vineri, 30 aprilie 2010

Icoana Maicii Domnului "Bucuria neasteptata"-1 mai




(praznuita pe 9 decembrie, 25 ianuarie si 1 mai )

Icoana "Maicii Domnului "Bucuria neasteptata" ne infatiseaza o camera unde un barbat sta ingenuncheat si se roaga in fata unei icoane a Maicii Domnului. Povestirea vindecarii unui tanar de o grea ispita trupeasca prin mijlocirea acestei sfinte icoane apare in cartea Sfantului Dimitrie de Rostov, "Lana rourata" .

Un tanar pacatos, care era totusi devotat Maicii Domnului, avea obiceiul de-a rosti salutul Arhanghelului Gavriil de la Bunavestire in fata cinstitei ei icoane. Intr-o seara, inainte de a pleca in oras cu gandul sa pacatuiasca, a intrat in Biserica, si fiind ingenunchiat chiar langa altari, vazu ca Maica si Pruncul din icoana s-au miscat si parca au prins viata. Din mainile si picioarele lui Hristos a inceput sa curga sange. Inspaimantat, cel care este si el zugravit acum in icoana, mai avu totusi puterea sa intrebe care este pricina acestor suferinte. Maica Domnului i-a raspuns ca vina o poarta toti aceea ce prin pacatele lor nu inceteaza sa mai bata cate un cui in palmele Fiului ei. Omul s-a cait indata de pacatele sale si a mai ramas asa timp indelungat in rugaciune. In cele din urma, cu mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu, i s-a daruit iertarea, iar el a iesit din biserica cu inima plina de o bucurie negraita si neasteptata.





Acatistul Maicii Domnului "Bucurie neasteptata"



Description: Rugaciunile incepatoare:

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.
Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.
Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacele si Icoasele:

Condacul 1:

Tie, Maicii lui Dumnezeu si Imparatesei celei alese din toate neamurile, care te-ai aratat oarecand unui om fara de lege, ca sa-l intorci pe el de la calea nelegiuirii, cantare de mutumire iti aducem, Nascatoare de Dumnezeu, iar tu ca Ceea ce ai negraita indurerare, de toate nevoile ne slobozeste pe noi ca sa strigam tie: Bucura-te Ceea ce daruiesti bucuria neasteptata celor credinciosi.

Icosul 1:

Ingerii si sufletele dreptilor s-au mirat cand ai stat inaintea Fiului tau si Dumnezeu si cu multa rugaciune ai mijlocit pentru omul ce petrecea pururea in pacate; insa noi vazand cu ochii credintei, milostivirea ta cea atat de mare, cu umilinta strigam tie asa:

Bucura-te, Ceea ce primesti rugaciunea tuturor crestinilor;
Bucura-te, Ceea ce nu lepezi rugaciunile pacatosilor celor mai deznadajduiti;
Bucura-te, Ceea ce mijlocesti pentru ei inainte Fiului tau;
Bucura-te, Ceea ce dai lor bucuria neasteptata a mantuirii;
Bucura-te, Ceea ce prin mijlocirea ta mantuiesti pe toata lumea;
Bucura-te, Ceea ce potolesti intristarile;
Bucura-te, Maica Dumnezeului tuturor care mangai sufletele celor necajiti;
Bucura-te, Ceea ce randuiesti viata noastra;
Bucura-te, Ceea ce tuturor oamenilor ai adus izbavire de pacate;
Bucura-te, Ceea ce ai nascut bucuria pentru toata lumea;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

Condacul 2:

vazand Preasfanta pe omul care desi era in faradelege, dar in fiecare zi cadea cu credinta inaintea cinstitei tale icoane, ai luat aminte la slavoslovia si a unui astfel de pacatos, ca si toti vazand indurerarea ta de Maica, in cer si pe pamant sa-I strige lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2:

Dragostea ta fata de neamul crestinesc intr-adevar intrece intelegerea omeneasca, caci si atunci n-ai incetat mijlocirea ta pentru omul cel fara de lege, cand Fiul tau ti-a aratat tie ranile cuielor pricinuite Lui de pacatele oamenilor. Vazandu-te o astfel de mijl;ocitoare neobosita pentru noi pacatosii cu lacrimi strigam tie:

Bucura-te, aparatoare sarguitoare a neamului crestinesc daruita noua de la Dumnezeu;
Bucura-te, povatuitoarea noastra care ne duci pe noi spre patria cereasca;
Bucura-te, ingradirea si apararea celor credinciosi;
Bucura-te, ajutorul tuturor celor ce cheama ajutorul tau cel sfant;
Bucura-te, Ceea ce scoti din groapa pierzarii pe cei urati de toti si lepadati;
Bucura-te, Ceea ce ii intorci pe aceia la calea cea dreapta;
Bucura-te, Ceea ce alungi neincetata ingrijire de multe si intunericul sufletului;
Bucura-te, Ceea ce dai o intelegere noua si mai buna celor ce din neputinta si-au pierdut mintile;
Bucura-te, Ceea ce ai luat intru atotputernicile tale maini pe cei parasiti de doctori;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

Condacul 3:

Puterea harului a rodit prea imelsugat acolo unde s-a inmultit pacatul, ca ssa se bucure in cer ingerii toti pentru un pacatos care s-a pocait cantand inaintea scaunului lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3:

Avand fata de neamul crestinesc o indurare de Maica, tuturor celor ce alearga catre tine cu credinta si cu nadejde le dai mana de ajutor Stapan, ca toti cu o gura si o inima sa-ti aduca slavoslovia aceasta:

Bucura-te, ca prin tine se coboara la noi bunavointa lui Dumnezeu;
Bucura-te, ca prin tine noi avem cea mai mare indrazneala catre Dumnezeu;
Bucura-te, ca in toate nevoile si inconjurarile noastre aduci rugaciuni sarguitoare pentru noi Fiului tau;
Bucura-te, ca si rugaciunile noastre le faci placute lui Dumnezeu;
Bucura-te, Ceea ce departezi de la noi pe vrasmasii cei nevazuti;
Bucura-te, ca si vrasmasii cei vazuti ne izbaveste pe noi;
Bucura-te, ca inimile oamenior rai le imblanzeste;
Bucura-te, ca din clevetire, intristare si ocara ne scoti pe noi;
Bucura-te, ca prin tine tote dorintele cele bune se infaptuiesc;
Bucura-te, ca mult poate rugaciunea ta inaintea Fiului tau si Dumnezeu;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

Condacul 4:

Vifor de ganduri pacatoase avand omul cel fara de lege, se ruga inaintea cinstitei tale icoane si vazand sangele din ranile Prea Vesnicului tau Fiu, curgand siroaie ca si pe Cruce, a cazut cu frica, si cu plangere a strigat asa: Miluieste-ma, o, Maica a indurarilor, ca sa nu biruiasca rautatea mea, negraita bunatate si indurarea ta, ca tu esti singura nadejde si scapare a tuturor pacatosilor. Pleaca-te insa spre indurare, Maica buna, si roaga pentru mine pe Fiul tau si Ziditorul meu, ca neincetat sa strig Lui: Aliluia!

Icosul 4:

Auzind cei din ceruri despre minunata scapare pentru rugaciunile tale, a fratelui lor pamantesc care pierea, te-au proslavit pe tine, Imparateasa cerului si a pamantului, cea cu buna indurare; si noi pacatosii cunoscand o astfel de aparare a unui pacatos asemenea noua, desi nu se pricepe limba noastra cum sa te laude dupa vrednicie, din adancul inimii noastre umilite, cantam tie acestea:

Bucura-te, chezasia mantuirii noastre a pacatosilor;
Bucura-te, cautarea celor pierduti;
Bucura-te, bucuria cea fara de veste a pacatosilor;
Bucura-te, ridicarea celor cazuti;
Bucura-te, rugatoare catre Dumnezeu care scapa lumea din nevoi;
Bucura-te, ca de glasul rugaciunilor tale demonii se cutremura;
Bucura-te, ca de aceasta ingerii se bucura;
Bucura-te, ca si pe noi pamantenii, puterea rugaciunilor tale ne umple de veselie;
Bucura-te, ca prin rugaciunile tale, din tina pacatelor ne scoti;
Bucura-te, ca stingi vapaia patimilor noastre;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

Condacul 5:

Stea cu dumnezeiasca mergere ne-ai aratat noua, Doamne, icoana Maicii Tale, cea facatoare de minuni caci privind la chipul ei cu ochi trupesti, cu mintea si cu inima ne inaltam la cel dintai chip al ei si suspinand catre Tine cantam: Aliluia!

Icosul 5:

Vazand ingerii pazitori ai crestinilor, cum Maica lui Dumnezeu da ajutor, ii povatuieste pe oameni, ii apara si mantuieste, se sarguiesc a-i striga celei mai cinstite decat heruvimii si mai slavite decat serafimii acestea:

Bucura-te, Ceea ce vesnic imparatesti cu Fiul tau si Dumnezeu;
Bucura-te, Ceea ce pururea ii aduci Lui rugaciuni pentru neamul crestinesc;
Bucura-te, povatuitoare in credinta crestineasca si evlavie;
Bucura-te, dezradacinatoarea eresurilor celor stricatoare si dezbinarilor;
Bucura-te, Ceea ce ne pazesti de smintelile cele ce prihanesc sufletul si trupul;
Bucura-te, Ceea ce din inconjurarile cele primejdioase si de moartea cea naprasnica, cea fara de poacainta si fara de sfanta impartasanie, ne izbavesti;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti celor ce nadajduiesc in tine, sfarsit nerusinat al vietii;
Bucura-te, Ceea ce neincetat te rogi Fiului tau pentru sufletul cel ce dupa moarte merge la judecata Domnului;
Bucura-te, ca prin mijlocirea ta de Maica il izbavesti pe acesta din munca cea vesnica;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

Condacul 6:

Propovaduitor al minunatei tale indurari ce a fost daruita unui om oarecare, fara de lege, s-a aratat sfantul Dimitrie al Rostovului, care adunand lucrarile cele mari si slavite si prea alese, aratate intru tine, a dat scrisului si aceasta lucrare a indurarii tale, spre povatuirea si mangaierea tuturor credinciosilor, ca si acestia fiind intru pacate, nevoi, necazuri si intristari de multe ori, in fiecare zi sa plece genunchii in rugaciune cu credinta inaintea chipului tau, si scapand de acelea sa strige lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6:

Rasarit-a noua, ca zorile cele prea luminoase, icoana ta cea facatoare de minuni, Maica lui Dumnezeu, alungand intunericul nevoilor si necazurilor de la toti care cu dragoste striga tie acestea:

Bucura-te, tamaduitoarea noastra in bolile noastre trupesti;
Bucura-te, mangaierea cea buna in intristarile noastre sufletesti;
Bucura-te, Ceea ce prefaci necazul nostru in bucurie;
Bucura-te, Ceea ce veselesti pe cei deznadajduiti cu o nadejde fara de indoiala;
Bucura-te, hranitoarea celor flamanzi;
Bucura-te, imbracamintea celor goi;
Bucura-te, mangaietoarea vaduvelor;
Bucura-te, ingrijitoarea cea nevazuta a orfanilor celor fara de mama;
Bucura-te, sprijinitoarea celor prigoniti pe nedrept si obijduiti;
Bucura-te, razbunatoarea cea cu dreapta judecata asupra celor ce prigonesc si obijduiesc;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

Condacul 7:

Vrand datatorul de lege, Domnul cel cu dreapta judecata, insusi sa fie implinitor al legii si sa arate adancul milostivirii Sale, S-a plecat spre rugaciunea ta cea cu osardie, prea binecuvantata Maica Fecioara, pentru omul cel fara de lege, zicand: “Legea porunceste ca fiul sa cinsteasca pe mama. Eu sunt Fiul tau, iar tu, Maica Mea. Eu sunt dator sa cinstesc ascultand rugaciunea ta, fie deci precum voiesti, i se iarta acum pacatele pentu tine”. Iar noi vazand o astfel de putere a rugaciunii ce se face de catre Mijlocitoarea noastra pentru iertarea pacatelor, sa proslavim indurarea si negraita ta bunatate, strigand: Aliluia!

Icosul 7:

Semn nou, minunat si slavit, s-a aratat tuturor credinciosilor, caci nu numai Maicii Tale, ci si preacuratului ei chip, zugravit pe icoana, i-ai daruit, Doamne, putere de a face minuni; iar noi de taina aceasta minunandu-se strigam catre dansa intru umilinta unele ca acestea:

Bucura-te, descoperitoarea intelepciunii si bunatatii lui Dumnezeu;
Bucura-te, intarirea credintei;
Bucura-te, aratarea harului;
Bucura-te, daruirea cunostintelor celor folositoare de suflet;
Bucura-te, doborarea invataturilor celor stricatoare de suflet;
Bucura-te, invingerea lesnicioasa a deprinderilor celor fara de lege;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti cuvantul intelepciunii celor ce-l cer;
Bucura-te, Ceea ce dai intelegere copiilor celor greoi la invatatura;
Bucura-te, povatuitoarea cea buna si pazitoare a tineretii;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

Condacul 8:

Straina si infricosata vedenie a fost unui om oarecare faradelege, aratandu-i lui, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, bunatatea Domnului, care ii ierta pacatele, pentru care indreptandu-si de atunci viata, a trait placut lui Dumnezeu astfel ca noi vazand lucrurile slavite si intelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri in lume si viata noastra, sa ne instrainam de grijile lumesti peste masura si muntea si inima noastra spre ceruri sa o ridicam, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8:

Cu totul petreci intru cele de sus si de cele de jos nicidecum nu te-ai despartit Preamilostiva imparateasa a cerurilor si a pamantului, ca si dupa adormirea ta pamantul cel pacatos nu l-ai parasit aratandu-te partasa la purtarea de grija a Fiului tau pentru neamul crestinesc, pentru aceasta te fericim dupa datorie strigand:

Bucura-te, Ceea ce prin stralucirea preacuratului tau suflet tot pamantul l-ai luminat;
Bucura-te, Ceea ce prin curatia trupului tau toate cerurile le-ai veselit;
Bucura-te, slujitoarea sfanta a ingrijirii Fiului tau pentru neamul crestinesc;
Bucura-te, solidoarea cea cu osardie pentru toata lumea;
Bucura-te, Ceea ce pe noi pe toti ne-ai luat de fii langa Crucea Fiului tau;
Bucura-te, Ceea ce pururea ne arati dragostea cea de mama;
Bucura-te, datatoarea cea nepizmuita a tuturor darurilor darurilor duhovnicesti si trupesti;
Bucura-te, solitoarea bunatatilor celor vremelnice si a celor vesnice;
Bucura-te, Ceea ce deschizi celor credinciosi usile imparatiei lui Hristos;
Bucura-te, Ceea ce pe pamant umpli inimile lor de veselia cea curata;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

Condacul 9:

Toata firea ingereasca s-a minunat de bogatia indurarii Tale, Doamne, ca ne-ai daruit noua tare si calda sprijinitoare si ocrotitoare neamului crestinesc, pe Maica Ta, care nevazut petreci cu noi: drept aceea auzi de la noi cantarea: Aliluia!

Icosul 9:

Ritorii cei mult vorbitori neluminati de Dumnezeu, vorbesc cele desarte, cum ca inchinarea la preacuratul tau chip ar fi o inchinare la idoli, insa nu inteleg ca cinstirea ce se da sfantului chip se ridica la chipul cel dintai. Noi insa nu numai ca stim bine lucrul acesta, dar si de la oamenii cei credinciosi auzind despre multe faceri de minuni de la chipul tau, o, Maica lui DUmnezeu, si noi ne inchinam chipului tau si cele trebuincioase pentru viata vremelnica si vesnica primim, si cu veselie strigam tie, Nascatoare de Dumnezeu:

Bucura-te, ca de la sfantul tau chip minuni se lucreaza;
Bucura-te, ca s-a ascuns intelepciunea si harul acesta de la cei intelepti si priceputi ai veacului acestuia;
Bucura-te, ca aceasta s-a descoperit celor prunci in ale credintei;
Bucura-te, ca proslavesti pe cei ce te proslavesc pe tine;
Bucura-te, ca inaintea tuturor rusinezi pe cei ce se leapada de tine;
Bucura-te, ca pe cei ce alearga la tine ii izbavesti de potop, de foc, de sabie, de toata rana aducatoare de moarte si de tot raul;
Bucura-te, ca toate bolile sufletesti si trupesti ale oamenilor, cu milostivire le tamaduiesti;
Bucura-te, Ceea ce cu rugaciunile tale grabnic potolesti mania lui Dumnezeu cea cu dreptate pornita asupra noastra;
Bucura-te, ca tu esti limanul cel lin celor inviforati pe marea vietii;
Bucura-te, ca si dupa sfarsitul calatoriei vietii noastre, cu buna nadejde ne duci in latura cea neinviforata a imparatiei lui Hristos;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

Condacul 10:

Vrand sa mantuiesti pe un oarecare om fara de lege de la ratacirea caii lui, i-ai aratat o minunata vedenie de la preacurata ta icoana, prea binecuvantata, ca vazand minunea sa se pocaieasca si din adancul pacatelor sa se ridice, prin purtarea ta de grija cea milostiva, si sa strige lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 10:

Zid esti fecioarelor, Nascatoare de Dumnezeu Fecoiara si tuturor celor ce alearga la tine, caci Facatorul cerului si al pamantului, Care S-a salasluit in pantecele tau si S-a nascut din tine, te-a aratat pe tine pururea Fecioara, straja fecioriei, curatiei si a intregii intelepciuni si vas al oricarei lucrari bune si pe toti i-ai invatat sa strige tie:

Bucura-te, stalpul si ingradirea fecioriei;
Bucura-te, pazitoarea cea nevazuta a curtiei si a intregirii intelepciunii;
Bucura-te, frumoasa povatuitoare a fecioarelor;
Bucura-te, impodobirea cea buna si chezasia mireselor;
Bucura-te, desavarsirea cea intru tot dorita a casniciilor celor bune;
Bucura-te, grabnica dezlegare a mamelor nascatoare de prunci;
Bucura-te, cresterea pruncilor si paza lor cea plina de har;
Bucura-te, Ceea ce veselesti cu roadele credintei si a duhului pe parintii cei fara de copii;
Bucura-te, mangaierea maicilor celor intristate;
Bucura-te, veselia cea de taina a fecioarelor si a vaduvelor ce traiesc in curatie;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

Condacul 11:

Cantarea cea cu totul plina de umilinta aducand tie noi nevrednicii, te rugam Fecioara de Dumnezeu Nascatoare, nu trece cu vederea glasul robilor tai, caci catre tine alergam in napaste si in necazuri si inaintea ta, in nevoile noastre, lacrimi varsam cantand: Aliluia!

Icosul 11:

Faclie datatoare de lumina, care s-a aratat celor ce sunt intru intunericul pacatelor si in valea plangerii, vedem pe Preasfanta Fecioara, caci focul cel duhovnicesc al rugaciunilor sale, al povatuirii si al mangaierii aprinzatoare, trece la lumina cea neinserata pe toti cei ce o cinstesc cu chemarile acestea:

Bucura-te, raza Soarelui dreptatii, Hristos, Dumnezeul nostru;
Bucura-te, Ceea ce luminezi constiinta cea necurata;
Bucura-te, Ceea ce cunosti toate cele ascunse si greu de prevazut si le spui celor ce au nevoie;
Bucura-te, Ceea ce rusinezi pe proorocii cei mincinosi si ghiciturile lor nedrepte;
Bucura-te, ceea ce in cesul nedumeririlor ne pui in minte gandul cel bun;
Bucura-te, Ceea ce pururea petreci cu cei ce se nevoiesc de post, in rugaciune si cugetare la Dumnezeu;
Bucura-te, Ceea ce imbarbatezi si inteleptesti pe pastorii cei credinciosi ai Bisericii;
Bucura-te, mangaierea cea de-a pururea a calugarilor celor tematori de Dumnezeu si a calugaritelor;
Bucura-te, sprijinitoarea neinfranata a pacatosilor care se caiesc inaintea lui Dumnezeu pentru pacatele lor;
Bucura-te, rugatoare calda pentru toti crestinii;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

Condacul 12:

Dumnezeiescul har cere-l noua de la Fiul tau si Dumnezeu, intinde noua mana de ajutor, departeaza de la noi pe tot vrasmasul si pizmasul, impaca viata noastra ca sa nu pierim cumplit si primeste-ne pe noi in corturile cele vesnice, Nascatoare de Dumnezeu ca, bucurandu-te, Celui ce prin tine ne mantuieste, sa-l strigam: Aliluia!

Icosul 12:

Cantand negraita milostivirea ta cea de Maica spre omul cel fara de lege, te laudam pe tine toti ca pe o sprijinitoare tare pentru noi cei pacatosi si ne inchinam tie, care te rogi pentru noi. De aceea credem si nadajduim ca vei cere de la Fiul tau si Dumnezeu, bunatatile cele vremelnice si cele vesnice tuturor celor care cu dragoste strigam tie acestea:

Bucura-te, calacrea tuturor indemnurilor si ispitelor ce ne vin de la lume, de la trup si de la diavol;
Bucura-te, impacarea cea fara de veste a celor ce cumplit se dusmanesc;
Bucura-te, indreptarea pacatosilor care se pocaiesc;
Bucura-te, grabnica mangaietoare a celor ce slabesc de griji multe si de intristare;
Bucura-te, Ceea ce ne indestulezi pe noi cu darul smereniei si al rabdarii;
Bucura-te, mustrarea inaintea a toata lumea a calcatorilor de juraminte si a celor ce agonisesc cu nedreptate;
Bucura-te, Ceea ce ii ingradesti prin pace si dragoste pe cei de un sange, de cearta casnica si de vrajmasie;
Bucura-te, Ceea ce nevazut ne feresti pe noi de indemnurile cele pierzatoare, si de poftele cele nechibzuite;
Bucura-te, sprijinitoarea noastra cea de-a pururea intru gandurile noastre cele bune;
Bucura-te, ajutatoarea noastra a tuturor in ceasul sfarsitului;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

Condacul 13: (acest condac se zice de trei ori)

O, Maica intru tot laudata, care ai avut in pantece pe Dumnezeu cel neincaput si ai nascut bucurie la toata lumea, primind cantarea noastra cea de acum, toate intristarile noastre in bucurie le intoarce si din munca cea viitoare scapa pe toti cei ce pentru tine striga lui Dumnezeu: Aliluia!

Apoi se zice iarasi Icosul 1:

Ingerii si sufletele dreptilor s-au mirat cand ai stat inaintea Fiului tau si Dumnezeu si cu multa rugaciune ai mijlocit pentru omul ce petrecea pururea in pacate; insa noi vazand cu ochii credintei, milostivirea ta cea atat de mare, cu umilinta strigam tie asa:

Bucura-te, Ceea ce primesti rugaciunea tuturor crestinilor;
Bucura-te, Ceea ce nu lepezi rugaciunile pacatosilor celor mai deznadajduiti;
Bucura-te, Ceea ce mijlocesti pentru ei inainte Fiului tau;
Bucura-te, Ceea ce dai lor bucuria neasteptata a mantuirii;
Bucura-te, Ceea ce prin mijlocirea ta mantuiesti pe toata lumea;
Bucura-te, Ceea ce potolesti intristarile;
Bucura-te, Maica Dumnezeului tuturor care mangai sufletele celor necajiti;
Bucura-te, Ceea ce randuiesti viata noastra;
Bucura-te, Ceea ce tuturor oamenilor ai adus izbavire de pacate;
Bucura-te, Ceea ce ai nascut bucuria pentru toata lumea;
Bucura-te, Ceea ce daruiesti bucurie neasteptata celor credinciosi!

si Condacul 1:

Tie, Maicii lui Dumnezeu si Imparatesei celei alese din toate neamurile, care te-ai aratat oarecand unui om fara de lege, ca sa-l intorci pe el de la calea nelegiuirii, cantare de mutumire iti aducem, Nascatoare de Dumnezeu, iar tu ca Ceea ce ai negraita indurerare, de toate nevoile ne slobozeste pe noi ca sa strigam tie: Bucura-te Ceea ce daruiesti bucuria neasteptata celor credinciosi.

Dupa aceea zicem aceasta rugaciune:

RUGACIUNE:

O, Prea Sfanta Fecioara, Prea Buna Maica, acoperamantul a toata lumea crestina, credincioasa solitoare si sprijinitoare a tuturor celor ce sunt in pacate, necazuri, nevoi si dureri. Primeste aceasta cantare de rugaciune, ce se inalta de la noi nevrednicii robii tai si precum de demult pe cel pacatos, care in fiecare zi de mai multe ori se ruga inaintea cinstitei tale icoane, nu l-ai trecut cu vederea, ci i-ai daruit lui bucuria cea fara de veste a pocaintei si l-ai plecat pe Fiul tau cu multa staruitoare rugaciune spre iertarea acestui pacatos si ratacit, asa si acum nu trece cu vederea rugaciunea noastra a nevrednicilor robilor tai si roaga-L pe Fiul tau si Dumnezeul nostru ca si noua tuturor, celor ce ne inchinam cu credinta si cu umilinta inaintea icoanei tale celei de vindecari purtatoare, sa daruiasca bucurie neasteptata dupa trebuinta fiecaruia: pacatosilor celor afundati in adancul rautatilor si al pacatelor si al patimilor, intelepteste a tot lucratoare pocainta si mantuire, celor din necazuri si intristari mangaiere, celor ce se afla in nevoi si asupriri desavarsita scapare de acestea, celor slabiti cu duhul si deznadajduiti, nadejde si nerabdare, celor ce traiesc in bucurie si belsug, neincetata multumire Binefacatorului, celor nenorociti, indurare, celor din boli si neputinte indelungate si celor parasiti de doctori, vindecare neasteptata si intarire a celor cu mintea pierduta din boala, intoarcerea si reinoirea mintii celor ce pleaca la viata cea vesnica si nesfarsita, amintire a mortii, umilinta si zdrobirea mintii pentru pacate, duh treaz si nadejde tare spre indurarea Judecatorului.
O, Doamna Preasfanta, milostiveste-te spre toti cei ce cinstesc intru tot Sfant numele tau si tuturor arata-le atotputernicul tau acoperamant si sprijineala. Pazeste in bunatate pe cei ce pana la sfarsitul lor cel mai de pe urma vietuiesc in dreapta credinta si arata cinstita petrecere, pe cei rai, buni ii fa, pe cei rataciti, pe calea cea dreapta povatuieste-i, la orice lucru bun si placut Fiului tau, ajuta-i; orice lucru rau si potrivnic lui Dumnezeu, strica-l, celor ce se afla in nedumenire trimitele lor din cer ajutor nevazut si inteleptite, de ispita, sminteli si pierzare scapa-i, de toti oamenii cei rai si de vrasmasii cei vazuti si nevazuti apara-i si pazeste-i, cu cei ce calatoresc impreuna calatoreste, celor din lipsuri si din foamete fii hranitoare, celor ce nu au acoperamant si adapost fii acoperamant si scapare, celor goi da-le imbracaminte, celor obijduiti pe nedrept si prigoniti sprijineala, pe cei ce rabda clevetire, batjocura si hula, indrepteaza-i in chip nevazut, pe clevetitori si hulitori mustra-i inaintea tuturor, celor ce se dusmanesc cu inversunare daruieste-le pace fara de veste si noua tuturor dragoste unuia catre altul, pace, evlavie si sanatate cu indelungare de zile. Casniciile in dragoste si unire le pazeste, pe sotii care se afla in dusmanie si despartire impaca-i, uneste-i unul cu altul si pune-le lor dragoste nestricata, maicilor nascatoare de fii daruieste-le grabnica dezlegare, pe prunci ii creste, pe cei tineri intelepteste-i si deschide-le lor mintea spre primirea oricarei invataturi folositoare, povatuieste-i spre frica de Dumnezeu, infranare si iubire de osteneli, pe cei de un sange, prin pace si dragoste ii izbaveste de cearta si de vrasmasii, pentru orfanii cei fara de mama fii Maica, de tot pacatul si de toata spurcaciunea ii indeparteaza si spre toate cele bune si placute lui Dumnezeu ii invata, iar pe cei inselati si cazuti in pacat si necuratie, curatindu-i de spurcaciunea pacatului, scoate-i din adancul pierzarii, vaduvelor fii mangaietoare, toiag batranetilor fii, de moartea cea fara de veste si fara de pocainta pe noi, pe toti ne izbaveste si ne daruieste noua tuturor sfarsit crestinesc vietii noastre, fara de durere, nerusinat, cu pace si raspuns bun la judecata infricosatoare a lui Hristos. Pe cei mutati intru credinta si pocainta, din viata aceasta a noastra, fa-i sa locuiasca impreuna cu ingerii si cu toti sfintii, pentru cei ce s-au sfarsit de moarte napraznica, roaga-l pe Fiul tau, milostiv sa le fie si pentru toti cei raposati fara sa aiba rudenii care sa roage pe Fiul tau pentru odihna lor, singura fii neincetata si calda rugatoare, ca toti, in cer si pe pamant, sa te cunoasca pe tine ca pe o sprijinitoare neinfruntata a neamului crestinesc si, cunoscandu-te, sa te slaveasca pe tine si prin tine pe Fiul tau cu Cel fara de inceput al Sau Parinte si cu Cel de-o fiinta Duhul Sau, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.



Hristos este cu noi!

joi, 29 aprilie 2010

Sfantului Ierarh Ignatie Brianceaninov-30 aprilie


Rugaciunea Sfantului Ignatie

Doamne! Daruieste-ne sa ne vedem gresalele noastre, pentru ca mintea noastra atrasa in intregime de catre luarea aminte de propriile pacate, sa inceteze de a mai vedea pacatele aproapelui si in felul acesta, sa-i vada pe toti oamenii buni. Daruieste inimii noastre sa lase grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, ci toate grijile sa si le uneasca intr-o singura grija, aceea pentru dobandirea curateniei si sfinteniei porunci pregatite noua de Tine.
Daruieste-ne, noua, celor care ne-am spurcat vesmintele sufletului, sa le albim din nou, ele au fost deja spalate de apele botezului, dar acum,dupa ce au fost spurcate, au nevoie sa fie spalate de apele lacrimilor.

Daruieste-ne sa vedem, in lumina Darului Tau, feluritele neputinte ce traiesc in noi, care distrug in inima miscarile cele duhovnicesti, care introduc in ea miscari trupesti vrajmase Imparatiei lui Dumnezeu.

Daruieste-ne, Marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a vederii pacatelor proprii.Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de prapastia inselarii de sine, care se deschide in suflet din cauza neluarii in seama si neintelegerii pacatoseniei noastre; care ia nastere din lucrarile iubirii de placeri si de slava desarta, care nu sunt luate in seama si raman neintelese de noi.

Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, pe calea noastra ce duce la Tine, daruieste-ne sa ajungem la Tine, Care chemi pe cei ce se recunosc pacatosi si respingi pe cei ce se recunosc drepti, ca sa Te blagoslovim vesnic in fericirea vesnica pe Tine, Unul Adevaratul Dumnezeu, Rascumparatorul celor robiti, Mantuitorul celor pierduti.

AMIN!





Viata Sfantului Ignatie Brianceaninov






“La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl.

“Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz.
Era primul la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului viitorului inginer militar. “Au trecut aproape doi ani de preocupaţii lumeşti – îşi amintea el – în sufletul meu s-a născut şi a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă!“

Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă – Dumnezeu.

Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul deznădejdii: “Întrebam ştiinţele: “Ce bunuri îi daţi voi omului? Omul este veşnic, şi bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice, acea bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume! Până acum am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel terestru, ne mai fiind bune la nimic după despărţirea sufletului de trup… Ştiinţelor! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit proprietate a omului!” – Ştiinţele tăceau.

În această perioadă Brianceaninov frecventa casa prezidentului Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.

Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale rămase nouă necunoscute. Dar slava unui scriitor nu-l interesa. Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau ne voit era în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie “o treaptă nevăzută spre creştinism” – dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale.

Dacă în “artistism”, după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape negreşit se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada şi pierea. Pierea de “frumuseţurile” neobişnuite şi de rezultatele extraordinare.

Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe de respingere a omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului, a împrăştierii şi distrugerii tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă. După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie “talentul omenesc în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a dezvoltat mai ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab, palid, nefiresc.”

Pentru ca scriitorul să poată deosebi “lumina” de “întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. “Optsprezece veacuri în glasul lor – scria el în eseul autobiografic “Plângerea mea” (1847) – mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!”

Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul mănăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii Nevski. “Dimitrie Brianceaninov - scrie biograful său - devenise în suflet un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu pasiune.”

După terminarea şcolii a început lupta pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de gardă, Brianceaninov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să se ducă la mănăstire.

“Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume” – a remarcat marele cneaz. “A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti – răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi“. A fost trimis totuşi să slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Optino, cu care făcuse cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Brianceaninov scria: “Părintele Leonid mi-a smuls inima… îl voi urma pe stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul”.

În cele din urmă sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el.

Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga. Acolo vieţuia pe atunci părintele Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optino.

În 1831 Brianceaninov a primit schima mică în catedrala învierii din Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu.

La data de 4 iulie, în acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. În 1832 a fost numit egumen al mănăstirii Lopotov. La l ianuarie 1834, din dispoziţia Sinodului egumenul Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi trimis din ordinul împăratului la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt – Petersburg. Aici a petrecut 23 de ani.

Împovărat de nenumărate sarcini gospodăreşti, Brianceaninov a găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici, în Pustia Serghievo au fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul “Patericon”.

Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. “Scrierile lui purtau pecetea harului divin. El scria atunci când slovele dumnezeieşti se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele trimise de Dumnezeu” – stă scris în Viaţa compusă la canonizarea lui.

În articolul “Păstorul creştin şi artistul creştin” Sfântul Ierarh Ignatie scrie: “Când talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelic, acest proces fiind la început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfinţenie, să psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie.”

Ale sale “Experienţe ascetice” au fost primite cu dragoste în cele mai austere şi îmbunătăţite mănăstiri – în Pustia Sarovului, Pustia Optino, în Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ş.a.

La sfântul Munte Athos, scrierile Episcopului Ignatie au trezit o admiraţie plină de evlavie faţă de autorul lor. În scurt timp ele au fost recunoscute în toate eparhiile ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa duhovnicească, în afară de asta scrisorile lui se îndreptau către toate colţurile Rusiei – multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.

Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. Scrierile sale el le considera ca aparţinând patrimoniului Bisericii.

Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape in fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an. În 1847 soseşte la mănăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia Optino, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în data de 27 octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Kaukazului. În noiembrie este chemat de către împărăteasa Alexandra Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie împodobită cu briliante şi rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo neavând nici măcar bani de drum – nu agonisise nimic. A fost nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.

În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia fotul de la început.

În 1861 se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie sa părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în mănăstirea Nicolo-Babaievski.

Văzând că mănăstirea este săracă – în casa de bani erau doar 60 de ruble – el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mănăstireşti. În ultimii săi ani Sfântul Ierarh Ignatie se ocupa, de lecuirea propriilor boale, cât şi a ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în exterior şi în interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai mulţi pelerini; pregăteşte pentru tipar Patericul şi scrie câteva lucrări noi.

Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinăuntru de un sentiment viu al iubirii duhovniceşti.

Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.

Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la volumul IV – “tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viaţa ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după cugetul Bisericii”. El a găsit de cuviinţă “să înfăţişeze societăţii creştine un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei”, adică a mănăstirii veşnice a sufletului.

În veacul de acum lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte, literalmente imploră mântuirea.

Toată lumea cunoaşte actuala criză ecologică, care este urmarea crizei spirituale a omenirii ajunsă la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti. După cum spunea ieromonahul Serafim Rose în 1982: “Vizitatorul din orice ţară a secolului al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de televiziune, la atracţioanele, reclamele, filmele şi muzica noastră – aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne – ar crede că a nimerit în ţara unor smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană.” De multe secole, forţele întunericului ce pregătesc venirea Antihristului se folosesc cu abilitate de slăbiciunile naturii omeneşti, convingându-ne că în aceasta lume e bine sa trăim lejer, necugetat, “frumos” şi “fericit”. Şi cum ar trebui de fapt să trăim? Răspunsurile au fost date demult în scrierile unor astfel de scriitori ca Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov. Această literatură trebuie să fie citită anume astăzi.”

(Arhiepiscopul Averchie Tausev, “Marea apostazie”)


Hristos este cu noi!

miercuri, 28 aprilie 2010

Sfantul Vasile de Ostrog - 29 aprilie

Sfantul Vasile de Ostrog este unul dintrei cei mai iubiti sfinti ai sarbilor. Sfantul Vasile s-a nascut in Hertegovina, in satul Mrkonjic, din regiunea Popov, la data de 28 decembrie 1610. Pentru a vietui crestineste si a fi ferit de pacatele tinerilor de o seama cu el, parintii lui l-au dus de mic la Manastirea Zavala.

Mai tarziu, el va fi calugarit la Manastirea Tvrdos, primind numele de monah Vasile. Inainte de a implini 30 de ani, calugarul Vasile a fost facut episcop, ca o incununare a vietii sale sfinte, cu rugaciune puternica si nevointe pe masura.

Sfantul Vasile de Ostrog s-a aratat un adevarat aparator al Ortodoxiei, mai ales pentru ca s-a opus din toate puterile incercarilor papale de a se extinde spre Rasarit, dar si turcilor, care cucerisera aproape toata Peninsula Balcanica.

Ierarhul nevoitor Vasile se retragea des in singuratate, se ruga si cauta sa duca o viata cat mai plina de impacare cu Dumnezeu si cu cei din jurul lui. Ca sa-si gaseasca linistea si pentru a nu mai vedea neintelegerile dintre oamenii din Biserica, care doreau o apropiere de catolicism, s-a retras la Ostrog, unde a fost numit staret, in anul 1651. Potrivit traditiei locului, la Ostrog, Sfantul Vasile l-a intalnit pe sihastrul Isaia, in a carui pestera Sfantul a si facut prima biserica de pe muntele Ostrog. Multe pietre si lemne a carat sfantul, la inceput, pentru zidirea celor de neaparata trebuinta.



Sfantul Vasile de Ostrog a murit in ziua de 29 aprilie 1671, in chilia lui din Manastirea Ostrog. Trupul sfantului nevoitor a fost inmormantat in bisericuta inchinata Maicii Domnului. La doar sapte ani de la moartea sa, el a aparut in visul staretului de atunci, cerandu-i acestuia sa-i dezgroape trupul. Ferindu-se de aceasta descoperire, pentru a nu fi cumva inselaciune, abia dupa trei aratari la rand, staretul a inteles voia lui Dumnezeu. Dupa sapte zile de slujbe si rugaciuni, trupul Sfantului a fost dezgropat si a fost gasit intact.

Rugaciune catre Sfantul Vasile de Ostrog

Sfinte Vasile, mare pastrator al legilor lui Hristos, ajuta-i pe toti asa cum ma ajuti si pe mine.
Aparator al Ortodoxiei, apara-ne si pe noi, care iti urmam credinta si iti stam alaturi.
Mare pastrator al lui Hristos, roaga-te Lui pentru tot poporul tau si pentru mine, nevrednicul.
Mare luptator si conducator de la Ostrog, apara-ne de cele vazute si de cele nevazute.

Ridicat din pamantul Serbiei, ca sa fii lumina in fata lui Dumnezeu, fii si lumina noastra si lumineaza-ne calea, facand intunericul sa dispara. Cu rugaciuni si lacrimi ai incalzit stancile reci de la Ostrog; rugamu-ne, incalzeste si inimile noastre cu Duhul lui Dumnezeu, ca sa putem fi izbaviti. Din toate colturile lumii au venit la mormantul tau cei slabi si cei bolnavi, iar tu i-ai ajutat, ai indepartat demonii de la ei si le-ai vindecat sufletele si trupurile. Te rugam sa nu incetezi a-i ajuta pe cei botezati si pe cei nebotezati, pe toata lumea, ca si pe mine, nevrednicul. Tu ai adus pacea intre fratii dezbinati, rugamu-ne fii aducator de pace mereu, ajuta-i pe cei certati, fa-i fericiti pe cei amarati si tristi, potoleste-i pe cei incapatanati, vindeca-i pe cei bolnavi. Sfinte Vasile, infaptuitor de miracole, asculta-ne pe noi, care venim la tine ca la un parinte si ne rugam tie, in numele Domnului nostru Iisus Hristos. Amin!


Manastirea Ostrog este una dintre cele mai renumite si minunate manastiri ortodoxe din Muntenegru, dar si din lume. Fiind asezata pe o stanca aproape verticala a muntelui Ostrog, la o altitudine de 2.000 de metri, intr-un tinut stancos, intre orasele Danilovgrad si Niksic, manastirea adaposteste o tainica pestera, unde se odihneste un mare sfant: Sfantul Vasile de Ostrog.

Adesea, manastirea din coasta Muntelui Ostrog este categorisita ca fiind una dintre cele mai vizitate manastiri ortodoxe din lume si cel mai important loc de pelerinaj din intreaga Peninsula Balcanica.
Astfel, mii de pelerini ii pasesc pragul, spre o binecuvantare si inchinare la Sfantul Vasile de Ostrog. La racla cu Moastele Sfantului Vasile de Ostrog vin atat crestinii ortodocsi si catolici, cat si musulmanii, toti crezand ca aici se fac minuni. Cu siguranta, multi dintre necrestini se vor fi botezat in urma inchinarii la Moastele sfantului.

Manastirea Ostrog - scurt istoric

Manastirea Ostrog este o manastire ortodoxa ce apartine Bisericii Ortodoxe Sarbe. Asezata pe peretele abrupt al stancii Ostroska Greda, in Muntenegru, manastirea este inchinata sfantului ale carui Sfinte Moaste se si afla in pestera din interior - Sfantul Vasile de Ostrog. Din gura pesterii, o minunata priveliste se intinde sub ochii credinciosilor: valea Bjelopavlici.
Manastirea a fost intemeiata de catre Ierarhul Vasile, Mitropolit de Zahumlje si Herzegovina, in cadrul secolului al XVII-lea. Acesta a murit la manastire, in anul 1671, iar la cativa ani dupa aceea a si fost canonizat de catre Biserica si numit Facator-de-minuni. Trupul acestuia este pastrat intr-o racla frumos impodobita, in bisericuta din pestera, inchinata Intrarii in Biserica a Maicii Domnului.
Pe platoul din varful muntelui sunt doar trei capele mici, sapate in stanca, pe locul fostelor pesteri, si cateva incaperi in care pot fi gazduiti cativa pelerini. In capela minuscula in care este adapostit trupul Sfantului Vasile de Ostrog se tin slujbe doar la marile sarbatori din an si in zilele aniversare ale nasterii si mortii sale.

Frescele din bisericuta Intrarea in Biserica a Maicii Domnului au fost realizate spre sfarsitul secolului al XVII-lea. Cealalta bisericuta, inchinata Sfintei Cruci, este asezata la un nivel mai inalt fata de cea dintai, ea fiind construita in anul 1655 si zugravita, mai tarziu, de catre Radul. Acesta a pictat peretii pesterii direct pe piatra, cu minunate fresce, cat si peretele sudic al incaperii. Printre obiectele de muzeu ale manastirii se afla si un Minei din anul 1732, cat si un sfestnic minunat lucrat, datand din anul 1779.

Aspectul actual al manastirii i-a fost dat acesteia intre anii 1923-1926, dupa ce un incendiu distrusese aproape in intregime complexul monahal de pe stanca. Din mila lui Dumnezeu si pentru rugaciunile parintilor de aici, cele doua mici bisericute din pestera au ramas neatinse de flacari, ele fiind astazi centrul duhovnicesc al manastirii. In jurul celor doua bisericute se inalta, imprastiate, chiliile si celelalte dependinte monahale.
In jurul anilor 1950-1960 drumul nu era amenajat, pentru ca masinile sa se poata apropia de locul sihastresc al pesterilor din Ostrog. Credinciosii mergeau usor pe cararuia de piatra batuta de pasii atator mii de pelerini. Cei care nu aveau puteri trupesti suficiente, pentru a infrunta greutatea drumului, puteau inchiria un magarus din satele de la poalele stancilor.

Hristos este cu noi!

marți, 27 aprilie 2010

SINAXAR 28 APRILIE

În această lună, în ziua a douăzeci si opta, pomenirea sfintilor
apostoli Iason si Sosipatru din cei saptezeci.




Dintre acestia Iason era tarsean, si a fost mai întâi vânat de acolo la dreapta
credinŃă. Iar Sosipatru fiind din Grecia, a primit pe urmă de la acesta credinŃa
în Hristos. După aceea făcându-se amândoi ucenici ai lui Pavel apostolul,
Iason a fost făcut învăŃător cetăŃii; iar Sosipatru a primit cârma Bisericii
Iconiei. Păstorind ei bine Bisericile lor, s-au dus spre părŃile apusului; si
sosind la insula Cherchira, au făcut înfrumuseŃată biserică întâiului mucenic
Stefan, unde slujind lui Dumnezeu, au atras pe mulŃi la credinŃa în Hristos.
Apoi fiind pârâŃi către guvernatorul Cherchirei, au fost închisi într-o temniŃă
în care se aflau închisi sapte vătafi de tâlhari, anume: Satornin, Iachishol,
Faustian, Ianuarie, Marsalie, Efrasie si Mamin, pe care prin cuvintele si
faptele lor i-a atras la credinŃa în Hristos, de i-au făcut din lupi oi, care după
aceea, au primit de la Hristos cununile muceniciei. Asemenea s-a întâmplat si
cu temnicerul care a crezut în Hristos. Guvernatorul scoŃând pe Iason si pe
Sosipatru din temniŃă, i-a dat pe seama lui Carpian eparhul să-i chinuiască;
si văzând chinurile lor, Cherchira, fiica guvernatorului, s-a declarat si ea
crestină, si a dat la săraci podoaba ce purta; de care aflând tatăl său, si
neputând să o întoarcă din gândul ei, a închis-o în temniŃă. După aceea a
dat-o unui desfrânat arap, ca s-o necinstească; dar sosind acesta la usa
temniŃei, a fost sfâsiat de o fiară. Iar sfânta Cherchira, aceasta aflând, l-a
tămăduit si l-a scăpat de fiară, si cu învăŃătura sa l-a făcut crestin; iar el a
strigat: "Mare este Dumnezeul crestinilor". Pentru aceasta el a fost chinuit si
si-a dat sfârsitul, iar sfânta Cherchira a fost vârâtă în foc, dar a rămas sfânta
nearsă. Pentru aceasta a tras pe mulŃi la credinŃa lui Hristos. Drept aceea a
fost spânzurată de un lemn si i-au dat fum dedesubt de au înecat-o. După
aceea au săgetat-o cu săgeŃi, si atât de mult au rănit-o, încât de mulŃimea
durerilor si-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. După accea pornind
guvernatorul goană asupra crestinilor, si fugind crestinii într-o insulă mică ce
era acolo aproape, el porni să meargă acolo, ca să-i chinuiască, si intrând în
mijlocul luciului mării s-a scufundat ca Faraon cel de demult. Poporul
Domnului au dat mulŃumitoare laude lui Dumnezeu. Iar Iason si Sosipatru
fiind sloboziŃi de la închisoare, învăŃau neoprit cuvântul lui Dumnezeu. Dar
ridicându-se alt guvernator si aflând cele despre sfinŃi, a poruncit să aducă
un butoi de fier, si să îl umple de răsină si smoală si ceară, si înfierbântându-l
foarte, au băgat pe sfinŃi în el si sfinŃii au rămas nearsi si mulŃi au crezut în
Hristos, între care însuŃi guvernatorul care plângea, zicând: "Dumnezeul lui
Iason si al lui Sosipatru, ajută-mi si mă miluieste". Fericitul Iason, fiind
guvernatorii de faŃă, sfătuind si învăŃând pe tot poporul, i-a botezat în
numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, numind pe guvernator
Sebastian. Deci peste puŃine zile, s-a îmbolnăvit fiul guvernatorului si a
murit, iar apostolul făcând rugăciuni l-a înviat. De atunci a făcut multe
minuni, si făcând biserici înfrumuseŃate si plinind tot lucrul bine si adăugând
turma lui Hristos, în bune bătrâneŃi către doritul său Hristos s-a petrecut.


Tot în această zi, pomenirea sfintilor mucenici Dada, Maxim si
Cvintilian.
Acesti sfinti au fost pe vremea lui Diocletian si Maximian împăratii, si a
guvernatorilor Tavrinie si Gavinie. Fiind mare prigoană asupra crestinilor, si
neplecându-se sfinŃii acestia a aduce închinăciune la idoli, au fost pârâŃi către
guvernatorul Tavrinie. Numaidecât prinzându-i în satul lor, care se numea
Ozovia, unde se aflau pururea petrecând în rugăciuni către Dumnezeu, i-au
legat cu lanŃuri de fier si degrab i-au adus la cetatea Dorostorului, fiind acolo
amândoi guvernatorii, care au zis sfinŃilor: "SpuneŃi-ne mai întâi numele
vostru", si spunându-si fiecare numele său, a scris si cuvintele lor un
Mangailian notar. Tavrinie a zis sfinŃilor: "Iată viaŃa voastră este în mâinile
mele; de voiŃi să trăiŃi, mergeŃi de aduceŃi jertfă maicii zeilor, si veŃi fi si
preoŃi ai acesteia, pentru că a murit preotul ei, si a mers către marele Dia,
împăratul ceresc, ca să-i slujească lui acolo". Iar sfântul Maxim a răspuns
păgânului Tavrinie: "Cum îndrăznesti preanerusinatule să grăiesti că
preadesfrânatul cel necurat este împărat? CunoasteŃi dar, o oameni fără
minte, că Hristos este Împăratul cerurilor, Care are purtare de grijă de toate,
si în palmă le Ńine toate câte sunt, si noi la idoli făcuŃi de oameni nu ne vom
închina". Iar Gavinie guvernatorul a chemat la dânsul pe Dada si pe
Cvintilian, vorbind multe vorbe bârfelnice, socotind că îi va amăgi spre
păgânătatea sa cea pierzătoare; pe care neplăcându-i, i-a băgat în temniŃă,
unde prin îngereasca arătare se întărea mărturisirea lor, lăudând pe
Dumnezeu. Deci scoŃându-i din temniŃă i-a întins pe pământ si i-a bătut
foarte cumplit; si băgându-i iarăsi i-a scos si i-a dat numitului lor sat Ozovia
si acolo le-a tăiat capetele si si-au dat sfârsitul.
Tot în această zi, pomenirea sfinŃilor mucenici dintre tâlhari,
care prin apostolul Iason, crezând în Hristos, în căldare cu
smoală s-au săvârsit.


Tot în această zi, pomenirea sfintei Cherchira, fiica
guvernatorului Cherchirei, care, cu săgeti fiind săgetată, s-a
săvârsit.
Tot în această zi, pomenirea sfintilor mucenici Zinon si Vitalie,
care în foc s-au săvârsit.




Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Eusebie, care
prin foc s-a săvârsit.



Tot în această zi, pomenirea sfintilor apostoli Onisifor si Evod.



Acesti sfinŃi erau din cei saptezeci, de care aminteste si apostolul Pavel.
Onisifor a stat episcop Colofonului, iar Evod a fost pus în scaunul Antiohiei de
Petru. Si amândoi pătimind multe chinuri si nevoi, si pe mulŃi întorcând la
credinŃa în Hristos, s-au suit si ei spre Domnul cel dorit. Pomenirea lor se
face si la data de 7 septembrie.



Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Neon, care prin
foc s-a săvârsit.




Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne
mântuieste pe noi. Amin.


Hristos este cu noi!

luni, 26 aprilie 2010

Iubirea de oaspeti I


Dintre virtuţile omeniei Româneşti,
cel mai des numită este IUBIREA DE OASPEŢI. Este adevărat că „a omeni” pe cineva
însemnează a-l primi cu inimă deschisă, a-l ospăta şi a-i da cinstea cuvenită omului. Cu aceasta însă nu s’a spus prea mult despre omenie. Iubirea de oaspeţi nu este o virtute exclusiv Românească: toate popoarele pământului se dovedesc, mai mult sau mai puţin, ospitaliere. Ceea ce caracterizează ospitalitatea Românească este iubirea de străini. În casa Românului,
străinul, nu ai casei, primeşte ce e mai bun. „Iubirea
de străini” – spune poporul – „dar dumnezeiesc.”

Străinul călător, care vine la tine flămând şi ostenit,
trebuie primit cu dragoste de părinte: „Când vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte.” Sau: „Pe străin nu-l îndepărta de la casa ta ‘nainte de a-l îndestula.” Pentru Român este străin nu numai omul de alt neam, ci şi omul necunoscut lui. Străin poate fi Italianul, Germanul, Bulgarul, ca şi „frătutele” din Banat (pluralul: frătuţi) ori „Ungureanul” (Român din Transilvania).
Cineva s’ar putea întreba dacă nu cumva în această revărsare de dragoste a Românului faţă de omul necunoscut nu se pot identifica urmele unei explicabile vanităţi omeneşti.
Cine a cunoscut însă bucuria
care inunda sufletul gazdei când vedea pe străin mulţumit, nu poate avea pentru faptă decât un răspuns:
setea omului lui Dumnezeu de a se devota tocmai
celui fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e pricina bucuriei, care nu e aici decât semnul neîndoielnic
al harului.

Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA CUVÂNTULUI
DAT. „Fii totdeauna om pe cuvântul căruia poţi zidi” – spun legile omeniei. Din ele s’a inspirat cântecul poporan: „Furnica, de e furnică, lighioana micuţică, la trup mare, la cap mică, se târăşte pe pământ, şi se ţine de cuvânt. Dar noi, oameni botezaţi, de cuvânt c’am fost lăsaţi!” La omul de omenie, ţinerea de cuvânt
îmbracă haină religioasă: „Pe unde iese vorba, şi sufletul!” De aceea pune el mare preţ pe cumpănirea oricărui cuvânt, fiindcă: „Vorba când a ieşit din gură, n’o mai poţi ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul.”

În consecinţă, sfatul: „Ţine-ţi limba-n gură ca-n temniţă.” Zăbava la vorbire ar fi indicată omului de Dumnezeu chiar de la Creaţie: „Dumnezeu a dat omului
două urechi şi numai o limbă; ca mai mult să audă, decât să spună.” Pentru vorbire există, de altfel, numai o justificare: „Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tăcerea.”
FACEREA DE BINE Binele făcut de ochii lumii – binele cu zurgălăi – nu-şi merită numele. Facerea de bine numai
atunci îşi merită numele când nu e cu socoteală ascunsă; când nu e făcută cu scop de câştig. Poporul spune: „Fă binele şi dă-l pe apă.” Nu-ţi poţi face griji cu soarta lui: undeva va trage el la mal şi va da roade. Omul de omenie face binele şi uită că l-a făcut: „Când dăruieşti, uită; când ţi se dăruieşte, nu uita, în veac.” Mila nu cunoaşte deosebire între buni şi răi: „Milostiv cu cel rău de eşti, omenia cinsteşti.”

MĂRINIMIA Cel care nu e în stare să uite răul pe care i l-a făcut altul şi abia aşteaptă să-şi vadă adversarul la greu, ca să-i răsplătească răul cu rău, e un om mic, om pământesc. Un astfel de om nu se poate socoti în rândul oamenilor de omenie. Omul de omenie are inimă mare: „Când îţi cade-n mână potrivnicul tău” – spune el – „nu gândi la pedepsirea lui, ci la îndestularea lui şi la îndreptarea lui.” Şi iarăşi: „Braţul ce nu dă moarte
când poate, multe poate.” Inima omului de omenie e logodită cu iertarea: „Iertarea poartă-o-n sân, ca s’o ai la îndemână,” spune omenia. Capacitatea de a ierta îl înnobilează pe om: „Cel puternic, când iartă, atunci puternic s’arată.”

SPIRTUL DREPTĂŢII Omul de omenie este încredinţat
că: „Slujitor al dreptăţii de vei rămânea, nici înaintea lui Dumnezeu frică vei avea; că Dumnezeu dreptatea este.”
Om drept, cu adevărat, nu este întotdeauna
cel care nu lucrează nedreptatea; că unii n’au fost în situaţia de a face nedreptate: „Nu oricine, nelucrând nedreptatea, e drept; ci acela care poate face nedreptatea,
dar n’o face, acela drept se socoteşte.” Omul de omenie nu se supune legii numai „fiindcă e lege” (Pascal).

Dreptatea legală poate, în anumite împrejurări, să devină fără noimă şi păgubitoare. Aşadar: nu legalitate, ci „dreptatea nedreaptă”. Criteriul? Iată-l: „Ţine-te de legea care te sfătuieşte spre calea omeniei.”

DISPOZIŢIA DE JERTFĂ Nu e vorba numai de jertfă de timp, de muncă, de bani; ci chiar de gătirea de a‑a‑ţi
pune capul pentru altul: „Binele pe care ţi l-a făcut chezaşul tău” – spune omenia – „nu-l uita nicicând; că el pentru tine capul şi-a pus.”

ÎNFRÂNAREA Desfrânarea fiind duşmanul de moarte
al omeniei, înfrânarea nu poate lipsi din panoplia virtuţilor acesteia. Experienţa poporului ştie că: „Frâul când slăbeşte, în prăpastie te trânteşte.” Ca să poate fi
de folos, însă, înfrânarea trebuie practicată de timpuriu,
fiindcă: „Înfrânarea la bătrâneţe, nici o laudă; că nu omul se înfrânează, ci neputinţa lui îl arată a fi înfrânat.”
Despre pofta de mâncare aţâţată de băutură: „Omul de va bea, ca porcul va mânca.” Despre înfrânarea
pasiunilor: „Acela e stăpân mare, care-şi stăpâneşte patimile sale rele.”

MODESTIA „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârşi” – spune înţelepciunea poporului – „nu arăta a o fi săvârşit
tu: lasă să vorbească fapta pentru tine.” Despre îmbrăcămintea menită să te arate om de seamă: „Nu haina să te cinstească, ci tu să cinsteşti haina.”

ONOAREA Onoarea este temelia încrederii între oameni.
Omul de omenie nu-şi pătează onoarea, chiar dacă în joc e viaţa lui: „Luptă şi nu fi niciodată mişel; e mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei, decât să învingi printr’o mişelie.” Duşmanul onoarei este ruşinea: „Omul de omenie nu se teme de alta, fără numai
de ruşine.”

UMILINŢA Umilinţa înfrânează, însă nu stă-n calea iubirii de onoare. Din respect faţă de chipul lui Dumnezeu
în el, omul vrea să evite exagerate exigenţe de onoare. Umilinţa cu orgoliul nu pot locui împreună: „Cel umil cu cel mândru nu se pot vedea unul pe altul; că unul se uită la pământ, altul la cer” – spune poporul.Despre orgoliul de a fi de neam mare: „Nu cel de neam mare e de cinstire vrednic, ci cel ce se dovedeşte a fi vrednic de neam mare, acela e de cinstire vrednic.”

CREDINŢA ÎN DUMNEZEU Cununa tuturor virtuţilor
omeniei este credinţa în Dumnezeu.

Om de omenie fără credinţă-n Dumnezeu nu s’a dovedit nicicând. Omul de omenie ştie că: „Unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii.” Dar aceasta nu după socoteala
noastră, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu: „Pronia dumnezeiască întrece socoteala muritorească.” Omul de omenie e încredinţat că: „Spre pedepsirea noastră, Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cumpliţi.” Pentru aceea se cuvine să: „Mulţumim lui Dumnezeu
şi de bine şi de rău.” Ce ne dăruieşte Dumnezeu, nu ne poate lua omul. Dar în aşteptarea darurilor de sus, omul trebuie să activeze, spre a fi vrednic de dar: „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă.”

Şi, ca să încheiem cu câteva zicale chiar despre omenie:
„Omul lipsit de omenie, pe oricine întâlneşte, prihăneşte.” Locul omeniei în domeniul harurilor: „Îmbrăţişarea, semn al dragostei; dragostea, semn al milei; mila, semn al omeniei; iară omenia, dovedirea credinţei.”
de George Racoveanu

Hristos este cu noi!

vineri, 23 aprilie 2010

Un an de la trecerea la Domnul, a vrednicului de pomenire Dmaschin Coravu.


Anul trecut ,2009 ,data de 23 aprilie ,in jurul orei 22:30-23:00 Episcopia noastra avea sa intre in zi oficiala, de doliu.

Vestea trecerii la cele vesnice a vrednicului + Chiriarh Damaschin Coravu ,a intristat toata suflarea baraganului.

Preasfintia sa, trecuse la cele vesnice, intr-o zi de mare sarbatoare pentru Biserica noastra Ortodoxa ,pomenirea celui mai mare Mucenic, cel mai viteaz si Sfant Gheorghe.Moartea Preasfintiei sale, in aceasta zi, ne arata ca a fost un mare luptator, cu ispitele ,si tot odata un biruitor al mortii, intrand in imparatia Lui Dumnezeu, cea care este gatita tuturor cuviosilor Sai.
Doar dupa cateva zile de la marele praznic al Invierii Domnului, trece la cele vesnice ,un mare arhiereul al bisericii, primul arhiereul ingropat in pamantul baraganului.

In seara Invierii, ne linisteste de mai dinainte, ca un tata bun, si iubitor al fiilor lui ,prin cuvintele sale din pastorala de la Sfintele Pasti:„Hristos este viaţa şi izvorul vieţii noastre… când cineva drag nouă moare, când ne aflăm în faţa trupului neînsufleţit, acceptăm raţional acest lucru, dar în adâncul fiinţei noastre ne apare ca imposibil de primit ca cel sau cea care a existat, cel sau cea care a avut o prezenţă atât de personală, unică şi atât de concretă, să nu mai existe, să dispară. Şi acest adânc al simţirii noastre este just. Dumnezeu nu a creat moartea, El a creat viaţa…” (P.S. Damaschin Coravu, Pastorala la Invierea Domnului 2009).




In dimineata urmatoarei zile , de mare praznic inchinat Maicii Domnului ,,Izvorul Tamaduirii,, in Episcopia noastra, era o mare tacere, un mare gol, deoarece toata lumea era in treburile binestiute, pentru primirea cu bine, a trupului celui ce a fost pastor al oilor baragnului, timp de 5 ani.
La intrarea in Slobozia, la manastirea de lemn ,,Buna-Vestire,, avea sa poposeasca trupul neinsufletit, al Chiriarhului.Intreaga preotime si diaconime, tot cinul monahal ,dimpreuna cu jumatate din municipiul nostru, a fost prezenta la acest moment istoric ,din viata episcopiei noastre.




In rasunet de toaca, si de frumoasa cantare,, Hristos a inviat,, trupul chiriarhului, a fost dus la Catedrala Episcopala.

Dupa ce timp de doua zile, intreaga crestinatate din campia baraganului si imprejurimi, au venit de al vedea pentru ultima oara pe pastoral lor duhovnicesc si dupa doua seri de priveghere, in care se citea Psaltirea, toata noaptea pana dimineata la sfanta liturghie, in dimineata celei mai mari zi, a ingroparii, cand tot Sinodul Ortodox Roman, se pregatea sa vina la slujba Sfintei Liturghii,pastorul nostru, a vrut sa stim, ca are grija de noi din imparatia Lui Dumnezeu, printr-un moment in care pamantul s-a cutremurat, iar sufletul sau, a mers in corturile dreptilor.

Dupa savarsirea Sfintei Liturghii, in predica sa, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, cu lacrimi in ochi, a povestit, ca, un report de la RadioTrinitas, l-a intrebat pe chiriarhul nostru ,Preasfintitul Damaschin, unde va slujii in vinerea Izvorului Tamaduirii, iar Preasfintia sa, cu o voce blanda si calma, ia spus ca va slujii la Catedrala Episcopala din Slobozia, aici Preafericia sa adaugand ca, nici nu stia cu ce sobor de ierarhi va sluji.


Dupa toate aceste momente de tristete din istoria Episcopiei, vrednicul de pomenirea, Preasfintitul Dr.Damaschin Coravu, a fost depus in momantul nou zidit, in pronaosul Catedralei in partea stanga, unde si acum dupa un an de la trecerea sa la cele vesnice, sunt asezate osemintele sale.

Cu inima indurerata si lacrimi in ochi imi aduc aminte de aceste momente de neuitat din viata mea,Preasfintiul Parinte Episcop Damaschin era un bland pastor si harnic arhiereu,cu sufletul indurerat si cu inima smerita,VESNICA SA-I FIE POMENIREA in veci. Amin

Din mila lui Dumnezeu crestin,dupa fapte ,un mare pacatos ,Andrei.


Hristos este cu noi!

miercuri, 21 aprilie 2010

Sf. Nicolae Cabasila-TÂLCUIREA DUMNEZEIEŞTII LITURGHII(XXII-XXIII-XXIV)

CAPITOLUL XXII
Despre citirile din Sfânta Scriptura, ordinea si simbolismul lor


Dupa cântarea întreit-sfânta, se citeste Apostolul apoi si Evanghelia –
dupa ce adunarea credinciosilor a cântat, mai întâi, un imn de slava lui
Dumnezeu: („Slava Tie, Doamne, slava Tie”)
Dar de ce înainte de citirile din Scriptura laudam pe Dumnezeu? – Pentru
ca acest lucru se cuvine sa-l facem ori de câte ori El ne daruieste ceva si deci cu
atât mai mult atunci când e vorba sa dobândim un bun asa de pretios, cum este
auzirea cuvintelor dumnezeiesti. Înainte de Apostol, cântarea (întreit-sfânta) e
amestecata cu cererea, caci se termina prin cuvintele „miluieste-ne pe noi!”. Dar
înainte si dupa Evanghelie înaltam o cântare adevarata, de lauda, fara cerere, ca
unii care stim ca Sfânta Evanghelie întruchipeaza pe Hristos si ca daca L-am
aflat pe Hristos, am dobândit totul. Caci într-însa se afla Mirele si avându-L pe
el, nu mai avem nevoie sa-I cerem nimic. Caci nu se cade ca fiii Mirelui sa
posteasca, atâta vreme cât Mirele este cu dânsii, ci numai sa-l cinsteasca si sa-L
laude120. Pentru acelasi motiv, si imnul serafimilor, asa cum îl redau Proorocii
121, este tot o cântare de lauda curata, fara cerere.
Dar ce rost au citirile din Scriptura în acest moment al slujbei? – Daca
vrei sa stii folosul lor, l-am spus:122 ele ne pregatesc si curatesc mai dinainte,
pentru sfintirea cea mare a Sfintelor Taine. Iar daca vrei sa afli care este
însemnarea lor, afla ca ele închipuiesc aratarea în lume a Domnului prin care El
s-a facut cunoscut, pe încetul, dupa învierea Sa. De aceea mai întâi ni se arata
sfânta Evanghelie închisa, închipuind prima aratare123. Tatal a marturisit pe Fiul,
care era înca necunoscut124, când Fiul, negraind nimic despre Sine, avea nevoie
de glasul unui vestitor. Dupa aceea, citirile din Scriptura închipuiesc aratarea
mai vadita a Mântuitorului, când El vorbea tuturora, în public si S-a facut
cunoscut nu numai prin cele ce a grait El Însusi, ci si prin ce a învatat pe
Apostoli sa propovaduiasca, trimitându-i catre oile cele pierdute ale casei lui
Israel125. De aceea se citeste atât din cartile sfintilor Apostoli, cât si din Sfânta
Evanghelie însasi.
Dar de ce nu se citeste mai întâi Evanghelia? - Pentru ca cele graite de
Domnul Însusi ne înfatiseaza aratarea Lui mai lamurit decât cele spuse de
Apostoli. Stim însa ca Mântuitorul nu a aratat oamenilor dintr-odata si pe de-antregul
marimea puterii si a bunatatii Sale (aceasta o va face la a doua Sa
venire), ci a înaintat treptat de la ceea ce era mai nevadit la ceea ce era mai

------------------------------------------------------------------------------------------------------------
120 Cf. Matei IX, 16.
121 Vezi Isaia VI, 1-3, Cf. si Apoc IV, 18.
122 Vezi cap. I si XVI.
123 În textul original = h& epifaneia (epifania) numele sarbatorii de la 6 Ian. (la început nasterea si Botezul,
apoi numai Botezul).
124 Aluzie la evenimentele de la Botezul Domnului. Vezi Matei III, 13-17.
125 Cf. Matei X, 6.



vadit. De aceea este potrivit sa se citeasca Apostolul înaintea Evangheliei, vrând
sa se arate astfel ca manifestarea Domnului în lume s-a facut treptat. Tot pentru
acest motiv, lucrurile care amintesc aratarea Lui deplina, sunt pastrate pentru
partea de la urma a slujbei, dupa cum se va vedea din cele ce urmeaza.


CAPITOLUL XXIII
Despre rugaciunile de dupa Evanghelie


Dupa ce s-a citit sfânta Evanghelie, diaconul îndeamna multimea sa se
roage, iar în altar preotul se roaga si el, în taina, ca rugaciunile credinciosilor sa
fie primite de Dumnezeu; apoi, slavind cu glas mare pe Dumnezeu, îi ia si pe ei
partasi la slavire.
Dar care e rugaciunea obsteasca cea mai potrivita, îndata dupa
Evanghelie? – E rugaciunea pentru cei ce pazesc cuvântul Evangheliei, pentru
cei ce imita iubirea de oameni a lui Hristos, Cel simbolizat prin Evanghelie. Si
care sunt acestia? – Pastorii Bisericii si capeteniile popoarelor, adica cei ce
chivernisesc treburile obstesti. Caci daca acestia îsi tin fagaduiala, propovaduind
bine si pazind cele scrise în Evanghelie, împlinesc si lipsa lui Hristos, dupa cum
zice Sfântul Apostol Pavel 126, pascând turma Lui, dupa învatatura data de El. În
rândul acestora sunt trecuti apoi, ca vrednici sa fie pomeniti în rugaciunile
obstei, si ctitorii, îngrijitorii sfintelor lacasuri, învatatorii virtutii si toti cei ce, în
vreun fel oarecare, fac bine obstei bisericesti si celor sfinte.
Acum însa ne apropiem de sfânta Jertfa, la care nu se cade sa fie de fata
cei nebotezati, pe care îi numim „catehumeni” (cei chemati), întrucât ei au primit
crestinismul numai din auzite si, atât cât se poate, din învatatura. Pe acestia
preotul îi îndeparteaza acum din ceata credinciosilor crestini, citind mai întâi o
rugaciune pentru dânsii, în care se roaga ca ei sa se desavârseasca,
învrednicindu-se de botez la vremea cuvenita. Iar motivul acestei rugaciuni este
slavirea lui Dumnezeu: „Ca si acestia sa slaveasca împreuna cu noi întru tot
cinstitul si de mare cuviinta numele Tau...”
Dupa ce rosteste acest ecfonis ca pe o slavoslovie, luând astfel ca partasi
la slavire multimea credinciosilor, preotul zice în taina o alta rugaciune127, în
care mai întâi multumeste lui Dumnezeu ca l-a învrednicit pe deplin sa stea
înaintea Lui si sa-si înalte mâinile spre El, pentru sine si pentru credinciosi, iar
dupa aceea se roaga sa se învredniceasca a face acest lucru în toata vremea, cu
cuget curat. Iar încheierea acestei rugaciuni este tot slava lui Dumnezeu: „Ca tie
se cuvine toata slava...” Slavind astfel pe Dumnezeu, dupa obicei, împreuna cu
poporul, preotul se roaga din nou, în taina128, pentru sine si pentru norod, ca fara

-------------------------------------------------------------------------------------------
126 Coloseni I, 24.
127 Rugaciunea întâi pentru credinciosi.
128 Rugaciunea a doua pentru credinciosi.


de osânda sa stea înaintea sfântului Jertfelnic, nepatat de nici o întinaciune
trupeasca sau sufleteasca, iar pe credinciosii care se roaga împreuna cu el sa-i
învredniceasca a se împartasi cu Sfintele Taine fara vinovatie si fara osânda si,
pe lânga aceasta, sa mosteneasca împaratia cerurilor.
Si aceasta rugaciune se încheie tot prin slavirea lui Dumnezeu, spre care
ne-a îndemnat sfântul apostol Pavel, zicând: „Toate spre slava lui Dumnezeu sa
le faceti!”129. Adica preamarirea lui Dumnezeu sa fie telul nostru de totdeauna.
Agricultorii au ca scop al muncii lor produsul roadelor câmpului, pentru care se
trudesc bucurosi; negutatorii urmaresc câstigul, altii altele si asa mai departe.
Noi însa, în toate câte facem, slava lui Dumnezeu sa o cautam. Caci noi suntem
niste robi care datoram Stapânului nostru aceasta slujire, ca unii care pentru ea
am fost ziditi de Dânsul dintru început si tot pentru ea am fost rascumparati din
nou. De aceea vedem cum Biserica se îngrijeste necontenit de slava lui
Dumnezeu, propovaduind-o în toata lumea cântând-o în toate slujbele sfinte,
socotind-o totul si toate facându-le pentru ea: rugaciunile si cererile, sfintele
slujbe, îndemnurile si orice lucrare sfânta.


CAPITOLUL XXIV
Despre aducerea cinstitelor daruri la sfânta Masa


Laudând cu glas mare pe Dumnezeu, preotul merge la procomidiar si,
ridicând cu evlavie cinstitele daruri în dreptul fruntii, iese din altar; purtându-le
astfel, le duce la sfânta Masa, ocolind prin sânul bisericii, pasind încet si solemn.
iar credinciosii cânta si îngenuncheaza înaintea lui cu tot respectul si cucernicia,
rugându-se sa-i pomeneasca la aducerea darurilor, în timp ce el înainteaza însotit
de faclii si de cadelnite, intrând astfel în altar, în timp ce el înainteaza însotit de
faclii si de cadelnite, intrând astfel în altar.
Acestea se savârsesc dupa trebuinta: darurile, care vor fi în curând jerfite,
trebuiau aduse si puse pe jertfelnic. Iar acest lucru se face cu toata cinstea si
cuviinta posibile, caci asa se aduceau daruri lui Dumnezeu; chiar si împaratii,
când trebuiau sa aduca daruri lui Dumnezeu, nu încredintau altora acest lucru, ci
ei însisi, având coroana pe cap, ,mergeau si le aduceau singuri.
Acestea înfatiseaza însa si aratarea cea din urma a lui Hristos, prin care
mai ales a aprins ura iudeilor, când a facut drumul din patrie (Galileia) la
Ierusalim, unde trebuia sa se jertfeasca, intrând calare pe asin în oras, escortat si
aclamat de multimi.
În acest moment, trebuie sa îngenunchem înaintea preotului si sa-l rugam
ca sa ne pomeneasca în rugaciunile Jertfei. Caci nu exista o alta forma de
rugaciune care sa poata atât de mult si care sa ne dea nadejdi mai tari ca aceea

------------------------------------------------------------
129 I Cor X, 31.



adusa prin aceasta înfricosata Jertfa, care a curatit, fara nici o plata, pacatele si
faradelegile lumii. Iar daca unii dintre cei ce îngenuncheaza înaintea preotului,
când acesta intra cu cinstitele daruri, se închina darurilor purtate, socotindu-le
drept Trup si Sânge al lui Hristos, acestia fac confuzie cu Liturghia darurilor mai
înainte sfintite, nestiind deosebirea dintre aceste Liturghii. Caci Liturghia
Sfântului Ioan (si cea a Sfântului Vasile), la acest vohod, au darurile nejertfite si
înca nesfintite, pe când Liturghia darurilor celor mai înainte sfintite le are slujite
mai dinainte si prefacute în Trupul si Sângele Domnului130.

Hristos este cu noi!

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Predica a Sfantului NICOLAE VELIMIROVICI la evanghelia DUMINICI MIRONOSITELOR


Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.

Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.

Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.

Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?

Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.

O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.

Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului.

Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viaţă în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gândurile ei. Iubirea mamei îi izbăveşte pe copiii ei de pieire şi stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.

Domnul, umilit şi scuipat, a fost biruitor, plecându-Se Crucii şi Mormântului, înviind cu adevărat întreaga omenire prin iubirea Sa, şi mântuind pe toţi oamenii pentru vecie de la pieire şi stricăciune. Lucrarea lui Hristos este nespus mai mare decât lucrarea oricărei mame din lume, iubirea Lui pentru oameni fiind cu mult mai mare decât iubirea oricărei mame din lume pentru copiii ei.

Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire şi durere, îi mai rămân lacrimi pe care le ia cu ea atunci când ea însăşi pogoară în mormânt. Cu toate acestea, Domnul Iisus a vărsat toate lacrimile Sale pentru copiii Săi, până la ultima lacrimă - şi tot sângele Său până la ultima picătură. O, păcătosule, niciodată nu se vor mai vărsa pentru tine lacrimi de mai mare preţ, nici viu nici mort. Niciodată mama, sau femeia bărbatului, sau copiii, sau ţara, nu va plăti pentru tine mai mult decât a plătit Mântuitorul Hristos.

O, omule sărman şi singur - nu spune: cine va plânge pentru mine când voi muri? Cine va plânge peste trupul meu cel mort? Iată, Domnul Hristos a plâns pentru voi şi peste voi, atât în viaţă cât şi în moarte, cu inima mai plină decât a propriei voastre mame.

Nu este potrivit să chemaţi morţii pentru care a suferit şi a murit Hristos, în iubirea Sa. Ei sunt vii întru Domnul Cel viu. Noi toţi vom cunoaşte aceasta desluşit când Domnul va intra în mormântul lumii acesteia pentru ultima oară, şi când trâmbiţele vor suna.

Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morţi şi cei vii. Cu atât mai mult nu poate face deosebire iubirea lui Hristos. Domnul este mult mai pătrunzător decât soarele: El vede sfârşitul care se apropie, al celor care se află în viaţă pe pământ, şi mai vede şi începutul vieţii pentru cei care se mută la odihnă. Pentru Cel care a făcut pământul din nimic, şi trupul omului din ţărână, mormântul omului nu este la fel, fără nici un fel de deosebire, fie că este din pământ sau din trup. Grânele care se află pe câmp sau care sunt adăpostite în hambar - sunt deosebite între ele pentru gospodarul care se gândeşte la grâne în amândouă împrejurările, iar nu la paie sau la hambar? Dacă oamenii se află în trup sau în pământ - ce deosebire poate să fie pentru Gospodarul sufletelor oamenilor?

Venind pe pământ, Domnul a făcut două vizite oamenilor: prima a făcut-o celor vii din mormântul trupului şi a doua a făcut-o celor din mormântul pământului. El a murit pentru a-i vizita pe copiii Săi cei morţi. Ah, este foarte adevărat că mama moare când ea merge la mormintele copiilor ei!

Grija pentru morţi este numai grija lui Dumnezeu; tot restul este bucuria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-şi face griji pentru îngerii fără de moarte; El se veseleşte întru îngerii Lui, tot aşa cum şi ei se veselesc întru El. Cu toate acestea, El se îngrijeşte continuu de felul în care să dea învierea oamenilor. De aceea, El vizitează continuu mormintele oamenilor, atât cele mişcătoare (ale trupului) cât şi cele nemişcătoare (ale pământului), împreună cu sfinţii Săi îngeri. Dumnezeu Îşi face mari griji pentru cei morţi; nu pentru că nu-i poate aduce la viaţă ci pentru că nu toţi morţii vor să fie înviaţi. Oamenii îşi nu primesc propriul lor bine: pentru aceasta Îşi face Dumnezeu griji foarte mari.

O, ce veselie mare se face în cer atunci când un mort vine la viaţă, atunci când un păcătos se pocăieşte! Un păcătos pocăit - care este acelaşi lucru cu omul care a murit în suflet şi a venit din nou la viaţă - dă lui Dumnezeu bucurie mai mare decât nouăzeci şi nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăinţă. “Că aşa şi în cer, va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7).

Cât de înălţătoare este grija pentru morţi! Îngerii lui Dumnezeu împărtăşesc grija lui Dumnezeu îngrijindu-se de noi în această vale a morţii. Îngrijindu-ne de morţi, împărtăşim şi noi grija lui Dumnezeu, şi în felul acesta ne facem prietenii şi împreună lucrătorii lui Dumnezeu.

Dar atunci când Domnul şi Dumnezeul nostru moare ca om, doborât de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toţi cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veşnicie? Cine pogoară în mormântul Lui? Femeile. Nu fiecare şi nu toate femeile, ci femeile mironosiţe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinţei şi a iubirii, şi de aceea ele şi-au umplut mâinile cu uleiuri mirositoare şi au pornit către mormânt, ca să ungă trupul lui Hristos.

Pericopa Evanghelică de astăzi vorbeşte despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învăţătura lui Hristos le dăduse viaţă.

La vremea aceea „venind Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind”, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Se mai afla şi un alt om mare care venise din Arimateea, sau Ramataim, pe Muntele Efraim: Proorocul Samuel (I Regi 1:1).

Acest Iosif este pomenit de către toţi cei patru Evanghelişti, mai ales în legătură cu îngroparea Domnului celui mort. Ioan îl numeşte pe el ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19:38); Luca îl numeşte bărbat bun şi drept (23:50), Matei îl numeşte om bogat (27:57). (Evanghelistul nu-l numeşte bogat din îngâmfare, pentru a arăta că Domnul avea printre ucenicii Săi şi oameni bogaţi, “ci pentru a arăta cum s-a făcut că el a putut să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Pentru un om sărac sau necunoscut nu s-ar fi putut să pătrundă până la Pilat, reprezentantul puterii romane.” - Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

El era nobil în suflet: el avea frică de Dumnezeu şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Pe lângă trăsăturile sale duhovniceşti de mare preţ, Iosif mai era şi bogat cu stare bună. Marcu şi Luca îl numesc sfetnic. Atunci, el era unul dintre bătrânii poporului, ca şi Nicodim. Ca şi Nicodim, el Îl preţuia în ascuns pe El şi era ucenicul lui Iisus Hristos. Dar, deşi aceşti doi bărbaţi erau următori ascunşi ai învăţăturii lui Hristos, totuşi ei s-au aşezat înaintea primejdiei rămânând împreună cu Hristos. Nicodim i-a întrebat odată pe cârmuitorii iudei cu feţele lor înveninate, când aceştia căutau o pricină pentru ca să-L ucidă pe Hristos: “Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi?” (Ioan 7:51).

Iosif din Arimateea s-a aşezat în faţa unei primejdii şi mai mari, gândindu-se să ia trupul Domnului atunci când ucenicii Săi cei cunoscuţi fugiseră şi se împrăştiaseră, şi atunci când lupii iudei, ucigând Păstorul, puteau în orice clipă să se năpustească asupra oilor. Evanghelistul foloseşte cuvântul “cutezând” ca să arate că Iosif făcea ceva primejdios. Atunci, el avea nevoie de mai mult decât curaj; el avea nevoie de cutezanţă ca să meargă la reprezentantul lui Cezar şi să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, “în măreţia sufletului său, a lăsat frica şi s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe faţă că este ucenic al lui Iisus Hristos.”

„Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş”, a dăruit lui Iosif trupul. Pilat cel prrcaut, neîncrezător, este tipul acela de căpetenie care stăpâneşte prin putere, şi prin putere se desprinde de alţii. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvânt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe care numai în noaptea dinainte Îl osândise la răstignirea pe cruce, Îşi dăduse deja ultima suflare pe Cruce. Pilat s-a arătat un adevărat reprezentant al puterii statului roman: el l-a crezut mai degrabă pe sutaşul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decât pe un bătrân ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci când sutaşul a încuviinţat “oficial” vestea lui Iosif.

„Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” Alt Evanghelist spune că acesta era mormântul lui Iosif - şi L-a pus în mormântul nou al său (Matei 27:60) în care nu mai fusese nimeni îngropat (Ioan 19:41), ca să se împlinească cuvintele proorocului Isaia: “cu cei făcători de rele, după moartea Lui” (53:9).

Când ne răstignim mintea faţă de lume şi o îngropăm într-o inimă readusă la viaţă, ca într-un mormânt, atunci mintea noastră va veni la viaţă şi va învia tot omul lăuntric.

Un mormânt nou, pecetluit, o piatră mare prăvălită la intrare, un ostaş care stă de pază lângă el - ce înseamnă toate astea? Toate aceste măsuri pline de mare grijă, au fost alese prin înţelepciunea rânduielii lui Dumnezeu, pentru ca prin acestea, să se închidă gurile tuturor necredincioşilor care încearcă să dovedească faptul că Hristos ori n-a murit, ori n-a înviat, ori că trupul Său a fost furat. Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul mort de la Pilat; dacă căpetenia gărzilor nu ar fi dat mărturie despre moartea lui Hristos; dacă trupul nu ar fi fost îngropat şi pecetluit în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor lui Hristos, s-ar fi putut spune că, de fapt, Hristos nu murise, ci că se aflase numai în stare de comă şi apoi Şi-a recăpătat cunoştinţa (aşa cum au afirmat mai recent Schleiermacher şi alţi protestanţi).

Dacă mormântul nu ar fi fost închis şi pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostaşi, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise şi fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormânt de către ucenicii Săi. Dacă nu ar fi fost un mormânt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Şi astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul, au sprijinit adevărul, prin rânduiala lui Dumnezeu.

Iosif a înfăşurat trupul Domnului în „giulgiu curat de in” (Matei 27:59), şi L-a pus în mormânt. Dacă noi vrem ca Domnul să învie din morţi în noi, atunci noi trebuie să-L păstrăm în trupul nostru curat, neprihănit - căci inul curat înseamnă un trup curat. Trupul care se necurăţeşte prin patimi şi pofte nu este locul în care Domnul va învia din morţi şi va fi viu.

Evanghelistul Ioan întregeşte chipul dat de către ceilalţi Evanghelişti, spunând că a venit şi Nicodim la mormântul lui Hristos „aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă” şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus (adică Iosif dimpreună cu Nicodim) şi” l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei” (19:39-40).

O, aceşti bărbaţi binecuvântaţi, care cu atâta curaj, grijă şi iubire au luat preacuratul trup al Domnului şi l-au pus în mormânt! Ce exemplu minunat este acesta pentru toţi cei care Îl iubesc pe Domnul! Şi cât de cumplit s-au osândit acei preoţi şi mireni care, ruşinându-se înaintea lumii, se apropie de sfântul potir cu nebăgare de seamă şi fără de iubire, ca să primească în ei preasfântul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului - al Domnului Celui înviat şi viu.

Dar Iosif şi Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, să vadă şi să cerceteze că El a murit şi a fost îngropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atât fapta iubirii pentru Învăţătorul şi Prietenul cel mult iubit cât şi o datorie pe care omenirea le-a lăsat-o lor, pe care ei să o pună în lucrare faţă de Cel Unul care a suferit pentru dreptate. Dar iată că privind mormântul, alte două suflete pline de iubire cercetau cu mare atenţie ceea ce făceau Iosif şi Nicodim, pregătindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri faţă de Domnul - două femei mironosiţe: Maria Magdalena şi Maria mama lui Iosif!

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Întâi sunt pomenite două femei şi apoi trei. Două fuseseră de faţă la toate cele ce se întâmplaseră Domnului pe Golgota. Ele au văzut cum ucenicii cei ascunşi ai lui Hristos au coborât trupul cel mort de pe Cruce; ele au văzut toate cele ce s-au făcut cu trupul mort după aceasta şi, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au văzut mormântul în care fusese pus trupul. O, cu câtă bucurie s-au grăbit ele ca să dea ajutor lui Iosif şi lui Nicodim ca să spele sângele de pe trup, ca să închidă şi să curăţească rănile, ca să netezească părul Lui, ca să aşeze mâinile Lui în formă de cruce, ca să înfăşoare pânză în jurul capului Lui cu mare grijă şi să învelească trupul Lui în giulgiu de in! Dar făcând aceasta, ei nu împlineau nici un obicei nici o regulă cu ajutorul bărbaţilor. Ei se vor întoarce mai târziu, ca să facă totul singuri, şi mai ales ca să ungă trupul Domnului cu miresme. Împreună cu ei, a venit mai târziu cea de a treia purtătoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toţi împreună în prietenie mare.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scoţând din ea şapte diavoli. Maria, mama lui Iosif şi Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Părinţilor, una şi aceeaşi persoană. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov şi Ioan. Ce deosebire era între aceste femei şi Eva! Din iubire, aceste femei se grăbeau să dea ascultare trupului mort al Domnului, pe când Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele făceau ascultare pe Golgota, la locul săvârşirii uciderii, vărsării de sânge şi răutăţii, pe când Eva a fost neascultătoare în Rai.

„Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”. Toţi Evangheliştii sunt de acord că era prima zi a săptămânii, ziua Învierii Domnului, ziua care a urmat sâmbetei, aşa cum spune Evanghelistul Marcu: „Şi după ce a trecut ziua sâmbetei …”

Toţi Evangheliştii sunt de acord cu aceasta: că Domnul a înviat în zorii zilei de Duminică. Ei mai sunt de acord cu faptul că femeile au venit la mormântul Domnului dis-de-dimineaţă. În Evanghelia sa, Marcu pare să fi mers puţin mai în urmă când spune: la răsăritul soarelui. Este foarte probabil că femeile au venit la mormânt de mai multe ori, atât din iubire pentru Omul cel mort cât şi din frică de vrăjmaşii obraznici ai lui Hristos care ar putea pângări în vreun fel mormântul şi trupul. (”Ele au venit cu nerăbdare, nevrând să lase mormântul Domnului pentru multă vreme singur” - Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

Se poate ca Marcu să nu se gândească aici la “soare” ca la soarele cel materialnic, ci chiar la Domnul, potrivit cuvintelor proorocului care spune: “Soarele Dreptăţii va răsări” (Maleahi 4:2), gândindu-se la Mesia. Soarele Dreptăţii răsărise deja din întunericul adâncului la ora aceea devreme, când au venit la mormânt mironosiţele. Fiindcă Soarele acesta strălucea mai înaintea soarelui care fusese făcut la prima zidire a lumii, aşa că acum, la cea de a doua zidire, la reînoirea lunii, Acesta strălucea peste istoria omenirii mai înainte ca soarele cel materialnic să strălucească peste natura pământească.

„Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Aceasta vorbeau Femeile Mironosiţe urcând pe Golgota, necăutând nimic neaşteptat. Mâinile femeilor nu aveau destulă putere ca să rostogolească piatra de la intrarea mormântului, pentru că aceasta era foarte mare. Sărmanele femei! Ele nu şi-au amintit că se grăbiseră cu ostenire şi râvnă către mormânt, pe când Domnul se mai afla în viaţa pământească. În Betania, la cina din casa lui Simon leprosul, o femeie turnase mir de nard de mare preţ pe capul lui Hristos: Atoatecunoscătorul, Domnul nostru, a spus la vremea aceea despre această femeie: “Ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26:12).

El cunoştea limpede, mai dinainte, că trupul Său, nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir. Vă puteţi întreba: atunci de ce a îngăduit Rânduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atât de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preţ, ca să vină cu frică în noaptea întunecată şi fără de somn la mormânt şi să nu săvârşească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atât de mult? Dar Dumnezeu nu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dându-le pe Dumnezeul Cel viu - în locul trupului mort?

Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.

Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roşie, Moise s-a aflat în mare greutate: cum să croiască o cale acolo unde nu se afla nici una. Şi atunci când el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărţit în două, şi calea s-a deschis de îndată. Aceasta se întâmplă acum cu femeile mironosiţe. Fiind foarte preocupate, că cine ar rostogoli piatra pentru ele, acestea se uitau, şi au văzut că piatra fusese rostogolită, şi au coborât în mormânt fără întârziere. Dar unde se aflau strajele care păzeau mormântul? Nu erau aceştia o piedică mai mare în intrarea lor în mormânt decât piatra cea mare şi grea care se afla la intrare?

La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bâlbâială bărbaţilor, ceea ce de la strămoşul nostru Adam încoace, urechile omeneşti nu mai auziseră niciodată. La mormânt nu era nimeni care să-i oprească, şi la intrare nu se afla nimeni şi nimic. Dar, în mormânt, se afla cineva, şi înfăţişarea lui era „ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28:3).

Părea să fie un tânăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoşat „şi şi-au plecat feţele la pământ „(Luca 24:5), căci era înspăimântător să priveşti înfăţişarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neaşteptate şi de bucurie îmbelşugate veşti de pe pământ, de la căderea omului în păcat, şi omul a început să se hrănească cu cele pământeşti. Nu există nici o împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu şedea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormântului; şi cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormântului.

Femeile puteau să-l fi văzut mai întâi pe înger pe piatră, şi apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormântului. Îngerul nu este trupesc şi nemişcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde doreşte. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomeneşte de doi îngeri, iar Marcu şi Matei de unul singur. Când S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori, „şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat şi pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosiţe au văzut o dată un înger şi altă dată doi îngeri?

Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus”. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potoleşte mai întâi frica şi groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neaşteptată a Învierii Domnului. Mai întâi femeile au fost uimite să vadă mormântul deschis, şi apoi s-au umplut de înfricoşare aflând în interiorul mormântului, nu pe Cel pe care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se aşteptau.

De ce vorbeşte îngerul precis: “Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?” Pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială sau nedumerire despre Cel care înviase. Îngerul vorbeşte foarte lămurit atât pentru femei, cât şi pentru toate veacurile şi neamurile viitoare. Îngerul are acelaşi scop, şi atunci când le arată mormântul gol: “Iată locul unde L-au pus.”

Era de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era acelaşi lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise şi înviase. “A înviat! Nu este aici.” Vestitorul cel ceresc rosteşte veştile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt şi mai simplu cu putinţă: “A înviat! Nu este aici.” Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decât Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situaţia era inversă.

După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste ştiri de bucurie Apostolilor “şi lui Petru”. De ce “şi lui Petru”? Cu siguranţă este aceasta, pentru că Petru se simţea cu mult mai nelămurit decât ceilalţi ucenici. Conştiinţa lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori, şi în cele din urmă fugise de El.

Râvna Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuţit şi mai mult conştiinţa lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit. Pe scurt, Petru trebuie să se fi simţit vânzător al Domnului, şi trebuie să fi fost foarte neliniştit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă “piatră”, dar credinţa lui nu era tare ca piatra. Şovăiala şi sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia aşezat pe picioarele sale şi să-şi aibă demnitatea sa ca om şi Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum, şi de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.

De ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea, şi nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim şi în preajma Ierusalimului? “Acolo Îl veţi vedea pe El, aşa v-a spus El” (cf. Marcu 14:28). Fiindcă Galileea era mai păgână decât Iudeea, şi astfel a vrut Domnul să se înfăţişeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu.

De asemenea, fiindcă El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopţii sau în amurg ci întru toată lumina zilei, aşa ca să nu se spună că frica are ochii mari, şi că aflându-se sub povara fricii şi a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim. În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrând sub tăcere cu înţelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mâinile necredincioşilor celor răi, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau în agitate, aşteptând să-L vadă. (Nichifor spune: “De ce vorbeşte îngerul tocmai despre arătarea Sa în Galileea?

Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede şi cea mai însemnată: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu uşile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toţi. Văzându-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunând: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).) “După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Marcu 14:28), a spus Domnul. Adică: Ca Biruitor, voi merge înaintea voastră în lumea păgână, şi voi - urmaţi-Mă. Şi oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiţi, gândiţi-vă că Eu Mă aflu în faţa voastră - şi Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea.

„Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

Se aflau în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; şi acesta nu era vis ci adevăr: din tot ceea ce se întâmplase, se desluşeşte prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare şi frică binecuvântată care cade asupra omului când cerurile sunt deschise pentru el şi el aude glas de bucurie din ţara sa adevărată, fără de moarte şi mult slăvită!

Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozeşte din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi faţa şi să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi faţa şi să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiţi înaintea lumii, şi a căror frumuseţe şi tinereţe este mai minunată decât zorii primăverii.

Când Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: „şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, strigându-se, şi nu mai aveam vlagă … eu am căzut înmărmurit cu faţa la pământ „(Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică şi cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormânt? Cum să poată deschide gura şi să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvânt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei muritori, spunem aceasta mai lesnicios în tăcere şi cu lacrimi decât cu limbile noastre.

„Şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmaşii şi vărsătorii de sânge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, desigur că ele au spus Apostolilor. Ele nici măcar nu cutezau, nici nu erau în stare să vorbească atunci când le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Atunci, este limpede că femeile au spus numai celor cărora le era de trebuinţă (vezi Luca 24:10), şi iarăşi, că ele nu au vorbit celor care nu trebuiau să ştie şi de care le era frică.

Astfel, s-a sfârşit mergerea femeilor mironosiţe la mormântul lui Hristos în dimineaţa Învierii.

Femeile mironosiţe au venit cu miruri, cu care voiau să-L ţină pe El departe de stricăciune, pe Cel care păstrează cerurile de şubreziciune, şi cu care ele doreau să-L ungă pe Cel de la care cerurile îşi iau mireasma!

O, Doamne Preaînmiresmate, singura mireasmă a fiinţei omeneşti şi a istoriei omeneşti; cât de minunat ai răsplătit Tu aceste suflete cinstite şi credincioase care nu Te-au uitat pe Tine mort în mormântul Tău! Tu le-ai făcut pe femeile mironosiţe vestitoarele veştii Învierii şi slavei Tale! Ele nu Ţi-au uns cu mir trupul Tău cel mort, dar Tu le-ai uns sufletele lor vii cu uleiul bucuriei. Cei care plângeau mortul au ajuns rândunelele unei primăveri noi. Cei care au plâns la mormântul Tău au ajuns sfinţi în Împărăţia Ta cea cerească.

Cu rugăciunile lor, Dumnezeule Cel înviat, miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, ca să Te slăvim pe Tine, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh - Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.



Hristos este cu noi!