi, crezând că el l-a ascuns, l-au ucis în mijlocul Templului, după cum zice Mântuitorul: -”De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei ve-ţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar” (MATEI 23,35).

În timpul cât Elisabeta şi Ioan au stat ascunşi, Dumnezeu a rânduit ca în apropierea acelui loc să se găsească pomi, din fructele cărora şi-au potolit foamea. Nu după multă vreme a murit şi Elisabeta, sfârşindu-se astfel viaţa părinţilor Sfântului Ioan Botezătorul, iar el a rămas sub ocrotirea lui Dumnezeu, crescând într-un mod tainic, necunoscut de oameni, după cum relatează Sfântul Evanghelist Luca: “Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel” (LUCA 1, 80).

Familia creştină şi scopul pentru care a fost întemeiată

Din cuprinsul Sfintei Evanghelii ce s-a citit la acest minunat praznic reiese că soţii Zaharia şi Elisabeta împreună cu fiul lor Ioan pe care l-au dobândit la adânci bătrâneţe în urma multor rugăciuni, formau o familie. Această familie este considerată de Biserică prototipul unei adevărate familii creştine.

După învăţătura Sfintei noastre Biserici, scopul căsătoriei şi al vieţii de familie este întreit:
-1. continuitatea neamului omenesc;
-2. ajutorarea reciprocă dintre soţi;
-3. ferirea de desfrânare.

1. În ceea ce priveşte continuitatea neamului omenesc, în locul celor care îşi încheie viaţa pământească, trebuie să apară alte generaţii de oameni. În atotputernicia Sa, Dumnezeu ar fi putut creea pe toţi oamenii în felul zidirii lui Adam, dar a binevoit să acorde făpturilor Sale o parte din puterea Sa creatoare (FACERE 1,26).

2. Referitor la ajutorarea reciprocă dintre soţi, Dumnezeu a zis: “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pentru el” (FACERE 2,18). Ca fiinţă socială, omul are nevoie de sprijinul şi colaborarea unui partener de viaţă. Legătura prin căsătorie şi viaţa de familie este lucrul cel mai minunat în viaţa societăţii. Familia este celula societăţii, legătura dintre soţi fiind indisolubilă şi vitală pentru armonia societăţii pe pământ.

3. Un alt aspect al vieţii de familie este ferirea de desfrânare, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: “Din cauza desfrânării, fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă” (1 CORINTENI 7,2-6).

Din aceste cuvinte rezultă că legătura trupească dintre bărbat şi femeie nu este îngăduită decât după primirea de către cei doi tineri a Sfintei Taine a Căsătoriei, altfel cad în păcadul desfrânării, unul din cele şapte păcate capitale şi pe care şi Biserica îl canoniseşte astfel:
-desfrânarea, care înseamnă legătura trupească dintre doi tineri – băiat şi fată – se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă de 7 ani;
-preadesfrânarea, care înseamnă legătura trupească dintre un bărbat şi o femeie, în afara Căsătoriei, cel puţin una dintre acele persoane să fie căsătorită, se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă de 15 ani; tot aşa se canonisec şi concubinii, concubinajul fiind foarte periculos – în multe cazuri unul dintre concubini au un sfârşit targic pentru că ei nu au asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu pe care o primesc cei care se căsătoresc în Biserică, căci Sfântul Apostol Pavel zice: “Taina aceasta mare este, iar eu zic: în Hristos şi în Biserică; chiar dacă concubinii se pare că au un sfârşit “creştinesc”, adică liniştit, ei pentru că au trăit cu bună ştiinţă toată viaţa în acest păcat, după moarte dobândesc iadul pe veşnicie;
-incestul, care este legătura trupească dintre un bărbat şi o femeie sub gradul 8 de rudenie de sânge pe linie directă şi colaterală (pe linie directă impedimentul la Căsătorie fiind la infinit), sau rudenie spirituală, se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă de 20 de ani;
-sodomia, care se realizează prin legăturile trupeşti între persoane de acelaşi sex, se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie până la 25 de ani şi atunci cu condiţia să părăsească păcatul, în caz contrar sunt consideraţi în afara Bisericii lui Hristos.

O altă învăţătură ce o putem desprinde din însemnătatea praznicului de astăzi, este aceea că, familia întemeiată prin Sfânta Taină a Căsătoriei, are un rol deosebit în creşterea şi educarea copiilor. Copilul se naşte ca rod al dragostei dintre cei doi soţi. Aceştia sunt chemaţi să se îngrijească de cele necesare trupului şi sufletului copiilor lor; părinţii fiind primii pedagogi şi educatori ai copiilor, iar familia fiind cea dintâi şi cea mai importantă şcoală. Pe bună dreptate, se poate spune despre un tânăr rău educat că îi lipsesc cei 7 ani de acasă, adică educaţia şi conduita din perioada când copilul se găseşte în mod nemijlocit în mijlocul familiei.

Soţii fără copii sunt nefericiţi, am zice noi, dar cei mai nefericiţi sunt părinţii care n-au reuşit să-şi crească bine copiii. Durerile cele mai mari ce se pot isca în sânul unei familii provin adeseori din partea copiilor, după cum şi cele mai mângâietoare bucurii şi mulţumiri se datorează tot copiilor – dacă sunt bine educaţi.

De la drepţii Zaharia şi Elisabeta să învăţăm cum trebuie să trăim în frică de Dumnezeu, să ne creştem copiii printr-o viaţă dreaptă înaintea lui Dumnezeu, Care va revărsa binecuvântarea Sa peste familiile noastre. Fericită va fi familia care are copii buni, cu o creştere aleasă, în măsură să săvârşească binele şi dreptatea şi să slujească lui Dumnezeu spre folosul semenilor. AMIN.

BIBLIOGRAFIE:
-BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ – Editura Istitului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti;
-BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…;
-SFÂNTUL TEOFILACT – Tâlcuire la Evanghelia de la Luca; Editată de Mănăstirea ,,Portăriţa”, jud. Satu-Mare; 1999;
-MAN, arhimandrit Serafim – Livada duhovnicească; Editura Arhiepiscopiei Vadului Feleacului şi Clujului; Cluj-Napoca – 1990;
-MIHOC, preot prof. univ. Dr. Vasile – Curs de Noul Testament, predat în anul universitar 1990-1991 la Institutul Teologic Universitar Cluj-Napoca.

de Preot Prof. Gheorghe-Radu Sălăgian


Hristos a inviat!

marți, 22 iunie 2010

Sinaxar 23 iunie

În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea Sfintei Muceniţe Agripina Romana.


Această sfântă era născută şi crescută în vestita cetate a Romei. Şi de mică da miros inimilor credincioşilor ca un trandafir într-o gradină, şi gonea stricăciunea patimilor, pentru ca împodobindu-şi sufletul cu fecioria şi cu bărbăţia, şi făcându-se mireasa lui Dumnezeu, a alergat cu îndrăznire şi cu vitejie la mucenicie, dându-se pe sine la multe chinuri pentru iubirea şi dragostea lui Hristos, Mirele său.

După aceea fiind bătută cu toiege la trup, a zdrobit prin bătăile ei oasele păgânătăţii, şi fiind dezbrăcată de haine, a mustrat şi a defăimat goliciunea vrăjmaşului. Şi legând-o cu legături şi punând-o la munci, şi de înger fiind dezlegată, a dezlegat toată credinţa cea rea. Drept aceea în acele chinuri şi-a dat sufletul la Dumnezeu. Iar acestea a pătimit sfânta în timpul împărăţiei lui Valerian (253-259).


Tot în această zi, a doua mutare a moastelor Sfantului Gherman Arhiepiscopul de Kazan.


Tot în această zi, pomenirea Sfintelor Vasa, Paula şi Agatonica, care au dus moaştele sfintei Agripina de la Roma în Sicilia.

Iar sfintele Vasa, Paula şi Agatonica, luând pe ascuns trupul sfintei din cetatea Romei şi trecând din loc în loc, şi făcând îndelungă călătorie pe mare, au sosit la eparhia Siciliei, şi l-au pus acolo. Şi îndată s-a izbăvit Sicilia de întunecoasa răutate a demonilor, iar agarenii încercând să fure cetăţuia bisericii ei, şi-au găsit pieirea desăvârşită. Şi de atunci până astăzi se curăţă leproşii, mergând acolo cu credinţă, şi orice boală trece cu rugăciunea ei.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Aristocleu preotul, Dimitrian diaconul şi Atanasie anagnostul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Eustohie preotul şi cei împreună cu el, Gaie nepotul său, şi fiii săi Lolia (Lulo), Prov şi Urban (secolul al IV-lea).


Sfântul Eustohie era preot al idolilor oraşului Ousade, condus de guvernatorul Agrippa în vremea lui Maximian (285-305). În faţa spectacolului mulţimilor de Mucenici Creştini care se dădeau spre moarte pentru Mântuitorul şi care înfăptuiau numeroase minuni, el respinse iluzia idolilor şi, prezentându-se la Eudoxie, Arhiepisocopul Antiohiei, fu botezat şi apoi ordonat preot. Regăsindu-şi cei trei copii: Lolia, Prov si Urban precum şi pe nepotul său Gaie, într-un sat din Lycaonia, Lystra, Eustohie îi învăţă Credinţa în Iisus Hristos şi îi boteză, precum şi pe toate celelalte rude ale sale. Continuând pe cale, a fost arestat de păgâni şi condus în faţa guvernatorului. Cum îl mărturisea fără frică pe Mântuitor, guvernatorul porunci să fie sfâşiat de la coaste până pe şolduri. Apoi, împreună cu ucenicii săi, fu încredinţat lui Agrippin, guvernatorul de Ancira, dar nici unul nu se lepădă de Hristos ca să-şi scape viaţa. Călăii îi luară atunci cu forţa pe Sfânta Lolia si pe fratele său Urban, îi aşezară faţă în faţă şi le sfâşiară obrajii. Gaie se grăbi să le recupereze sângele în mâinile sale, pentru a se unge ca şi cu un Sfânt Balsam. El fu prins cu brutalitate si biciuit pe spate si pe pântece. În timp ce tinerii sufereau astfel chinurile, Sfântul Eustohie era decapitat. La câteva zile, Gaie si cei trei copii ai lui Eustohie au fost legaţi de o roată mare de bronz şi puşi pe jăratec. Cum harul dumnezeiesc a stins flăcările, atunci ei au fost tunşi si le-au fost bătute cuie în cap, după care călăii tăiară sânii lui Lolia si Prov iar pe Urban îl loviră cu săbii de lemn cu care se antrenau soldaţii. Cum merituoşii copii continuau să îşi mărturisească credinţa, mai puternică decât moartea şi decât chinurile, ei au fost decapitaţi, pătrunzând învingători în

Tot în această zi, pomenirea soborului tuturor sfintilor din Vladimir.


Tot în această zi, pomenirea soborului ce s-a adunat la icoana Maicii Domnului de la Vladimir, intru pomenirea salvarii Moscovei de la invazia lui Khan Achmed.


Tot în această zi, pomenirea icoanei Maicii Domnului ,,Dulcea sarutare,, de la Pesteri.

Cu ale lor sfinte rugaciuni si ocrotiri, Doamne Miluieste-ne si ne mantuieste pe noi.Amin

Hristos a inviat!

duminică, 20 iunie 2010

Duminica a 4-a dupa Rusalii - Vindecarea slugii sutaşului -


Ev. Matei 8, 5-13

Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.
Cuvânt la Duminica a IV-a după Pogorârea Sfântului Duh a Sfantului Ioan Gura de Aur

“Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui” . (Rom. 12, 19- 20).

Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor

Dacă Dumnezeu ar voi să pedepsească, după cum se cade, toate atacurile, ce noi săvârşim împotriva Lui, în adevăr noi n-am mai trăi nici o zi. Încă Palmistul a zis: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi”? (Ps. 129, 3). Fără a gândi la toate păcatele cele ascunse, pe care numai conştiinţa păcătosului le cunoaşte, şi care numai Dumnezeu le vede, fără a pomeni toate acelea, dacă noi am trebui să dăm socoteală numai de păcatele noastre cele văzute, cum am putea noi dobândi iertarea lor?

Ce iertare am putea noi dobândi, dacă Dumnezeu ar voi să cerceteze lenevirea şi nerespectul nostru la rugăciune? Când noi prin rugăciunea ne apropiem de Dânsul şi Îl chemăm, adeseori nu-I arătăm nici atâta cinste şi stimă, câtă obişnuiesc a arăta robii stăpânului, soldaţii ofiţerilor săi şi prietenii prietenilor.

Căci când vorbeşti cu prietenul tău, faci aceasta cu băgare de seamă: iar când ceri de la Dumnezeu iertare şi lăsare păcatelor tale, adeseori eşti uşor la minte şi împrăştiat, şi când îngenunchez! şi buzele tale limbuţesc, gândurile tale sboară în deşert pretutindeni, prin casa ta, prin târg, pe uliţi. Şi aceasta aşa de adeseori se întâmplă cu noi! Deci dacă Dumnezeu de toate acestea ar cere de la noi socoteală, cum am putrea noi dobândi iertare?

Dacă mai departe Dumnezeu ar judeca defăimările, care noi în toate zilele aruncăm unul asupra altuia şi criticile noastre cele aspre şi nedrepte asupra celor deaproape ai noştri, cu ce ne-am dezvinovăţi, ce am putea zice? Dacă peste acestea El ar voi să pedepsească după cum se cade toate privirile noastre cele prihănite şi necurate, poftele cele păcătoase ale inimii noastre, toate vorbele noastre cele necuviincioase, ce mare pedeapsă am trebui noi să suferim?

Dacă El ar cere socoteală de la noi pentru toate vorbele cele de ocară, cum am cuteza noi să zicem măcar cel mai mic cuvânt spre dezvinovăţirea noastră, când şi acela este vinovat focului gheenei, care zice fratelui său: nebune? (Mat.5, 22). Şi dacă se va cerceta încă şi slava cea deşartă, cu care noi ne mândrim pentru postul şi milostenia noastră, dacă s-ar cerceta, nu de către Dumnezeu, ci de către noi păcătoşii, cum am putea noi atunci să mai căutăm la cer?

Dacă pe lângă aceasta se va judeca şi necinstea, cu care noi urmărim unii pe alţii, lăudăm pe oameni în faţă dar pe din dos îi clevetim, cum am putea noi suferi pedeapsa pentru aceasta? Ce trebuie să zic eu despre jurămintele cele mincinoase, despre mânia cea nedreaptă şi despre pisma, cu care noi adeseori nu numai pe vrăjmaşi, dar şi pe prieteni îi prigonim? Ce trebuie să zic eu despre aceea, că noi ne bucurăm, când altora le merge rău şi ne desfătăm întru nenorocirea aproapelui?

Acestea toate sunt păcate vădite, care tuturor sunt cunoscute şi mai toţi le săvârşesc. Sunt încă şi altele, care sunt cunoscute numai conştiinţei păcătosului.

Ce ruşine pentru noi, când ele în ziua judeăcăţii se vor vădi înaintea a toată lumea!

Însă de acea ruşine împreună şi de însuşi păcatele cele mari, precum şi de pedeapsa cea mare, noi putem scăpa, dacă vom ierta aproapelui nostru atacurile sau vătămările, ce el ne-a făcut. Căci Însuşi Domnul Dumnezeu zice: “De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altor oameni, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile” (Mat. 6, 14-15). Iar Apostolul Pavel zice: „dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8).

Dar noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm; că aşa întreaga rană a sufletului nostru trebuie vindecată. Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, aşa şi acela, care nu uită vătămarea suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său.

Iar dacă tu tot gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întâi pe tine însuţi. Mânia ta este pentru tine însuţi o unealtă de schingiuire, şi îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit decât un om, care de-a pururea este mânios? Îndată ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă dacă vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o adâncă rană peste rană. Dar pentru ce ne necăjim şi ne chinuim? Chiar dacă n-ar ameninţa iadul pe cei neîmpăcaţi, singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne îndemne a ierta pe cei ce ne-au vătămat, dar fiindcă afară de această muncă, încă şi pedepsele cele veşnice aşteaptă pe cei neîmpăcaţi, apoi ce este mai fără de judecată decât a-şi găti cineva chinul şi aici şi în cealaltă viaţă, a se nenoroci şi aici şi dincolo, numai să se răzbune asupra vrăjmaşului său?

Nu zice: vătămarea suferită este prea mare. Nu este acesta temeiul, pentru care tu eşti atât de neîmpăcat, şi aşa îndelungat ţii mânia, ci temeiul cel adevărat stă întru aceea, că tu nu gândeşti la propriile tale păcate, nici la iad, nici la frica lui Dumnezeu.

Sau crezi tu, că este ceva ruşinos, ca tu mai întâi să fii gata la împăcare? Socoteşti tu în adevăr, că este ruşine, a câştiga folosul acestei preveniri. Dimpotrivă, este ruşine pentru tine, când tu aşa îndelung rămâi încătuşat de patimă şi aştepţi, până ce vătămătorul va cere iertare. Acesta este pentru tine ruşine şi vătămare totodată. Căci cel ce vine înaintea altuia la iertare, apoi el, iar nu tu, ai folosul din aceasta, căci tu ai iertat nu pentru ascultarea către Dumnezeu, ci numai din plăcerea către alţii.

Dacă tu dimpotrivă, înainte, şi fără ca vătămătorul să-ţi vorbească de aceasta, fără a te ruşina, te apropii de dânsul şi laşi la o parte mânia ta, atunci fapta cea bună rămâne întreagă pe seama ta, şi vei avea câştig deplin, răsplată de la Dumnezeu.

Dar poate tu zici: ai fost foarte rău vătămat şi clevetit. Totuşi păzeşte-te, de-aţi răzbuna singur necazul ci lasă lui Dumnezeu răzbunarea, El va apăra afacerea ta, mai bine decât poţi tu dori. Tu eşti dator numai a te ruga pentru duşmani, iar ceea ce are să se întâmple cu acesta, Dumnezeu a rezervat sie. Incă nici să doreşti rău duşmanului tău, ci îndeobşte să-l laşi în judecata Domnului.

Iar dacă noi ne rugăm pentru duşmanii nosşri şi ne împăcăm cu ei, Dumnezeu nu-I va ierta, până ce ei înşişi nu se vor face mai buni. El nu-I iarta pentru propriul lor folos.

Pe tine El te laudă pentru împăcarea ta cea înţeleaptă, iar pe dânşii îi pedepseşte, pentru ca ei să nu se facă mai răi.

Netemeinică şi deşartă este aşadar pricinuirea acelora, care zic, că numai pentru acea ei nu iartă pe duşmanul lor, pentru ca să nu-l facă încă mai rău şi pentru a nu-l lovi în mândria lui.

Ei adaugă: se socoteşte slab cel ce face întâiul pas spre împăcare şi voieşte a se pune la cale cu vrăjmaşul. Toate acestea sunt vorbe deşarte. Ochiul lui Dumnezeu, care totdeauna priveghează, cunoaşte gândurile, şi tu nu trebuie să bagi seamă de vorbele celui împreună cu tine rob, numai dacă judecătorul, care are să te judece în cealaltă lume, este mulţumit cu tine. Socoteşti tu însă în adevăr, că potrivnicul tău, prin mlădioşia ta s-ar face încă mai rău, atunci să ştii, că el nu se va face mai rău prin acesta, ci mai rău s-ar face mai vârtos atunci când tu nu te împaci cu dânsul.

Şi chiar de ar fi el cel mai rău, totuşi el, deşi nu o spune şi o tăinuieşte, va proslăvi întru inima sa bunătatea, blândeţea şi înţelepciunea ta.

Dacă el cu toată iertarea ta, totusi rămâne întru răutatea sa, atunci trage auprasi cea mai mare pedeapsa a lui Dumnezeu. Aşadar nu grăi cuvintele acele reci: „eu nu pot cel dintâi a întinde mâna de împăcare, ca să nu socotească potrivnicul meu, că eu fac aceasta de frica lui, şi să se facă încă mai semeţ către mine”. Astfel de cuvinte arată un duh copilăresc şi fără judecată, care se lasă a se ameţi de socotinţa oamenilor.

Creadă cineva, că tu te-ai împăcat de frică, răsplătirea ta va fi cu atât mai mare, dacă tu ai prevăzut aceasta şi totuşi ai răbdat toate prin frica de Dumnezeu. Dimpotrivă cine se împacă, spre a fi lăudat de oameni, acela însuşi îşi răpeşte tot câştigul dintru acesta.

Numai cu un vrăjmaş nu trebuie să te împaci tu niciodată; acesta este Satana. Cu acest vrăjmaş nu te împăca niciodinioară. Iar asupra confraţilor tăi să nu cugeţi niciodată duşmăneşte.

Şi de s-a ivit între voi vreo ceartă, să nu dureze peste zi căci Apostolul zice: „Să nu apună soarele întru mânia voastră” (Efes. 4, 26). Iar dacă vrăjmăşia ta durează mai mult, atunci ea nu este urmare a pripirii, ci a răutăţii celei lăuntrice, a unui suflet păcătos.

Prin fiecare amânare împăcarea se va face tot mai grea, căci trecând o zi tu te ruşinezi mai mult, decât la început, şi încă mai mult după ce au trecut două sau trei zile; iar dacă a trecut a treia şi a patra, atunci va trece încă şi a cincea zi, ba şi a zecea, ba şi a douăzecea, ba şi a suta, şi răul va fi cu totul nevindecabil.

Cu cât mai mult timp trece, cu atâta noi mai mult ne depărtăm de potrivnicii noştri, cu atâta mai departe ajungem unii de alţii.

Acum când tu, ştii toate acestea, grăbeşte-te a ieşi înaintea aproapelui tău cu împăcare, şi ţine-l tare, până el cu totul se va muia de tine. Aceasta este ceva greu şi aspru. Dar gândeşte, că tu faci toate acestea pentru Dumnezeu, şi că pentru aceasta vei dobândi mângâiere şi deplină răsplătire de la Dumnezeu.

Deşteaptă sufletul tău cel întârzietor şi trândav, care se ruşinează de aceasta şi strigă la el: Ce întârzii şi zăboveşti? Este vorba despre fericirea ta; Dumnezeu cere de la noi împăcarea, şi poruncile Lui trebuie preferate înainte de orice.

Potrivnicul tău poate din nou să te atace şi să-ţi sporească toate relele, noi toate trebuie să le suferim cu răbdare; căci aceasta este de mai mare folos pentru noi, decât pentru dânsul; şi dintre toate faptele cele bune ale noastre în ziua judecăţii mai mult se va lăuda împacarea .

Noi adeseori am atacat pe Domnul, adeseori am păcătuit , dar în împăcarea cu cei deaproape ai noştri Dumnezeu ne-a arătat calea prin care să putem dobândi şi noi împăcare şi iertare.

Aşadar, să lepădăm păcatul neîmpăcării şi al răzbunării, ca să ne putem face părtaşi împărăţiei cereşti, pe care fie ca să o dobândim prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh fie cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


Hristos a inviat!

duminică, 13 iunie 2010

Sfantul Preacuviosul Parintele nostru Iustin de la Celie nou proslavitul

Icoana de la canonizarea Sfantului Iustin Popovici(stanga)

CINSTITUL PARACLIS AL SFÂNTULUI IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE (POPOVICI)


Parintele Iustin Popovici s-a nascut de praznicul Bunei Vestiri, in ziua de 25 martie 1894, intr-o localitate din sudul Serbiei, Branie. Provenea, dupa cum spunem noi romanii, dintr-un neam bun, caci parintii sai, Spiridon si Anastasia, veneau dintr-un neam cu traditii sacerdotale - timp de sapte generatii au existat in aceasta familie preoti din tata in fiu.

Dupa ce a finalizat liceul, a urmat Seminarul din Belgrad. Mitropolitul Dimitrie al Serbiei il tunde in monahism, daruindu-i numele Iustin, de la Sfantul Iustin Martirul si Filosoful.

Parintele Iustin Popovici la studii

Ajunge la studii in Rusia, la Sankt Petersburg, iar mai tarziu isi va continua studiile la Oxford, in Anglia. De aici va ajunge la Atena, unde va avea posibilitatea sa studieze Dogmatica Ortodoxa si scrierile Sfintilor Parinti. Isi va sustine teza de doctorat la profesorul Ioannis Karmiris, in anul 1926, cu tema: "Problema persoanei si cunoasterii la Sfantul Macarie Egipteanul“.

Revenit in Serbia, va preda la Seminariile Teologice din Sremski Karlovti si Bitolia. Munca sa educativa cu elevii, a perceput-o ca pe o lucrare asupra vietii lor vesnice, dupa cum a marturisit intr-un discurs: "Cine nu-i invata pe ceilalti sa se pregateasca pentru viata vesnica, este un pedagog mincinos". Va fi promovat ca asistent si apoi conferentiar la Catedra de Dogmatica a Facultatii de Teologie din Belgrad, dupa publicarea a doua volume din Dogmatica sa, in anul 1930. Din marturiile scrise ale profesorului Georges Florovski si ale episcopului Nicolae Velimirovici, reiese ca Dogmatica parintelui Iustin s-a predat la unele universitati din America.

A publicat mai multe articole si eseuri filosofico-teologice in volumele: "Omul si Dumnezeu-Omul“, "Abisurile filosofiei“, Progresul in moara vietii“ si "Dostoievski, Europa si slavismul“.

Din cauza celui de-al Doilea Razboi Mondial, parintele Iustin Popovici va sta ascuns in cele mai izolate manastiri sarbesti. Dupa razboi, lupta impotriva comunismului, motiv pentru care este arestat.

Sfatul Parintelui Iustin Popovici catre Parintele Ilie Cleopa

Parintele Cleopa l-a vizitat la Celie in anul 1977 si i-a cerut sfatul atunci cand a vrut sa ramana in Athos. Parintele Iustin Popovici i-a spus: "Sfantul Munte este asemenea unei gradini pline cu flori inmiresmate. Daca te duci acolo nu faci decat sa mai adaugi o floare la acel buchet frumos mirositor. Dar in tara ce lasi? Ramai in Romania si continua sa indrumi pe cei fara speranta, ridica pe cei cazuti, fii aproape de copiii neamului in care te-ai nascut. Si eu am avut gandul plecarii in Athos, dar mi-am dat seama ca paraseam tara care poate avea nevoie de mine“. Se crede ca acesta a fost motivul pentru care parintele Cleopa a ramas in tara.



Parintele Iustin Popovici, desi nu a avut ocazia sa mearga la Sfantul Munte, tinea legaturi spirituale cu acest centru duhovnicesc si ascetic al Ortodoxiei. Una din persoanele din Sfantul Munte, cu care comunica, a fost Parintele Chiric, care amintea ori de cate ori avea ocazia, ca omul trebuie sa se roage cu aceste cuvinte rostite de parintele Iustin: "Doamne, iarta si ajuta".

Parintele Iustin Popovici - un bun cunoscator al problematicii si al sistemului de gandire occidental

”Omul european a transformat Europa intr-o fabrica de idoli? Aproape toate produsele civilizatiei au devenit idoli. De aceea, epoca in care traim este mai intai de toate o epoca a idolatriei. Nici un alt continent nu este atat de invadat de idoli, asa cum este Europa contemporana. Nicaieri omul nu este mai rob fata de lucruri si nicaieri nu munceste atat de mult pentru ele ca in Europa. In realitate, este vorba despre o idolatrie in cea mai grava forma, pentru ca inchinarea se face catre pamant. Spuneti-mi, nu se inchina omul pamantului atunci cand isi iubeste in mod egoist trupul facut din tarana si insista asupra ideii ca este trup si numai trup? Nu se inchina el pamantului atunci cand proclama ideologia luptei de clasa, a natiunii si a umanitatii?

Asadar, Europa nu sufera de ateism, ci de politeism. Nu ne putem plange de lipsa dumnezeilor, ci de inflatia acestora. Pentru ca L-a pierdut pe adevaratul Dumnezeu, omul a vrut sa-si potoleasca setea de Dumnezeire prin crearea de idoli. Si-a creat idoli din stiinta si din teoriile ei, din tehnica, din descoperiri, din religie si din reprezentantii ei, din politica si din partidele ei, din moda si din manechinii ei...”



Parintele Iustin Popovici si-a sfarsit viata pamanteana in anul 1979, la manastirea Sfintii Arhangheli - Celie de la Valjevo.

Asa cum Sfantul Nicolae Velimirovici a luptat pentru canonizarea Sfantului Ioan din Kronstadt, tot asa si parintele Iustin Popovici a depus tot efortul pentru canonizarea duhovnicului sau - Sfantul Nicolae Velimirovici. Duhovnicul a fost de curand canonizat, iar lumea asteapta cu emotie, canonizarea ucenicului.

Sursa: CrestinOrtodox.ro



Hristos a inviat!