miercuri, 31 martie 2010

Sfanta si Marea zi de Joi

In Sfânta şi Marea Joi, dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine, armând predaniilor dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Evanghelii, ne-au pre­dat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşatelor Taine, rugă­ciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului.
Pastile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Pastile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieştii Părinţi, Domnul a luat-o înainte şi a sărbătorit Pastile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr la evrei se socoteşte o singură zi şi seara de Joi şi toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Pastile Legii Vechi. Unul din cei care susţin aceasta este şi dumnezeiescul Hrisostom.

Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinşi la brâu, încălţaţi, cu toiegele în mână, gata de drum; şi au îndeplinit şi toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paştelui. Ma­rele Atanasie spune, deşi alţii sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. în urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foişor, pe când se lăsa noaptea, taina Paş­telui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a aşezat Ia masă cu cei doisprezece uce­nici».

Vedeţi deci că acesta nu era Pastile iudaic, căci era cină, pâine, băutură şi sta jos la masă şi toate mâncărurile erau pregătite la foc? înainte de a începe cina, aşa spune dumnezeiescul Hrisostom, «s-a sculat de la cină şi-a dezbrăcat haina cea de dea­supra şi a turnat apă în vasul de spălat». Şi El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se ruşineze, iar celorlalţi să Ie aducă aminte să nu umble după întâietăţi. După ce le-a spă­lat picioarele, îi îndemna la aceasta zicând: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El însuşi pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înain­tea celorlalţi Apostoli. în urma tuturor a venit şi la Petru.

Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Aşadar după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălţime sufle­tească neobişnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a aşezat la masă şi-i sfătuieşte pe ucenici să se iubească unii pe alţii şi să nu umble după întâietăţi. La sfârşitul mesei aminteşte şi despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan: «Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da». Mântuitorul i-a spus în şoaptă lui loan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toţi ceilalţi, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». Şi aşa s-a întâmplat. După puţin timp, luând pâinea a zis: «Luaţi, mâncaţi»; Ia fel şi paharul, zicând: «Beţi din acesta toţi, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea».

Cu toate că a făcut acestea, totuşi a mâncat şi a băut cu ei. Observăm că Dom­nul numeşte trupul Lui pâine, şi nu azimă. Să se ruşineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă. După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălăşluit de tot în el. Şi dumneze­iasca Scriptură spune că s-a dus şi s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginţi.

La sfârşitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele Iisus le-a spus: «Voi cu toţi vă veţi sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toţii, eu nu mă voi lepăda de tine!». Era întuneric, adică în puterea nopţii. Şi Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoşul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». în adevăr, cocoşul, ca să dea de ştire, nu cântă numai o dată, ci de două şi de trei ori. S-a şi întâmplat asta, căci Dum­nezeu vădind slăbiciunea firii omeneşti, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată.

Pentru aceasta Domnul i-a încredinţat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoşi o dată ce el, însuşi, a cunoscut cât de uşor este plecată firea omenească spre păcat, întreita lepădare a Iui Petru închipuieşte păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfăţişează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăşi întru­parea Cuvântului. Mântuitorul a iertat lepădările lui Petru, mai târziu, prin întrei­ta lui pocăinţă, prin întreita întrebare ce i-a pus: «Petre, Mă iubeşti?».

În cele din urmă, Hristos ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». S-a depărtat apoi de ei la o mică distanţă şi S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!». A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înşele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temân-du-se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina. Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundaţi în somn. îndreptându-se către Petru, i-a spus aşa: «Nici un ceas n-aţi putut să privegheaţi împreună cu Mine?», ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: «Dormi şi tu împreună cu ceilalţi, tu, care ai spus că ai să lupţi pentru Mine până la moarte?». Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, s-a aşezat acolo împreună cu ucenicii Lui.

Domnul obişnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoştea locul. Iuda luând câţiva soldaţi din cohortă, urmat de mul­ţime, a venit la Iisus. Ca semn de recu­noaştere le-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei şi le-a spus: «Pe cine căutaţi?». Şi nu-L recunoşteau, deşi nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminaţi şi aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ şi s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou şi Hristos iar i-a întrebat. Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte, i-a zis: «Po­trivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar aţi venit să Mă prindeţi cu săbii şi cu beţe».

Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru şi-a scos cuţitul – şi aveau la ei cuţite, căci erau după cină – a lovit pe Malh, sluga arhiereului, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înţeleagă că arhiereul nu asculta de lege şi nici nu învăţa bine legea. Hristos îl ruşinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuţitul, şi vindecă urechea lui Malh. Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau adunaţi toţi cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei şi cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru şi servitoare, precum şi lepădarea lui Petru. între timp, trecând noaptea, cocoşul a cântat a treia oară. Petru şi-a adus aminte şi a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa;

Aici a fost scuipat în faţă şi au fost trimişi martori mincinoşi. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis Ia Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Pastile». Rezultă deci că arhiereii şi fariseii au săvârşit atunci o încălcare a Legii, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Pastile, căci ei trebuiau să mănânce Pastile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci tre­buia să mănânce Pastile. £1 a mâncat Pastile Legii noaptea, şi apoi a făcut cunoscut Pastile cel desăvârşit. Şi în adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi şi Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Pastile. Pentru aceasta şi noi tot Joi prăznuim şi facem pomenire de acele fapte înfricoşă­toare şi cu neputinţă de rostit prin cuvinte.

Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.


Hristos este cu noi!

marți, 30 martie 2010

Sfanta si Marea zi de Miercuri

În Sfânta şi Marea Miercuri dumnezeieştii Părinţi au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul aceasta s-a întâmplat cu puţin înainte de mântuitoarea patimă.

Când Iisus S-a suit în Ierusalim şi era în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă, s-a apropiat de El şi a turnat pe capul Lui acel mir de mare preţ. Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindenea şi tuturor fapta ei cea plină de multă învăţătură. Ce-a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toţi, prietenia Lui cu toţi oamenii şi mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat şi poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.

Se gândea deci femeia că-i va vindeca şi boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Şi într-adevăr, pe când şedea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii, dar mai ales Iuda, au certat-o. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. în urmă, Hristos face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare şi a învred­nici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.

Trebuie să se ştie că femeia aceasta pare că este una şi aceeaşi la toţi Evangheliştii, dar nu este aşa.

După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi trei Evanghelişti este vorba de una şi aceeaşi femeie, numită îndeobşte femeia cea păcătoasă. La Evan­ghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viaţă curată, Măria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Măria, spre deosebire de celelalte, cu şase zile înainte de Paşti, pe când Domnul şedea la masă în casa ei din Betania, a întrebuinţat mir şi l-a turnat pe dumnezeieştile Lui picioare şi I le-a şters cu părul capului ei, arătând faţă de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu.

Ea ştia bine că la jertfe se aducea untdelemn lui Dumnezeu, preoţii se sfinţeau cu mir, iar Iacov altădată a uns cu untdelemn stâlpul înălţat lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir şi l-a dăruit învăţătorului ca lui Dumnezeu, pentru că l-a sculat din morţi pe fratele ei. Din pricina asta nici Domnul nu-i făgă­duieşte vreo răsplată. într-adevăr, cu acest prilej numai Iuda murmură, din pricina iubirii sale de arginţi.

Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Sfinţii Evanghelist! Matei şi Marcu, a turnat acel mir de preţ pe capul lui Iisus, cu două zile înainte de Paşti, pe când Iisus era tot în Ierusalim şi tot pe când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie păcătoasă şi ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau bine la dorinţa Iui Hristos de a face miloste­nie. Mai mult: acestei femei păcătoase i s-a dat şi răsplata de a se duce vestea despre fapta ei bună în toată lumea.

Prin urmare unii spun că este vorba de una şi aceeaşi femeie, pe când învăţătorul Hrisostom spune că este vorba de două femei.

Sunt însă unii care spun că e vorba de trei femei: două cele amintite mai sus, care l-au turnat mir nu cu mult înainte de Patima Domnului, iar o a treia cu mult înainte de acestea, dar, mai bine spus, prima care a turnat mir pe Hristos, aproape pe la mijlocul predicării evanghelice; ea era şi desfrânată şi deci păcătoasă. Aceasta a venit în casa fariseului Simon, şi nu a lui Simon leprosul; i-a turnat numai mir pe picioarele lui Hristos; de fapta ei s-a scandalizat numai fariseul; şi, în sfârşit, ei îi dăruieşte Mân­tuitorul iertarea păcatelor. Despre această păcătoasă aminteşte numai dumnezeiescul Luca, pe la mijlocul Evangheliei sale, după cum s-a spus mai sus.

Căci după ce isto­riseşte fapta acestei femei păcătoase, adaugă îndată aceste cuvinte: «După aceasta Iisus a mers prin oraşe şi sate, binevestind şi pro­povăduind împărăţia Iui Dumnezeu». Din aceste cuvinte se vede că fapta acestei femei păcătoase nu s-a întâmplat în timpul Pati­milor. Prin urmare, şi din pricina timpului, şi din pricina celor ce L-au primit pe Hristos, şi din pricina persoanelor şi din pricina caselor, dar încă şi din pricina chi­pului în care au turnat mirul, urmează că au fost trei femei: două păcătoase, iar a treia, sora lui Lazăr, Măria, care strălucea printr-» viaţă curată. în privinţa caselor: una este casa fariseului Simon, alta casa lui Simon leprosul în Betania, şi alta iarăşi casa suro­

rilor lui Lazăr, Măria şi Marta, tot în Betania. Din acestea rezultă iarăşi că Hristos a luat parte la două cine în Betania: una cu şase zile înainte de Paşti, în casa lui Lazăr, când a mâncat împreună cu El şi Lazăr. după cum istoriseşte Fiul tunetului, grăind aşa: «Cu şase zile înainte de Paşti, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel ce murise şi pe care Hristos I-a înviat din morţi. Şi I-au făcut Lui acolo cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau cu El la masă. Iar Măria, luând o litră de nard curat de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi I-a şters picioarele Lui cu părul capului ei».

Cealaltă cină I s-a făcut Lui cu două zile înainte de Paşti, pe când Hristos era tot în Betania, în casa Iui Simon Iepro-sul: atunci s-a apropiat de El femeia păcătoasă şi a turnat mirul cel de mare preţ. Că aceasta s-a petrecut cu două zile înainte de Paşti, o arată Sfântul Evanghelist Matei, când scrie că Hristos a spus ucenicilor: -Ştiţi că după două zile sunt Pastile». Iar mai jos puţin, Sfântul Evanghelist Matei adaugă: «Şi fiind Iisus în Betania în casa lui Simon leprosul s-a apropiat de el o femeie păcătoasă, având un alabastru cu mir de mare preţ şi 1-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă». Tot aşa spune şi Marcu: «Şi după două zile erau Pastile şi Azimile; şi pe când era în Betania în casa lui Simon leprosul şi şedea la masă, a venit o femeie» şi celelalte.

Sunt şi unii care susţin că femeia care a uns cu mir pe Domnul, despre care vorbesc cei patru Evanghelişti, este una şi aceeaşi persoană. Ei socotesc că Simon fariseul şi Simon leprosul sunt una şi aceeaşi persoană si fac din el tatăl lui Lazăr şi al surorilor sale. Măria şi Marta. Mai susţin că este una şi aceeaşi cină; apoi că este una şi aceeaşi casă, cea din Betania, a lui Simon, care a pregătit foişorul cel aşternut, unde a avut ioc Cina cea de taină.

Părerea acestora însă nu este dreaptă. I s-au dat lui Hristos două mese în Betania, în afară de Ierusalim; una cu şase zile, iar alta două zile înainte de Pastile evreilor, după era s-a spus. Atunci, şi femeile au adus lui Hristos mir şi l-au turnat pe El în chipuri diferite. Cina cea de taină şi foişorul cel nut au fost pregătite în Ierusalim şi cu

O zi înainte de Pastile evreilor şi de pătimirea lui Hristos. Unii spun că au pregătit cina în casa unui om necunoscut; alţii, că au pregătit-o în Sfântul Sion, în casa ucenicului Ioan, cel care şi-a rezemat capul pe pieptul lui Iisus. Aici, în adevăr, au fost ascunşi ucenicii de frica iudeilor; aici, după înviere, a pus Toma degetul în coasta lui Hristos; aici a avut Ioc Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, şi încă alte fapte nespuse şi tainice.

Se pare însă, şi este adevărat, că este mai exactă susţinerea lui Hrisostom, că două sunt femeile care au turnat mir pe Hristos. Una despre care vorbesc cei trei Evan­ghelişti, o femeie desfrânată şi păcătoasă; ea a turnat mir pe capul lui Iisus. Alta, cea din Evanghelia după Ioan, este Măria, sora lui Lazăr; ea a adus mir şi 1-a turnat numai pe dumnezeieştile picioare ale lui Hristos. Altele sunt cinele din Betania, şi alta este Cina cea de taină. Şi se vede asta din aceea că, după ce se istoriseşte fapta femeii păcătoase, Mântuitorul trimite pe ucenici în Ierusalim ca să pregătească Pastile: «Mer­geţi, le-a spus El, în cetate la cutare şi spuneţi-i: învăţătorul zice: La tine vreau să fac Pastile cu ucenicii». Şi iarăşi: «Şi vă va întâmpina un om cu un ulcior cu apă… şi el vă va arăta un foişor mare aşternut.

Acolo pregătiţi-l. Iar ei plecând… au aflat precum le zisese şi au pregătit Pastile» adică Pastile evreilor, care băteau la uşă. Şi Mântuitorul a venit şi le-a sărbătorit împreună cu ucenicii Lui, după cum zice dumnezeiescul Hri­sostom. Apoi după ce s-a făcut Cina cea de taină şi după ce între timp a spălat pi­cioarele ucenicilor, s-a aşezat din nou la masă şi ne-a înfiinţat pe aceeaşi masă Pastile nostru, după cum spune Ioan Gură de Aur. Dumnezeieştii Evanghelişti, Ioan împreună cu Marcu, au arătat şi cum era mirul. L-au numit «curat şi de mare preţ». Prin «curat» este obiceiul să se arate ceea ce este nefalsi­ficat şi neamestecat. Poate că acest cuvânt era numele celui mai bun mir şi de mare preţ. Marcu adaugă că femeia în grabă a spart vasul, care era strâmt la gură; un ast­fel de vas îl numeşte alabastru. Acest vas, după Sfântul Epifaniu, era de sticlă şi făcut fără toartă; un astfel de vas se numeşte amforă. Mirul acela era făcut din multe materii: flori de smirnă, scorţişoară bine mirositoare, stânjenei, trestie aromată şi untdelemn.

Iar Tu, Hristoase Dumnezeule, care ai fost uns cu mir spiritual, slobozeşte-ne de patimile ce vin asupra noastră şi miluieşte-ne pe noi ca un singur bun şi de oameni iubitor, Amin.


Hristos este cu noi!

luni, 29 martie 2010

Sfânta şi Marea zi de Marţi

În Sfânta şi Marea Marţi se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie.

Pe când Domnul nostru Iisus Hristos Se suia la Ierusalim şi Se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi mai multe pilde. Unele dintre ele sunt îndreptate către iudei. Pilda celor zece fecioare însă a spus-o pentru a ne îndemna spre milostenie, şi în acelaşi timp, spre a ne învăţa să fim pregătiţi oricând înainte de sfârşitul vieţii.

Domnul a vorbit mult despre fecioare şi despre femei – şi fecioria are mult merit şi este într-adevăr cinstită; dar pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească şi de celelalte virtuţi şi mai cu seamă de milostenie, prin care se vădeşte strălucirea fecioriei, Domnul spune pilda aceasta. Pe cinci dintre ele Ie numeşte înţelepte, căci împreună cu fecioria au avut şi îmbelşugatul untdelemn al milosteniei.

Pe celelalte cinci Ie numeşte nebune, căci, deşi ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură şi milostenia. Deci sunt numite nebune chiar dacă au săvârşit cea mai mare virtute, dar nu s-au îngrijit de cea mai importantă, aşa că în nimic nu se deosebesc de desfrânate. Desfrânatele sunt biruite de trup, iar ele au fost biruite de bani. Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi, au adormit toate fecioarele, adică au murit.

In adevăr moartea se numeşte somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopţii; cele care aveau untdelemn din belşug au intrat cu Mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau untdelemn din belşug, îl căutau după ce s-au sculat din somn. Cele înţelepte, deşi voiau, n-au putut să Ie dea untdelemn în clipa intrării, aşa că le-au răspuns zicând: «Nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; duceţi-vă Ia cei ce vând – adică la săraci – şi cumpăraţi». Dar nu era uşor lucru, căci după moarte, asta nu mai este cu putinţă. Acelaşi lucru îl arată învederat Iisus şi în parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Fecioarele nebune se apropie fără lumină şi, bătând în uşă, strigă aşa: «Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!». Iar însuşi Domnul Ie dă acest răspuns înfrico­şător zicându-le: «Duceţi-vă, nu vă cunosc pe voi! Căci cum veţi putea vedea pe Mire dacă nu aveţi ca zestre milostenia?».

Pentru aceasta deci au rânduit purtătorii de Dumnezeu Părinţi să se aşeze în această zi pilda celor zece fecioare, ca să ne îndemne să veghem necontenit şi să fim gata să ieşim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neştiute sunt ziua şi ceasul sfârşitului vieţii. Tot astfel prin istoria vieţii lui Iosif, să trăim în curăţie, iar prin minu­nea uscării smochinului, să aducem rod duhovnicesc. Dacă vom săvârşi o singură virtute, cea mai mare chiar, şi nu ne vom griji de celelalte, şi mai cu seamă de miloste­nie, nu vom intra cu Hristos în odihna veşnică, ci vom fi întorşi ruşinaţi. Şi în adevăr nu-i lucru mai lipsit de sfinţenie şi mai plin de ruşine decât ca fecioria să fie biruită de bani.

Dar, o, Hristoase, numără-ne pe noi împreună cu fecioarele cele înţelepte, rânduieşte-ne în aleasa Ta turmă şi ne mântuieşte pe noi, Amin.


Hristos este cu noi!

duminică, 28 martie 2010

Sfanta si marea zi de Luni.

În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos şi de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.

De astăzi încep Sfintele Patimi ale Dom­nului nostru Iisus Hristos. Iosif cel preafrumos este luat, ca preînchipuire a Domnului. Iosif a fost un fiu mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila. Invidiat de fraţii săi din pricina unor visuri, a fost ascuns mai întâi într-o groapă. Tatăl lui este înşelat de fiii lui printr-o haină muiată în sânge, spunându-i că Iosif a fost răpit şi a fost mâncat de fiare sălbatice. Apoi el a fost vândut ismailiţilor cu treizeci de arginţi, iar aceştia la rândul lor îl vând lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului.

Pentru că stăpâna lui (soţia lui Putifar) s-a mâniat pe el din pricina curăţeniei tânărului, că n-a voit să săvârşească nelegiuirea împreună cu ea, a fugit lăsând în mâna ei haina sa. Ea l-a grăit de rău stăpânului său, aşa că Iosif a căpătat temniţă grea şi lanţuri. Apoi, în urma tălmăcirii unor visuri, a fost scos din închisoare, înfăţişat faraonului şi a fost pus domn peste tot Egiptul. Cu prilejul împărţirii grâului a fost recunoscut iarăşi de fraţii săi. Trăind într-un chip minunat toată viaţa lui, a murit în Egipt şi s-a arătat ca un om plin de înţelepciune, pe lângă alte fapte bune ale sale.

Iosif este preînchipuirea lui Hristos. Şi Hristos a fost urât de iudeii cei de acelaşi neam cu El, a fost vândut de ucenicul Lui cu treizeci de arginţi, a fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt. Sculându-Se de acolo prin El însuşi împărăteşte peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere, conduce toată lumea şi ca un iubitor de oameni ne răscumpără prin darea hranei celei de taină, dându-Se pe El însuşi pentru noi şi ne hrăneşte cu pâinea cerească, cu trupul Lui cel purtător de viaţă.

Pentru această pricină facem în această zi pomenire de preafericitul Iosif.

În aceeaşi zi mai facem pomenire şi de smochinul cel care s-a uscat, pentru că dum­nezeieştii evanghelişti Matei şi Marcu adaugă după întâmpinarea Domnului cu stâlpări în Ierusalim această minune. Marcu spune: «Iar a doua zi ieşind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Şi văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă de va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit nimic decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Şi a zis Iisus smochinului: Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac». Iar Matei spune: «Iar a doua zi, întorcându-se în cetate a flămânzit. Şi văzând un smochin lângă cale, a venit la el şi n-a găsit nimic în el decât numai frunze. Şi i-a zis lui: în veci să nu se mai facă rod în tine. Şi îndată s-a uscat smochinul».

Sinagoga iudeilor este asemenea unui smochin, în care Mântuitorul n-a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat şi legea de la ei şi i-a făcut cu totul nevrednici.

Dar dacă cineva ar întreba: Pentru ce oare un pom înverzit s-a uscat prin blestem dacă n-a greşit cu nimic? unul ca acesta să afle că iudeii care-L vedeau pe Hristos că făcea tuturor totdeauna bine şi că n-a făcut nimănui nici cel mai mic rău, socoteau că are numai puterea de a face bine, şi nicide­cum puterea de a face rău. Dar Stăpânul, fiind iubitor de oameni, n-a vrut să arate asupra oamenilor că poate face rău. Ca să convingă deci poporul cel nerecunoscător că are putere îndestulătoare şi spre a pedepsi, ca un bun, nu vrea să-Şi arate puterea Sa de a pedepsi cu omul, ci cu ceva care are o fire neînsufleţită şi nesimţitoare.

Mai este însă şi o pricină tainică a uscării smochinului, ajunsă până la noi din bătrâni înţelepţi, după cum zice Isidor Pelusiotul. Pomul călcării poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui şi-au făcut acoperământ strămoşii noştri călcători de poruncă. Din pricină că n-a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, ca să nu mai facă rod, care este pricina păcatului. Iar că păcatul se asea­mănă cu smochina este lucru destul de limpede: are dulceaţa plăcerii, lipiciunea păcatului, iar în urmă, usturimea şi iuţimea conştiinţei.

Istoria smochinului a fost aşezată aici pentru a ne îndemna la umilinţă, după cum istoria lui Iosif a fost aşezată pentru a ne înfăţişa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găseşte în el odihnă, a doua zi, adică după viaţa aceasta de acum, îl usucă prin blestem şi-1 trimite în focul veşnic. Smochinul uscat din Sfânta Evan­ghelie este ca un stâlp cu totul uscat, care îngrozeşte pe cei care nu fac rod potrivit de virtute.

Pentru rugăciunile preafrumosului Iosif, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi, Amin.


Hristos este cu noi!

vineri, 26 martie 2010

Sambata lui Lazar-minunea invierii celui mort de patru zile


Sâmbăta lui Lazăr este sâmbăta de dinainte de Duminca Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim. În această zi, Biserica face pomenirea învierii lui Lazăr de către Domnul Iisus Hristos, înfăptuită în Betania. Data acestei sâmbete este deci una schimbătoare de la un an la altul, în funcţie de data Paştilor - mai precis opt zile înainte de aceasta.
Troparul Intrării Domnului în Ierusalim (glasul 1):

Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o,
pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule.
Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând,
Ţie, Biruitorului morţii, strigăm:
Osana Celui dintru înălţime!
Bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului."


Condac (glasul al 2-lea):

Bucuria lui Hristos, adevărul, lumina, viața și învierea lumii
celor de pe pământ S-a arătat cu a Sa bunătate
și S-a făcut chip învierii,
dând tuturor dumnezeiască iertare.


Evanghelia din sambata lui Lazar
1. Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei.
2. Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei, al cărei frate Lazăr era bolnav.
3. Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav.
4. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească.
5. Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.
6. Când a auzit, deci, că este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era.
7. Apoi, după aceea, a zis ucenicilor: Să mergem iarăşi în Iudeea.
8. Ucenicii I-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?
9. A răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi;
10. Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el.
11. A zis acestea, şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.
12. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine.
13. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbeşte despre somn ca odihnă.
14. Deci atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit.
15. Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo. Dar să mergem la el.
16. Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El.
17. Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt.
18. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii.
19. Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor.
20. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă.
21. Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.
22. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da.
23. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.
24. Marta i-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.
25. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
26. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?
27. Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.
28. Şi zicând aceasta, s-a dus şi a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: Învăţătorul este aici şi te cheamă.
29. Când a auzit aceea, s-a sculat degrabă şi a venit la El.
30. Şi Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta.
31. Iar iudeii care erau cu ea în casă şi o mângâiau, văzând pe Maria că s-a sculat degrabă şi a ieşit afară, au mers după ea socotind că a plecat la mormânt, ca să plângă acolo.
32. Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.
33. Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine.
34. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi.
35. Şi a lăcrimat Iisus.
36. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea.
37. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară?
38. Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea.
39. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi.
40. Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?
41. Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.
42. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.
43. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară!
44. Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.
45. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El.



Învierea lui Lazăr
Evanghelistul Ioan relatează (Ioan 11) că, în ajunul intrării Sale în Ierusalim, cu câteva zile înainte de Patimile Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a venit în Betania, chemat fiind de surorile lui Lazăr (prieten al lui Iisus), Marta şi Maria, în casa cărora Iisus a fost găzduit de mai multe ori pe timpul activităţii sale publice (Luca 10, 38-42). Lazăr era bolnav, aşa că surorile au trimis după Iisus, ca să vină în casa lor şi să-l vindece. Dar Lazăr a murit până la venirea lui Iisus, şi aşa are loc marea minune a învierii lui Lazăr, care, deşi mort de patru zile şi depus în mormânt, este readus la viaţă de către Mântuitor. Atunci mulţi dintre evreii care se găseau acolo au crezut în El (Ioan 11, 45).

Împlinirea proorociilor
Ca urmarea a învierii lui Lazăr la patru zile de la moartea acestuia, Hristos a fost întâmpinat ca Mesia cel demult așteptat, Împăratul lui Israel.

Împlinind proorociile din Vechiul Testament, El intră în Ierusalim, cetatea regală, călare pe un mânz de asină (Zaharia 9,9; Ioan 12,12-15). Mulțimile L-au primit, având în mâini ramuri de palmier, cu cântări și strigăte de laudă: "Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana, Fiul lui David, Împăratul lui Israel!"

Văzând că mulți credeau în el, ca urmare a învierii lui Lazăr, dar și văzând că este slăvit de popor, preoții și cărturarii, în frunte cu arhiereul Caiafa, vor căuta să Îl omoare (Luca 19, 47-48, Ioan 11,45-57).

Sărbătoarea zilei: aspecte liturgice
Sâmbăta lui Lazăr și Duminica următoare acesteia fac legătura între Postul mare și Săptămâna Mare. În ajunul celebrării învierii lui Lazăr, la Vecernie este anunțată în mod solemn încheierea celor patruzeci de zile ale Postului Mare. Aceste două zile, înainte de Patimile Mântuitorului, sunt unice și paradoxale.

Celebrarea Sâmbetei lui Lazăr este una pascală. Liturghia din această zi în slăvește pe Hristos - Învierea și Viața, Care, ridicându-l pe Lazăr din morți, a preînchipuit învierea de obște, a tuturor oamenilor, chiar înainte de patimile și moartea Sa. Această Liturghie este singura ocazie din cursul anului bisericesc în care cântările Învierii de Duminica se țin într-o altă zi

În vechime, Sâmbăta lui Lazăr făcea parte din cele câteva mari zile baptismale din cursul anului bisericesc. La Sfânta Liturghie din Sâmbăta lui Lazăr, în locul Trisaghionului, se cântă imnul baptismal din Epistola către Galateni: "Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat" (Galateni 3, 27).

În calendarul şi imnografia Bisericii, această zi este strâns legată de ziua următoare, Intrarea Domnului în Ierusalim şi de Învierea Domnului. De aceea, troparul acestei sâmbete este acelaşi cu cel al Floriilor: "Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime! Bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului."

Învierea lui Lazăr preînchipuie învierea cea de obşte, a tuturor, şi de aceea în această sâmbătă se face pomenire generală pentru morţi, cerând de la Domnul ca toţi cei adormiţi să fie aşezaţi "în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea".


Hristos este cu noi!

miercuri, 24 martie 2010

Cuvînt la Buna Vestire a Preasfintei Stăpînei noastre,de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria (25 martie)

(Adunată din dumnezeiasca Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi,
cum şi după istoricii vrednici de credinţă)

Cînd s-a împlinit şi s-a apropiat vremea izbăvirii neamului omenesc, care avea să fie prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, era trebuinţă în tot chipul, să se afle o fecioară curată, fără prihană şi sfîntă, fecioară care ar fi vrednică să întrupeze pe Hristos Dumnezeu, Cel fără de trup, şi să slujească taina mîntuirii noastre.

Deci, s-a aflat o Fecioară mai curată decît curăţia, mai fără de prihană decît toată zidirea cea gîndită, mai sfîntă decît toată sfinţenia, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maria, odrasla rădăcinii celei sterpe a Sfinţilor şi drepţilor, dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, rodul rugăciunilor şi al postirilor părinteşti, fiica cea împărătească şi arhierească. Şi s-a aflat la loc sfînt în templul lui Solomon aceea care avea să fie biserică însufleţită a lui Dumnezeu. Fecioara, care avea să nască pe Cuvîntul cel mai sfînt decît sfinţii, s-a aflat în altarul templului ce se numea Sfînta Sfintelor, pentru că acolo a căutat Domnul din înălţimea slavei împărăţiei Sale, spre smerenia roabei Sale. Şi a ales-o pe cea mai înainte aleasă din toate neamurile; a ales-o ca Maică a Cuvîntului Său Cel mai înainte de veci, pentru a Cărui întrupare din ea, încă mai înainte de bună-vestirea arhanghelului, cu taină a înştiinţat-o, precum adeverim despre aceasta prin istoriile vrednice de credinţă ale sfinţilor.

Pentru că, fiind Preacurata Fecioară în templu de doisprezece ani, se îndeletnicea nu numai în neîncetată rugăciune către Dumnezeu şi cu lucrul mîinilor din toate zilele, ci şi cu citirea dumnezeieştilor cărţi, cugetînd la legea Domnului ziua şi noaptea. Căci aşa scriu despre dînsa Sfîntul Epifanie şi Sfîntul Ambrozie, că era foarte isteaţă la minte şi iubitoare de învăţătură şi se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor Scripturi. Iar istoricul bisericesc Gheorghe Chedrin spune despre dînsa că, încă în vremea vieţii sfinţilor săi părinţi, a învăţat bine Vechiul Testament. Şi citind adeseori în proorocia lui Isaia acele cuvinte: Iată fecioara va zămisli în pîntece şi va naşte Fiu şi se va chema numele lui Emanuil, care se tîlcuieşte, Cu noi este Dumnezeu, Sfînta fecioară Maria se aprindea cu osîrdnică dragoste, nu numai spre Mesia Cel aşteptat, Care avea să vină, ci şi spre fecioara aceea care era să zămislească şi să nască pe Mesia. Pentru că se gîndea, cît de mare vrednicie este a fi Născătoare a lui Emanuil, Fiul lui Dumnezeu, şi cît de negrăită este taina aceea, ca să fie o fecioară maică.

Însă, ştiind din proorocii că s-a apropiat vremea venirii lui Mesia - pentru că acum se luase sceptrul de la Iuda şi săptămînile de ani ale proorocului Daniil se sfîrşiseră -, socotea că negreşit acum va fi născută în lume acea fecioară, pentru care mai înainte a vestit Isaia şi, suspinînd adeseori din adîncul inimii, se ruga în sine ca s-o învrednicească Dumnezeu să vadă pe acea fecioară şi, de s-ar putea, să fie la dînsa slujnica cea mai de pe urmă.

Odată, stînd Fecioara Maria după a doua catapeteasmă la rugăciunea de miezul nopţii, după obicei, şi cu fierbinte dorinţă rugîndu-se lui Dumnezeu, deodată a răsărit o lumină mare şi a strălucit peste ea. Iar din mijlocul luminii s-a auzit un glas către dînsa astfel: "Tu vei naşte pe Fiul Meu!" Atunci de ce fel de bucurie s-a umplut Preacurata Fecioară şi ce fel de mulţumire a dat, închinîndu-se pînă la pămînt lui Dumnezeu, Făcătorul ei, nu se poate spune! Astfel a căutat Domnul spre smerenia roabei Sale. Pentru că, aceea care dorea pentru dragostea lui Dumnezeu să slujească Preacuratei Născătoare a lui Mesia, aceea singură s-a învrednicit a fi Maica lui Hristos şi stăpînă a toată zidirea. Şi i-a fost ei acea descoperire în anul al doisprezecelea de la naşterea sa, cu doi ani mai înainte de logodirea ei cu Iosif şi la nimeni n-a spus taina aceea pînă la Înălţarea lui Hristos. Deci, de atunci se înştiinţase că o să fie în feciorescul ei pîntece acea tainică zămislire şi aştepta vremea împlinirii tainei.

Iar după ce s-a sfîrşit anul al unsprezecelea - după mărturia Sfîntului Evod - al petrecerii ei în templul lui Solomon şi sosind al doisprezecelea, iar de la naşterea ei - după mărturia lui Gheorghe Chedrinul -, al paisprezecelea, i s-a poruncit ei de către arhierei şi de către preoţi ca, după obiceiul Legii, să iasă din bisericeasca locuinţă, precum şi celelalte fecioare de vîrsta ei, şi să se mărite după bărbat, ea însă le-a răspuns că din scutece este dată lui Dumnezeu de părinţi şi Lui I-a făgăduit să-şi păzească a sa feciorie în veci. Deci, nu-i este cu putinţă să fie măritată cu om muritor, nici nu poate ca s-o silească spre nuntă, fiind fecioară a lui Dumnezeu Cel fără de moarte.

Deci, arhiereii se minunau de acel lucru nemaiauzit, pentru că nici o fecioară n-a mai fost vreodată care să-I fi făgăduit Domnului cîndva a sa feciorie în veci, ci numai Maria cea dintîi în lume s-a arătat astfel. Deci, se sfătuiau pentru dînsa ce să facă, pentru că petrecea în biserica Domnului, iar după catapeteasma cea mai dinăuntru nu voiau să-i lase intrarea mai mult, venindu-i vremea de logodit; dar nici nu cutezau să dea după bărbat pe fecioara lui Dumnezeu. Şi nu se pricepeau cum să rînduiască cu plăcere dumnezeiască, viaţa ei cea feciorească fără de bărbat, ca să nu mînie pe Dumnezeu în ceva, pentru că amîndouă acelea se ştiau că sînt mare păcat; adică şi spre nuntă a sili pe o fecioară care şi-a făgăduit lui Dumnezeu fecioria veşnică, şi a ţine parte femeiască în Sfînta Sfintelor, fiind în vîrstă desăvîrşită.

Despre aceasta grăieşte Sfîntul Grigorie de Nissa, astfel: "Preoţii, cît a fost mică Sfînta Fecioară, după spusele proorocului Samuil, o lăsau în biserica Domnului. Dar, după ce a sosit vîrsta anilor ei, s-au sfătuit între dînşii, ce ar putea face cu dînsa, ca să nu mînie pe Dumnezeu întru ceva". Şi Nichifor Calist, scriitorul istoriei bisericeşti, grăieşte despre dînsa astfel: "După ce a crescut Fecioara Maria, preoţii au făcut sfat, cum să rînduiască pentru dînsa, ca să nu se arate a fi făcători de nedreptate sfîntului ei trup. Pentru că socoteau că vor face păcatul furării de cele sfinte, de o vor mărita după bărbat şi de vor supune la legea însoţirii, pe aceea ce odată se încredinţase lui Dumnezeu. Dar iarăşi, ca să fie o fecioară de atîţia ani în Sfînta Sfintelor, nici Legea nu dă voie şi nici nu este acel lucru cinstit şi vrednic de sfinţenie". Aşa grăiau ei.

Deci, apropiindu-se de Chivotul Legii şi făcînd rugăciune cu dinadinsul, au luat - precum spune Ieronim -, răspuns de la Domnul, ca să se caute un bărbat vrednic, căruia să i se încredinţeze Sfînta Fecioară, sub rînduiala şi chipul însoţirii, pentru păzirea fecioriei. Iar cum s-ar fi putut afla un bărbat ca acela, sfatul Domnului se făcu întru acest fel: din casa şi din seminţia lui David să se aleagă bărbaţi fără femei şi toiegele lor să le pună în altar; şi al cărui toiag va înverzi, acela este ales pentru a i se da Fecioara Maria.

Atunci era praznicul sfinţirii bisericii, cel aşezat de Macabei. Iar începutul acelui praznic era în douăzeci şi cinci de zile ale lunii noiembrie şi sfîrşitul peste trei zile ale lunii decembrie. Şi s-a adunat în biserică mulţime de popor din cetăţile de primprejur; iar bărbaţii care veniseră la praznic, erau şi din neamul lui David, rudenii şi vecini ai Fecioarei Maria.

Deci arhiereul cel mare, Zaharia, tatăl Mergătorului Înainte, adunînd doisprezece bărbaţi fără femei, din seminţia lui David, între care era şi Sfîntul Iosif, bărbat drept şi bătrîn de ani, a luat toiegele lor şi le-a lăsat peste noapte în Sfîntul Altar, zicînd: "Arată, Doamne, pe bărbatul cel vrednic, cu care se cuvine a logodi pe Fecioara". Iar a doua zi, preoţii împreună cu cei doisprezece bărbaţi, intrînd în biserică, au găsit toiagul lui Iosif, înverzit şi încă şi o porumbiţă s-a văzut - cum mărturiseşte despre aceasta Ieronim -, zburînd de sus şi şezînd pe toiagul lui Iosif. Şi au cunoscut bunăvoirea lui Dumnezeu, ca lui Iosif să i se încredinţeze Fecioara spre pază.

Sînt unii care socotesc că Preacuratei Fecioare, lepădîndu-se de logodire pentru curăţia fecioriei sale, ca să nu i se facă vreo strîmbătate, şi mîhnindu-se foarte mult, i s-a făcut de la Dumnezeu deosebită descoperire şi încredinţare, ca să nu se îndoiască a merge la Iosif, rudenia şi logodnicul său - adică bărbatul cel drept şi sfînt, plăcut lui Dumnezeu -, nu spre însoţirea trupească, ci spre paza fecioriei sale, rînduit fiind, de purtarea de grijă a Celui Preaînalt.

Săvîrşindu-se logodna, Sfîntul Iosif a luat pe Preacurata Fecioară din templul Domnului, din mîinile arhiereului Zaharia şi ale celorlalţi preoţi, întru curată şi neprihănită vieţuire, neatin-gîndu-se nici măcar în gînd de floarea fecioriei ei. Sfîntul Iosif era bărbatul ei numai cu părerea, dar cu lucrul era curat păzitor al fecioriei ei şi slujitor al vieţii Preacuratei Fecioare celei pline de mare sfinţenie.

Vieţuind Preasfînta Fecioară în casa logodnicului, nu şi-a schimbat viaţa sa cea mai dinainte, pe care o avea în Sfînta Sfintelor. Căci nu se îndeletnicea cu altceva, fără numai în rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare, în citirea dumnezeieştilor cărţi şi în obişnuita şi cuviincioasa ei lucrare de mîini. Şi-i era ei casa lui Iosif ca o biserică de rugăciune, din care nicăieri nu ieşea. Ci totdeauna, închizîndu-se, trăia în post şi tăcere, nevorbind cu nimeni, decît numai cu cei din casa lui Iosif. Pentru că povesteşte despre dînsa Gheorghe Chedrinul astfel: "Maria, postind în casa bărbatului său şi ferindu-se de ieşirea în popor, petrecea cu cele două fecioare ale lui Iosif şi numai către acelea, uneori, grăia cîte un cuvînt şi acesta, numai dacă era de trebuinţă a vorbi şi cît de scurt".

Aşa petrecînd ea patru luni - după mărturia Sfîntului Evod -, a sosit ceasul întrupării Cuvîntului lui Dumnezeu, ceasul cel din veci ascuns şi de toată lumea dorit, ceasul în care avea să se înceapă mîntuirea noastră. Şi a trimis Dumnezeu pe Gavriil, arhanghelul duhurilor cereşti care stau mai aproape de scaunul Său, cu taina cea din veac ascunsă şi neştiută de îngeri, ca bine să vestească Preacuratei Fecioare zămislirea străină a Fiului lui Dumnezeu, care covîrşeşte firea omenească şi toată mintea, lucru de care Sfîntul Evanghelist Luca scrie astfel: În luna a şasea a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu.

Acea lună a şasea era de la zămislirea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, şi îngerul, cel ce bine a vestit lui Zaharia zămislirea lui Ioan, a fost trimis ca bine să vestească şi Preacuratei Fecioare zămislirea lui Hristos. Iar în luna a şasea s-a trimis, pentru ca Înaintemergătorul fiind în pîntecele maicii sale de şase luni, să poată sălta de bucurie la venirea Maicii Domnului. Îngerul a fost trimis în cetatea Galileii, al cărei nume era Nazaret. Latura Galileii era a neamurilor.

Deşi o parte era locuită de israiliteni însă mai multe popoare păgîne erau într-însa. Pentru aceasta şi în Sfînta Scriptură se grăieşte despre Galileea neamurilor. Latura aceasta, la israiliteni, era cea mai de pe urmă şi nebăgată în seamă, ca cea locuită de oameni păcătoşi, de altă limbă şi necredincioşi. De aceea era şi ocărîtă de iudei, pentru că ziceau: Au doar din Galileea vine Hristos? Cearcă şi vezi, că prooroc din Galileea nu vine! Asemenea şi Nazaretul, cetatea Galileii, era de dînşii întru nimic socotită, ca ceea ce era mică şi cea mai de pe urmă. Aşa se vorbea între dînşii: Din Nazaret poate să fie ceva bun?

Dar să socotim voinţa lui Dumnezeu. Unde a voit să aibă pe Preacurata Maica Sa? Nu în latura Iudeii, nici în Sfîntul Ierusalim, cetatea cea mare, ci în Galileea cea păcătoasă şi în micul Nazaret, ca întîi să arate adevărul, că pentru păcătoşi a venit pe pămînt: N-am venit, zice Domnul, să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi; "şi din limbi necredincioase, să-Mi fac Biserică credincioasă", iar al doilea, să se arate lucrul, că spre cei smeriţi, lepădaţi şi defăimaţi, priveşte Hristos cu milostivire, iar nu spre cei mîndri şi slăviţi. Căci Cuvîntul lui Dumnezeu, cînd a voit să plece Cerul şi să se pogoare la păcătoşi, privea din înălţimea slavei Sale, unde este mai multă mulţime de păcătoşi. Şi văzînd în Iudeea pe ierusalimiteni, care păreau a fi drepţi înaintea oamenilor, iar pe galileeni văzîndu-i trecuţi cu vederea de toţi şi socotiţi a fi mai păcătoşi decît toţi, a trecut Iudeea care se părea sfîntă şi a venit în Galileea, care se părea păcătoasă. A trecut şi Ierusalimul, cetatea cea mare, cinstită şi slăvită, şi s-a dus în Nazaret, cetatea cea mică şi necinstită, alegîndu-şi în această lume locul cel mai de pe urmă, smerindu-Se pînă la chipul de rob şi de păcătos.

Mică cetate a fost Nazaretul, însă de mare dar s-a învrednicit, de care nu s-au învrednicit toate celelalte cetăţi mari ale lui Israil, care se înălţaseră mult. În Nazaretul cel mic locuieşte Fecioara Maria, cea mai înaltă decît toţi sfinţii îngeri, al cărei pîntece era mai desfătat decît cerul. Acolo se trimite Gavriil, acolo umbreşte Duhul Sfînt, acolo Se întrupează Dumnezeu Cuvîntul. Pentru că unde este smerenia, acolo străluceşte slava lui Dumnezeu. Cetăţile cele mîndre sînt vrăjmaşe lui Hristos, iar cele smerite Îi sînt plăcute. Neslăvita cetate Nazaret a zămislit pe Hristos, Domnul nostru, iar slăvitul Ierusalim L-a răstignit! Micul Betleem L-a născut, iar marele Ierusalim Îl căuta spre moarte! În cei smeriţi Dumnezeu Se sălăşluieşte, iar de la cei mîndri Se îndepărtează.

Deci spre latura cea nebăgată în seamă, la săracul Nazaret, şi la fecioara cea smerită, care locuia într-însul, s-a trimis îngerul de la Dumnezeu. Pentru această trimitere, Sfîntul Andrei Criteanul vorbeşte astfel: "Unuia din cei dintîi îngeri, Dumnezeu i-a poruncit să împlinească vestirea tainei şi cu arătarea măririi Sale, precum socotesc, i-a zis: "Ascultă, Gavriile! Du-te în Nazaret, cetatea Galileii, în care locuieşte fiica fecioară, cu numele Maria, fiind logodită cu bărbat, al cărui nume este Iosif. Mergi - zice - în Nazaret!" Dar pentru ce? Ca frumuseţea Fecioarei cea preaiubită, ca pe un trandafir cu bun miros, din latura cea spinoasă s-o primească Atotputernicul. "Mergi în Nazaret", ca să se împlinească proorocia care zice: Nazarinean Se va chema. Dar cine se va chema Nazarinean? Acela Care de către Natanail se va numi Fiul lui Dumnezeu şi Împărat al lui Israil".

Gavriil se trimite, pentru că Gavriil este slujitor în dumnezeieştile taine, precum este arătat în cartea lui Daniil. "Deci mergi în Nazaret, cetatea Galileii, zice Dumnezeu lui Gavriil, şi, ajungînd acolo, să aduci mai întîi Fecioarei bună-vestire de bucurie, pe care Eva a pierdut-o odată. Însă, să te fereşti să n-o tulburi, pentru că de bucurie, iar nu de mîhnire, este semnul acesta; de mîngîiere, iar nu de tulburare, este închinarea aceasta. Pentru că, ce bucurie mai mare poate să fie neamului omenesc decît aceea, ca firea omenească cu dumnezeiasca fire de obşte să se facă şi una cu Dumnezeu într-o Persoană?"

Dar ce poate să fie mai de mirare, decît a vedea pe Dumnezeu pînă la atîta smerindu-Se, ca în pîntece de femeie să Se poarte? O, lucruri foarte de mirare tuturor! Dumnezeu, Căruia cerul Îi este scaun, iar pămîntul aşternut picioarelor Lui, pe Care cerul nu-L încape, Cel ce are un scaun veşnic împreună cu Tatăl, încape în pîntece de Fecioară! Ce lucru vrednic de mai mare mirare, decît a vedea pe Dumnezeu în chip omenesc, nedes-părţindu-Se de fireasca dumnezeire, şi a vedea omeneasca fire aşa de unită cu Ziditorul său, ca în întreg omul, să Se săvîrşească Dumnezeu? Gavriil, auzind acestea şi porunca lui Dumnezeu cea întărită covîrşindu-i puterea, era în nedumerire, între spaimă şi bucurie, nici nădăjduind, nici cutezînd a nu asculta pe Cel ce-i poruncea. Deci, împlinind poruncile lui Dumnezeu, a zburat la Fecioară şi, mergînd la Nazaret, a stat lîngă casă.

Cugetînd şi nepricepînd acestea în sine, precum se pare - spune Sfîntul Andrei -, zicea: "Cum voi începe a săvîrşi cele poruncite de Dumnezeu? Să intru îndată în cămară, îi voi tulbura gîndul Fecioarei; să intru mai cu zăbavă, Fecioara, simţindu-mi venirea, va voi să se ascundă. Să bat în uşă? Dar pentru ce? Deoarece acest lucru nu este al firii îngerilor, pentru că nimic din cele ce se închid sau se deschid nu poate opri intrarea celor fără de trup. Să deschid uşile? Dar fiind şi uşile încuiate, eu pot să intru, să chem pe fecioară pe nume, mă tem că o voi înfricoşa.

Deci aşa voi face, după voia Celui ce m-a trimis, şi mergerea mea o voi face încet. Dar cum voi începe a grăi către Fecioară? Oare, bucurie să-i binevestesc mai întîi? Sau să-i zic că Domnul este cu dînsa? Sau să-i vestesc venirea Sfîntului Duh şi umbrirea puterii Celui Preaînalt? Deci îi voi vesti mai întîi bucurie; apoi îi voi spune taina cea minunată, mă voi închina şi voi cînta glasul acela: "Bucură-te, veseleşte-te, mîngîie-te!" Căci, cuviincioasă îndrăznire este începătura închinăciunii celei de bucurie şi acest cuvînt îmi va face lesnicioasă apropierea spre vorbirea Fecioarei, pentru că n-o va înfricoşa cît de puţin, ci îi va linişti gîndul. Deci aşa voi începe: întîi îi voi aduce vestire de bucurie şi de veselie; căci cu acest fel de cuvinte se cade a se închina cineva împărătesei. Că acesta este lucru de bucurie, vreme de veselie a împărăţiei, sfatul mîntuirii, începătura mîngîierii". Acestea le-a gîndit în sine Arhanghelul.

Ia seama, cu cîtă cucernicie Arhanghelul Gavriil vine la dumnezeiasca fiică! Cu cît de mare frică şi cinste se pregăteşte înainte, ca să se apropie de stăpîna a toată lumea! Cît se învaţă să grăiască către dînsa cuvintele cele pline de bucurie ale Bunei Vestiri! Dar şi de aceasta se cade a ne minuna, că a găsit-o nu afară din casă şi de cămara sa, nu pe uliţele cetăţii, prin popor şi prin vorbe mireneşti, nici gîlcevindu-se în casă pentru grijile vieţii, ci la linişte, în rugăciune şi în citirea cărţilor îndeletnicindu-se, precum şi închipuirea cea de pe icoană a Bunei Vestiri o arată, fiind închipuită înaintea ei cărticica pusă şi deschisă spre citire, spre încredinţarea îndeletnicirii ei celei neîncetate în citire şi în dumnezeiasca gîndire. Şi este bunaînţelegere a celor de Dumnezeu gînditori, că într-acea vreme, cînd era să vină la ea cerescul arhanghel, avea în minte acele cuvinte mai suspomenite, ale Sfîntului Prooroc Isaia: Iată Fecioara în pîntece va zămisli. Gîndea cum şi cînd va fi acea străină şi la fecioreasca fire neobişnuită zămislire şi naştere.

Însă, înştiinţată fiind - precum s-a zis mai înainte de Gheorghe Chedrinul -, prin descoperire de la Dumnezeu, că nu o altă fecioară, ci ea însăşi va fi slujitoare acelei taine şi născătoare a lui Mesia Celui dorit, ardea cu dragoste de serafim către Dumnezeu, Făcătorul ei, şi ruga bunătatea Lui ca a Sa dumnezeiască făgă-duinţă şi proorocia lui Isaia degrabă s-o împlinească. Şi grăia în sine cu dorinţă: "Cînd va veni acea vreme dorită de mine, în care Ziditorul meu, plecînd cerurile, Se va pogorî şi Se va sălăşlui în mine, voind să ia trup din mine? Cînd voi veni la o fericire ca aceea binecuvîntată, ca să mă arăt Maică a Dumnezeului Meu? Iar pînă ce voi veni la aceasta, lacrimile îmi sînt ca pîine, ziua şi noaptea, pentru că la cei ce aşteaptă lucruri preaiubite, chiar şi cea mai scurtă vreme, o, cît de lungă i se pare a fi!"

Astfel cugetînd Fecioara în sine, în taina inimii sale, cu rugăciune de Dumnezeu gînditoare, prin dragoste arzătoare ca văpaia rugîndu-se către Domnul Savaot, deodată cerescul binevestitor, Arhanghelul Gavriil, venind încetişor, a stat înaintea ei, precum despre aceasta vorbeşte amintitul învăţător, Sfîntul Andrei, scriind astfel: "Apoi Arhanghelul a intrat în cea dinăuntru cămară, în care locuia Fecioara şi, apropiindu-se încetişor, a venit la uşă; şi după ce a intrat înăuntru, vorbind cu liniştit glas către fecioară, a zis: "Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie, Domnul este cu tine! Cel ce este mai înainte de tine, acum este cu tine! Şi puţin mai pe urmă va ieşi din tine! Deci El mai înainte de toţi vecii a fost, iar acum, sub vreme!" O, nemăsurată iubire de oameni! O, nespusă milostivire! Nu se îndestula să-i arate bucuria - zice Sfîntul Andrei -, şi să-i vestească pe Făcătorul bucuriei, Cel ce locuia în Fecioară. Că arhanghelul zicînd Domnul este cu tine!, venirea Împăratului Hristos arătat o însemnează; Domnul, Care dintr-însa a luat astfel trup omenesc, întru nimic nu S-a depărtat de fireasca slavă. "Bucură-te cea cu dar dăruită, Domnul este cu tine! Bucură-te organul bucuriei cel preacinstit, prin care hotărîrea blestemului celui de mîhnire se schimbă în veselie şi bucurie! Bucură-te, Fecioară preaaleasă! Bucură-te, preafrumoasă Biserică a slavei cereşti! Bucură-te, sfinţitul palat al Împăratului! Bucură-te, cămara în care Hristos Şi-a logodit şi Şi-a însoţit ca mireasă omenirea. Binecuvîntată eşti tu între femei, pe care Isaia cu ochi prooroceşti mai înainte socotindu-te, te-a numit proorociţă, fecioară, loc şi carte cu taină pecetluită! Binecuvîntată eşti tu cu adevărat, pe care Iezechil te-a numit luceafăr şi uşă încuiată, prin care singur Dumnezeu a trecut! Tu una cu adevărat eşti binecuvîntată, pe care bărbatul doririlor, Daniil, munte te-a văzut şi Avacum cel minunat, munte umbrit te-a chemat; şi munte al lui Dumnezeu, munte gras, munte închegat, munte în care a binevoit Dumnezeu a locui!

Pe tine, strămoşul tău şi împăratul David, prooroceşte te-a lăudat. Binecuvîntată eşti tu între femei, pe care Zaharia, văzătorul dumnezeieştilor taine cel ales, sfeşnic de aur cu şapte făclii te-a văzut, adică cu şapte daruri ale Sfîntului Duh împodobită. Tu cu adevărat eşti binecuvîntată; ca un rai ai înăuntrul tău pomul Raiului, pe Hristos, Care cu negrăită şi multă putere, din pîntecele tău ieşind ca un rîu de apă vie, prin cele patru curgeri ale Evangheliei adapă faţa a tot pămîntul!"

O închinăciune ca aceasta a îngerului auzind-o Fecioara cea fără de prihană, s-a mirat de cuvîntul lui şi gîndea: În ce fel va fi închinarea aceasta? S-a tulburat dar nu s-a înfricoşat tare, ci s-a minunat de lucrul cel nou, neaşteptat şi fără de veste. Pentru că nu avea de ce să se înspăimînte ea de îngereasca arătare, cu care avea obişnuită prietenie încă din Sfînta Sfintelor cînd, din mîini îngereşti - după mărturia Sfîntului Gherman -, primea hrana cea de toate zilele. Dar de aceasta s-a tulburat cu mirare, căci mai înainte cu atît de mare slavă cerească şi cu atît de veselă faţă şi cu astfel de închinăciune, făcătoare de bucurie niciodată nu venise la dînsa. Deci pentru acel lucru nou şi, mai ales, pentru cuvintele lui, căci nouă şi neobişnuită închinare îi aducea, fiind fecioară, o pune pe ea în ceata femeilor de obşte, căci zicea: Binecuvîntată eşti tu între femei!

Atunci s-a tulburat ca o foarte înţeleaptă, dar ca o vitează şi bine chibzuită nu s-a înfricoşat, ci gîndea în sine: "În ce fel va fi închinarea aceasta? Ce va mai grăi către mine îngerul, după această închinare? Au doară iarăşi în biserica Domnului mă va lua pe mine? Sau o hrană mai nouă din cer mi-a adus? Sau un lucru nou îmi va vesti de la Dumnezeu şi mă va înălţa, deşi cuget mult şi nu pricep cum fecioara în pîntece va lua şi va naşte Fiu? În ce fel va fi închinarea?" Şi i-a zis îngerul: "Nu te teme, Marie! Nu te îndoi de fecioara cea mai înainte vestită prin proorocul Isaia. Chiar tu eşti acea fecioară care ai aflat acel dar, ca să zămisleşti pe Emanuil, mai presus de fire şi să-L naşti negrăit, precum Acela Însuşi ştie!

Ai aflat dar de la Dumnezeu prin multele tale fapte bune, dar mai ales prin trei virtuţi. Prin smerenia ta cea adîncă, pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă darul Său, zicînd: Spre cine voi căuta, decît numai spre cel blînd şi smerit cu inima! Ai aflat dar prin fecioreasca ta curăţie, căci Preacuratul din fire Dumnezeu, din Preacurata Fecioară caută a Se naşte! Şi mai deosebi ai aflat dar de la Dumnezeu, prin dragostea cea aprinsă către El, pentru că zice: Eu pe cei ce Mă iubesc pe Mine îi iubesc şi cei ce Mă caută vor afla dar. Şi de vreme ce tu L-ai iubit şi L-ai căutat cu toată inima, ai aflat dar de la El şi vei naşte Fiu.

Însă Fiu dumnezeiesc, Fiul Celui de sus, pe Dumnezeu din Dumnezeu, pe Cel mai înainte de veci din Tatăl fără de maică născut, iar la sfîrşitul veacurilor din tine, care eşti Maică şi Fecioară, fără de tată o să iasă şi al Cărui nume este minunat şi negrăit. Tu, Aceluia Îi vei da numele Iisus, care se tîlcuieşte "Mîntuitor"; pentru că Acela va mîntui toată lumea şi va împărăţi preaslăvit, fără asemănare cu strămoşul tău David şi decît toţi împăraţii cei ce au fost din casa lui Iacob; iar împărăţia Lui nu va fi vremelnică, ci veşnică, neavînd sfîrşit întru nesfîrşitele veacuri".

Iar Maria a zis către înger: Cum va fi aceasta, fiindcă de bărbat nu ştiu? Nu că nu credea Preacurata Fecioară celor zise ei de înger. Ci cu adeverire, după darul lui Dumnezeu de care era plină, ştia că va naşte pe Cel ce bine i se vestea, luînd înştiinţare de la Însuşi Dumnezeu, precum mai înainte s-a zis. Dar numai aceasta nu-i era ei ştiută, adică cum şi în ce chip va naşte fiind Fecioară care nu ştia de bărbat. Pentru aceea a întrebat pe înger: Cum va fi aceasta?

Despre acest lucru Sfîntul Grigorie de Nissa, ca din partea ei, zice către înger: "Spune-mi chipul naşterii, o, îngere, şi vei afla inima mea gata spre voia lui Dumnezeu; pentru că eu doresc un rod ca acesta, fără atingerea fecioriei". Iar Sfîntul Ambrosie, despre aceeaşi, vorbeşte astfel: "Bine a întrebat pe înger, cum îi va fi aceasta, pentru că ea mai înainte citise, precum s-a zis că, o fecioară va zămisli, dar nu citise în ce chip fecioara aceea va zămisli. Citise cu adevărat proorocescul cuvînt: Iată fecioara în pîntece va lua, dar cum va lua, acum îngerul îi vesteşte prin "Buna Vestire"".

Deci, îi spune ei îngerul chipul zămislirii, nu după firea şi obiceiul omenesc făcîndu-se, ci mai presus de fire, pentru că unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rînduiala firii. Zămislirea ei este după lucrarea Sfîntului Duh: "Duhul Sfînt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri! De la Acela în pîntece vei lua. Acela va săvîrşi întru Tine zămislirea cea neştiută. Pentru că Cel ce a putut să zidească din tină neînsufleţită pe Adam viu, oare nu va putea mai ales din Fecioara cea vie, ca să alcătuiască pe pruncul cel viu? Dacă cu înlesnire a fost lui Dumnezeu, ca din coasta lui Adam să închipuiască femeie, apoi oare cu neînlesnire îi va fi Lui, ca în pîntecele Fecioarei să închipuiască pe om? Duhul Sfînt, Cel ce toate le face, întru Tine, o, Preasfîntă Fecioară, o va lucra aceea, ca în preacuratul tău pîntece, din trupul tău, trupul Cuvîntului lui Dumnezeu, Celui fără de trup se va rîndui, mai presus de fire. Pentru că tu fiind uşă, cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, Domnul va trece; nu într-alt chip, ci precum raza soarelui trece prin sticlă şi prin cristal, sfinţindu-te şi luminîndu-te cu dumnezeiasca slavă, ca să fii maică adevărată lui Dumnezeu, născînd Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit; şi rămînînd Fecioară, precum mai înainte de naştere, la fel întru naştere şi după naştere.

Aceasta o va lucra întru tine puterea Celui Preaînalt, prin venirea Sfîntului Duh. Iar cum că aceasta este adevărată, acest lucru să-ţi fie ca semn vrednic de credinţă, căci rudenia ta Elisabeta, fiind stearpă din tinereţe şi acum îmbătrînită cu anii, a zămislit fiu, Dumnezeu voind astfel, făcînd din cele neputincioase, lucruri putincioase. Pentru că, ce este cu neputinţă la oameni, ca fecioara cea fără bărbat şi femeia cea neroditoare, stearpă şi îmbătrînită, să zămislească şi să nască, la Făcătorul şi Atotputernicul Dumnezeu toate sînt cu putinţă, pentru că tot lucrul la Dumnezeu este cu putinţă, căci şi bătrîna cea neroditoare a zămislit, şi tu, fecioară, vei zămisli!"

Auzind Preacurata de la îngerul Gavriil o bună-vestire ca aceasta, s-a supus la voia Domnului Său şi, prin smerenia cea adîncă, din inima cea iubitoare de Dumnezeu, a răspuns: Iată roaba Domnului! Fie mie acum după cuvîntul tău! Şi îndată în sfîntul ei pîntece, prin lucrarea Sfîntului Duh, s-a făcut zămislirea cea nespusă, fără îndulcire trupească, dar nu fără de îndulcirea cea duhovnicească. Pentru că, atunci mai ales, se cuprindea de dumnezeiasca dorire inima cea feciorească şi, prin dragoste de serafim, ardea cu văpaie duhul ei, şi toată mintea ei întru Dumnezeu se înălţa şi se îndulcea cu dragostea de Dumnezeu cea negrăită. Deci întru acea duhovnicească îndulcire a iubirii de Dumnezeu şi întru dumnezeiasca vedenie a minţii S-a zămislit Fiul lui Dumnezeu, şi Cuvîntul S-a făcut trup, şi S-a sălăşluit întru noi, prin întrupare.

Îngerul împlinindu-şi buna vestire după porunca lui Dumnezeu şi cinstind pe Hristos, Care S-a întrupat în pîntece de fecioară, asemenea a cinstit şi pe Fecioara Maria care L-a întrupat, cu cuviincioasă închinăciune după vrednicie; cu bună cucernicie şi cu frică s-a dus de la dînsa, ca să stea înaintea Scaunului Domnului Savaot, slăvind taina Întrupării lui Dumnezeu, împreună cu toate cereştile puteri, întru nespusă bucurie, în veci. Amin.


Hristos este cu noi!

marți, 23 martie 2010

Sf. Nicolae Cabasila-TÂLCUIREA DUMNEZEIEŞTII LITURGHII(XVI-XVII-XVIII)

CAPITOLUL XVI
Simbolismul Sfintei Liturghii, pe scurt


Trebuie însa sa revenim mai târziu, cu deamanuntul. Am spus mai
dinainte ca taina iconomiei lui Hristos este simbolizata prin însasi jertfa Sfintei
Liturghii. Dar ea este simbolizata si prin cele ce se savârsesc si se rostesc atât
înainte cât si dupa Jertfa. Anume Jertfa vesteste moartea, învierea [i înaltarea
Domnului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însusi dumnezeiescul Trup, cu
care El a înviat si S-a înaltat la ceruri; cele dinainte de Jertfa închipuiesc cele
petrecute înainte de moartea Domnului, adica întruparea, iesirea la propovaduire
si aratarea cea desavârsita în lume; iar cele de dupa Jertfa amintesc „fagaduinta
Tatalui” cum am numit-o Domnul Însusi, adica pogorârea Sfântului Duh peste
Apostoli83 si aducerea neamurilor lui Dumnezeu si partasia lor cu El, printr-însii.
Astfel, întreaga slujba este ca un curs unitar de istorie (sfânta) ce pastreaza de la
început pâna la sfârsit armonia si întregimea, încât fiecare din cele ce se
savârsesc sau se rostesc aduce partea sa de împlinire la întregul slujbei. De pilda,
psalmii antofonici, care se cânta la începutul Liturghiei, închipuiesc cea dintâi
treapta a iconomiei lui Hristos; iar cele urmatoare, adica citirile din Scriptura si
celelalte, închipuiesc treapta a doua.
S-a spus desigur, ca un altul ar fi rostul cântarilor si al citirilor din Sfânta
Scriptura: ele ar fi adica mijloace de curatire si de pregatire pentru primirea
Sfintelor Taine. Dar nimic nu se opune ca ele sa poata face si una si alta, adica
pe de o parte sa sfinteasca pe credinciosi, iar pe de alta sa simbolizeze iconomia
lui Hristos. Dupa cum hainele împlinesc, în primul rând, nevoia de
îmbracaminte, acoperind trupul, dar prin felul cum sunt croite arata si
îndeletnicirea, felul de viata si rangul celor ce le poarta, tot asa si aici. Se
întelege ca, întrucât cântarile si citirile sunt, în general, scripturi dumnezeiesti si
cuvinte de Dumnezeu insuflate, ele sfintesc pe cei ce le citesc si cânta; dar
întrucât au fost alese si orânduite într-un anumit fel, au si cealalta menire, adica
închipuiesc venirea si trairea în lume a lui Hristos.
Acelasi lucru este nu numai cu cântarile si citirile, ci si cu sfintele
ceremonii: fiecare din ele se savârsesc în vederea unei anumite trebuinte dar
totodata simbolizeaza si ceva din faptele, din lucrurile sau patimile lui Hristos.
Sa luam, de pilda, intrarea cu Sfânta Evanghelie în altar sau intrarea cu
cinstitele daruri. Fiecare din acestea se savârseste cu un scop practic: cea dintâi
sa se citeasca Evanghelia, cea de a doua ca sa se savârseasca jertfa. Dar si una si
alta închipuiesc iesirea sau aratarea în lume a lui Hristos: una închipuieste
aratarea, înca nedeplin\ si nedeslusita, de la început, cealalta pe cea desavârsita
si deplina.
Ba înca, între cele ce se savârsesc în timpul Sfintei Liturghii, sunt chiar
unele lucruri care nu corespund nici unei trebuinte, ci au doar un scop simbolic.
Asa sunt, de pilda, forma de sulita a copiei, împungerea prescurei si întiparirea
crucii pe ea, precum si turnarea apei calde în sfintele Daruri. De altfel si în alte
sfinte slujbe gasim multe de acestea. Astfel, în rânduiala botezului, cei ce vor sa
se boteze trebuie sa se descalte, sa se dezbrace si stând cu fata spre apus sa-si
întinda mâinile si sa sufle. Acestea si altele de acest fel nu corespund nici unei
trebuinte în savârsirea tainei, ci învata pe cel botezat ura si dezgustul ce trebuie
sa nutreasca fata de cel rau si cum trebuie sa-l alunge cel ce va sa fie un adevarat
crestin.
Asa stând lucrurile, sa urmarim cu privirea Liturghia întreaga, parte cu
parte, ca sa vedem cum cuprinde într-însa chipul iconomiei lui Hristos.
Sa începem cu cântarile psalmilor antifonici.


---------------------------------------------------------------------------------
83 Vezi Luca XXIV, 49 si Fapte I, 4.

CAPITOLUL XVII
Tâlcuirea primului antifon

Asadar, cel dintâi pas, cuvenit celor ce încep (sa cânte lui Dumnezeu),
este spre slavire. „Bine este a ne marturisi Domnului...”, zice imnul catre
Dumnezeu si Tatal si despre Unul-Nascut. „Bine este a ne marturisi Domnului si
a cânta numelui Tau, Prea Înalte...”84. Prea Înalt numeste imnul acesta pe Tatal,
iar Domn pe Fiul Unul-Nascut deci, bine este a lauda pe Fiul si pe Tine Tatal.
Ce înseamna aceste cuvinte? – Ele fac introducerea la cele ce urmeaza, vrând sa
spuna ca imnul este înaltat atât lui Dumnezeu-Tatal cât si Fiului? – Cântându-se
lucrurile Fiului, prin care a fost preamarit si Tatal. Caci care e motivul
(cuprinsul) imnului? – Coborârea Fiului din slava Dumnezeirii si smerenia Sa,
faptele si patimile îndurate de El prin întrupare. Pe acestea Psalmistul le numeste
mila si adevar: („... Sa vestim dimineata mila Ta, iar noaptea adevarul Tau”)85.
Le numeste mila, pentru ca Fiul, prin multa Sa bunatate si iubire de
oameni, nu a dispretuit pe oameni, care patimeau cumplit si-i erau straini si
vrajmasi; si nu numai ca S-a milostivit de neputinta noastra, ci S-a facut partas
chiar si suferinselor noastre, stricaciunii si mortii; nu numai ca ne-a izbavit din
greaua pierzanie, ci ne-a învrednicit si de împaratia cerurilor si de cele mai mari
bunatati. De aceea zice Sfântul Apostol Pavel: „Când s-a aratat bunatatea si
iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu...”86 vrând sa spuna ca
atunci s-a vazut pentru prima oara cât e de mare aceasta bunatate. Iar Domnul
zice: „Asa a iubit Dumnezeu lumea...”87, aratând prin aceste cuvinte
nemarginirea iubirii Sale. Astfel, pe drept cuvânt imnul numeste iconomia
mântuirii „mila”.
Iar adevar o numeste, pentru ca toate cele din Legea veche erau fata de ea
ca niste umbre si preînchipuiri. De aceea zice Proorocul despre ea: „Juratu-S-a
Domnul adevarul, lui David...”88. Si ce S-a jurat? – Ca Hristos va veni si va trai
pe pamânt, în trup: „Din roada pântecelui tau voi pune pe scaunul tau...”89, zice
Domnul, prevestind pe Mântuitorul Însusi. Si de unde se vede aceasta? – A
spus-o sfântul arhanghel Gavril, când a binevestit unde se vede aceasta? – A
spus-o sfântul arhanghel Gavril, când a binevestit Fecioarei nasterea cea mai
presus de minte, aratând cât de mare va fi Cel ce avea sa se nasca: „Si-i va da


---------------------------------------------------------------------------------
84 Psalmul XCI, 1.
85 Psalmul XCI, 2.
86 Tit. III, 4.
87 Ioan III, 16.
88 Psalmul CXXXI, 11.
89 Psalmul CXXXII, 11.


Lui, Domnul Dumnezeu tronul lui David, tatal Lui, si va împarati peste casa lui
Iacov în veci si împaratia Lui nu va avea sfârsit”90.
Dar adevarul însusi este si judecata si dreptate. De ce? – Pentru ca
Mântuitorul, înlaturând pacatul si zdrobind pe diavolul n-a facut aceasta prin
forta, adica n-a biruit prin taria trupeasca, ci prin judecata si prin dreptate, dupa
cum a zis Psalmistul: „Dreptatea si judecata sunt temeliile tronului Tau”91 si
dupa cum si noi în tribunale biruim pe potrivnicii nostri prin hotarârea
judecatorilor. De aceea zice Domnul: „Acum este judecata lumii acestei, acum
stapânitorul veacului acestuia va fi aruncat afara”92. Stiind acestea, Fericitul
Dionisie (Areopagitul) zice ca netarmuita iubire de oameni a bunatatii
dumnezeiesti a nimicit puterea cetei apostatice, adica a demonilor asupra
noastra, nu pentru ca îi este superioara în putere, ci pentru judecata si dreptate,
dupa cum graieste cuvântul predat noua în chip tainic93. Asadar, noi cântam în
acest imn nu numai mila si adevarul, ci si dreptatea si judecata lui Dumnezeu.
De aceea Psalmistul continua: „Ca drept este Domnul Dumnezeul nostru si nu
este nedreptate într-Însul”94.
Iar ceea ce a spus mai înainte: „Bine este a vesti dimineata mila Ta si
noaptea adevarul Tau...”, însemneaza ca trebuie sa laudam pe Dumnezeu nu
numai ziua ci si noaptea. Caci aici dimineata si noaptea sunt tot una cu „în toata
vremea”, cum gasim în alt psalm95.
Aceasta este tâlcuirea primului antifon.



CAPITOLUL XVIII
Ce însemneaza cântarile din profeti
de la începutul Liturghiei
(explicarea antifonului al doilea)



Al doilea antifon cânta însasi împaratia, stralucirea si puterea Fiului lui
Dumnezeu, câstigata de El prin pogorârea din slava Dumnezeirii si prin umilire.
Dar care este rostul acestor cuvinte profetice care se cânta acum? Si ce
însemnare au ele în legatura cu iconomia Mântuitorului?
– Ele închipuiesc începutul venirii Mântuitorului, când Acesta venise pe
pamânt, dar înca nu se facuse cunoscut multora, când era în lume, dar lumea nu-
L cunostea pe Dânsul; cu alte cuvinte, închipuiesc vremea de dinainte de Ioan


----------------------------------------------------------------------------------
90 Luca I, 32-33.
91 Psalmul LXXXVIII, 14.
92 Ioan XII, 31.
93 Vezi Despre Ierarhia bisericeasca, cap. III, 3 (Migne, P.G., t. III col. 441B). Cf. si traducerea româneasca de
Pr. Cic. Iordanescu (Chisinau, 1932) pp. 102-103.
94 Psalmul XCI, 15.
95 Psalmul XXXIV, 1 „Binecuvânta-voi pre Domnul în toata vremea, lauda Lui va fi pururea în gura mea”.

Botezatorul, mai înainte de a se aprinde lumina96. În acea vreme era înca nevoie
de cuvintele Proorocilor; dar dupa aceea, aratându-Se Însusi Cel proorocit, nu
mai era trebuinta de Prooroci. Caci Ioan Botezatorul si, chiar Tatal în fata lui
Ioan, L-a marturisit pe Însusi Cel venit. De aceea zice Scriptura ca „toti
Proorocii au proorocit pâna la Ioan”97. Deci cântarile profetice închipuiesc
vremea aceea dinainte de Ioan; de aceea, si cinstitele daruri, care închipuiesc pe
Hristos, înca nu sunt aduse la aratare, ci stau puse deoparte si acoperite.
Dar sa vedem acum cuvintele psalmului profetic. – „Domnul a împaratit,
întru podoaba S-a îmbracat”98. Însusirea sub care oamenii au cunoscut pe
Dumnezeu si careia ei s-au supus, au numit-o împaratie, pentru ca L-au cunoscut
plin de stralucire, de podoaba si de putere, asa cum se si cuvenea sa-L cunoasca.
Aceasta vrea sa spuna si Mântuitorul, când zice: „Datu-mi-s-a toata puterea în
cer si pe pamânt...99 ca si pamântenii, împreuna cu puterile ceresti, au cunoscut
pe Stapânul cel adevarat. Cercetând apoi cele ce urmeaza, vom gasi acelasi
înteles. Lamurind felul împaratiei si al puterii, Profetul continua: „Ca a întarit
lumea, care nu se va clati”100. Prin întarire, trebuie sa întelegem credinta; prin ea
a întarit Dumnezeu pe oameni, care se clatinau în ratacire, si i-a unit cu El. Caci
asa e cel ce se clatina: nu poate sa se statorniceasca de fel. Iar când Domnul
zice: „Mergând, învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui si al
Fiului si al Sfântului Duh...”101, vorbeste despre propovaduirea credintei.
Dar credinta singura nu e deajuns pentru a câstiga împaratia lui Dumnezeu
si, numai prin ea, neamurile n-ar fi fost mântuite pe deplin; ci era nevoie sa se
adauge si (faptele, adica) pazirea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea continua
Proorocul: „Marturiile Tale au fost crezute foarte”102 si de aceea Domnul, pe
lânga porunca botezului, adauga si îndemnul pazirii poruncilor, zicând: „...
învatându-le pe ele sa pazeasca toate câte am poruncit voua”. Caci ceea ce
Mântuitorul numeste porunci, Proorocul numeste marturii; acest lucru se vede
pretutindeni în Sfânta Scriptura, care numeste poruncile lui Dumnezeu marturii.
Dupa aceasta, Psalmistul adauga: „Casei Tale se cuvine sfintenie
Doamne, (întru lungime de zile”)103, întelegând prin sfintenie: jertfele, darurile si
toata închinarea cuvenita lui Dumnezeu. Vorbind astfel despre casa lui
Dumnezeu, Psalmistul arata ca aceasta casa nu e goala si nici parasita de
Dumnezeu, ci ea are într-însa pe însusi Stapânul. Caci daca ar fi goala, nu i s-ar
da ei cinstea cuvenita numai lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel
numeste biserica „lacas al Dumnezeului celui viu”, când zice: „... ca sa stii cum
trebuie sa te porti în casa lui Dumnezeu, care este biserica Dumnezeului Celui


---------------------------------------------------------------------
96 Ioan I, 8-1, Cf. si Ioan V, 35.
97 Matei XI, 13.
98 Ps. XCII, 1 – Vezi nota 82.
99 Matei XXVII, 18.
100 Psalmul XCII, 2.
101 Matei XXVIII, 19.
102 Psalmul XCII, 6 (7).
103 Psalmul XCII, 6 (7).


viu”104. Acest lucru l-a adaugat si Mântuitorul la cele spuse mai sus fagaduind ca
va fi deapururea cu Biserica Sa: „Iata Eu sunt cu voi...» Si ceea ce Proorocul
spusese prin cuvintele „întru lungime de zile” Mântuitorul o spune prin
cuvintele: „... în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului”105.
Iata de ce aceasta psalmodie este o proorocire exacta a celor savârsite de
Mântuitorul prin cruce si moarte.

Hristos este cu noi!

duminică, 21 martie 2010

Sf. Nicolae Cabasila-TÂLCUIREA DUMNEZEIEŞTII LITURGHII(XIII-XIV-XV)

CAPITOLUL XIII
Ce înseamna ruga „Doamne miluieste?”63


Sa vedem acum pentru ce preotul (diaconul) ne îndeamna sa ne rugam
pentru multe si felurite lucruri, pe când credinciosii din biserica se roaga numai
sa fie miluiti, înaltând catre Dumnezeu la toate cererile, una si aceeasi
rugaciune: (Doamne Miluieste!) – Mai întâi pentru ca, asa cum am spus64,
aceasta rugaciune cuprinde într-însa o multumire si o marturisire. Al doilea,
fiindca a cere de la Dumnezeu mila, însemneaza a cere împaratia Lui; iar daca o
cerem pe aceasta Hristos a fagaduit ca toate celelalte de care avem trebuinta ni
se vor adauga65. Pentru aceasta e de ajuns cererea de mai sus, ca una ce poate sa
dobândeasca toate dintr-o data66.
Dar de unde se poate vedea ca mila lui Dumnezeu e tot una cu împatatia
Lui? – Din aceea ca Hristos, vorbind despre rasplata cu care El va încununa pe
milostivi, odata spune ca acestia vor fi miluiti, iar altadata ca vor mosteni
împaratia. Astfel, într-un loc zice: „Fericiti cei milostivi, ca aceia vor fi
miluiti”67; iar în alta parte, ca si cum s-ar talmaci pe Sine Însusi si ar lamuri ce
înseamna a fi miluit spune: „Si va zice împaratul celor de-a dreapta Lui (adica
celor milostivi): Veniti, binecuvântatii Tatalui Meu si mosteniti împaratia cea
gatit\ voua de zidirea lumii”68. Asa ca a dobândi mila de la Dumnezeu e tot una
cu a primi mostenirea împaratiei ceresti.
De altfel, daca cineva ar voi sa înteleaga în ce consta mila dumnezeiasca,
prin asemanare cu mila omeneasca, va gasi ca ea nu e nimic altceva decât însasi
împaratia cerurilor. Caci sa vedem ce au facut cei milostivi? – „Flamând am fost

------------------------------------------------------------------------------------------------------
62 Vezi Matei VI, 11 si Luca XI, 3. ~n textul evanghelic se zice: “pâinea cea spre fiin]\”, adic\ de via]\
d\t\toare, cu referire la Sf. Euharistie, Sf. Trup [i Sf. Sânge ale Domnului nostru Iisus Hristos.
63 Cf. cu Sf. Simeon Tes., Despre Sf. Rug\ciune, cap. 321.
64 Vezi cap. precedent.
65 Matei VI, 33 Luca XII, 31.
66 Cf. Sf. Ioan Hrisostom, care referindu-se la exteniile si rugaciunile pentru energumeni pentru penitenti si
pentru credinciosi, le numeste rugaciunea cea plina de mila (euch*n th*n eleon gemousan) fiindca atât
majoritatea cererilor (care formeaza cuprinsul lor cât si invocatia cu care se asociaza la ele poporul (Doamne
miluieste), implora mila lui Dumnezeu (Omilia XVIII, 3 la II Cor. si Omilia 71, 4 la Matei, P.G. 58, 666 si 61,
527, citate la Hansseus, III, 243-45).
67 Matei V, 7.
68 Matei XXV, 34.


si mi-ati dat sa manânc, însetat am fost si mi-ati dat sa beau» le va zice Domnul
69. De aceea si Hristos îi va milui, primindu-i partasi la masa Lui. Si care e acea
masa? – „... Ca sa mâncati si sa beti la masa Mea, întru împaratia Mea”70, zice
Dânsul. Iar ca sa ne dam seama de stralucirea acelei mese, care nu va fi o masa
de robi, ci una împarateasca, sa avem în vedere ca cel ce va sluji la ea va fi
însusi Stapânul a toate: „Caci se va încinge, îi va aseza la masa si, apropriinduse
va sluji lor”71.
Ori, Cel ce e din fire împarat, nu are nimic din ale robului, dupa cum noi,
care suntem robi, nu avem nimic împaratesc din fire. Tot El va îmbraca pe cei
goi, pe care îi va milui. Si prin urmare, nu le va da haina împarateasca pentru ca
de la El si din ale Sale îi va îmbraca. Aceasta este haina de nunta pe care cei ce
vor îmbraca-o trebuie sa fie primiti în aceasta împaratie. Caci împaratul
cercetându-i nu va avea nici o pricina ca sa-i alunge din camara de nunta. Ba
ceva mai mult: le va deschide casa Lui si aducându-i înlauntru, le va da loc de
odihna: „Caci strain eram si M-ati primite la voi”72. Dar cei vrednici de un
asemenea har nu mai sunt robi, ci fii: „Caci robul nu ramâne pururea în casa pe
când fiul ramâne pe veci”, zice Domnul 73. Iar fiii sunt si mostenitori, mostenind
nu numai împaratia, ci si pe Stapânitorul ei: „Caci mostenitorii lui Dumnezeu
sunt împreuna-mostenitorii lui Hristos... ”, zice Scriptura74.
Prin urmare, când cerem de la Hristos mila, înseamna ca ne rugam sa
dobândim de la El împaratia.


CAPITOLUL XIV
Despre îndemnul „...Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!”



Dupa ce s-a rugat pentru toate preotul (diaconul) ne îndeamna sa ne dam
pe noi însine lui Dumnezeu, zicând: „Pe Prea sfânta, Curata, Prea binecuvântata,
slavita Stapâna noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria, cu
toti Sfintii pomenind-o, pe noi însine si unii pe altii si toata viata noastra lui
Hristos Dumnezeu sa o dam!”75

------------------------------------------------------------------------------------------------------
69 Matei XXV, 35.
70 Luca XXII, 30.
71 Luca XII, 37.
72 Matei XXV, 35.
73 Ioan VIII, 35. În textul grec din ed. Migne (col. 397 C-D), al doilea membru al citatului biblic lipseste, dar
el se afla în textul din Ms. gr. 1213 din Bibl. Nat. Paris, fiind de altfel cerut imperios de sensul logic al
contextului (vezi Salaville, tr. fr. p. 108, n. 2).
74 Rom. VIII 17.
75 În liturghierele grecesti si slavonesti, ca si în toate editiile liturghierului românesc dinainte de anul 1902,
formula „Pe Preasfânta...” este unita cu, „Pre noi însine...”, formând amândoua un singur aliniat. Raspunsul
„Prea sfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”, care desparte astazi aceste doua formule,
constituie o particularitate locala a Bisericii p. 25.




Nu este dat oricui sa se încredinteze pe sine însusi lui Dumnezeu. Caci nu
e de ajuns sa o voim noi, ci trebuie sa avem încuviintarea lui Dumnezeu. Pentru
aceasta este însa nevoie de încredere desavârsita, iar încrederea ne-o da cugetul
curat, atunci când inima noastra nu ne osândeste76, când ne îngrijim de cele
dumnezeiesti, chiar uitând pe ale noastre însine; caci atunci ne-am eliberat cu
adevarat de grija de noi însine si am închinat fiinta noastra lui Dumnezeu, cu
toata încrederea, crezând cu tarie ca El primeste si pastreaza acest dar al nostru.
Lucrul acesta cere deci multa virtute si multa nevointa. De aceea chemam întrajutor
spre aceasta pe Prea Sfânta Maica Domnului cu toata ceata Sfintilor: caci
cuvântul „pomenind-o” înseamna a o chema, a o ruga.
Astfel, dupa ce am cerut mai întâi unitatea credintei si împartasirea
Sfântului Duh, ne încredintam lui Dumnezeu pe noi însine si unii pe altii si toata
viata noastra. Dar ce este unitatea credintei? – Zice Scriptura: „Barbatul
îndoielnic este nestatornic în toate caile sale”77, numind „îndoielnic” pe omul
nehotarât, care nu e deloc sigur. Unul ca acesta, sovaind când într-o parte, când
într-alta, nu se hotaraste niciodata pentru un singur lucru. Opusul acestei însusiri
este hotarârea, siguranta, statornicia, care se arata prin unitate. Caci cel ce crede
cu tarie, crede într-un singur fel despre orice lucru: sau ca e, sau ca nu e. Pe când
cel îndoielnic crede când una când alta, ceea ce se vede din însusi cuvântul
„îndoielnic” (care vine de la doi). Iata deci ce e unitatea credintei: o credinta
neclinitita, fara nici un pic de îndoiala.
Iar împartasirea Sfântului Duh înseamna Harul dumnezeiesc. Se numeste
împartasire, pentru ca dupa ce Hristos a surpat prin cruce zidul despartitor al
vrajbei ce era între Dumnezeu si oameni, trebuia ca acei ce odinioara erau straini
si n-aveau nimic comun, de aici înainte sa fie una si sa aiba partasie;78 acest
lucru l-a împlinit pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli. Caci de acolo a
izvorât oamenilor Harul sfântului botez si tot râul dumnezeiestilor daruri, prin
care ajungem partasi dumnezeiestii firi, precum spune Sfântul Apostol Petru79.
Cel ce vrea sa se dea pe sine, dupa cum se cuvine, lui Dumnezeu, are deci
nevoie atât de unitatea credintei cât si de împartasirea Sfântului Duh. Si ne dam
lui Dumnezeu nu numai fiecare pe noi însine, ci si unii pe altii, caci legea iubirii
ne porunceste sa ne îngrijim nu numai de noi însine, ci si de ceilalti.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
76 Cf. I Ioan III, 21.
77 Iacov I, 8.
78 Cf. Efes. II, 14-16 si Colos. I. 20-22.
79 II Petru I, 4.




CAPITOLUL XV

Despre asa numitele „Antifoane” si despre rugaciunile din timpul lor


În timp ce diaconul glasuieste ectenia, iar poporul cucernic se roaga,
preotul se roaga înlauntrul altarului în taina, pentru cei de fata si pentru sfântul
lacas, ca Dumnezeu sa reverse peste ei milele si îndurarile Sale cele bogate. El
adauga explicatia ca cere acestea si ca Dumnezeu daruieste dreptatea Lui nu
pentru ca cei ce se roaga ar fi vrednici de ea sau pentru ca noi am fi îndreptatiti
sa primim, ci pentru ca „Tie se cuvine toata slava, cinstea si închinaciunea”...
Adica: Pentru slava Ta ne rugam Tie. Caci pentru slava Ta ne-ai aratat noua,
nevrednicilor, atâta iubire de oameni. Pentru aceasta se cuvine sa-ti aducem
slava, dupa cuvântul Psalmistului: „Nu noua, Doamne, nu noua, ci numelui Tau
se cuvine slava!”80.
De aceea, sfârsind rugaciunea cea tainica, preotul rosteste cu glas tare, în
auzul tuturor, – acest ecfonis, pentru ca este si o încheiere a rugaciunii si în
acelasi timp pentru ca toti cei de fata sa ia parte la cântare si Dumnezeu sa fie
slavit de toata adunarea. Si în adevar, ascultatorii se asociaza preotului la
cântarea de slava. Caci dupa ce acesta rosteste cu glas tare ecfonisul, toti
credinciosii adauga „amin”; rostind acest cuvânt, ei îsi însusesc astfel toate
spusele lui.
Apoi preotul începe sfintele cântari ale antifoanelor, iar cei de fata
continua81 cântând cuvintele, de Dumnezeu insuflate, ale sfintilor Prooroci:
„Bine este a ne marturisi Domnului si a cânta numele Tau, Prea Înalte!”82.
Aceste cuvinte sunt dintru început foarte potrivite, întrucât ele spun despre
cântarea antifonica ceea ce trebuie sa stim despre orice cântare bisericeasca, în
general: ca este buna; caci „a ne marturisi” înseamna a multumi, a cânta lui

----------------------------------------------------------------------------------------------
80 Psalmul CXIII, 9 (CXV, 1).
81 Cântarea antifoanelor era deci începuta, pe vremea lui Cabasila, de preot însusi. Acest uz este confirmat si
de faptul ca unele din vechile manuscrise cu rânduiala Liturghiei, care de obicei cuprindeau numai rugaciunile
preotului (cu sau fara ectenieile diaconale) înscriau si începutul antifoanelor. Precum explica Pr. Prof.
Vintilescu (Cântarea poporului în biserica, Buc, 1945, p. 10, nota 8) inaugurarea cântarii antifoanelor de catre
preot, era o particica similara celei în uz pâna astazi, când diaconul sau, în lipsa, preotul rosteste invitatia
„Toata suflarea sa laude pe Domnul”, înainte de citirea Evangheliei de la Utrenie, sau „Sfânt este Dumnezeul
nostru”, înainte de svetealna. (n.ed.)
82 Psalmul XCI, 1 – Pe vremea lui Cabasila, la Tesalonic, se întrebuintau înca numai psalmi antifonici în
aceasta parte a Liturghiei: în loc de Slava... Si acum..., Binecuvânteaza suflete al meu pe Domnul... (Ps. CII,
1) asa cum se cânta de obicei astazi la liturghia din Duminici si sarbatori, se cânta Antifonul I, adica Ps. XCI
(Bine este a ne marturisi Domnului...) în întregime, sau un numar oarecare de versete; în loc de Unul Nascut...
se cânta Antifonul II, adica Ps XCII (Domnul a împartit...), iar în loc de tropar sau Ferici se cânta Antifonul
III, adica Ps. XCIV (Veniti sa ne bucuram de Domnul...). Vezi Pr. P. Vintilescu, Liturghiile bizantine privite
istoric în rânduiala si structura lor. Buc. 1943, pp. 51-52. Lucrul acesta trebuie avut în vedere pentru a putea
întelege partile din Erminia lui Cabasila relative la explicarea antifoanelor si anume cap. XV, XVIII-XIX.

Dumnezeu. Dupa ce se cânta acestea si cele ce urmeaza, diaconul îndeamna pe
credinciosi la rugaciune, poruncindu-le sa ceara aceleasi ca si mai înainte.
În timp ce se cânta antifonul iar credinciosii se roaga, preotul se roaga lui
Dumnezeu înlauntrul altarului pentru plinirea Bisericii în general si îndeosebi
pentru cei ce iubesc podoaba sfântului lacas, fiind totdeauna plini de râvna
pentru stralucirea lui; se roaga ca si ei, la rândul lor sa fie slaviti de Dumnezeu,
adaugând si explicarea: „Ca a Ta este stapânirea si a Ta este împaratia...”. Adica
slava si puterea de a înalta pe oricine, sta în mâna împaratilor; iar Tu esti
Împaratul cel vesnic si a Ta este stapânirea si a Ta este împaratia. Rostind acest
ecfonis cu glas tare, în auzul tuturor credinciosilor ca pe un imn de slava, si
luând, ca si mai înainte, partasia poporului la slavirea adusa lui Dumnezeu,
preotul începe îndata al doilea psalm antifonic, pe care credinciosii îl continua.
Apoi credinciosii înalta lui Dumnezeu rugaciunile pe care le conduce
diaconul, dupa cum am spus mai înainte. În acest timp, preotul se roaga iarasi, în
taina, pentru credinciosii ce se roaga împreuna cu el, ca fiecare în parte sa
dobândeasca de la Dumnezeu cele de trebuinta, în veacul de acum, si viata
vesnica în veacul ce va sa fie. Sfârsind, adauga explicatia: „Ca bun si iubitor de
oameni Dumnezeu esti...”, pe care o rosteste în auzul tuturor ca pe o încheiere
începând îndata cântarea antifonului al treilea.
În timpul acestei cântari, se face intrarea cu sfânta Evanghelie, care este
însotita de faclii si de cadelnite, întovarasita de toti slujitorii altarului si purtata
de diacon însusi, sau de preot, daca nu este diacon. Iar preotul înainte de a intra
în altar, oprindu-se la o mica distanta înaintea sfintelor usi pâna sa se termine
cântarea psalmului antifonic, se roaga lui Dumnezeu ca intrarea lui în altar sa fie
însotita de sfintii îngeri, care sa ia parte cu el la sfânta slujba si la slavirea lui
Dumnezeu. Si adauga explicatia: ca Dumnezeu se cuvine sa fie slavit de oameni
si de îngeri. Caci aceasta însemneaza: („Ca tie se cuvine toata slava, cinstea si
închinaciunea...”, din partea tuturor celor care stiu sa slaveasca pe Dumnezeu si
sa i se închine.
Rugându-se astfel, intra în altar si pune Evanghelia pe sfânta Masa.

Hristos este cu noi!

sâmbătă, 20 martie 2010

Sf. Nicolae Cabasila-TÂLCUIREA DUMNEZEIEŞTII LITURGHII(XI-XII)

CAPITOLUL XI
Pentru ce se acopera darurile si despre cele ce se rostesc atunci


Cele rostite si savârsite pâna acum în pâine (Agnet), prin care se închipuie
moartea Domnului, au numai valoarea de figuri si de simboluri; pâinea a ramas
tot pâine, însa a primit însusirea de a fi consfintita ca dar lui Dumnezeu si prin
aceasta ea poarta chipul trupului Domnului în prima Sa vârsta, Trup care dintru
început era harazit ca dar, dupa cum am spus mai înainte40. De aceea preotul
istoriseste si arata în chip intuitiv peste pâine, minunile întâmplate cu acel Trup
când era de curând nascut si asezat înca în iesle. Asezând deasupra pâinii asanumitul
asterisc (steluta), zice: „Si iata, venind steaua, a statut deasupra unde se
afla Pruncul”41.

----------------------------------------------------------------------------
40 Vazi cap. VI.
41 Matei II, 9.


Apoi rosteste si cele ce spusesera cu mult mai înainte Proorocii despre
Prunc ca despre un Dumnezeu, pentru ca nu cumva, din pricina întruparii si a
înfatisarii omenesti, oamenii sa-si închipuie lucruri mici si nevrednice de
dumnezeirea Sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întarit...”42; „Domnul a
împartit, întru podoaba S-a îmbracat...”;43 „Bunatatea Lui a acoperit cerurile si
de întelepciunea Lui 44 este plin tot pamântul”45. Zicând acestea, preotul acopera
darurile, adica pune sfintele acoperaminte peste disc si potir si tamâiaza peste
tot; caci acoperita (necunoscuta) era atunci si puterea lui Dumnezeu întrupat,
pâna la vremea minunilor si a marturiei celei din cer46. Dar cei ce stiau ca El este
acela despre Care s-a zis: „Domnul a împaratit, întru podoaba S-a îmbracat”47 si
ca despre El vorbeau toate proorociile dumnezeiesti de mai sus Îl cunosteau si Îl
cinsteau ca pe Dumnezeu, cautând la Dânsul acoperamântul. La acestea se
gândeste preotul când zice peste darurile acoperite: „Acopere-ne pre noi cu
acoperamântul aripilor Tale”: 48 si tamâiaza peste tot.
Astfel, rostind si savârsind acestea si dupa care s-a rugat pentru împlinirea
scopului sfintei slujbe, vine la sfânta Masa si stând înaintea ei, începe Sfânta
Liturghie.


CAPITOLUL XII
Despre slavirea lui Dumnezeu

de la începutul Liturghiei (si ectenia cea mare)
Ca orice slujba sfânta, Liturghia începe cu slavirea lui Dumnezeu:
„Binecuvântata este împaratia Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh...”
Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: multumire, slavire, marturisire sau
cerere. Între acestea, locul cel dintâi îl ocupa slavirea (doxologia). Asa se cuvine
unor casnici întelepti, când se înfatiseaza înaintea stapânului lor; sa nu vorbeasca
mai întâi despre cele ce-i intereseaza pe ei însisi, ci despre cele ale stapânului.
Asa facem când slavim pe Dumnezeu. Caci cel ce cere, cere ca sa-si înmulteasca
sau sa-si îmbunatateasca propria avutie; cel ce se marturiseste, pe sine însusi se
vadeste, cautând sa scape de rele, iar cel ce multumeste, multumeste pentru
42 Ps. XXXIII, 6 (nu se mai întrebuinteaza azi la rânduiala proscomidiei)
43 Ps. XCII, 1 sq.

-----------------------------------------------------------------------------------------------
44 În textul grecesc din ed. Migne (col. 389 D) – suneseos (întelepciune ca si la Simeon al Tesalonicului,
Despre Sf. liturghie, c. 96 (tr. rom. p. 101). Majoritatea manuscriselor Diataxelor liturgice ale patriarhului
Filotei al Constantinopolului /sec. XIV) au însa în acest loc termenul ainesews (de lauda) varianta pe care au
adoptat-o si traducatorii liturghierului român.
45 Avacum III, 3 – Amintim – ca, în liturghierul actual (atât cel grecesc cât si cel românesc), aceasta ultima
formula a suferit o usoara modificare, pentru a fi adresata direct Mântuitorului: „Acoperit-a cerurile bunatatea
Ta, Hristoase, si de întelepciunea (lauda) Ta este plin tot pamântul.
46 Aluzie la cele petrecut la Botezul Domnului. Vezi Matei III, 17.
47 Ps. XCII, 1 sq.
48 Ps. XVI, 8.

bucuria de a fi primit ceva. Însa cel ce slaveste, nu se mai gândeste la sine însusi
sau la ale sale, el preamareste pe Stapânul, puterea si slava Lui, fara sa caute
vreun folos.
Pe lânga acestea, însasi firea si logica lucrurilor impun slavirea lui
Dumnezeu la începutul Liturghiei. Caci atunci când ne îndreptam gândul spre
Dumnezeu, ne vine îndata în minte slava cea mai presus de cuget, puterea si
marirea Lui, din care decurg uimirea si admiratia noastra fata de El adica
slavirea. Mergând mai departe, cugetam la bunatatea si la iubirea Lui de oameni,
din care decurge recunostinta (multumirea) noastra fata de El. Dupa aceasta,
gândul ne duce la nemarginita Sa bunatate si la bogatia iubirii Sale de oameni,
comparata cu rautatea noastra, a oamenilor, carora El nu înceteaza de a ne face
bine. Caci cugetând la rautatea omeneasca, ne putem da seama, mai bine decât
prin alte mijloace, cât de mult iubeste Dumnezeu pe oameni, pentru ca ea e mai
aproape de noi, ba e chiar în noi însine si o avem întotdeauna în fata ochilor
nostri. Iar a pomeni pacatele noastre în fata lui Dumnezeu, este ceea ce se
cheama marturisire.
Abia `n al patrulea rând vine cererea. ~ntr-adevar, încrederea ca vom
dobândi cele ce cerem când ne rugam o capatam numai dupa ce ne-am gândit
mai întâi la bunatatea si iubirea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Caci daca
Dumnezeu e bun chiar si cu cei rai, cu atât mai mult va fi cu cei ce s-au
schimbat si cu cei ce s-au îndreptat mai dinainte prin marturisirea pacatelor dupa
cum a zis proorocul: „M\rturiseste-ti mai întâi pacatele, ca sa te îndreptezi”49.
Iata de ce slavirea, (doxologia) are cel dintâi loc în convorbirile noastre cu
Dumnezeu. De aceea, la începutul oricarei rugaciuni sau slujbe, preotul aduce,
în primul rând, slava lui Dumnezeu.
Dar pentru ce binecuvânteaza preotul treimea Dumnezeirii iar nu unitatea
Ei? Caci nu zice: binecuvântat este Dumnezeu sau binecuvântata este împaratia
lui Dumnezeu, ci pomeneste fiecare persoana a Sfintei Treimi, în parte:
„Binecuvântata este împaratia Tatalui si Fiului si a Sfântului Duh...” – Pentru ca
prin întruparea Domnului, oamenii au învatat mai întâi ca Dumnezeu e în trei
fete. Si cum Sfânta Liturghie este taina acestei întrupari a Domnului, la începutul
ei se cuvine sa fie pusa în lumina si sa fie propovaduita Treimea.
Dupa cuvântare, preotul (diaconul) începe rugaciunea50 zicând „Cu pace,
Domnului sa ne rugam!” Noi nu stim sa ne rugam cum se cuvine 51 si, pentru ca
sa nu vorbim în zadar 52, Biserica ne învata cele ce se cuvin despre rugaciune,
aratându-ne, mai întâi, cum sa ne rugam; „Cu pace”. Dar de ce îndata dupa

------------------------------------------------------------------------------------------------
49 Cf. Ps. XXXII, 5 (XXX), 6.
50 Adica Ecteria cea mare. Cabasila nu întrebuinteaza acest termen tehnic uzitat azi, ci pe acela, mai general si
mai vag, de aithsis (rugaciune de cerere). (n.ed.)
51 Vezi Matei XX, 22; Luca XI, 1 si Rom. VIII si Rugaciunea a saptea de la Utrenie: „Dumnezeule, ... da-ne
dar spre deschiderea gurilor noastre... pentru ca a ne ruga precum se cuvine nu stim, de nu ne vei îndrepta Tu,
Doamne, cu Duhul Tau cel Sfânt”
52 Aluzie la Matei VI, 7.

binecuvântare ea ne-a poruncit sa facem rugaciunea de cerere, înainte de a ne fi
marturisit si a fi multumit lui Dumnezeu?
Pentru ca, atunci când spune: „Cu pace”, ea presupune si marturisirea si
multumirea, daca privim lucrurile mai în adânc. Într-adevar, pace în suflet nu
poate avea omul care este vesnic nemultumit de cele ce i se întâmpla în viata, ci
numai acela care cu recunostinta multumeste lui Dumnezeu pentru toate, dupa
cum ne învata Sfântul apostol Pavel53. Pace nu poate avea, de asemenea, nici
acela care n-are constiint\ curata; ori constiinta curata fara marturisire e cu
neputinta. Iata de ce am spus ca cine se roaga „cu pace”, înseamna ca în sufletul
lui a multumit mai întâi si s-a marturisit.
De altfel, chiar lucrul pe care-l cerem, presupune ca am adus multumirie
si ca ne-am marturisit. Caci ce cerem? – Sa fim miluiti: („Doamne, miluiestene!”).
Dar aceasta e cererea unor vinovati, care când nu mai au nici un cuvânt de
îndreptatire, lipsiti de orice aparare, înalta acest ultim strigat catre judecatorul
lor, nadajduind sa dobândeasca ceea ce cer, nu pentru meritele lor, ci prin
milostivirea aceluia. E ruga unor oameni care recunosc cât de mare este
bunatatea Judecatorului si cât de grea este vinovatia lor. Aceasta înseamna atât
marturisire cât si recunoastere.54
Preotul îndeamna dintru început poporul la rugaciune, ca unul care e
orânduit pentru aceasta, caci de aceea si sade el în fata poporului, dar si ca un
împuternicit si mijlocitor al credinciosilor, pentru ca „rugaciunile lui staruitoare
sa aiba multa putere”, cum zice Sfântul Apostol Iacov55. Caci rugaciunea
dreptului lucreaza atunci când toti aceia pentru care se face dreptate si
rugaciunea, aduc toate cele cuvenite din partea lor: curatia faptelor, rugaciuni,
orice alta virtute care place lui Dumnezeu.
Dar care e cea dintâi cerere? – „Pentru pacea de sus si pentru mântuirea
sufletelor noastre”. Dupa ce ne-a învatat mai întâi cum trebuie sa ne rugam, ni se
spune acum si ce trebuie sa cerem în primul rând: împaratia lui Dumnezeu si
dreptatea Lui56. Caci „mântuirea sufletelor” înseamna împaratia lui Dumnezeu,
iar „pacea de sus” este tot una cu dreptatea Lui. Aceasta este „pacea lui
Dumnezeu care covârseste toata mintea”, despre care vorbeste Sfântul Apostol
Pavel57 si pe care Domnul a dat-o sfintilor Sai Apostoli, înainte de a Se sui la
Tatal, zicând: „Pace las voua, pacea Mea dau voua”58. Dupa cum în Sfânta
Evanghelie, cuvântul dreptate nu înseamna numai a da fiecaruia ce este al sau, ci
virtute în general, tot asa si aici cuvântul pace este luat în întelesul larg si
însemneaza rodul tuturor virtutilor si al unei întelepciuni desavârsite. Caci o

------------------------------------------------------------------------------------------------------
53 Efes. V, 20 si I Tes. V, 18.
54 Acest aliniat e reprodus si în Tipicul Sf. Sava, p. 3. (n.ed.)
55 Iacov V, 16.
56 Matei VI, 33.
57 Filipeni IV, 7.
58 Ioan XIV, 27.



singura virtute de-ti va lipsi, nu poti avea pace desavârsita; cel ce vrea sa ajunga
la aceasta, trebuie sa fi atins toate virtutile.
Prin urmare, trebuie sa ne sârguim a dobândi mai întâi pacea care sta în
putinta noastra si dupa aceea sa cerem de la Dumnezeu pacea Lui; si tot asa
trebuie sa facem cu orice virtute. Caci exista o întelepciune care se capata prin
stradania noastra si alta pe care Dumnezeu o da sufletului; tot asa si cu
dragostea, rugaciunea, stiinta si toate celelalte. De aceea ne vorbeste preotul mai
întâi despre pacea care sta în putinta noastra, adica pe care o putem dobândi noi
însine, atunci când ne îndeamna sa ne rugam lui Dumnezeu „cu pace”; iar dupa
aceea pomeneste de pacea pe care ne-o daruieste Dumnezeu, îndemându-ne sa o
cerem de la El: „Pentru pacea de sus... Domnului sa ne rugam!”. Aici este vorba
nu numai despre pacea dintre noi, când adica nu ne urâm unii pe altii, ci si
despre cea din noi însine, pe care ne-o da cugetul curat. Si de cât folos ne este
aceasta pace! Sau, mai bine zis, aceasta virtute ne este neaparat trebuitoare. Caci
unui cuget tulburat, îi este absolut cu neputinta sa se apropie de Dumnezeu,
deoarece îl împiedica însasi natura tulburarii. Pe când pacea face totdeauna din
mai multi unul, tulburare dimpotriva, împarte pe unul singur în mai multi; cum
am putea atunci sa ne asemuim lui Dumnezeu, Cel unul si simplu?
Omul care se roaga fara pace în suflet, nu poate sa se roage cum se cuvine
si nici nu foloseste nimic dintr-o asemenea rugaciune. Caci ori îl tulbura mânia
si ura, care-i alunga din suflet pacea – si atunci rugaciunea nu-i va aduce nici
iertarea pacatelor si cu atât mai mult nu va dobândi nici vreun alt dar; ori îl
mustra cugetul si-l osândeste inima pentru pacatele facute si atunci aceasta
neliniste care-l framânta, îl face sa n-aiba nici o îndrazneala fata de Dumnezeu,
precum zice Scriptura59. Unul ca acesta se roaga fara îndrazneala, adica fara
încredere; dar cine se roaga fara încredere, se roaga în zadar si fara nici un folos.
Iata deci pentru ce ni se porunceste sa ne rugam lui Dumnezeu „cu pace” si sa
cerem, înainte de toate, „pacea de sus”.
Iar dupa aceasta, suntem îndemnati sa ne rugam din tot sufletul si pentru
alte lucruri: nu numai pentru Biserica si pentru stapânire, pentru cârmuitorii
bisericesti si cei lumesti, pentru cei ce sunt în primejdii, în necazuri si în nevoi,
ci pentru toti oamenii din toata lumea. Ne rugam „pentru pacea a toata
lumea...”, ca unii care stim ca Dumnezeu este stapânul obstesc al tuturor
faptuirilor Sale si ca El are grija de toate, ca un ziditor al lor; iar acela care
poarta grija acestora îl cinsteste mai bine decât daca I-ar aduce jertfa60. În al
doilea rând, ne rugam pentru ca, în pacea si linistea lor tihnita si netulburata si
noi sa putem duce o viata tihnita si netulburata în toata cucernicia si vrednicia,
dupa cum ne îndeamna sfântul Pavel 61.

--------------------------------------------------------------------------
59 Vezi I Ioan III, 21-22 si V, 14-15.
60 Aluzie la Osea VI, 6 si Mat. IX, 13; XII, 7 (n.ed.)
61 I Tim. II, 1-2.


Ne rugam nu numai pentru cele sufletesti, ci si pentru bunurile materiale
de care avem nevoie: pentru bun\ întocmirea vazduhului, pentru îmbelsugarea
roadelor pamântului, ca sa ne aducem aminte ca Dumnezeu este izvorul si
datatorul a toate si ca numai spre El sa ne îndreptam privirea. Caci Mântuitorul
însusi ne-a poruncit sa cerem de la Dânsul chiar pâinea cea de toate zilele62,
odata cu celelalte lucruri.

Hristos este cu noi!